Monica Tonea (Belgia) – Proză/Pag

La capătul lumii Monica Tonea (Belgia)

„Cum să-ți zic, a trecut multă vreme de când ne simțeam la adăpost. Orișicum, nici nu mai știu ce semnificație are cuvântul ăsta: adăpost. Mai ales că...” Șovăie, își șterge fruntea cu dosul palmei și oftează: „Nu știu, nu contează. Sunt teribil de obosit. Totuși, mă întreb, oare așa ne simțim cu toții când ne conștientizăm mortalitatea? Dornici să punem lucrurile în ordine? E, oare, moartea un motiv foarte bun să trăim? Pe de o parte, mă simt tânăr încă, dar patrușnouă înseamnă ceva, nu? Trebuie să însemne. Măcar că încă mai e timp s-o revăd pe Sașa. În fine, n-am avut încotro, înțelegi? A trebuit să plec.” Mă sfredelește cu privirea vreme de două, hai, trei secunde. Uneori aș vrea să-și dea seama cât de simple sunt lucrurile. În loc de asta, cu ochii întorși la drum, își continuă perorația: „Uite, de pildă, realizarea asta, că nu există posibilitatea de-a controla evenimentele, pe mine mă anchilozaează. Așa am fost mereu. Un handicap cu care am pornit la drum. Și, iată, ni s-a dat un set de reguli cărora, până una alta, niciunul dintre noi n-a știut să le facă față.” Dau din cap. În spațiul dintre noi se etalează prezența Sașei, însă nu-i îngăduim să se materializeze. În special, Eric se luptă să o țină la distanță. Are nevoie să-și ordoneze gândurile, așa că imaginea ei dispare înainte să se închege de tot. E mai bine, o figură abstractă îți permite să divaghezi cu mai multă îngăduință. Drumeagul spre Kessala cotește la stânga, pe lângă colină, și colbul ridicat în aer de roțile Jeep-ului se contopește cu dogoarea de dincolo de parbriz. Se suprapune cu aerul tremurător. Nimic nu-i definitiv, îmi trece prin cap. Și mă las ros de incertitudini la rândul meu. Sunt curios cum de nu are nici cea mai vagă idee cine sunt. În definitiv, sunt unul și același om, sunt sursa neînțelegerilor dintre ei. Pesemne, la capătul ăsta al lumii îi sunt alterate percepțiile. E adevărat, aici vipia e necruțătoare, demolează contururile, modelează străfundurile. De ce să nu-i afecteze și memoria? În mare parte, are dreptate, vine o vârstă când începem să ne preocupăm de perisabilitatea ființei. Moartea nu mai e o noțiune, e o certitudine care se apropie. Dar de unde până unde ideea asta să controleze lucrurile? Taman în asta constă miezul: să acceptăm că vom experimenta multe momente neconforme cu așteptările noastre. Mă decid să-i spun și lui ce cred: „Înțeleg ce zici, însă lucrurile astea pe care zici tu că nu le poți controla, înseamnă, pe scurt, să trăiești. Da, mai vin câteodată peste noi cu violență, ca un meteorit direcționat spre pământ. E... un soi de atracție gravitațională din care nu putem să scăpăm. Imaginează-ți o traiectorie cu neputință de modificat, tulburătoare, formidabilă. Astea-s chestiunile extraordinare care vin către noi. De ce-ai vrea să le controlezi? Poate să eviți câte o nenorocire, deși, fie vorba între noi, unele sunt inevitabile.” „Adică era inevitabil să mă despart de Sașa?” „Ce să zic, uneori e necesară o formă de ablațiune ca să supraviețuim”, spun și-mi pare rău numaidecât. „Când va trece șocul, o să ai ocazia să înțelegi că ți s-a întâmplat ceva extraordinar și apoi devii un cu totul alt om, un om nou. Un om dispus să-și regleze istoria cu ea.”

