Salonul literar nr. 108

ANUL XXIV / noiembrie 2022

REVISTĂ DE LITERATURĂ ȘI ATITUDINE A FUNDAŢIEI SOCIAL-CULTURALE „MIORIŢA” - VRANCEA

MIHAI EMINESCU: „În locul civilizației grece înflorit-au în Bizanț o cultură turcească? Deloc. Tocmai așa nu va înflori o cultură moscovită pe pământurile supuse rușilor, pentru că lipsește rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi. În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland și în cele trei provinții baltice, în mâinile și capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe când populațiile străvechi a acelor provinții, leții, livii, crevinii și cum îi mai cheamă, nu se vor fi aflând cu mult mai sus decum îi va fi găsit episcopul Albrecht la anul 1200”.

ZOE DUMITRESCU BUȘULENGA:Mă uit la programele Universităților. Nu mai găsesc nici urmă de greacă, de latină. Respectul pentru clasici nu mai există. Nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morală. Se vorbește puțin și despre intelectualii dintre cele două războaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunță, opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă. Există un fel de indiferență față de trecut. Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citește.”

PETRE ISACHI: „Personajul-cheie al Dialogurilor polifonice, Culiță Ioan Ușurelu, actualizează în cela 700 de pa gini ale «cărămizii» (cum îi spune chiar el) maieutica lui Socrate; caută adevăruri și certitudini neștiute nici de el, nici de cel intervievat, prin interogații necesare, aparent întâmplătoare. Scriitura oferă Prezentului, dar mai ales Viitorului, «noduri și semne» atemporale de scriitori/intelectuali; modele academice, morale, necorupte de chemările lumești ale femeii – fie ea Veneră sau Madonă - și nici ale bucătăriei autohtone/ europene. Este sugerată, din când în când - funcție de metafizica interlocutorului intervievat și de problematica discutată, maxima latină: in vino veritas, și aprecieri generale, dacă contextul o cere, asupra femeii, desigur, întotdeauna de o «frumusețe bestială»”.

*CULIŢĂ IOAN UȘURELUI, EDITORIAL/1;

*RADU BORCEA, JUBILEUL FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE CREAȚIE, „VRANCEA LITERARĂ”/ 2;

*PĂRERI DESPRE FESTIVAL/ 7;

*PREMIANȚII FESTIVALULUI / 11;

*DUMITRU BRĂNEANU, DE LA UN GÂND LA ALTUL / 13;

*SORIN FRANCU, SLUJBAȘ LA CURTEA THALIEI / 15;

*BERT HELLINGER, UN MESAJ/ 20; *RĂZVAN IONESCU, CARĂ-TE DE AICI, SOLJENIȚÂN / 21;

*PETRACHE PLOPEANU, 20 DE SONETE PENTRU CHEILE TIȘIŢEI (II) / 23;

*NICOLAE PETRESCU—REDI, CLIPE CU COTNAR/ 24;

*TOADER RĂDUŢĂ, EU... / 25;

*CORINA LIGIA PĂTRAȘCU, POEZII / 26;

*NINA-ELENA PLOPEANU, SPIRALA MORŢII / 28;

*PAPA FRANCISC, GÂNDURI / 29;

*PETRE ISACHI, O CARTE A ÎNTREBĂRILOR DESPRE SPIRITUL ȘI SUFLETUL SCRIITORILOR / 30;

*INTERVIU CU EUGEN SIMION ȘI CULIȚĂ IOAN UȘURELU/ 32;

*PETRE ISACHI, DORINŢA—SUFLETUL VOINŢEI ȘI PROVOCAREA DESTINULUI / 38;

*NICOLAE IORGA, CELE TREI FOCȘANI-URI / 40;

*EUGEN ȘERBĂNESCU, O CLARIFICARE DE MULT AȘTEPTATĂ / 41;

*ALBERT EINSTEIN, O SCRISOARE / 43;

*PABLO NERUDA, CINE MOARE.../ 44;

*NEOLOGISME SPORTIVE/ 45;

*ANDREI NICOLAE, ȘTEFAN CEL MAREESTE CEL CARE A REFĂCUT DACIA/ 46;

*GH.JAN ISCU, PERIPLU LA VĂRATEC / 47;

*MIHAI EMINESCU, DE CE NU SUNTEM ÎN STARE SĂ ÎNŢELEGEM? / 49;

*DUMITRU ICHIM, INVERHURON PROVINCIAL PARK/ 50;

*ANDREI PLEȘU, SEMNELE TIMPULUI—APOCALIPSA

CULIȚĂ IOAN UȘURELU

Directorul Festivalului Internaţional de Creaţie

„Vrancea literară”

Festivalul Internațional de Creație „Vrancea literară" de la Focșani a crescut ca un fiu foarte iubit de mine și, având în apropiere doar Oameni de Bine, a crescut și a ajuns la o vârstă frumoasă-zece ani. Rezultatele acestei manifestări culturale de amploare nu s-au lăsat așteptate: zeci și zeci de tineri (premianții noștri) au intrat în literatură pe poarta principală, în același timp și consacrații s-au bucurat de o atenție specială. M-ambucurat că amavut lângă mine Primăria Focșani, câțiva oameni de nădejde cum ar fi Sorin Francu, directorul Teatrului „Maior Gheorghe Pastia”, partener important în activitatea noastră și Adrian Matei, redactor la revista „Salonul literar”.

Țin să mulțumesc și câtorva personalități culturale din afara județului, pe care le-am simțit aproape: doctorul chirurg și eseistul Dan Gabriel Arvatescu-Roman, D-tru Brăneanu, președintele Filialei

USR Bacău, Ion Fercu-premiant pentru roman al Academiei, Emilian Marcu, laureat pentru roman al Academiei Române, Lucian Strochi -director al revistei „Asachi" - Piatra Neamț, Viorel Dinescu – laureat al Academiei pentru Poezie, criticul Petre Isachi, directorul revistei „13 Plus”-Bacău și alți oameni de suflet. Iar parteneriatul cu Teatrul “Gh. Pastia" a avut darul să mărească impactul la public al evenimentului. Mulțumesc atât celor care mi-au fost alături, cât și celor care doar au privit, dar au înțeles – sper –efortul necesar pentru a răspândi cultura vrânceană în lume. Poate aceia care au putut și n-au ajutat, vor încerca, la altă ediție, să-mi fie aproape… Îi aștept cu brațele deschise. Doamne ajută!

RADU BORCEA

JUBILEUL FESTIVALULUI INTERNAŢIONAL DE CREAŢIE, „VRANCEA LITERARĂ”

În ziua de 23 septembrie 2022, la Teatrul „Maior Gh. Pastia” din Municipiul Focșani, în prezența unui public avizat,a avut loc etapa finală a Festivalului Internațional de Creație VRACEA LITERARĂ: premierea scriitorilor pentru creațiile lor literare publicate în anul 2021, ale căror volume (de poezie, proză, critică literară, eseu, memorialistică, monografie, literatură pentru copii, literatura Diasporei, traduceri etc.) au fost trimise din timp, la Odobești, unde au fost „centralizate” și repartizate spre analiza critică a unui juriu alcătuit din scriitori și conducători de reviste literare, coordonat de profesorul Culiță Ioan Ușurelu, fon-

A fost instituită și o nouă formă de răsplată a unor scriitori valoroși: Premiul SUMMA CUM LAUDE - pentru scriitorii care au scris mai mult de cjncizeci de cărți consistente. Marele Premiu CARTEA ANULUI a fost acordat lui VIOREL SAVIN pentru romanul GRESIA ALBASTRĂ. Surpriza acestei ediții a fost

datorul Festivalului, redactorul șef al prestigioasei reviste Salonul literar. În timpul desfășurării spectacolului de la Teatrul „Gheorghe Pastia” a fost lansată și ultima carte scrisă de Directorul Festivalului, Culiță Ioan Ușurelu: „DIALOGURI POLIFONICE - O SUTĂ DE INTERVIURI CU SCRIITORI”. Despre acest volum au vorbit D-tru Brăneanu, Dan G. Arvătescu, Petre Isachi, Ion Fercu, Petrache Plopeanu, Lucian Strochi și alții.

ELENOIRE

CHIRILĂ, elevă la Colegiul „Unirea”-Focșani, care, în clasa a IX-a fiind, a scris romanul „AL DOISPREZECELEA CEAS”.A primit Premiul Special al Juriului pentru Debut la secțiunea Roman. Vizita de a doua zi la Muzeul Vrancei a încheiat Edițiajubileu,a X-a a Festivalului Internațional de Creație „Vrancea literară”. Din postura de „cronicar de serviciu”al Revistei Salonul literar, încă de la începuturile

Festivalului, autorul acestor rânduri depune mărturie că o asemenea manifestare (unică în spațiul literar vrâncean actual)a căpătat amploare și valoare, consistență și dorință de participare din ce în ce mai mare din partea scriitorilor, de la cei debutanți în literatură și dornici de afirmare până la cei cu operă solidă în spate, consacrați și apreci-

zece ani stegarul Festivalului a fost Culiță Ioan Ușurelu, care, de cele mai multe

ați în spațiul literar național. Cunoscătorii fenomenului literar înțeleg ce eforturi organizatorice și financiare presupune desfășurarea unui festival de o asemenea amploare. De fiecare dată, alegerea unei locații des frec ventate de iubitorii actului de cultură pentru etapa finală a Festivalului a reprezentat o prioritate, la

ori, a susținut cheltuielile din propriul buzunar. Iar impresiile cu care s-au întors acasă invitații, premianții și unii iubitori de literatură din public le-am găsit în paginile publicațiilor de profil din orașul și județul lor de domiciliu sau pe paginile lor de internet. …Parcă ieri a avut loc prima ediție a Festivalului desfășurată sub genericul „Serile

fel de importante fiind desemnarea scriitorilor pentru actul de jurizare-nominalizare a premianților,tipărirea diplomelor ce urmau a fi decernate,cumpărarea Trofeelor, invitarea personalităților de marcă din rândul breslei scriitoricești, organizarea unor eventuale întâlniri ale invitaților cu reprezentanți ai instituțiilor de învățământ sau de cultură din județ, găzduirea și omenirea oaspeților care nu au venit „pe fugă” la festival. Pentru ca toate aceste lucruri să iasă „ca la carte”, timp de

de poezie de la Negrilești”, în zilele de 28 și 29 mai 2011 (sâmbătă și duminică), consacrat perpetuării memoriei „prințului poeziei vrâncene”, Dumitru Pricop.

A fost o ediție itinerantă, „caravana scriitorilor” luând calea traseului FocșaniNegrilești și retur, cu popasuri literare la Casa de Cultură din Odobești, locul unde scriitorilor din Vrancea li s-au alăturat confrații Viorel Dinescu (Galați), scriitorul buzoian

SALONUL

Florentin Popescu (conducătorul publicației „Bucureștiul Literar și Artistic”), regretatul Calistrat Costin (președintele de atunci al Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România) - Casa Memorială „Dumitru Pricop” Negrilești– Primă-

zeci de scriitori din Vrancea, de la Bacău, Botoșani, Buzău, Galați, Iași,Neamț, Suceava, Târgoviște,din mai îndepărtatele ținuturi ale Bihorului și Maramureșului, ba chiar și din străinătate. În aceeași perioadă, a fost mărit numărul secțiunilor de creație (literatura pentru copii, traduceri, literatura Diasporei, literatura străină, monografii) și instituite noi premii (Premiul special al Juriului, Premiul „Ion Panait”,Premiul „Dumitru Pricop”, premiul

ria Negrilești – Școala cu clasele I-VIII „Dumitru Pricop” din localitate –Tabăra de creație de la Lepșa (Tulnici). Acest început a fost consemnat de sus-semnatul pe patru pagini A4 în Revista Salonul literar nr. 74/2011. La prima ediție au fost acordate premii pentru cinci secțiuni: poezie, proză, eseu, critică literară și dramaturgie. Următoarele ediții ale Festivalului de

„Viorel Munteanu”, Cartea anului ș.a), iar din simpla manifestare locală/zonală, Festivalul inițiat și manageriat de Culiță Ioan Ușurelu, a căpătat alură națională și internațională. Pe atunci, fondatorul Festivalului pășise în al optulea deceniu de viață,iar „cronicarul de serviciu” scria despre această unică manifestare literară din județ că este un BRAND

Creație VRANCEA LITERARĂ au fost găzduite de Casa de Cultură „Mihai Eminescu” de la Panciu. Aici am simțit din plin generozitate și bucuria localnicilor de a avea ca oaspeți scriitori români de top pe care, până atunci, îi știau doar din lecturarea cărților scrise de ei.

Vreo câțiva ani la rând, scriitorul Culiță Ioan Ușurelu a reușit să aducă, la Panciu

cultural. Așa fusese percepută și de cei 25 de creatori prezenți în „Orașul dintre vii”.

La Panciu, în cadrul Festivalului, sub patronajul scriitorului Culiță Ioan Ușurelu, avusese loc și lansarea volumului său antologic purtând titlul OPERA OMNIA. O lucrare care lăsa impresia că, pentru autor, venise

SALONUL LITERAR

vremea unei binemeritate pauze, a unei meditații asupra destinului unui act cultural care a necesitat multe sacrificii personale… A fost însă numai un moment de respiro, de „încărcare a bateriilor”, întrucât fondatorul își propusese ca manifestarea lui de suflet să atingă o altă altitudine la edițiile următoare. Din anul 2019, locația aleasă pentru desfășurarea etapei finale a Festivalului este superba bijuterie arhitecturală numită Teatrul „Maior Gheorghe Pastia” din

fondatorul edificiului. În același timp, directorul Festivalului era cu un alt grup de scriitori la Colegiul „Al. I. Cuza”, unde au fost întâmpinați de directoarea școlii,

Orașul Unirii – Focșani. În calitate de cronicar, dar și de comentator al unor cărți lansate cu acest prilej, am avut onoarea să întâmpin,pe scările de la intrarea în Templul Thaliei focșănene, un grup de scriitori veniți din zona Moldovei, din rândul căruia mi-i amintesc pe: Dumitru Brăneanu –președintele Filialei Bacău a USR, Lucian Strochi - doctor în filologie și unul dintre cei

Cornilă-Norocea, Sorina Milea și de elevii iubitori de literatură din colegiu. După desfășurarea evenimentului, în ziua de 14 octombrie 2019, Revista Salonul literar, ajunsă la ediția cu numărul 100, mi-a găzduit o cronică intitulată astfel: „Festivalul Internațional de Creație VRANCEA LITERARĂ – o ediție de CO-

mai importanți prozatori din România contemporană, Petre Isachi – cu siguranță cel mai avizat critic literar din spațiul moldav, poetulteolog Cornel Paiu, medicul-prozator DanGabriel Arvătescu, pe dramaturgul băcăuan Viorel Savin, cărora le-am oferit câteva informații despre Teatrul Pastia și ofițerul-mecena

LECȚIE. Titlul exprima o realitate grăitoare, confirmată câteva zile mai târziu de o avalanșă de aprecieri din mediul on-line. Din motive de spațiu tipografic, m-am oprit la câteva: „Am petrecu două zile minunate în Vrancea, unde am întâlnit oameni talentați, generoși, frumoși și primitori, care știu să facă DIFERENȚA

de profesoarele Ana Maria

(Oana Savin, scriitor, Bacău); „A fost o zi memorabilă, o zi cu emoții la cote maxime, o zi pentru oameni deosebiți,Vrancea literară, desfășurată sub egida Revistei Salonul

Culiță Ioan Ușurelu), numită „cărămidă” de autor, de scriitorii Petrache Plopeanu și Lucian Strochi, dar o cărămidă din material solid, trainic, care poate fi folosită la consolidarea temeliei literaturii române („puține județe se pot mândri cu asemenea descoperiri arheologice literare”, s-a exprimat unul dintre oaspeți). Un rol mobilizator în organizarea și desfășurarea acestor 10 ediții (în sensul încurajării scriitorilor

literar, fiind un eveniment de înaltă clasă” (Maria Călinescu, poet, București); „Acest festival a fost o bucurie pentru sufletul meu” (Theia Presadă, originară din Odobești, lucrător bancar în Irlanda, autoarea volumului „Picătura de însemnătate”, pentru care a primit Premiul de Excelență). A fost o ediție de colecție, așa cum ediții de colecție (lansate în cadrul Festivalului), rămân volumele OPERA OMNIA al regretatului poet Viorel Munteanu, OPERA OMNIA—Ion Panait și, mai ales, monumentala carte Vrancea literară – Antologia Scriitorilor Vrânceni (aproape 1.000 de pagini, format academic, operă a scriitorului

de a-și prezenta creațiile literare spre jurizare, dar și al participării publicului în ziua decernării premiilor) l-a jucat Revista Salonul literar, prin care mentorul ei a militat în permanență pentru descoperirea și promovarea de noi și noi talente literare. În acest spirit s-au desfășurat și edițiile din anul 2020, și cea din anul acesta (în 2021, pandemia de Covid 19 a blocat desfășurarea evenimentului).