proză de Monica Tonea

„Mi se pare o prostie, să trăiești la maxim, pe urmă te apuci să-ți extirpi emoțiile, una câte una, întru purificare. Zi și tu, de ce am avut nevoie de locul ăsta să mă vindec, în detrimentul ei?” Ridică din umeri și mâhnirea i se revarsă pe geamul întredeschis. Fumăm în tăcere, nu știu ce să răspund. În mașină intră praful. Sunt un pic dezamăgit că Eric a uitat din ce e el plăsmuit. Tototdată, îmi vine să-l mustru: „N-ai luat cumva totul de-a gata?” Tresare. Ceva e avariat în structura lui, fie că vrea sau nu să admită. Deteriorarea se ivește sub ochii încercănați, îngreunați de tot soiul de absențe validate de timp. Cu mânile strânse pe volan, îmi aruncă o privire. De data asta mi se pare c-o văd pe Sașa reflectată în pupilele-i micșorate. Palidă, așa cum e în ultimul timp. Nu-i spun. M-ar fi luat în derâdere: „De unde s-o știi tu pe Sașa?” E adevărat, n-am cum să-i demonstrez c-o cunosc ca pe propria-mi palmă.

„N-ai luat cumva totul de-a gata?” Își contemplă nelămuririle, iar eu trasez rapid în cap intersectările noastre trecute. Păcat că nu-și amintește. Când rememorează evenimentele, bătrânul de azi, de ieri, de alaltăieri, nu sunt una și aceeași versiune. De când ne-am regăsit în Kessala, îmi vorbește de coincidențele cărora le conferise el o noimă oarecare; îmi povestește despre mine. Prima scenă s-a întâmplat hăt demult, când timpul avea alte valențe. Era în 1997, în București, sub castanul înflorit de pe strada Polonă. Momentul declanșator. Firește, nam preconizat bine. L-am determinat să-și clădească întreaga viață pe cuvintele mele. Am greșit. Nu trebuia să mă abat de la planurile mele inițiale. Era suficient un ai soarele în ochi și basta. Ar fi luat-o ca pe o anecdotă demnă să fie revizitată când și când, însă să nu devină o obsesie. Al doilea episod s-a petrecut pe rue Gabrielle, din Montmartre, pe 12 octombrie 2019. Locuiau la Paris de multă vreme și, uneori, Eric mai răsucea în gând cum ar fi fost-urile bucureștene. Trecea prin ploaie revoltat de incapacitatea lui să digere impasul. Previziunea veche a bătrânului de abia se materializaze, după ce tot oscilase între decizii ani la rând și-i dăduse vestea Sașei că avea să plece în Africa pentru doi ani (între timp s-au făcut trei, dar cine mai numără?). Șocul, groaza, disputa l-au izgonit de acasă și rătăcea pe străzi, ros de remușcări. Plănuia negreșit să se refugieze undeva, într-un loc uscat, însă autoflagerarea-i făcea nesperat de bine, așa că tot amâna. Absorbit în risipiri lăuntrice, nu simțea apa care-i trecea prin haine. Un singur imbold îl mâna: interpelarea vreunui trecător dispus să-l asculte; să-l atragă în vâltoarea lui. Hazardul a făcut să fiu chiar eu. M-a prins de mânecă, să verifice cumva autenticitatea parcursului său: „Cum ar fi să vină cineva, să te bată pe umeri și să-ți spună, fără altă introducere, că viața ta de acum înainte va căpăta veleități nebănuite?! Hm, cum ar fi? Să apară așa, din senin: ai soarele-n ochi, să-ți promită luna și stelele de pe cer și tu să te chinui toată viața să fii la înălțimea vorbelor lui?” „Și totuși, poate ai interpretat greșit”, i-am spus atunci, deși mă aflam în preajmă să-i comunic că fără Sașa avea să-și piardă tot soarele din ochi. Apărusem prea târziu însă. Nu mai conta.

A treia oară e chiar acum, la un sfert de veac de la primul episod, pe drumul către baza MSF 1 unde m-am aciuiat în calitate de scriitor, iar el salvează vieți, de mai bine de trei ani, cu gândul la Sașa. Încă mai corespondează cu ea. A devenit un fel de icoană. Să vedem ce mai pot remedia. Vocea lui mă smulge din reverie: „Vezi tu, Dylan...”