Din păcate, spațiul tipografic aflat la dispoziție pentru alte rânduri este epuizat, iar noi vom însoți acest text cu imagini fotografice. Pentru că, nu-i așa?, „o fotografie face cât o mie de cuvinte”.

PĂRERI DESPRE FESTIVAL

IULIANA

PALODA-POPESCU

LUMINA UNEI ZILE

Vineri, 23 septembrie 2022, am avut bucuria de a participa la un eveniment cultural deosebit - Festivalul Internațional de Creație „Vrancea literară”. Organizat în fiecare toamnă, grație Domnului Culiță Ioan Ușurelu - profesor și scriitor cu har, făuritorul Editurii și Revistei Salonul literar, precum și al Fundației Culturale „Miorița”, Festivalul reunește de mulți ani scriitori și iubitori de literatură de pretutindeni, printre laureați numărându-mă și eu. La ediția din anul 2019, am primit Premiul I pentru volumul de poezii Sfera de cristal, Editura Rawex Coms, 2018, în cadrul secțiunii Poezia religioasă, distincție care mă onorează.

Anul acesta, pe scena Teatrului Municipal „Gheorghe Pastia” din Focșani s-a desfășurat un impresionant spectacol al premianților, cei prezenți având prilejul de a cunoaște gândurile fiecărui scriitor laureat. A fost una dintre întâlnirile binecuvântate de Dumnezeu, pentru a reaprinde în noi flacăra prieteniei, a speranței în bine și frumos. Mulțumim organizatorilor pentru toate darurile ce au sporit lumina unei zile!

ELENOIRE CHIRILĂ

,,FESTIVAL…DE POVESTE”

Toamnă, septembrie cald și bun. Zile cu soare și bucurie în suflet, emoție. Am așteptat cu nerăbdare și curiozitate ziua „Festivalului Internațional de Creație-Vrancea literară”. Sunt elevă în clasa a X-a la “Colegiul Național Unirea”, unul dintre cele mai prestigioase colegii din Focșani. Noi, uniriștii, participam deseori la evenimente culturale.

De aceasta dată, însă, este diferit. La acest festival am întâlnit oameni-poveste, personalități culturale marcante ale literaturii contemporane, invitați de seamă, critici literari, scriitori premiați de Academia Română.

Am pășit cu emoție în sala teatrului „Maior Gh. Pastia”. Sufletul evenimentului a fost domnul profesor Culiță Ioan UȘURELU, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Ma impresionat căldura cu care întâmpină invitații și entuziasmul cu care înmânează premiile. Sala era aproape plină și timpul parcă s-a oprit pentru o secundă sub ropotul de aplauze. E momentul în care noi, toți cei din sală, ne unim prezentul și viitorul pentru a deveni una cu evenimentul.

Am avut onoarea să urc și eu pe scenă… o furnică într-o lume a Giganților. Ghidată de vocea caldă a domnului profesor Culiță Ioan UȘURELU, am primit, cu mare bucurie, „Premiul Special pentru debut-Roman”. Emoțiile croșetează un întreg univers, pentru care, fiecare dintre noi poate fi un creator. Festivalul mi-a lăsat amprenta idealului și a frumosului și mi-a reamintit că „Lumea există pentru a deveni o Carte”. (Mallarme)

ECATERINA PETRESCU BOTONCEA

PRIETENIE, BUCURIE...

Sunt oameni speciali pe care nu îi întâlnești de multe ori în viață, făuritori de destine. Dar atunci când îi întâlnești este ca și când ți-ai întâlnit îngerul. Pentru aceștia, deasupra propriilor interese, se află destinul unei comunități, bresle, o pornire sau o chemare spre promovarea unor valori, opere, coagularea unor voci, efort, dăruire, suflet, punere în slujba umanității...

Acești oameni își depășesc vocația trecătorului prin viață, fie chiar a celui cu har, împli nind, prin sacrificiu personal, voia divinității, de exprimare a iubirii colective și prin aceasta, de aducere de adevărată slavă Marelui Creator. Creația înseamnă imagine relevată, icoană, oglindire a frumosului în formă mereu reînnoită.

SALONUL LITERAR

Ceea ce nu se vede, nu există! Promotorul de cultură, făuritorul de destin, face ca opera să prindă viață, să existe, iar creatorul acesteia să își primească recunoașterea și imboldul pe mai departe. Un astfel de promotor de cultură este Profesorul Culiță Ioan Usurelu, organizatorul Festivalului Internațional de Creație „Vrancea Literară”, care, și în acest an, 2022, a adus laolaltă, în orașul Focșani, orașul Unirii, scriitori din toate regiunile istorice ale țării, dar și de peste hotare, pentru a fi puși în valoare, pentru a fi stimulați, răsplăti onorific, într-o epocă în care spiritul pierde teren în fața formalismului, iar verbul scriitoricesc pălește în fața devoratoarei de timp și imagine Culiță Ioan Ușurelu are darul de a bucura, de a transforma un eveniment într-o sărbătoare... Mulțumim, domnule Profesor, mulțumim celor care v-au susținut și ajutat, mulțumim scriitorilor vrânceni care v-au fost, cu siguranță, în preajmă!

FLORENTIN POPESCU UN OM,

pentru toți iubitorii și făuritorii de literatură din țară și de dincolo de fruntariile ei. Dacă azi, în împrejurările cunoscute, prea puțin favorabile culturii, am mai avea, la nivel național, încă șapte-opt personalități ca domnul Culiță Ioan Ușurelu, născuți pentru cultivarea a ceea ce - încă! - mai este frumos în inimile conaționalilor noștri, sunt sigur că nu numai arena literară, ci toată România ar putea arăta altfel.

Felicitări și întreaga noastră gratitudine, domnule Culiță Ioan Ușurelu!

EMILIAN MARCU

TOATE DRUMURILE DUC LA...

FESTIVALUL INTERNA-

ŢIONAL

DE CREAŢIE VRANCEA LITERARĂ

O

REVISTĂ, UN FESTIVAL

Aproape că nu găsesc cuvinte să-mi rostesc dragostea pentru Vrancea și pentru vrânceni. Privesc mult în urmă și-mi justific această iubire de aproape o jumătate de veac printr-o carte, Rapsodii la Vatra Mioriței (Editura Eminescu, 1975), în care adunam bucuriile descoperirii unui ținut fără de seamăn, leagănul Mioriței și al Unirii de la 1859, cuib cald de prieteni care au înnobilat și înnobilează ținutul prin fapte demne de intrat în istoria cea mare a țării. În acest context descopăr și redescopăr în domnul Culiță Ioan Ușurelu o inimă deschisă și dăruită culturii. Prozator, critic și istoric literar, constructorul unei minunate reviste - Salonul literar, dar mai ales fermentul unei mișcări culturale, Domnia Sa are, fără îndoială, vocația unui arhi tect cultural cu totul aparte. Fundația social culturală „Miorița” (pe care o conduce și sub egida căreia se desfășoară anual Festivalul de creație „Vrancea literară”) a devenit o instituție de referință

Cu siguranță că mișcarea literară vrânceană, foarte bogată, prin Festivalul Internațional de Creație „Vrancea literară”, a căpătat an de an o frumoasă și deosebită ascensiune. Prin strădania scriitorului, dar și împătimitului de acestă zonă literar-folclorică mirifică, scriitorul Culiță Ioan Ușurelu, directorul Festivalului, și a unui grup restrâns de colaboratori inimoși, evenimentul a devenit un punct de reper pentru mulți dintre cei prezenți la această manifestare de suflet. Scriitori din diferite zone ale țării: București, Galați, Piatra Neamț, Iași etc. s-au adunat la Focșani, unde gazdă generoasă a fost teatrul Municipal Maior Gh. Pastia, păstorit de actorul Sorin Francu, el însuși un intelectual remarcabil, cu o mare disponibilitate pentru actul literar-cultural contemporan. Momentele artistice susținute de tineri și tinere din județ au dat o culoare specială acestui eveniment de excepție, înnobilându-l cu contribuțiile lor. Scriitorul Culiță Ioan Ușurelu, directorul Festivalului, a acordat premii, s-au făcut lecturi din creațiile participanților și, mai ales, au schimbat opinii despre evoluția literaturii în această perioadă greu încercată de diverse pandemii

SALONUL LITERAR

Au fost prezenți la această manifestare de suflet, scriitori importanți, scriitori care chiar au o operă de valoare, care au făcut cinste actului cultural de anvergură la care au asistat. Desigur, nu au fost uitați nici scriitorii din această zonă, ei fiind, cred, parte integrantă din acest monolit. Dacă nu aș fi participat la acest... Festival literar vrâncean, cu siguranță că aș fi fost… mult mai sărac…

ION FERCU

VALOARE, SUFLET, OSPITA-

LITATE ȘI PRIETENIE

Festivalul Internațional de Creație ,,Vrancea Literară”, 2022, privit... multuminparvo...

● Un regal al altruismului și al profesionalismului care a mobilizat resurse creative din întreaga lume. ● O poveste de lecuit vânătăi ale spiritului, un discurs despre valori, prietenie, empatie și optimism. ● O tradiție care e pe cale de a deveni o legendă literară în marele concert al legendelor vrâncene. ● Un exemplu (deja puțin invidiat...) pentru alte zări ale spiritului./ ● O întâmplare... necesară care are pe blazon și simbolurile unei ospitalități fără cusur./● O excepție de la regula... națională: primarul focșănean, directorul Teatrului Municipal ,,Maior Gheorghe Pastia”, ghidul Muzeului ,,Unirii” și mulți alții au inimile lipite de această manifestare. /● Scriitorul Ioan Culiță Ușurelu, dirijorul acestui regal, merită, împreună cu scriitorul Adrian Matei, toate aplauzele lumii literare./● A, să nu uit: participanții (și nu numai) vorbesc despre Festivalul Internațional de Creație ,,Vrancea Literară – Culiță Ioan Ușurelu”.

PETRE ISACHI

FESTIVALUL VRÂNCEAN—

OPERĂ COLECTIVĂ

Un Festival Internațional de Creație, „Vrancea literară”, asemenea celui organizat de Fundația Culturală „Miorița”, Editura și Revista „Salonul Literar” – Director: scriitorul Culiță Ion Ușurelu; îmi place să cred și cu participarea sufletească a unor cunoscuți scriitori vrânceni - este un

admirabil fenomen național, care revelă solidaritatea intelectualității vrâncene, românești, europene, surprinde cu autenticitate spiritul vremurilor de război (al culturilor, al civilizațiilor, religiilor, al tehnologiilor digitale, al economiilor, al orgoliilor etc.) pe care le trăim și de care suntem trăiți; reconfirmă ideea că întreaga cultură contem porană trebuie să fie personală, viscerală și sincronizată cu spiritul Viitorului.

Personalitatea Festivalului vrâncean – Operă colectivă ce nu poate fi cunoscută, decât numai dacă este văzută ca întreg - are, ca și în Edițiile anterioare, ceva nou și imprevizibil, de pildă, distopia or welliană Al doisprezecelea ceas, de Elenoire Chirilă - ceva fluid, neasemănător și impredictibil. Felicitări!

LUCIAN STROCHI

UNIRE-N CUGET ȘI SIMŢIRI, ÎN CARTE ȘI CUVÂNT

An de an, prin FESTIVALUL INTERNAȚIONAL DE CREAȚIE „VRANCEA LITERARĂ”, FOCȘANIUL devine, pentru cel puțin două zile, CAPITALA CULTURALĂ A ROMÂNIEI. Au venit SCRIITORI VESTIȚI ca niște MAGI și în acest an, din mai toate orașele PRINCIPATELOR și PRINCIPIILOR UNITE: din BUCUREȘTI, GALAȚI, IAȘI, BACĂU, ROMAN, PIATRA-NEAMȚ, PUIEȘTI, TECUCI, RÂMNICU-VÂLCEA, FOCȘANI, TÂRGOVIȘTE, BORLEȘTI, BÂRLAD… Nu e ușor să aduni sub aceeași cupolă sacră scriitori precum EMILIAN MARCU, VALERIU STANCU, VIOREL SAVIN, PETRUȘ ANDREI, CONSTANȚA CORNILĂ, ION FERCU, DUMITRU BRĂNEANU, ION PRĂJIȘTEANU,

MIHAIL SOARE, ELENA NINA PLOPEANU, PETRACHE PLOPEANU, FLORENTIN POPESCU, IULIANA PALODA POPESCU, ȘTEFAN MUNTEANU, VIOREL DINESCU, DORINA STOICA, DAN GABRIEL ARVĂTESCU…

Dar acest act de magie îl reușește mereu profesorul CULIȚĂ IOAN UȘURELU, pururi tânăr și veșnic entuziast, președintele Juriului, care iubește necondiționat cultura și oamenii. El crede că ELENOIRE CHIRILĂ (ELEVĂ ÎN CLASA A X-A LA COLEGIUL NAȚIONAL „UNIREA”-FOCȘANI) este o prozatoare înnăscută și va fi egala unui Mare Maestru în doar câțiva ani… Unind în Festival prin Cuvânt și Carte Moldova de peste Prut cu Italia și Franța, dar și cu Sora Sa mai mare, România, Focșaniul devine încă o dată un oraș al Unirii. Al Unirii în Cuget și Simțiri…

NINA-ELENA PLOPEANU

FESTIVALUL INTERNAŢIONAL DE CREAŢIE, VRANCEA LITERARĂ - UN BRAND CULTURAL

Festivalul internațional Vrancea Literară a devenit de ani buni o tradiție, un brand cultural ce reunește scriitori din județ, din țară, dar și din străinătate ( Franța, Italia, S.U.A etc.).

Inițiatorul acestui festival este scriitorul Culiță Ioan Ușurelu, care a făcut din acest act de cultură copilul său de suflet, un fiu care-i aduce, nu numai dumnealui, ci și nouă, vrâncenilor, bucurii, împliniri sufletești și mândria că trăim pe aceste plaiuri mioritice și suntem contemporani cu un astfel de eveniment. Ultimele ediții ale festivalului s-au desfășurat în orașul reședință de județ, în Focșani, la Ateneul Popular sau la Teatrul „Maior Gheorghe Pastia” și s-au dovedit a fi adevărate regaluri culturale ce au îmbinat poezia, muzica și spectacolul scenic. Dorim viață lungă acestui Festival fără de care orașul și județul nostru ar fi mai sărac și mai lipsit de strălucire.

VALERIU STANCU

FESTIVALUL PRIETENIEI

În lumea literară există personalități care nu urmăresc doar propria împlinire auctorială, ci au vocația mecenatului, a dăruirii, întinzînd – cu altruism, cu generozitate, cu competență – o mînă celor care au nevoie de ajutor ca să pornească pe drumul literaturii și – foarte important! – să nu-l rătăcească. Aceste personalități sunt descoperitorii de talente, conducătorii de cenacluri (vă amintiți de cenaclul „Numele Poetului” fondat de scriitorul Cezar Ivănescu și de rubrica omonimă pe care a susținut-o în paginile revistei Luceafărul?), „făcătorii de reviste”, organizatorii de festivaluri, colocvii, simpozioane, concursuri literare. O astfel de „rara avis in terra” este prozatorul vrîncean Culiță-Ioan Ușurelu, directorul Festivalului Internațional de Creație „Vrancea Literară” de la Focșani, al editurii și revistei „Salonul Literar”.

Adunînd an de an în jurul celor trei instituții culturale cărora le diriguiește destinele o adevărată pleiadă de valori (în formare sau ajunse la consacrare și prin munca, prin stăruința sa), Culiță-Ioan Ușurelu organizează la sfîrșit de septembrie, atunci cînd se culeg roadele, un festival literar prin care le răsplătește acestora strădaniile, consescvența, harul, munca, rezultatele...

Acordînd cu generozitate premii pentru diverse domenii ale vieții literar-culturale (de exemplu, cine-i mai susține astăzi pe cei ce se disting în „jurnal-eseu”, „memorialistică”, „istoria limbii”, „monografii”, cine mai gîndește astăzi la „literatura diasporei” sau la „literatura străină” și la cei care o translează în limba lui Eminescu?!), Festivalul Internațional de Creație „Vrancea Literară”, motivează foarte mulți creatori să-și împlinească menirea, să nu renunțe la scris tocmai acum, cînd cartea nu-și află prețuirea cuvenită. Viață lungă acestei elevate manifestări culturale și organizatorilor ei, sincere felicitări tuturor laureaților, „chapeau bas!” pentru modul în care Teatrul Municipal Focșani a găzduit spectacolul premianților festivalului, care s-a dovedit a fi o adevărată sărbătoare a literaturii, a spiritului și a prieteniei!

FESTIVALUL INTERNAȚIONAL DE CREAȚIE, „VRANCEA LITERARĂ”

PREMIANŢII

Festivalul Internațional de Creație „Vrancea literară” s a încheiat. Juriul a avut serios de „muncă” ținând cont că numai la Secțiunea „POEZIE” au fost 95 de participanți, în timp ce la toate celelalte secțiuni s-au primit încă 87 de cărți. Ca președinte al Juriului, mulțumesc celor care ne au fost aproape, dar și celor care au aflat și s au bucurat Persoanelor și instituțiilor care m au ajutat și le am simțit sufletul în mijlo cul Marelui Eveniment Cultural al Vrancei, le rămân veșnic îndatorat și mă rog celui de sus pentru Sănătatea, pentru Prosperitatea și pentru Succesul lor în tot ceea ce între prind.(Directorul festivalului-CULIȚĂ IOAN UȘURELU)

IATĂREZULTATELEPRIMITEDELAJURIU:

*PREMIUL „SUMMA CUM LAUDE”-LUCIAN STROCHI (pentru cele 70 de cărți valoroase scrise până acum)

*PREMIUL „OPERA OMNIA”-PETRUȘ ANDREI.

*MARELE PREMIU „CARTEA ANULUI 2021”: VIOREL SAVIN, pentru romanul GRESIA”, din ciclul „ROMANELE DIN B...”; POEZIE:

*PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI: POEMELE UNUI ÎNDRĂGOSTIT-ADRIAN MATEI; *PREMIUL I-ALEPHUL IMAGINAȚIEI-CONSTANȚA CORNILĂ; *PREMIUL AL II-LEA: PREA MULȚI PILAȚI PENTRU DOUĂ MÂINI-GABRIELA ANA BALAN; *PREMIUL SPECIAL: PRIER CU DALI-MONICA MANOLE; *PREMIUL „DUMITRU PRICOP”-SUSPINUL UNIVERSULUIION TĂTARU; PREMIUL AL III-LEA-CÂNTECELE ȘATREI-LICĂ PAVEL; PREMIUL REVISTEI „SALONUL LITERAR”-SENTIMENTELE SUB FORMĂ DE ACATIST-DORINA STOICA; PREMIUL SPECIAL-O FRUNZĂ CRESCUTĂ DIN LACRIMA VIEȚII-LIMONA RUSU ; PREMIUL SPECIAL-MUGURI DE CUVINTE-LĂCRĂMIOARA TEODORESCU; PREMIUL SPECIAL PENTRU DEBUT-ANOTIMPURI-FLORIN

PREMIANŢII

JURNAL-ESEU

PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI-PENTRU CĂ NU ȘTIU SĂ DANSEZ-ECATERINA PETRESCU BOTONCEA.

MEMORIALISTICĂ:

*PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI:AMINTIRI CU POETUL RADU CÂRNECI-FLORENTIN POPESCU; PREMIUL I: CONTEMPORANI CU DAN SEDLACEC-VIRGIL RĂZEȘU ȘI DORA PETRILĂ; PREMIUL SPECIAL: BUCURIA AMINTIRILOR-D-TRU MATEI.

CRITICĂLITERARĂ:

*PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI:COMENTARII ESTETICO-FILOSOFICE-ȘTEFAN MUNTEANU; PREMIUL I: PREZENȚE LITERARE-TEO CABEL: PREMIUL AL II-LEAPERPECTIVE CRITICE-DANIELA TOMA.

ISTORIALIMBII:

*PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI: SCRIEREA ISTORIEI ÎN LIMBA ROMÂNĂ:A.D.XENOPOLNECULAI MUSCALU.

MONOGRAFII:

PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI: UN MEDIC ITALIAN ÎN PRINCIPATE-DR. VAFRINO MARINI-OMUL ȘI EPOCA-DAN GABRIEL ARVĂTESCU; *PREMIUL I: BRÂNCUȘI PE CALEA DESĂVÂRȘIRII-LUCIAN GRUIA; PREMIUL „ACADEMICIAN VALERIU D. COTEA”: ODOBEȘTI-PODGORIE A SOIURILOR ROMÂNEȘTISPIREA CONSTANTINESCU;

LITERATURAPENTRUCOPII:

*PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI:NĂZDRĂVĂNIILE LUI TORICEL-VIVIANA ȘI IASMINA MILIVOIEVICI; PREMIUL I: SUZA, RUZA, BUBURUZA-NINA SCHIȚCO-CĂPĂȚÂNĂ;

,,Munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă în poartă".

Pământul e bolnav de cancer, iar cancerul sunt oamenii, Merton Lambert, formator în cadrul Fundației Rockefeller. Cu alte cuvinte pentru a restabili sănătatea pământului, trebuie eliminată cauza. Și uite așa se leagă toate: pandemii, războaie, crize economice, energetice și alimentare, inflații galopante, imigrări masive!Trăim într-un carusel din care scapă cine poate! Pe ceilalți îi așteaptă mai devreme sau mai târziu, zborul forțat spre alte dimensiuni. Trăim într-o lume ultra stratificată în vârful căreia se află o grupa re super mafiotă, cu o avere colosală, gruparea marilor mahări și care ne vor oale și ulcele. Este gruparea care controlează totul în această lume, finanțe, mass-media, economia și comerțul și care au averi fabuloase greu de imaginat pentru un om normal și cu mintea întreagă! Acești indivizi reprezintă aproximativ 8% din populația lumii și dețin peste 80% din avuția mapamondului. Interesant este faptul că oculta sionistă nu apare în media pe care o deține. Avem în vedere Rothschild, Rockefeller, Koch, prințul mass-media Murddoch, fam. Morgan și mai ales Oppenheimer care deține cea mai mare parte din rezervele de aur ale lumii și încă mulți alții. Mai sunt cei din domeniul internetului și a vânzărilor pe internet , fiind și ei cam din aceeași categorie de oameni onorabili, cum ar fi Elon Musk, Jeff Bezos, Warren Bufet ș.a. Să nu-i uităm și pe bogătași ruși, ucraineni și chiar arabi. S-au țesut multe povești în jurul

familii ultrabogate, marea majoritate de sorginte evreiască, și care ne place, nu ne place, fac parte din oculta sionistă. Dacă-l adăugăm pe Klaus Schwab, cel care conduce școala globalistă de la Davos și care stilizându-l pe Marx afirmă cu emfază: Nu vei deține nimic și vei fericit! Dețin Ei un întreg și totul se leagă destul de ușor. Sub acest nivel, se află Frăția serviciilor secrete, cele care conduc din umbră mapamondul în numele celor dintâi și sunt puntea de legătură între lumea politică și cea ocultă. Nimic nu trebuie să se știe! Sunt secrete bine păzite ca și cum clubul Bilderberg sau clubul de la Roma, CIA, Mosad, Kgb etc, ar fi invenții a celor bolnavi de scenarită. Există apoi nivelul trei, cel al lumii politice. Un nivel plin de tot felul de lupi în blană de oaie, coioți, șacali, lei, câini, caracude, viermi etc. o lume a gulerelor albe, un scut perfect pentru mafiile de tot soiul. Tot la acest nivel se află și o clasă a celor în robă ,care apără dreptatea și legea, dar care de multe ori este folosită ca armă politică (mai ales în România). Mai există un nivel a celor care încearcă să reziste cu micile lor afaceri, într-o lume dominată de lăcomie, fărădelege, dominație de tip junglă, ș.a. La bază este nivelul celor mulți, cu aspirații spre lumea de mai sus, cu bucurii, cu dureri, sărăcie, mizerie, o lume bolnavă ,a promiscuității și prostituției de tot felul. O lume care trebuie să dispară. Prezentăm această structură, care pentru unii ar putea fi utopie, pentru a ști mai bine în ce lume trăim. O lume a democrației de mucava, frumos îmbrăcată în staniol strălucitor, vândută naivilor de către media aservită, la alegeri, în toate așa zise țări democratice. Nici noi nu facem excepție! Mereu ni se prezintă cea mai coruptă țară occidentală- USA, ca exemplu de democrație

chipurile funcțională. Mass-media să fie sănătoasă. Și ca tacâmul să fie accesibil de ani de zile ni se livrează această minciună gogonată. Ah!… Să nu uităm de mafioții de la Bruxelles, unde Troica din spatele Comisiei UE lucrează mână în mână cu comisarii poporului ( eram să zic sovietici- gura păcătosului adevăr grăiește!) în realizarea a tot felul de scheme mafiote. Veți spune revoltați, dar procurorul general european veghează asupra legalității afacerilor din spațiul european. Uităm că procurorul general este ales politic după negocieri între parlamentari, fiecare cu interesele lor! Iar la centru este propus tot politic de fiecare țară membră. Este o armă politică redutabilă ! Fără comentarii!... Revenind pe plaiurile mioritice, constatăm o lipsă de coerență în politicile publice.

Ca un blestem, principiul lui Murphy: când un lucru începe să meargă bine, străduiește-te să meargă tot mai prost!se aplică pe scară largă în politica românească. La ordinul incompetenților de la Bruxelles, în învățământul românesc se fac modificări majore. Astfel se dorește ca totalul zilelor de vacanță să fie mai mare decât cel de învățământ. Pe două principii: surmenajul elevilor și mai ales cel conform căruia pauzele lungi și dese cauza marilor succese! Dacă mai adăugăm înlocuirea istoriei și geografiei cu ore de sport, renunțarea la teze și înlocuirea acestora cu competențe, un surogat tipic occidental,care dă analfabeți pe bandă rulantă, avem imaginea a ceea ce se dorește. Reacția politicienilor noștri este puternică și lipsește cu desăvârșire!

Ce să le ceri incompetenților din ministerul Învățământului! Să lupte pentru ce? În afară de salarii grase!

Mai avem nevoie de un popor educat și responsabil pentru soarta sa? Să revenim la actualitatea zicerii lui Eminescu: Ca să-ți dai seama de nivelul culturii generale a unei nații, trebuie să vezi ce idoli are. Crunt și mare adevăr! Ca să distrugi o nație trebuie să-i distrugi învățământul, educația, cultura , tradițiile și miturile. Dacă adăugăm și credința avem tacâmul complet. Cine să apere valorile poporului român? În niciun caz actualii politicieni servili și pupincuriști care sunt în stare s-o vândă și pe măsa s.a. numai să intre în grațiile lui Ion Bidon cu anturajul său de globaliști și dictatorii mafioți de la Bruxelles. Să reamintim ce spunea acum o sută de ani unul din prietenii noștri de suflet, Henri Berthelot despre clasa politică românească:Oamenii cu funcții se gândesc mai ales la propriile interese și aproape delocla aceleaale comunității lor Nu-ți vine să crezi ce lașitate domnește pe aici.Aș adăuga: justiția o frază de dânșii inventată! S-a schimbat ceva în toți acești ani? Doar în perioada anilor șaptezeci, România și-a câștigat respectul și suveranitatea. Totuși ceva speranțe par a mai fi. Ca niște luminițe palide și tremurânde apar tot mai multe voci care s-au săturat să fie tratate ca colonie de mâna a doua și cetățeni de mâna a treia în UE.

Ne dorim să ne luăm suveranitatea înapoi. Ne dorim să ne rezolvăm problemele interne fără amestec din afară. Să ne punem din nou în circulație valorile culturale și tradiționale. Trebuie să devenim din nou un popor respectat și responsabil. Să ne întoarcem la credință și valorile creștine, cu fața spre Dumnezeu și în dragostea Mântuitorului. Nu există altă soluție. Politica corectă și transumanismul sunt doctrine globaliste, care au ca scop distrugerea creștinismului, extinderea iudaismului și îngenuncherea islamismului! Despre pace să auzim numai de bine. Doamne ajută!

SORIN

FRANCU

SALONUL LITERAR

SLUJBAȘ LA CURTEA

THALIEI

„V-am dat teatru, vi-l păziți ca pe-un lăcaș de muze, prin el curând veți fi vestiți, prin vești departe duse.” Îmi răsună și acum în minte acest celebru citat din Ienăchiță Văcărescu rostit pe suportul muzical al celebrei „Rapsodie in blue” a lui George Gerswin, de către Vasile Onesciuc Cernăuțeanu, promotorul și catalizatorul vieți teatrale focșănene din efervescenta perioada a anilor 80. Fiecare reprezentație din Stagiunea Teatrală a Elevilor Focșăneni avea această copertă sonoră drept îndemn și obligație, ca un

valoare artistică, întrunind sufragiile publicului local și impresionând juriile festivalurilor de gen, înregistrând succes după succes, garnisind vitrina urbei cu diplome, trofee și distincții. Cutremurele din 1986 și 1990 au stricat minunata lucrare a maiorului Gheorghe Pastia, eleganta clădire a teatrului construit de arhitectul Constantin C.

imbold pentru educație prin frumos întru frumos. Dar nu vreau să continui în această notă fiindcă se vor găsi mulți care să-mi reproșeze faptul că sunt ” nostalgic ”. Ce să fac, am și vârsta…

Așadar ucenicia s-a desfășurat la Teatrul Popular Focșani, instituție fără personalitate juridică, ce își desfășura activitatea în cadrul Case de Cultură a Municipiului Focșani. Din 1975 până în 1994 o trupă de entuziaști, iubitori de teatru, neremunerați (câte un premiu pe cincinal) au realizat spectacole de teatru de o reală

Ciugolea iar trupa a plecat în pribegie. Ba pe la cealaltă clădire a lui Pastia, la Ateneu, ba pe la Casa de Cultura a Sindicatelor păstrând tradiția, ținând vie flacăra artei teatrale aprinsă pe la anul 1850.

A fost, spuneam, o perioadă încărcată de o profundă efervescență creatoare în care niciun efort nu era prea mare, timpul nu avea limite și pasiunea fiecărui actant făcea scena să vibreze. Unde mai pui că promovarea proletcultismului, cultul personalității lui

Ceaușescu solicitat de potentații vremii ( aveau și ei ordine ca și cei de azi ) ofereau prilejul unei competiții, riscante ce-i drept, în a introduce expresii, tonuri, replici a căror ambiguitate stârnea râsul și te trimiteau cu gândul la ridicolul și penibilitatea celor pe care trebuia să le clamezi. Vântul schimbării care a măturat Europa anilor 90 a făcut și în România modificări esențiale, având

ca finalitate ceea ce, în mod elegant, numim astăzi instalarea democrației capitaliste. În mod firesc, tot se fredona melodia monarhiei, slujitorii Thaliei au solicitat înființarea unei instituții profesioniste de teatru în Focșani care să deservească urbea, comunitatea celor care apreciau arta în general și teatrul în special. Astfel în 1994, în primăvară, anotimpul începuturilor, ia ființă instituția Teatrul Municipal Focșani, teatru profesionist. Sediul instituției la Ateneul Popular „Maior Gh. Pastia”, acolo unde funcționa și Casa de Cultură a Municipiului. A fost un pas important, din nefericirea prea mic pentru ceea ce trupa și-ar fi dorit, și cred că ar fi meritat. Imaginați-vă un deținut flămând căruia îi pui dinainte blidul cu mâncare dar nu-i dezlegi mâinile. Cam așa era situația trupei, cu

un buget total insuficient, fără personal, fără regizori, și fără actori profesioniști. La un anume moment dat, unul dintre cei care a condus instituția a angajat o întreagă promoție a Facultății de teatru de la Iași dar, lipsa logisticii, a sălii proprii de spectacole, a locuințelor de serviciu și alte vicii au determinat plecarea actorilor, rând pe rând, spectacolele proprii desfășurându-se din ce în ce mai rar și mai mult cu distribuții locale. Ziceam la început despre Stagiunea Elevilor, o importantă pepiniera din care s-au desprins și dezvoltat talente autentice, actori și regizori care performează cu succes în țară și străinătate. A fost o rampă de lansare pentru mulți tineri talentați și pasionați de teatru. Unii au făcut studii de specialitate, s-au întors acasă pentru o stagiune sau două și au plecat. Visul de a face la Focșani un al doilea Piatra Neamț, cunoscute fiind performanțele teatrului moldav în anii 70-‘80realizate cu absolvenții I.A.T.C. București, s-a spulberat încet. Bugetul insuficient, salariile foarte mici, lipsa de perspectivă i-au împins pe tinerii actori de la Pastia către București, capitala țării unde nivelul de dezvoltare era mult evoluat și oportunitățile mult mai numeroase. Ne bucurăm din tot

sufletul pentru faptul că cei mai mulți dintre ei au reușit, unii sunt adevărate vedete și că reușesc să trăiască decent din această miraculoasă meserie care, din păcate, tinde să își piardă aura nobilă de artă și să se cantoneze în zona de, folosesc un cuvânt de împrumut care o definește cu eleganță, entertainment. De la înființare și până în 2004 trupa a cam umblat cu traista-n băț, ba la Ateneu, ba la Casa de Cultură a Sindicatelor dar a păstrat constantă calitatea producțiilor, respectând partiturile dramatice, morala, decența într-u cuvânt PUBLICUL, cel pentru care merită să face orice sacrificiu. Anul 2004 are pentru clădirea teatrului focșănean aproape ace eași importanță cu anul 1913, căci dacă în 1913 sau aprins pentru prima oară luminile și s-a ridicat pentru prima dată cortina, în 2004, conducerea Consiliului Județean de la acea dată reușește să fi nalizeze reabilitarea bijuteriei arhitectonice a Focșaniului și să redea circuitului cultural național acest monument de cultură și civilizație.

Din anul 2004 și până astăzi Teatrul Municipal „Mr. Gh. Pastia” Focșani, căci intre timp, la solicitarea managementului, a fost introdus, în semn de respect și recunoștință, numele maiorului Pastia în denumirea instituției, trupa de actori ( 5 angajați + colaboratori ) și restul personalului ( 13 salariați ) s-au concentrat pe îndeplinirea misiunii de a impune în conștiința publicului teatrul focșănean, de a fi utili comunității focșănene în folosul educării și emancipării spirituale a membrilor ei. Sigur, instituția s-a constituit și într-o inter

față profesională în vederea realizării manifestărilor culturale de evocare istorică, componente a unor evenimente din sfera economică dar și de divertisment, manifestări de importanță locală, județeană și națională. Activitatea teatrului în ultimii ani a fost dificilă și datorită situației generate de pandemia Covid-19, dar cu ingeniozitate și dăruire din partea angajaților, am reușit să realizăm spectacole acceptabile care au întrunit sufragiile publicului, celui tânăr mai ales. Economii, exploatarea tuturor resurselor existente, a bunăvoinței colaboratorilor și multă muncă! Vorbind de modernitate rămân în vigoare cele trebuincioase și până acum fiindcă spectacolul este un produs care trebuie vândut, iar fără promovare nu se pot atinge standardele pe care le dorim, și pe care le-am putea avea dacă am investi în publicitate. Spectacolele noastre sunt susținute în primul rând de valoarea interpretativă, a textului și regiei. Dacă ar avea și haine ” de firmă ” am putea intra în competiții, vizibilitatea instituției la nivel național ar crește și, implicit,

SALONUL LITERAR

cota municipiului Focșani pe harta culturală a României. Nădejdea e la Dumnezeu, ne rugăm să dea gând bun guvernanților, naționali și locali, să putem pune în practică proiectele care așteaptă finanțare. Iată că prin noua lege... putem să ne aplecăm asupra proiectului „VranThalia” ce are o componentă literară prin care putem promova la nivel spectacular literatura contemporană împletind într-un mod fericit arta scrisului cu muzica, recitarea, interpretarea dramatică și dansul. Perioada estivală a fost impregnată cultural in fiecare sfârșit de săptămână cu spectacole de divertisment care au bucurat publicul focșănean și care s-au desfășurat sub titlul „August artistic ”. Statistic, de la înființarea instituției Teatrul Municipal „Mr. Gh. Pastia” Focșani s-au realizat 49 de premiere și peste cinci sute de reprezentații la sediu și în turnee precum și numeroase coproducții împreună cu celelalte instituții de cultură din municipiu și județ. Pregătim sărbătoarea împlinirii a 109 ani de la inaugurarea clădirii, în 21 noiembrie cu spectacole de teatru dar și cu surprize muzicale. Trupa de la „Pastia” se străduiește să mențină

teatrul la nivel de artă și totodată să ofere publi cului divertismentul de care are nevoie. De asemeni teatrul face tot ce e posibil ca sub auspiciile sale să se întrepătrundă într-un mod fericit toate mijloacele de exprimare artistică pentru a satisface gustul pentru frumos al majorității celor care respira în urbea unirii. Interesul pentru actul artistic teatral, precum și apariția în

SALONUL LITERAR

peisajul educațional local a specialității arta actorului a generat ideea propunerii pentru viitorul apropiat a unui festival de teatru care să se adreseze întregii bresle din Romania și care să aibă drept particularitate spectacolul în trei personaje. Se va numi „TriThaliaFest” și va avea caracter național. Nu va fi un festival cu un clasament 1,2, 3 ci vor fi premii pentru cel mai bun spectacol, cea mai bună regie, interpretare feminină / masculină, scenografie, costume, ilustraţie muzicală, light design.

Ne propunem prin acest festival să punem în lumină texte valoroase, atragerea unui număr mai mare de public prin diversitatea ofertei, prin caracterul lui competitiv și prin incitarea la performanță artistică pe toate palierele

constitutive ale spectacolului de teatru. Toate acestea vor duce la punerea în lumină a Teatrului Municipal Focşani. În fine, că vorba multă sărăcia omului, vă invit la teatru să vă îmbogățiți, spiritual firește căci e singura bogăție perenă, ea nu se pierde ci se face zid de apărare și mod de rezolvare a ceea ce viața ne așterne dinainte în fiecare zi. VIVAT, CRESCAT,

„Psihoterapeutul și scriitorul german avea 93 de ani, este cunoscut în întreaga lume pentru crearea metodei terapeutice "Constelația familială".

A lăsat acest text minunat:

„Viața te dezamăgește să nu mai trăiești cu iluzii și să vezi realitatea.

Viața distruge tot ce este de prisos până când rămâne doar ce este important.

Viața nu-ți dă pace, să încetezi să te învinovățești pe tine însuți și să accepți tot ce nu poti schimba.

Viața îți va retrage ceea ce ai, până când nu te vei mai plânge și vei începe să mulțumești.

Viața trimite oameni contradictorii să te vindece, așa că nu te mai uiți afară și începi să reflectezi cine ești în interior.

Viața îți permite să cazi iar și iar, până când decizi să înveți lecția.

Viața te ia din drum și îți prezintă răscrucea, până când încetezi să vrei să controlezi totul și să curgi ca un râu.

Viața îți pune dușmanii in cale, până nu mai "reacționezi".

Viața te sperie și te va speria de câte ori este nevoie, până îți vei pierde frica și îți vei recăpăta credința.

Viața te distanțează de oamenii pe care îi iubești, până când înțelegi că nu suntem acel trup, ci sufletul pe care îl conține.

Viața râde de tine de multe și multe ori, până când nu mai iei totul atât de în serios și poți râde de tine.

Viața te rupe în câte părți sunt necesare, pentru ca lumina să te pătrundă

Viața se confruntă cu voi rebelii, până când încetați să încercați să o controlați.

Viața repetă același mesaj, dacă este cazul cu țipete și lacrimi, până când în sfârșit îl auzi.

Viața trimite fulgere și furtuni, ca să te trezească

Viața te umilește și uneori te învinge iar și iar până când decizi să-ți lași ego-ul să moară

Viaţa îţi neagă bunurile şi măreţia până când nu mai vrei bunuri şi măreţie şi începi să serveşti.

Viața îți taie aripile și îți taie rădăcinile, până când nu ai nevoie de aripi sau rădăcini, doar dispari în forme și ființa ta zboară”.

Viața îți neagă miracole, până când înțelegi că totul este un miracol.

Viața îți scurtează timpul, ca să te grăbești să înveți să trăiești.

Viața te ridiculizează până când devii nimic, nimeni, pentru ca atunci devii totul.

Viața nu îți oferă ceea ce îți dorești, ci ceea ce ai nevoie pentru a evolua.

Viața te doare și te chinuie până când renunți la capricii și istericale și îți apreciezi respirația.

Viața îți ascunde comori până când înveți să ieși la suprafață și să le cauți.

Viața ti-l neagă pe Dumnezeu, până când îl vezi în toți și în toate.

Viața te trezește, te taie, te rupe, te dezamăgește... dar crede-mă, asta e ca Sinele tău cel mai bun să se manifeste... până când doar iubirea rămâne în tine ".

RĂZVAN IONESCU (traducere și introducere)

CARĂ-TE DE AICI, SOLJENIŢÂN!

Două au fost marile discursuri cu care Aleksandr Soljenițîn a scandalizat America și Europa Occidentală, devenind de atunci încolo, pentru cei mai mulți, un indezirabil.

Unul a fost rostit în Franța, la Vendée, pe o ploaie infernală, în față câtorva mii de oameni, în toamna lui 1993, cu prilejul comemorării a 200 de ani de la primul mare genocid din istoria modernă a lumii, pe care Soljenițîn l-a denunțat fără menajamente, arătând tuturor abominabilă crimă a Revoluției Franceze, ce masacrase cel puțin 117.000 de creștini (cf. Le livre noir de la Révolution Français, Cerf, 2008).

Celălalt discurs, rostit la 8 iunie 1978, cu prilejul ședinței solemne de sfârșit de an la Universitatea Harvard, a declanșat un potop de invective și răstălmăciri. Cu toate că refuzase o dată invitația, în 1975, la fel cum făcuse în ultima vreme cu alte câteva sute de invitați asemănătoare, de dată această marele disident rus acceptă. Trecuseră doi ani de când nu mai luase cuvântul în public, iar temperamentul său îl îndemna s-o facă iarăși. Aflat de 4 ani în Occident, sfârtecase fără preget, prin scris și viu grai, comunismul, dar în același timp aflase, în nouă lume în care își trăia acum exilul, lucruri primejdioase și neliniștitoare, pe care simțea că nu le mai poate trece sub tăcere. Așa că s-a gândit că discursul de la Universitatea Harvard să fie dedicat slăbiciunilor Occidentului. L-a pregătit cu grijă, încă de la începutul primăverii.

Pe măsură ce îi traducea discursul în limba engleză și-l dactilografia, I. A. Ilovaiskaia, o colaboratoare a sa și bună cunoscătoare a lumii occidenta le, îi repetă soției scriitorului rus doar unul și același lucru: „Asta chiar că n-o să i-o mai ierte nimeni!”. Cei 25.000 de oameni care l-au ascultat la Universitatea Harvard vreme de un ceas, rămânând neînduplecați în ploaia de vara, se așteptau, desigur, ca de obicei, la un discurs anticomunist. Numai că autorul Arhipelagului Gulag (Gulag fiind prescurtarea lui Glavnoe Upravlenie Lagherei – „Direcția Principala a Lagărelor”) le-a vorbit despre cu totul altceva: despre neglijarea reperelor morale autentice din politica și societatea occidentală, despre derapajul noțiunii de libertate către libertinaj și dezlănțuirea patimilor, despre estomparea conștiinței răspun derii omului în față lui Dumnezeu și a societății,

despre „Drepturile omului” ridicate pe un piedestal atât de înalt încât distrug drepturile societății și chiar societatea însăși, despre lașitatea politicienilor și a intelectualilor, despre presă care își închipuie că totul ii este permis, despre dictatura modei politice și a ideilor la modă în detrimentul adevăratei libertăți de opinie, fapt ce conduce la o surprinzătoare uniformitate de opinii! „Aici i-am enervat eu cel mai tare” – avea să recunoască oarecum ironic Soljenițîn care a arătat auditoriului cum aceeași concept despre lume izvorâtă din raționalismul umanist domnește și în Apusul capitalist ca și în Răsăritul comunist. Iar în fața forțelor Răului care și -au pornit atacul final omenirea nu mai are altă șansă decât să redescopere valorile morale, ridicându se la o nouă treaptă de gândire, la o nouă etapă antropologică. „Nimeni, pe acest Pământ, nu mai are altă soluție decât să se ridice spre înălțimi”, așa își încheia Aleksandr Soljenițîn faimosul său discurs de la Harvard.

Apoi, vreme de două luni, s-a dezlănțuit o adevărată urgie. Comentatori politici, jurnaliști, politicieni, intelectuali s-au năpustit asupra disidentului rus. Până și soția președintelui Jimmy Carter a intervenit în mod special la Clubul Național de Pre să, pentru a spune că nu există în America nici o decadență spirituală, ci dimpotrivă, o înflorire în toate direcțiile. Toți, care mai de care, băteau cu frenezie câmpii spunând: ‘„ adus un deserviciu păcii prin apelul sau la războiul sfânt”, sau: „A arătat că nu e nici creștin, nici intelectual, ci doar un cinic provocator de războaie, animat de dorința de răzbunare”, sau: „Americanii sunt de vină că primesc și încurajează atâția imigranți din Europa de Est, pur tători ai unui spirit răzbunător”, sau: „Partizan al războiului rece / Fanatic Mistic ortodox / Doctrinar feroce / Romantic al politicii / Radicalism conservator / Discurs reacționar / Nu vede rostul libertății, iar rostul democrației i se pare foarte relativ / O voce care iese din trecut / Un slavofil din secolul al XIXlea / Nu i-am publicat oare cărțile? De ce nu ne este recunoscător?!” – și tot așa mai departe. În sfârșit, erau și o sumedenie de recomandări practice, dintre care una revenea cu

obstinație: „Dacă nu-ți place pe-aici, cară-te!”. După ce lucrurile s-au mai calmat și au început să apară comentarii mai echilibrate, marele scriitor rus avea să mărturisească, nu fără oarecare amărăciune: „Până la discursul de la Harvard, îmi închipuisem cu naivitate că trăiesc într-o țară unde poți spune ce vrei, fără a flata societatea înconjurătoare. Dar, în realitate, și democrația așteaptă să fie flatată. Câtă vreme îndemnasem lumea în U.R.S.S., totul era în regulă – dar în Statele Unite? Cară-te de aici, Soljenițîn!”. Oare de câte ori viață sa semenii i-au spus așa, cu voce tare, ori numai în gând, celui care a fost dizidentul par excellence al veacului trecut: ‘Cară-te de aici, Soljenițîn!’? A luptat curajos, pe front, cu armă în mâna, împotriva nazismului, ca apoi să îl critice pe Stalin și comportamentul soldaților ruși după capitularea germană.

În 1945, când avea numai 27 de ani, a fost arestat în Prusia Orientală în urmă interceptării unei astfel de corespondențe. Așadar, „Cară-te de aici, Soljenițîn!”. Anchetat la Lubianka și Butirki, capătă 8 ani de lagăr de muncă. Din nou, „Cară-te de aici, Soljenițîn!” Într-unul dintre lagărele de reeducare de la Karaganda i se descoperă o tumoare malignă. De asta-dată viață însăși pare să-i fi strigat: „Cară-te de aici, Soljenițîn!” Și totuși scapă ca prin minune. Eliberat în 1953, cu doar câteva săptămâni înainte ca Stalin să moară, e exilat pe viață undeva în Asia Centrală. Prin urmare, din nou, „Cară-te de aici, Soljenițîn!”

Începe să scrie. Dar după ce povestirea O zi din viață lui Ivan Denisovici, o prima mărturie din lagărele de concentrare, vede lumina tiparului la in tervenția lui Hrușciov (interesat în realitate doar să-și rezolve problemele interne de putere, descotorosindu -se de stalinism și de oamenii lui), încep să i se confiște manuscrisele. Breasla scriitorilor e revoltată de felul său de a scrie. Printr-o scrisoare adresată Uniunii Scriitorilor, Mihail Alexandrovici Șolohov, autorul romanului Pe Donul liniștit și laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1965), cerea că Soljenițîn „să nu mai fie lăsat să se mai apropie de vreo unealtă de scris” (atenție, nu de vreo tipografie, ci de vreo unealtă de scris!). În cele din urmă, este dat afară din Uniunea Scriitorilor. Așadar, din nou, „Cară-te de aici, Soljenițîn!” Apoi este expulzat din Uniunea Sovietică și i se retrage cetățenia. „Cară-te de aici, Soljenițîn!”

Abia târziu, Gorbaciov (pe care nu l-a simpatizat) îi va reda cetățenia în vara lui 1990, dar se va întoarce abia 4 ani mai târziu. Refuză o decorație de la Elțîn (pe care l-a disprețuit) și se apropie în niște

limite de Putin, căruia i-a apreciat mai ales efortul de restaurare a demnității poporului rus, umilit nu numai de comunism, ci și de prăbușirea lui. La urmă urmei, cine a fost Aleksandr Soljenițîn? Și de ce a supărat el pe toată lumea, rămânând veșnicul disident? A fost un naționalist, așa cum s-au precipitat mulți să-l eticheteze? Un dușman al liberalismu lui? Un nostalgic slavofil? Cred că Soljenițîn a fost mai mult decât toate astea. A fost un mare scriitor rus „cu frică lui Dumnezeu”, un creștin care și-a asumat până la capăt, condiția și spiritul Evangheliei. Pentru societatea românească de astăzi, discursul său rostit cu 30 de ani în urmă la Universitatea Harvard este cu atât mai zguduitor cu cât nu reprezintă câtuși de puțin o întoarcere în trecut, ci o oglindă necruțătoare, care ne arată chipul schimonosit al prezentului. Ne sunt la fel de familiare și observațiile lui Soljenițîn ca și urgia ce a urmat. De aceea nu-mi fac nici un fel de iluzii. Dar ceea ce va rămâne peste vremi este ecoul cuvintelor uneia dintre cele mai tari conștiințe ale lumii noastre, care, conștientă de fragilitatea naturii umane, se ruga la vremea scrisului astfel: „Multe lucruri, chiar apropiate, îmi scapă: mâna Celui Preaînalt mă va corectă încă în multe lucruri. Dar această nu mă mâhnește. Aceasta mă și bucură, această mă și întărește în credință că nu concep și nu conduc eu totul, că eu nu sunt decât o sabie bine ascuțită atârnând deasupra forței impure, o sabie vrăjită, capabilă s-o taie în bucăți și s-o împrăștie în cele patru vânturi. Ajută-mă, Doamne, să nu mă frâng lovind! Să nu alunec din mâna Ta!” (Vițelul și Stejarul, 1973).

Aleksandr Soljenițîn a reprezentat, într-un fel, paradigmă paradoxului existenței creștine. Un paradox dificil de asumat și mai cu seama greu de urmat cu consecvență. O existența petrecută pe pragul fragil dintre „deja” și „nu încă”. Pentru creștini Hristos a venit, e deja aici, dar Împărăția lui Dumnezeu, încă nu. Pe fâșia îngustă a acestui prag, creștinul își cultivă atent, cu precădere, discernământul (dreapta socotință sau darul deosebirii), rămânând veșnicul disident al unei lumi căreia adevărata Împărăție n-are cum să-i aparțină, dar pe care el, creștinul, e dator să o parcurgă iubind-o și mustrând-o neobosit, cu nădejdea celui care știe că prin ceea ce face în această lume poate dobândi armonia pașnică a veșniciei.

La vârstă de 89 de ani, în noaptea de 3 spre 4 august a anului 2008, Aleksandr Soljenițîn „s-a cărat” în sfârșit „de aici”, din lumea această. Trupul sau, ocrotit în rânduiala de slujitori ai Bisericii, s-a lăsat coborât în pământul unei mănăstiri din țară pe care a iubit-o, dar sufletul lui, cu siguranță, s-a urcat pe înălțimi! Un creștin, unul dintre cei mulți din lumea asta mare, care a știut că e de datoria lui să se lupte pe față cu Răul, domolindu-l, fie și numai „până la o vreme”, în nădejdea că va putea respiră cândva aerul tare și rarefiat din altitudinea Împărăției.

PETRACHE PLOPEANU

20 SONETE PENTRU CHEILE TIȘIŢEI

Sonet 6

[sunt râu și rocă, aer, foc, idee]

Cu glasul său în armonii divine, îmi cântă piatra psalmul său agnostic. Mă-ntreb din nou, ce retro-diagnostic mă prosternă masivelor jivine, cerșind un strop din măreția roasă? Ce forță chtoniană mă împinse, să stau cu palmele în față-ntinse și să repet netemător de-angoasă: sunt râu și rocă, aer, foc, idee! În sus, în jos, la dreapta și la stânga, această lume nu mai e atee, doar eu cuprins de-o iute exaltare, mă-nchin, cu inima-n galop, nătânga, la stânci, la cer, ca-n veșnice altare.

(II)

Sonet 7 [cu mir să-mi dea pe pleoapele-nviate]

E cerul spart în albăstreli profunde!... Cu gândul alb și irisuri de-atlazuri, privesc pierdut, din când în când, din lazuri, lăsând Înaltul, Raiul să-și afunde, în trupul meu nemernicit de lume, în mintea mea sedusă de nimicuri. Aduc aici, prejudecăți și ticuri, dar le topesc în ale frunzei brume și le prefac în ochiul ce privește dincolo de părelnice impresii. E bolta ce-ndârjirea mi-o tivește, cu liniști și tăceri abreviate, ce vin spre mine-n tainice regresii, cu mir să-mi dea pe pleoapele-nviate.

Sonet 8 [titani curtați de nimfe dezbrăcate]

Te-ndepărtezi, sau de rămâi în urmă, să dai culoarea, murmurul cascadei, te-ncurci mirată-n ramurile zadei și-ntruchipezi din bolovani o turmă pe care-o speli cu undele-ți rebele. Te scuturi de apusuri încâlcite și rozi abraș spinările stâlcite de dinozauri, fiii lui Cybele, conduși de coribanții orgiastici.

Îi uzi lui Attis, cel prefăcut în pin, picioarele-i de lemn născute-n carstici titani curtați de nimfe dezbrăcate și cu-ale tale, iubire și suspin, mă prinzi în reverii neînduplecate.

Sonet 10

[se bulucesc popoare verzi și nații]

Stau trunchiurile drepte ca soldații, cu mâini de crengi și unghii înfrunzite și ca-n parade-n ore prelungite, se bulucesc popoare verzi și nații, să vadă-aceste legiuni de lemne. Sunt mame rădăcini ce își arată mândria-n cârca lor, ce e cărată spre soare, ploi și spre astrale semne, sunt cei bătrâni cu trupuri doborâte, ca poduri peste maluri dușmănoase și-apoi puiet pe pante coborâte, spre văi umbroase pline de lumină. Acolo-n arșiți, palme răcoroase, m-au mângâiat cu degete de tină

Sonet 11 [Eu clipa las să îmi inunde unda] Îmi vâjâie șuvoiul în timpane, dând lustru greu și gresiei tărie; cât a trecut de când era pustie această mare calmă în limane, ce-a adunat grăunțele banale și le-a culcat în grinduri infinite? Nesfâșiind tăcerea din pepite, s-a strecurat tăcut, săpând canale în carnea pietrei netezind secunda și-a scos luminii solzul metaforic. Eu clipa las să îmi inunde unda să mă adoarmă-n era cambriene și-apoi cu darul ultim, teoforic, să fiu străpuns de nemurire-n gene.

VIȚA

Trec turci, puhoi, Spahii și ieniceri, Lui Vodă să-I răpească vinul din plăceri,

în viața lui pătrund cu gând năuc, lovesc și-adorm cu capul pe butuc.

Vino, Cotnar, cu dulcea-ți licoare, vin, iar, la domnul Ștefan cel Mare, cu mir sub frunte și-ecou de ler, cu înstelări pe-al gurii roz cer…

Oștenilor dă-le o rază, ori două, trecută prin șipot de tulnic și rouă, ajută opinca și focul din strună, cu hora să fure rotundul de Lună…

Străinul de-ajunge pasul să-I curme, tu pune-n pocale jarul din urme,

curgă văpaia cu licăr de stea, curgă, Cotnare, din inima ta…

Mai vino, Cotnar –e sărbătoare, flutură steaguri în calendare,

NICOLAE PETRESCU—REDI CLIPE CU COTNAR

aminte adu-ne de-apusuri și zori, de vița crescută sub soare, sub nori !

HRISOVUL

Pogor în trecut, ajung pe moșia lui Ștefan cel Mare,

sorb din Cotnar, primesc hrisovul de-nnobilare.

Pocale închin, mă spovedesc, prin cer se-nvârte beciul domnesc!

Urc pe cai mari, m-ajută aice un vrednic boier, aprodul Purice.

Cotnar când nu beu –la-ndemnuri divine –eu cred în zei, dar nu cred în mine…

Buciumul sună, Tătarii trec hotarul moldav, aprigă-i lupta, tăioasă e arma muiată-n Cotnar!

TOADER RĂDUȚĂ (EU…)

Sunt fiul Vrancei sunt muntean din lutul Cozei plămădit, din tată-n fiu os de moșnean cu munți și ape logodit. În grai de doine-s îngânat în bătătura de oieri Canele, plai îngemănat, frate mi-ai fost până mai ieri. Răsuna bucium la apus vibrând în lemn scobit de tei, din Porcu, baciu-avea de spus că mută turma-n Locotei. Poieni în trepte se coboară spre splaiul Putnei din aval, oierii se întrec spre seară doinind din fluier și caval. Cascada Putnei bubuind ca o frântură de ocean, mă fascinează povestind balada baciului vrâncean.

Din târla scumpilor părinți privesc la Geamăna spre est, aievea-i văd ca niște sfinți în naltul spațiului celest. Și mă închin la vatra lor, de doruri plină până-n prag, cusute-n cifrul iilor și-n al baladelor șirag…

****

În leagănul amurgului, tiptil, se furișează amintirile...

Ca într-o vrajă te cuprinde sânul roditor și nu te miri de binefăcătorul dar, nici de căldura neasemuită a cuibului dintâi... E un firesc pe care îl respiri, în șoaptele nedeslușite încă percepi ocrotitoarea umbră și ochii tai, descoperind lumina, privesc icoana născătoare de minuni, e prima între îngeri, și-ți va șopti, cu vocea sugrumată de iubire: mama…

****

În munții mei cu stelele în cetini, izvoare curg cascade în miniatură, șoptind durerile strămoșilor în susur ca pe o sfânta cuminecătură. Îmi picura în sufletul amar de depărtări trecute, dulceața sânului de mama, cu fiecare zi sunt mai aproape de glasul tainic ca o stenogramă. În cifrul ei dezleg misterul foșnetului fagului din coasta, umbrind cu dărnicie și mormântul și mușcata albă din fereastra...

CORINA

Nunta cosmică

Mă ridic și mă îndrept din tină.

Și ador să zbor, plutesc fără odihnă.

Mă-nvață, mă-nalță și malină

Cu dor, fior, amor. Strânsoare fină.

Nu mă opresc din drum. Tu, numai vină!

Mă-nalț în zbor, în dor, fior. Tu, vină!

Iubind, iubită sunt, flacără vie! Mă-nvăluiești, lucind în poezie.

Alunec în culoare și mă-nvelesc cu ea, Culoare ce mă doare, când vine-n lipsa ta. Și mă prefac în roză, parfumu-mi picurând Pe-o adiere lină, prin suflet străbătând.

Suflarea-ți este blândă, pe chipu-mi tresărind, Și mângâierea-ți caldă, pe trupul meu arzând. Privirea ta străbate tot drumu-acesta lung O clipă. Doar o clipă, și ești la mine-n gând.

Am sens acum, în drumul către tine!

Cu soare în privire, mănunchi de raze fine. Cu stelele din noapte, ce toate murmurând: „Iubirea ți-e aproape, iți face legământ!”

Și luna îmi zâmbește cu gingașă iubire, Și-mi dă șirag de perle. Din tine pân` la mine. Și oglindit în mare, întregul Cer ce cântă: „E nuntă. Nuntă mare!”, iar mirii se sărută.

Pământul, vesel, e în sărbătoare! Așterne primăvară și-mpodobind cununi, Copiii și-i cuprinde, la pieptul Ei, zicând: „Mereu să fiți iubire, în lume strălucind!”

(din volumul de versuri, E timpul iubirii)

LIGIA PĂTRAȘCU

Răspuns

cerul nu deșiră încă stele candela e stinsă norii visează furtună armăsarii pur-sânge joacă macii înghițiți de jarul apusului

iubite, nu țin minte sărutul tău știu doar că inima mea te caută în inima macilor...

Desfrunzită

ah, toamnă... pune veșmânt pământului meu apusul închide-l cu pleoape de plumb păsările rătăcite nu mai pleacă în țările calde doarme, Soare, pat de frunze așază de-acum în păr oprește-mi desfrunzirea cu palmele tale

dar de-o veni stropește-mă cu vin și bea din cupa de argint numele meu

mă doare, toamnă, să plângi puțin.

(din volumul de versuri, Vând rochie de mireasă)

Evadare

M-am hotărât să fug în sfârșit am îndesat în buzunare tot în cel drept, un codru de pâine o nucă, hârtie rozhabar nu am de ce roz, un ruj în buzunarul stâng o cutie cu chibrituri, un nasture, o bomboană nu știu de ce am luat inima în pungă, o bucată de pământ.

(din volumul de versuri, Am doruri prea adânci)

PAULA BÂRSAN

Religie

Luați-vă-n mână obrazul, În palmă Ca să înțelegeți nemărginirea. Eu mi-am cuprins fața Și respirau fluturi prin ea. Eu nu cred în fluturi atât de iluzorii. Dar cred în aripi de stele Și-n fluturii inimii mele Ieșind prin pleoapa ta.

Înălțarea

Mordanți de fixare Ale mele împotriviri, Cobori o mare S-o urci nemuriri, Speranțe sudate-n sărut. Da, sunt o secundă săltată,

Văpaie e sufletul meu Pornit din dans de metoriți, Culoare de vii, Să învii.

Carillon

Pastorală, te cânt, Te aduc, te scufund, Scapular te dezmierd, Te desfac în păcat. Vraja ta, Nu pot risipi dangăt. Nasc zori de zi peste ea.

Mulaj

Când nimeni nu poate doini sufletul meu, Mă trezesc inocentă. Apoi, chem al tău ecou Miazăzi pe scâncet de zeu. Mă cobori pantă de nor, Elice pe al tău zbor, Topesc lumina-n amprentă. Fără cuie și plumbi Pornesc toaca timpului tău.

Verosimilul Verde

Spațiul tău îl zburam. Emoția răsfira albii alungate spre pisc relaxat Apoi, cuceream smaralde invadate aerian. Canioane de lacuri ridicai plauzibil, Răsăreai crudul april în cascade Și-l duceai oferit în norii albiți, obosiți de plutit. Doreau zenit abandonat în spumă de încolțiri.

Crochiu

Nivelam mângâierea în coamă, Spintecam în cobalt, Spărgând zarea iluminării de val. Aveam o lampă albă, gofrată Cât doar ungherul de fată poate S-aprindă jăratec privirii. Ropotind în galop, Fără de stop Lunecarea mea năucitoare Apridea răsaduri de stea, Te-nălța foc albastru în șa.

Truism

Ai nevoie de timp Să întărești Vanități ce țipă, oglindite-n zare. Își strigă chemarea de apropiat ger În amăgire de cer, dezvelirea. Te cheamă ele Să cugeți geneza. Crudă, verde-ntomnată. Ce cald zâmbet de fată M-adună din tine Obârșie-n sclipire.

Avalanșa ne risipise în toate colțurile țării. După accidentul nefericit, în care pieriseră trei dintre noi, iar alți doi rămăseseră infirmi, legătura grupului nostru de prieteni se destrămase. Frica de ză padă și de schi nu ne mai adunase niciodată laolaltă. În schimb, în fiecare lună de vară, îi vizitam și le țineam de urât, câte o zi și o noapte,pe cei ce rămăseseră în scaunul cu rotile.

Era mijlocul lui iunie. Împreună cu Bogdan stăteam în balcon și admiram parcul de peste stradă

– Locul acesta a devenit cinematograful meu 3D, mi-a spus, la un moment dat, prietenul meu arătând spre binoclul și spre aparatul de fotografiat de pe etajera pe care se mai aliniau mai multe ghivece de flori divers colorate. În fiecare noapte, vizionez câte un film. Se întâmplă foarte rar să văd vreo reluare. Viața mea a căpătat un alt sens de când fac fotografii sau filmez scene de pe aleile de vis-a-vis. Vrei să-ți prezint câteva dintre personajele mele? m-a întrebat zâmbind Bogdan.

– Îhî, i-am răspuns, dând afirmativ din cap pentru a-mi întări răspunsul.

– Să intrăm în sufragerie și să privim în laptop. Aici le-am stocat pe toate, mi-a mai spus deschizând un folder ce se chema Poveștile parcului. Bogdan a dat dublu clic și o galerie de imagini cu tot felul de chipuri, care mie nu-mi spuneau deocamdată nimic, au început să se deruleze pe ecran. Ce părere ai? m-a întrebat mărind câteva poze: un bărbat cu un picior de lemn, cu părul nins prins în coadă la spate, o femeie cu ciorapii roși în genunchi și cu un paner cu hăinuțe pentru nou născuți pe mână, un adolescent cu un toc de vioară în brațe, ciotul unui plop acoperit de o umbră.

– Mie, sincer să fiu, nu mi-au trezit niciun interes. Probabil, tu cunoști lucrurile interesante din spatele acestor instantanee. Altfel nu mi le-ai fi arătat.

– Ai dreptate. Hai să urmărim împreună povestea bărbatului cu un singur picior!

– Bine, i-am răspuns. Ne-am întors pe . Înserarea îmbrățișa aleile care, ca un buchet de raze, se adunau în micul rond din centrul parcului. Agitația începea să se potolească. Copiii și bunicii sau părinții lor, însoțiți, unii dintre ei, de animalul de companie preferat, se retrăgeau spre blocurile care înconjurau parcul ca o adevărată cazemată. În apartamente, luminile se aprindeau una câte una. Cartierul, mângâiat de umbrele ciocolatii ale întunericuluibalcon, se transforma, puțin câte puțin, într-un tort cu zeci de lumânări cu flacără portocalie. În parc, platanii

NINA-ELENA PLOPEANU SPIRALA MORŢII

urau cu voci răgușite somn ușor florilor de gheață care tocmai înfloriseră și se pregăteau să-și doarmă somnul de frumusețe. Numai așa puteau să-și păstreze capetele movulii atrăgătoare până târziu spre toamnă.

– Iată-l, mi-a întrerupt Bogdan reveria, arătând spre bărbatul ce-și mișca cu îndemânare cârja metalică în care își sprijinea brațul drept. – Este bărbatul cu părul prins în coadă,am răspuns. Pe umărul stâng are o pereche de patine, am completat uimit. Bărbatul s-a plimbat încet și îndelung, de parcă nu avea altceva de făcut decât să rătăcească fără rost pe aleile bătătorite. Din când în când se oprea și își mângâia cu privirea cele două patine. Aproape de miezul nopții, s-a așezat ostenit pe ban ca de lângă rond pe care până atunci o ocolise intenționat. Și-a pus patinele pe genunchi ca pe o iubită ce se dorea alintată și a privit intens în lumina neoanelor care incendiau parcul. Printre frunzele copacilor au început să coboare nenumărate aripi, la înce put incolore, apoi albe, din ce în ce mai albe.

– Puneți ochelarii aceștia! Privește, m-a făcut atent Bogdan, ninge!

– Glumești, i-am răspuns. Nu sunt decât gângănii ale nopții. – Uită-te mai bine! În curând, totul va fi acoperit de zăpadă. Apoi va ploua și rondul se va transforma într-un adevărat patinoar.

Am privit cu luare aminte și am observat că vorbele prietenului meu erau adevărate. Pe luciul gheții coborau în spirală, rotindu-se, steluțe de zăpadă. Doi patinatori, un el și o ea, îmbrăcați în straie albe, încărcate de paiete, străluceau printre arbori. Bărbatul nu-și lua ochii de la personajele de pe gheață. Păpușile de porțelan interpretau pași arăbești și se roteau amețitor în combinații de piruete. Tribunele vibrau. Muchiile patinelor, sub care gheața se îmblânzea, desenau serpentine circulare. Bibelou rile vii se ghemuiau și se roteau ghemuit. După o amețitoare secvență de pași, tânărul și-a ridicat partenera deasupra capului și a aruncat-o spre cerul plin de stele, către spirala Iras, a cărei nebuloasă tocmai prevestea moartea unui astru. Steaua muribundă șia dezbrăcat, într-un ultim dans, una câte una, hainele împroșcate cu praf de heliu. Focul a îmbrățișat gheața. Patinatorul a smuls cu brațele-i de fier din ghearele păsării de lumină trupul plăpând și împreu nă s-au avântat, pentru ultima oară, într-o complicată spirală a morții. Mi-am dat jos ochelarii. În parcul de peste stradă nu se auzea decât zgomotul strident al cârjei de metal care lovea ritmic dalele de piatră.

PAPA FRANCISC

Se poate ca nu se mai poate tine pe picioare și suferinţa i-a conturat caracterul, dar acest discurs al Papei Francisc de acum câteva zile este pur si simplu UIMITOR!

Poţi avea defecte, să fii anxios și chiar să fii supărat, dar nu uita că viaţa ta este cea mai mare întreprindere din lume. Doar tu îl poţi opri să eșueze. Ești apreciată, admirată și iubită de atât de mulţi. Amintește-ţi că a fi fericit nu înseamnă să ai un cer fără furtună, un drum fără accidente, un job fără efort, o relaţie fără dezamăgiri. A fi fericit înseamnă a găsi putere în iertare, speranţă în lupte, siguranţă în frică, iubire în discordie. Nu e doar pentru a te bucura de zâmbet, ci și pentru a reflecta asupra tristeţii. Nu este vorba doar despre a sărbători succesul, ci despre a învăţa din eșecuri. Nu este vorba doar despre a te simţi fericit cu aplauze, ci despre a fi fericit în anonim. A fi fericit nu este o fatalitate a sorţii, ci o realizare pentru cei care pot călători în ei înșiși.

A fi fericit înseamnă să încetezi să te mai simţi ca o victimă și să devii autorul propriei soarte. ” Se plimbă prin deșerturi, dar să poţi găsi o oază în adâncul sufletului. Îi mulţumește lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă pentru miracolul vieţii. Să fii fericit înseamnă să nu-ţi fie frică de sentimentele tale și să poţi vorbi despre tine. Ai curajul să auzi un „nu” și să găsești încredere în critică, chiar și atunci când este nejustificat. E să-ţi săruţi copiii, să-ţi alinţi părinţii, să ai momente poetice cu prietenii, chiar și atunci când ne rănesc. A fi fericit înseamnă a lăsa creatura care trăiește în fiecare dintre noi să trăiască, liberă, veselă și simplă. Ai maturitatea de a putea spune: "Am făcut greșeli". Am curajul să spun că îmi pare rău. Are simţul să spună „am nevoie de tine”. Este să ai capacitatea de a spune „Te iubesc”. Fie ca viaţa ta să devină o grădină de oportunităţi pentru fericire... ca primăvara să fie iubitor de bucurie și iarna iubitor de înţelepciune. Și când greșești, ia-o de la capăt. Pentru că doar atunci vei fi îndrăgostit de viaţă. Vei descoperi că a fi fericit nu înseamnă a avea o viaţă perfectă. Dar folosește lacrimile pentru a iriga toleranţa. Folosește-ţi înfrângerile pentru a-ţi antrena răbdarea. Folosește-ţi greșelile cu seninătatea sculptorului. Folosește durerea pentru a te conecta la plăcere. Folosește obstacolele pentru a deschide ferestrele inteligenţei. Nu renunţa niciodată... Mai presus de toate nu renunţa niciodată la oamenii care te iubesc. Nu renunţa niciodată la a fi fericit, pentru că viaţa este un spectacol incredibil.

*Culiță-Ioan UȘURELU, DIALOGURI POLIFONICE. O sută de intervuiri cu scriitori, PapiruS Media, 2022

(Intervenție de la lansarea volumului – Festivalul Internațional de Creație VRANCEA LITERARĂ , 23 IX 2022, Teatrul Municipal Focșani)

Îmi pare rău să-mi contrazic prietenul, pe mentorul Revistei și al Editurii Salonul literar, dar o întrebare ce ar fi trebuit să fie pusă obligatoriu fiecăruia dintre cei 100 de scriitori intervievați era: Ce fel de femei ați iubit? Interogația nu ar fi fost o pierdere de timp nici pentru interlocutorii, nici pentru cititorii acestei cărți sapiențiale, morale, voit cognitiv-estetice. Femeia pe care o iubești nu este un simplu element de picanterie, mai ales în cazul scriitorilor, care permanent fictivizează lumea, iar ea, femeia, se știe, este prima Ficțiune pe care Cerul a dat-o Pământului. Dacă nu ar fi fost așa, ar mai fi dedicat lucidul Culiță Ioan Ușurelu „această carte Zenoviei, persoana care-mi bucură fiecare clipă a vieții”? Ar fi putut să-i zică „Zeița”...!

Personal cred că Doamna Zenovia U. i-a conceput întrebările – prea au multă directețe, intuiție și perseverență feminină în ele, încât scriitura configurează o stare polifonică unică! Desigur, o digresiune ce remitizează femeia, „chip de înger...” Via interogativa structurează acest atipic roman-fluviu al sufletului literaturii române, parțial europene din ultima sută de ani. Polifonia celor o sută de personaje-semn, ideograme, - despre care nu știm cel mai important aspect: Ce fel de femei au iubit, adică o sută de

PETRE ISACHI

A ÎNTREBĂRILOR DESPRE SPIRITUL ȘI SUFLETUL SCRIITORILOR

O CARTE

hieroglife neconectate prin iubire, la o ordine sacră nevăzută a lumii, și desprinse de frumusețe (suprema virtute a femeilor), de omniprezența divină în lucruri - are ceva din autoritatea și măreția Corului dintr-o tragedie antică. Asta nu înseamnă că doar citim o admirabilă „Operă imperfectă”, cum ar fi definit-o Nichita, ci, simultan, ascultăm și o Simfonie a destinului scriitoricesc.

Personajul-cheie al Dialogurilor polifonice, Culiță Ioan Ușurelu, actualizează în cela 700 de pagini ale „cărămizii” (cum îi spune chiar el) maieutica lui Socrate; caută adevăruri și certitudini neștiute nici de el, nici de cel intervievat, prin interogații necesare, aparent întâmplătoare. Scriitura oferă Prezentului, dar mai ales Viitorului, „noduri și semne” atemporale de scriitori/ intelectuali; modele academice, morale, necorupte de chemările lumești ale femeii –fie ea Veneră sau Madonă - și nici ale bucătăriei autohtone/ europene. Este sugerată, din când în când - funcție de metafizica interlocutorului intervievat și de problematica discutată, maxima latină: in vino veritas, și aprecieri generale, dacă contextul o cere, asupra femeii, desigur, întotdeauna de o „frumusețe bestială”. Condeiele din „Vrancea Literară”, intervievate cu aceeași acribie socratică, sugerează cu înțelepciunea lui OmarKhay???amm, că motivului vinului, integrat cu bucurie bahică atât în literatura sacră, nu doar în cea profană, potențează starea de spirit generată de carpediem. Interviurile luate de Culiță Ioan Ușurelu, între anii 2012 – 2022 (tot zece ani a durat și Războiul transfigurat de Homer; nu știu cât..., cel dintre Rusia - Ucraina),

SALONUL LITERAR

alcătuiesc o simfonie a destinului scriitorului român, bântuit atât în comunism, cât și în postcomunism, de blestemul exilului, de sentimentul vanității universale, pe care nu-l poate alunga nicio filosofie/ doctrină. În fiecare dintre cele 101 discursuri (cu cel al Autorului), lectorul interesat poate descoperi la cel interogat, cel puțin câteva (dacă nu toate) dintre vanitățile universale: vanitatea creației, a gândirii, iubirii, științei, moralei. Fiecărui scriitor i se pun întrebările „dictate” de personalitate, operă, moment istoric și de imprevizibila soartă. Iar am ajuns la mitul femeii. Ne amintim, după Machiavelli cel din Principele, soarta este o femeie...! Un număr foarte mare dintre cei intervievați – toți egali în fața lui Culiță cel Socrate - cultivă exce siv, mitul posterității, deși toți știu că o literatură nu se moștenește, ci se cucerește în fiecare zi, de către urmașii pe care i-am creat, îi creem... Toți dintre scriitorii intervievați se întâlnesc în mesajul (cvasi)discret al acestei cărți de miracole interogativ-confesive, ce trădează în subteran și „războiul” nevăzut, dar știut, din orice cultură/ literatură a lumii, sintetizat în celebra frază a lui Hobbes ( v. Leviathan): „războiul fiecăruia împotriva tuturor”, în fapt starea conflictuală/ discordia necesară, spre a se stabili vremelnice și subiective scări valorice, ierarhii. Aceeași cunoscută teză a lui Heraclit: din discordie se naște cea mai dreaptă armonie. Altfel spus, funcționează și în lumea scriitoricească, „dreptul natural”, deși Aristotel ne asigura de preeminența comunității asupra individului, atunci când afirma că „omul este un animal politic”. Da! Dar scriitorul, deși om, nu este un animal politic, ci o instituție de iradiații estetice,

ideatice eterne, simbolice. Instituția Eminescu, Homer, Mircea Eliade, Goethe, Creangă, Cioran etc. Întrebările celor 100 de scriitori rescriu și actualizează „legile” unui paradox estetic perpetuu. Interogațiile – firești, profunde, la obiect, poetice – urmează o logică kantiană și reconfirmă lecturile autorului, un neobosit căutător de certitudini din Operele celor o sută de aleși/ selectați după criterii subiective. Iată și viziunea lui Kant din Logica generală, tradusă în românește, de Alexandru Surdu: „Nimeni nu poate fi sigur de un lucru, dacă nu sunt puse în joc motive contrare, prin care putem determina cât de departe sau cât de aproape suntem de certitudine”. Nu e greu de observat că interogația Ușurelu – simultan consecință și premisă – pervertește „adevărurile”, recompune ierarhiile, destabilizează și, în același timp, proiectează căile regenerării, de fapt exprimă insula spiritualestetică, plutitoare a României mioritice, din ziua de ieri și de mâine, a literaturii române în care nu doar tradiția, ci și mutațiile estetice îi asigură longevitatea. Intervievații, dar și frații lor, cititorii, vor fi obsevat că întrebările au de partea lor eternitatea, în vreme ce răspunsurile sunt irevocabil efemere, subiective. Volumul Dialoguri polifonice, operă voit imperfectă,este o carte heideggeriană despre scriitorul româno instituție deschisă divinului din om și din lucruri: „Mergi și porți Greșeală și Întrebare de-a lungul potecii tale” (Heidegger). În Labirintul format din cele 100 de „poteci”/ destine ale intervievaților, locuiește într-o „prelungire a geometriei” programată istoric-estetic-interogativ, socraticul Culiță Ioan Ușurelu încântat că nu a pierdut nici o intrare spre viitorul literaturii ro mâne.

CULITA IOAN USURELU:Planurile dv. sunt atât de mari si diverse încât, vazânduva, cu greu îmi închipui ca mai aveți timp sa fiti prieten, parinte, si - mai ales - bunicul celor doua nepotele pe care le adorați...

EUGEN SIMION:Daca ai norocul sa devii bunic, trebuie sa fii un bunic afectuos si grijuliu, în fine, este bine sa ai prieteni si sa respecti prietenia pentru ca toate acestea fac parte din existenta ta. Si existenta ta (în parte ei intima) nu trebuie sa fie strivita de literatura ta, daca esti scriitor, sau de alte pasiuni. Le putem numi – pasiuni publice. Acestea din urma sunt acaparante si, când suntem tineri, ne lasam sedusi de ele. Vrem sa fim mari scriitori sau mari profesori, sa avem succes, sa facem, pe scurt, o ma re cariera intelectuala. Nu-i rau, dar nu-i îndeajuns. Partea proasta este ca ne dam seama de acest lucru mai târziu, când descoperim ca, obsedati de performantele noastre, am lasat sa treaca pe lânga noi atâtea lucruri esentiale care ne-ar fi putut înfrumuseta viata… Ma gândesc, azi, ca n-am facut bine ratând toate vacantele mele si toate sâmbetele si duminicile de peste an: erau zilele când trebuia sa scriu cronica la România literara sau când citeam opera integrala a unui poet sau prozator român pentru a scrie, la urma, un capitol din Scriitorii români de azi. Îmi amintesc ca într-o vara n-am facut nimic altceva decât sa citesc cele aprox. o suta de volume de ver suri de Mihai Beniuc. Nu-i un poet fara talent, dar este un poet industrios si, pentru a selecta o suta de poeme bune, trebuie sa înghiti o tona de hârtie tiparita. Un caz, în fond, tragic prin abundenta... Merita sa-i jertfesti o vara întreaga? Ca sa nu fiu nedrept cu un poet mai mult decât notabil, raspund: cineva, un critic prob si obstinat, trebuie sa faca aceasta experienta. S-a întâmplat sa fiu eu acel critic disponibil, asa ca... Valul duiosiei. Oricum, vacantele de atunci nu se mai întorc niciodata... Ma întrebati daca îmi îndeplinesc sau nu misiunea de bunic... Mi o îndeplinesc cum pot, ma straduiesc, îmi place, ma împlineste, copiii sunt miraculosi si-mi dau sentimentul ca nu-i totul pierdut si lumea noastra nu-i pura zadarnicie... Cum reusesc? Simplu: ma scol dis de dimineata (scriu

EUGEN SIMION ȘI CULIȚĂ IOAN UȘURELU

...VOIAM SĂ VĂ SPUN CĂ ȘI CALOMNIA SE INTERSECTEAZĂ CU DESTINUL UNUI CRITIC LITERAR. UITÂNDUMĂ ÎN URMĂ CONSTAT CĂ NICI UN CRITIC IMPORTANT N-A SCĂPAT DE CALOMNIE...

numai dimineata), îmi fac temele, cele doua fetite (Sonia si Diana) vin pe rând sau amândoua deodata sa-mi ceara o foaie alba sau un „pic” (pix) si, în acest caz, las temele deoparte, bineînteles, si le dau ceea ce solicita. Uneori nu-i îndeajuns, vor sa le desenez o casa, o pisica, pe Moco (o jucarie care reprezinta un fel de catâr) sau pe Mami si Tati... Execut numaidecât dorinta lor, desenez cum ma pricep si, la urma, scriu apasat: Moco sau catel, casa etc. Nu de altceva, dar ca sa se stie despre ce e vorba. De curând, cele doua libelule au început sa pic teze. Au primit în dar pensule, o cutie cu culori si o cutie cu foi groase. Sonia – foloseste cu precadere culoarea neagra, Diana are preferinte pentru culoarea rosie sau albastru. În aceasta situatie, rolul meu este de expert. Critic de arta. E frumoasa pictura mea? Cea facuta de Sonia e mai frumoasa decât pictura Dianei?... Interogatii la care trebuie sa raspund repede si categoric. De regula, raspunsurile sunt pozitive… Pe scurt, ma descurc. Vorba prietenului meu Nichita Stanescu: am început sa am sentiment de patriarh... N-as fi crezut…

C.I.U:Prin 1981, într-o discutie cu George Arion, va aratati oarecum supararea chiar fata de colegul si prietenul Nichita, care va contesta anumite calitati, dupa ce dv. îi comentaseti toate cartile.... Ati ramas acelasi prieten si admirator ...Clar ca între autor si critic nu exista reciprocitate… Criticul n-are prieten, n-are dusman, n-are frate...., el are în fata doar textul pe care îl comenteaza… Astazi, când toti contesta si sunt contestati, cum mai sunt privite opera si imaginea autorului „Necuvintelor”?

E.S:Nichita Stanescu era un om prea inteligent ca sa se supere pe criticul care-i facea o observație

„neprietenoasa” (îi zicea el), iar daca se supara întro împrejurare oarecare, supararea nu tinea mult. Se desupara repede. Supararea lui tinea de pilda, de seara pâna dimineata. Am relatat altadata un incident de acest fel. Nu puteai, la rândul tau, sa fii suparat pe acest om fermecator, mare poet. Îl stiam de la 11 ani si am strabatut cu el tineretea si începutul maturitatii noastre. M-au scandalizat, uneori, atitudinile lui complezente (unii, mai necrutatori, le numeau „caderile” lui morale, eu le ziceam si le zic, în continuare, micile lui compromisuri), dar n-am abandonat niciodata convingerea ca autorul Necuvintelor este un om moral si ca esential pentru el este literatura, ca si pentru Preda, Sorescu si atâtia alti scriitori din generatia mea. Literatura este ratiunea lor de a fi, literatura este chiar existenta lor. Cum sa ma supar pe ei? Rostul pe lume al unui critic literar, repet o propozitie celebra, este sa se resemneze în fata adevarului estetic... Ziceti, D-le C. I. Usurelu, ca un critic are sau nu trebuie sa aiba prieteni, dusmani, frati.... Lasând fratii deoparte, pot sa va contrazic: criticul literar doreste sa aiba prieteni si îsi face, inevitabil, dusmani. Uneori dusmanii sunt intratabili si razbunatori, te urmaresc cu o inimaginabila cruzime toata viata... Ce-i de facut? Ni mic. Dusmanii, ca si prietenii, trebuie aceptati, fac parte din peisajul nostru. Problema este dupa mine nu câti dusmani sau câti prieteni îti faci, ci daca un critic are în el taria de a nu confunda planurile. Daca ma bizui pe experienta mea, pot spune ca nu-i usor deloc sa tii dreapta cumpana nici cu prietenii, nici cu dusmanii. Dar nici imposibil nu este. Oricum, trebu ie sa încerci. Este ceea ce încerc sa fac de 50 de ani. Cu Nichita Stanescu n-a fost greu sa ramân prieten, scriind ceea ce cred despre poezia sa, pentru ca poezia nu m-a silit sa fac nici un compromis. Micile lui manierisme, repetitii, compromisuri amicale... nu pun în discutie valoarea fundamentala a poemelor... Cu poetii mediocri sau de-a dreptul execrabili este mai greu. Daca scrii si spui adevarul despre ei te vor urî sincer si temeinic toata viata, daca îi eviti, te vor contesta pâna la sfârsitul istoriei...Toata arta criticului este sa treaca netimorat printre aceste fenomene care fac parte – si ele – din viata lui…

C.I.U: În 1957, ati fost martor în procesul politic intentat de autoritatile vremii profesorului de italiana, D.D. Panaitescu. Desi cu consecinte dramatice imediate pentru dv., ati binecuvântat, mai târziu, într-un fel, urmarile acestei actiuni…

E.S: „Binecuvântat” nu-i cuvântul potrivit. Am zis si eu ca, daca n-am disparut si am putut sa fac critica literara, ma consider un om norocos. Eram foarte tânar si, stiti si Dvs., tinerii nu cred în eternitatea raului si n-au gustul catastrofei. Este ceea ce s-a

întâmplat cu mine. Ce rost are sa ma vait, azi, de ceea ce mi s-a întâmplat acum 50 de ani? N-am vocatie de bocitoare si nu-i iubesc pe ilegalistii care ne asasineaza cu dosarele lor. Altceva este important, dincolo de suferintele noastre: Opera. Unde-i Opera? Ce-ai facut, cu alte vorbe, cu suferinta, injustitia ta? Vrei doar rasplata jertfei tale patriotice? Daca numai asta vrei, vrei putin. Si, în fond, ma tii de vorba... Îmi plac oameni ca N. Steinhardt care, trecând prin puscarie, au luminat prin scrierile lor calea suferintei, au descatusat umanul din spiritul lui atins de cruzimile istoriei… Am învatat multe cât timp am fost cinci ani somer la începutul carierei mele intelectuale. Am învațat, între altele, ca nu trebuie sa fii prizonierul urii. Ura este contagioasa si, pentru spirit, ura este paralizanta si sterila. C.I.U: Practicati mai mereu un donquijotism pozitiv, aparând scriitori disparuti dintre noi, deci nu aveti nici un avantaj social. Propuneti chiar, în locul „palavragelii”, o discutie serioasa despre literatura în comunism. Totul însa pe criterii axiologi ce... Revizuirea literaturii în sens estetic si moral în epoca post - totalitara...Câti va urmeaza?

E.S:Am scris de multe ori despre aceasta tema. Volumul al VI din Fragmente critice se cheama Ne revizuim, ne revizuim... Spun, aici, cam tot ce stiu pâna acum despre revizuirile morale si revizuirile critice. Atrag atentia asupra faptului ca ele nu trebuie confundate. Nu trebuie sa refuzam opera numai pentru faptul ca autorul ei n-a fost, într-un moment al existentei lui, la înaltimea talentului sau. Atât, nimic mai mult… De 20 de ani nu facem, din nefericire, decât sa amestecam criteriile si sa vorbim despre revizuiri fara a le face în sens lovinescian. O imensa, insuportabila „palavrageala”, cum spuneti. Am facut eroarea sa-i iau în seama pe acesti oameni de vorbe si acum îmi pare rau ca mi-am pierdut timpul cu ei. Ma întrebati, apoi, daca tinerii critici urmeaza sau nu ideile mele în aceasta privinta. Nu stiu, ma conduc dupa principiul ca adevarul în lite ratura învinge în cele din urma. Sper ca tinerii care au azi 30 de ani sa fie de partea adevarului. Ei nau complexe si nici idiosincrazii de ocrotit, nici insatisfactii de razbunat, cum au generatiile anterioare.

C.I.U:Cine va cunoaste si va citeste va considera omul armoniei, al tolerantei, al duelului de idei, un critic la care ”instrumentele fioroase ale criticii” se transforma în gesturi delicate, de tandrete cu textul... De când nu mai sunteti Presedintele

Academiei, vi se reproseaza ca ati pus în practica vechea maxima a lui Cicero: Oderint dum metuant (Urasca-ma numai sa se teama de mine)? Poate nu toata lumea întelege actiunile dv. De anvergura… Cât adevar si câta minciuna gasim în afirmatiile acestea?

E.S:Nu mizez în critica literara pe „teama” si n-o cultiv. Nu-mi plac teroristii nici în viata, nici în cultura. Sunt de parere ca poti spune adevarul despre o carte fara sa-l insulti pe autorul ei. Injuria nu-i arma mea. E suficient sa scriu ca romanul pe care îl citesc este remarcabil plictisitor sau ca versurile acestea pline de obscenitati nu au relevanta, pentru ca lectorul meu sa înteleaga despre ce este vorba. Nu, nu cred ca frica are autoritate în literatura. Cred, dimpotriva, ca autoritatea impusa prin frica nu are viata lunga…

C.I.U.:Ca tot vorbeam de ura si teama, acum sa adaugam (desi cele doua o includ) si calomnia. Stiindu-se, probabil, fraza personajului din ”Barbierul din Sevilla”, ”Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose”, un oarecare om de afaceri, la care s-a raliat, din pacate, Ioana Bot si C-tin Vica, va acuza ca ati cheltuit 2,4 milioane de dolari pentru editarea electronica a manuscriselor eminesciene. Se uita ca pentru traducerea lui Cartarescu, a lui Liiceanu, a lui Plesu etc. s-au cheltuit 18 milioane de euro. Toate acestea va deranjeaza, va demoralizeaza, va înving intentiile de a crea opere de mari dimensiuni si de înalt nivel artistic?

E.S.: Domnule profesor, este un subiect pe care vreau sa-l uit. O mica diversiune care, desigur, m-a vexat, dar nu mi-a dat cosmaruri. Nu ascund faptul ca istoria sa retina faptul ca în anii de gratie 20092010 au existat indivizi care au protestat si s-au adresat Procuraturii cerând pedepsirea mea penala pentru ca am cheltuit banii natiunii publicând, în facsimil, manuscrisele lui Eminescu. Poate numele pe care le-ati pronuntat vor ramâne în istorie în acest fel. Dar ce sa zic de ele când presedintele Uniunii Scriitorilor numeste manuscrisele în discutie „maculatoarele lui Eminescu” ? Sigur ca sunt deranjat de acest proces de intentii, dar n-am ajuns înca sa fiu demoralizat. De 20 de ani sunt tinta acestor ca lomnii, încât, atunci când nu apar în presa, intru la pareri... Ce-o fi?, ma întreb. Voiam sa va spun ca si calomnia se intersecteaza cu destinul unui critic literar. Uitându-ma în urma, constat ca niciun critic important n-a scapat de calomnie. Asa ca mergem mai departe...

C.I.U:Aveti viziunea lucrarilor monumentale:”Scriitori români de azi”(4 volume), ”Fictiunea jurnalului intim”(3 volume), ”Fragmente critice (4 volume) etc. si DGLR pare, prin importanta si marime, monumentala. Ca si ”PLEIADE”, o alta initiativa de exceptie… Ati ajuns la numarul o suta cu mari nume ale literaturii române. Nu v-ati întrebat daca anumite acuzatii vi se aduc doar din cauza neîntelegerii actiunilor dv. atât de neobisnuite? Ca importanta, dar si ca maretie… Helvetius o spunea mai bine: ”Meritul naste invidie, asa cum copacul da umbra”. E.S:Fac si eu ce cred ca-i bine si ca pot sa fac cu darurile mele, daca exista. Nu stiu daca am vocatia monumentalului, ca G. Calinescu, dar nu ascund ca as dori s-o am. Orice critic (istoric literar) viseaza sa ridice mari constructii spirituale, sa lase în urma lui ceva esential. Este în firea lucrurilor. Am observat ca aceasta vocatie exista si la scriitorii români, numai ca ei n-au timp sau n-au suflul necesar pentru a termina catedralele pe care le încep... Suferim, toti, de adamism. Complex national, complex (dupa Ortega y Gasset) al spiritului mediteranian. Încerc sa -l depasesc, dar nu pot spune când voi reusi... Scriu, deocamdata, fragmente cu nostalgia totalitatii, monumentalului. Scriu fragmente critice si analizez în studii ample poetica jurnalului intim si a altor genuri ale biograficului care sunt, cum stiti, prin natura lor, genuri ale fragmentului... Fac, adica, sinteza partilor cu gândul la spiritul totalizator. Un paradox care, remarc, ma urmareste de câteva bune decenii. Vorbiti de initiative culturale (dictionare, editii de tip „Pleiade” etc.) si de faptul ca ele pot provoca gelozii de multe feluri. Asa este, dar daca am tine cont de ele, am ramâne cu dictionarele si editiile critice nefacute. Nu-mi ramâne decât sa fac si sa tac, cu gândul ca dictionarul, tratatele, editiile ramân si invidiile, acuzatiile, injuriile trec... Nu sunt resemnat, sunt un spirit lucid… C.I.U:Ati scris literatura la persoana întâi: ”Timpul trairii, timpul marturisirii”,”Întoarcerea autorului”, ”Sfidarea retoricii. Jurnal german” , ”Fictiunea jurnalului intim” si, de curând, ”Genurile biografului”... La dv., ca si la Philippe Lejeune, autorul este un martor dublu: al existentei si epocii proprii....Viitorul unei astfel de literaturi?

E.S:Am scris, într-adevar, jurnale intime si am scris, cum am zis, despre jurnalul intim ca gen literar si despre alte genuri ale intimismului, cum le numea Jean Rousset. Viitorul genurilor confesive –cum le numesc eu – depinde de literatura (fictiunea) din interiorul lor. Depinde, desigur, de capacitatea lor de a transforma, cum a zis cineva, experienta într-un destin. Iar acest proces nu-i posibil decât prin ceea ce am putea numi, în cazul diaristicii, expresivitatea

limbajului direct despovarat de conventiile literaturii. Proces încurcat: fac literatura refuzând seductiile literaturii…

C.I.U:Pentru capitolul ”Mircea Eliade”din ”Scriitori români....volumul a fost retras, iar dv. ati fost anchetat. Stim cum au reactionat colegii... Rusinos...”Capra vecinului” sa functioneze si în literatura, în interiorul unei bresle atât de capabile? Sau, aplicând un joc de cuvinte, da, colegii erau (sunt) capabili... de orice...si, banuiesc, asa au ramas...

E.S: Am uitat si de acest incident. Uitati-l si Dvs. Sunt bucuros ca, totusi, cartea a fost salvata în cele din urma si ca dupa 1990 am reusit sa public un stu diu amplu despre Eliade (Nodurile si semnele prozei) care a fost tradus în Statele Unite si Franta si, fragmentar, în Germania...

C.I.U:Se pare ca ati preluat de la Michel Tournier doi termeni interesanti, dar putin folositi pe la noi: logosfera si pragmatosfera. Ati afirmat chiar ca un critic este un cetatean al Logosferei si trebuie sa-ti apere cu dintii onorabilitatea. Accesul lui la Pragmatosfera este mai limitat… nu imposibil.... Care din criticii actuali s-ar încadra în definitia dv.?

E.S:Nu pot sa va raspund, n-am tinut socoteala criticilor care s-au implicat în treburile „pragmatosferei”, mai precis: în treburile publice. Si cum, la noi, sfera publica se confunda cu sfera politicii, ar trebui sa vedem cine a facut si cine face politica. Si, mai ales, cu ce rezultate. Credeti ca ar fi interesant sa facem aceasta socoteala? La ce bun? Ce-au reusit cei care au petrecut ani în sir în Parlamentul României? Nu cunosc decât un exemplar pozitiv: Adrian Paunescu. El a reusit sa scoata o lege care acorda scriitorilor, artistilor, sportivilor si oamenilor de stiinta o indemnizatie de merit care sa le îndulceasca putin pensiile modice… Altii s-au ocupat de cariera lor... Literatura a profitat prea putin de performantele lor politice.

C.I.U:O afirmatie întru totul justificata a dv.:”Actuala generatie de scriitori e ca un cor ”Madrigal” fara vedeta”. Nici n-ati exclamat vreodata, dupa cum marturisiti, la finalul unei carti scrisa de un tânar:”Este extraordinara”! Atât de grava este situatia? Viitorul literaturii noastre este , se pare, sumbru… E.S:Am dreptate, cred. Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar ce mare scriitor a aparut în ultimele decenii? Aceasta nu înseamna ca n-o sa apara într-o zi Viitorul nu este niciodata sumbru când este vorba de viitorul literaturii pentru ca nu stim daca nu tocmai acum geniul poetic nu se pregateste sa iasa undeva la lumina. Sau a iesit deja si asteapta sa fie identificat. Cunoasteti doar basmul cu calul rapciugos...

C.I.U:Ati asteptat decenii la rând aparitia unui alt Eminescu... Daca aparea n-ar fi avut soarta celui cunoscut? Pentru ca, iata, pentru ”Dilema”, publicistica lui Eminescu este ”reactionara”, el este xenofob. ”Clasicii, ca sa traiasca estetic si sa se bucure de pretuirea noastra, trebuie sa se supuna, repetat, examenului nostru critic, singura forma de omagiu.” Admirabila definitia data de dv.! Dar unii ”mari” analisti aduc, în loc de omagiu, o denigrare feroce...Cum ar putea lupta literatii împotriva acestor încrâncenati? Cât reprezinta, în procente, si ce calitate au, în fond, acesti denigratori?

E.S:Am scris în repetate rânduri ca Eminescu este victima a doua fatalitati, a doua tipuri de paranoia: 1) una care îl supraliciteaza, terorizându-ne pe toti prin discursuri encomiastice si goale, insultatoare, în fond, pentru poet prin lipsa lor de masura si imaginatie si 2) alta – paranoia negationista – ca raspuns la cea dintâi. Nu stiu care este mai nociva Cea care contesta absurd si imoral o mare poezie sau cea care o striveste cu fraze goale si printr-o mistica a sublimului?... Este limpede ca nu avem de ales între detractorii si zelatorii lui Eminescu. Sa ne întoarcem la poezia, la proza lui politica si proza lui fantastica. Avem ce gasi... Cei care o neaga Prosteste nu fac decât sa-si flateze lipsa lor de gust si imensa, nerusinata lor mediocritate. C.I.U:Ca si alt mare prieten al dv., Marin Preda, aveti cultul tatalui. Unii critici îl acuza pe autorul ”Celui mai iubit....” pentru vrute si nevrute...Cum ati reactionat, cum veti reactiona, mai ales în calitate de exeget al operei sale?

E.S:Cum sa reactionez? Scriind despre opera lui si încercând, astfel, sa dovedesc ca detractorii lui Preda n-au dreptate. Unii, mai vechi, s-au compormis singuri prin tenacitatea urii lor nediferentiate (Gh. Grigurcu, Al. George), altii mai noi si mai titrati (Eugen Negrici) trebuie demontati cu argumente estetice. Am facut si fac acest lucru, trebuie sa marturisesc, cu neplacere. Nu-mi place sa fiu nici avocatul apararii, nici al acuzarii. Vazând însa ca putini dintre critici literari de azi se arata preocupati de ceea ce se întâmpla cu valorile noastre spirituale (zic putini ca sa nu zic ca aproape nimeni), am intervenit de câte ori am putut si am avut unde, caci nu-i usor sa gasesti un loc unde sa raspunzi unui atac în presa noastra libera si independenta... Pierd timpul, cum îmi reproseaza un amic literar, îmi risipesc inutil energiile intelectuale, cum ma povatuieste altul?

Nu cred. Injustitia, prostia, reauavointa nu mor totdeauna de moarte buna. Trebuie ajutate sa dispara... iata, dar, de ce ma amestec în astfel de chestiuni, cu riscul de a fi socotit un indezirabil fan. Fie, accept daca mi se recunoaste faptul ca simpatia mea are o ratiune estetica…

C.I.U:Cum sunteti priviti de catre tinerii critici, dv., Nicolae Manolescu si ceilalti, care veniti din secolul al XX-lea?

E.S:As vrea si eu sa stiu ce cred tinerii critici despre noi, „saizecistii”. Am primit câteva semne de simpatie din partea unora, am primit si mesaje de ostilitate. Câta vreme în discutie este opera mea critica, nu zic nimic, nu protestez, nu deschid o campanie de presa împotriva celui care ma contesta. N-am facut acest lucru niciodata. Ce-mi displace, ce ma îngrijoreaza este faptul ca unor cronicari literari le este teama sa scrie despre cartile mele. Sa nu se supere cine stie cine... sa nu se supere, de pilda, Dl. Roman Horia Patapievici si sa le taie bursele sau directorul unei reviste literare sa le interzica sa mai publice. Aceasta lasitate este primejdioasa. Nu-i critic cu adevarat cel care nu învinge în el teama de a spune ce crede despre o carte indiferent de cine este scrisa. Se practica, observ, complotul tacerii Socoteala proasta în critica, dupa opinia mea. Diplomatie perdanta.

C.I.U:S-a vorbit despre o oarecare concurenta (chiar o adversitate, dar civilizata) între dv. si d-l Manolescu... A fost, mai este?

E.S:Nu stiu. Dvs. ce credeti?

C.I.U:Ati fost pe Valea Timocului însotit de Adam Puslojic...Eu stiu dintr-o discutie între patru ochi cu un român de acolo ca situatia vlahilor este foar te grava, nu cum se prezinta oficial. Astfel, bisericile si scolile românesti sunt desfiintate mai rau ca pe vremea turcilor, aducerea cartilor din România de catre un vlah înseamna diversiune si se pedepseste cu închisoarea, muzica româneasca a devenit sârbeasca, poporul sârb este popor sfânt si are numai drepturi...etc. Cum actioneaza România în favoarea românilor din Iugoslavia?

Implicarea Academiei?

E.S: Adevarat, Academia Româna s-a implicat si a facut bine. Am avut o discutie utila, cred, cu autoritatile bisericii ortodoxe sârbe (chiar cu patriarhul Pavel), în compania prietenilor nostri Sîrba Ignatovici si Adam Puslojc, scriitori cunoscuti si influenti în Serbia... Sper ca toti cei implicati în aceasta problema sa înteleaga ca orice comunitate

are dreptul, ca si orice individ, sa se roage în limba lui.

C.I.U:Noica dorea un stat de filosofi care sa stie greceste. Gândindu-se ca a existat un stat cu prim ministru filosof (Seneca) si cu împarat nebun (Nero) nu a mai avut aceasta dorinta. Noi, care dispretuiam- pe vremea comunismului- ministrii analfabeti, avem astazi la conducerea tarii numai doctori în drept , în litere, în mecanica, în medicina...etc. Viata noastra nu s-a schimbat în bine, cultura parca da înapoi..., educatia –vai de ea! Ce-i de facut?

E.S:În tineretea sa, Noica visa, într-adevar, un stat condus de filosofi, mai târziu si-a schimbat însa gândul, citându-l pe Erasmus... care, la rândul lui, comentându-l pe Platon, punea la îndoiala folosul pe care îl aduc filosofii când se amesteca în treburile politicii: gândindu-ma cine a fost ministrul (consilierul) lui Neron, tot mai vreti ca filosofii sa vina la putere?! Nu-i nimic de adaugat... Doar atât: ne dam seama ca nu-i bine nici cu politicienii de meserie care ajung ministri. Nu stiu ce-i de facut, sincer vorbind. Poate doar sa-i trimitem pe politicieni la scoala, dar nu în catuse.

C.I.U:În Academia Româna sunt persoane onorabile dar și multe controversate ca Ion Solcanu, Anghel Stanciu, V-le Burlui etc. proveniti de la anumite partide. Pe ce criterii? O personalitate ca Nicolae Manolescu nu a fost acceptata ca membru plin, iar ei da.. S-au opus Sectiunile stiintifice sau este o manipulare penibila? Culmea ar fi ( si nu mas mira) ca votul negativ sa fi venit si de la anumiti umanisti din Academie....

E.S:D-nii Solcanu, Dl. Anghel Stanciu nu sunt membrii Academiei Române. Sunt membri altor academii pe care, pe buna dreptate, Academia Româna nu le recunoaste. Si nici nu are cum, pentru ca ce valoare, cât de serioasa poate sa fie o „academie” care ignora criteriul valorii.? Si Dl. Ion Solcanu si Dl. Anghel Stanciu sunt oameni stimabili dar ei s-au bagat unde nu trebuie. Cât despre N. Manolescu, el este membru al Academiei Române. L-am propus chiar eu si a fost primit. Când l-am propus, dupa câtiva ani, tot eu, pentru a fi titularizat, i-au lipsit câteva voturi pentru a fi acceptat. E regretabil, dar nu-i o tragedie. Oricând votul poate fi reluat. Între timp, Dl. N Manolescu s-a suparat pe mine, nu pe cei care, observând ca el nu trece niciodata prin Academia Româna, nu i-au dat votul lor. N-am înteles de ce el da vina pe umanistii din Academia Româna, când umanistii nu reprezinta decât o patrime din numarul membrilor... Din sectia de Lite ratura au fost în sala doar patru... Cum puteau influenta ei votul adunarii, va întreb?!... Parasiti, va rog, ideea manipularii pentru ca, cine stie? se gaseste cineva care crede în ea si, daca crede, fandacsia e

gata!... Si asa lumea româneasca este plina de fandacsii negre si de scenarii apocaliptice... Mi s-a parut ca N. Manolescu chiar a început sa fabrice unele... M-a surprins. Îl stiam un om lucid...

C.I.U:L-ati cunoscut pe secretarul particular al lui Vilhelm Filderman, presedintele Federatiilor Evreiesti din România în vremea lui Antonescu. Acest prieten al românilor v-a contactat în vederea lasarii testamentului sau Academiei Române. Din pacate, Mossadul a fost mai iute si a confiscat documentul înainte de a ajunge la dv. Testamentul era mai mult decât un simplu testament...De ce a dorit sa-l dea Academiei? Alte implicatii, complicatii în acest caz?

E.S:L-am cunoscut, într-adevar, la Paris cu 10-15 ani în urma pe fostul colaborator al Presedintelui Federatiei Evreiesti si am discutat cu el despre memoriile lui Wilhem Filderman... De la el am aflat, întâi, ca aceste memorii exista si sunt pastrate la o banca din Statele Unite. I-am propus, atunci, sa le încredinteze Academiei Române pentru a le publica, asigurându-l ca nici o propozitie nu va fi eliminata. Mi-a cerut un ragaz, apoi, când am reluat discutia, mi-a raspuns ca nu poate onora aceasta propunere pentru ca autoritati mai înalte decât el au hotarât ca memoriile în discutie sa fie încredintate institutiilor

abilitate de la Ierusalim. Discutia mea cu secretarul lui W. Filderman s-a oprit aici. Fostul meu student si, apoi, coleg de Facultate, profesorul Ion Coja, a reluat acest caz într-o serie de articole publicate în ultima vreme si a trimis chiar o scrisoare la Acade mia Româna, cu solicitarea ca înalta institutie sa intervina pentru a obtine de la autoritatile israeliene manuscrisul acestor însemnari (donate, zice el, prin testament Academiei Române), însemnari care pot elucida evenimentele de la începutul anilor ’40... Într-o discutie particulara avuta cu profesorul Ion Coja i-am comunicat ceea ce v-am spus si Dvs. Tin sa precizez si aici ca n-a fost vorba de o donatie facuta Academiei Române prin testament de Wilhem Filderman, ci doar de posibilitatea de a tipari la Bucuresti, prin grija Academiei Române, aceste pretioase, dupa cât se pare, confesiuni facute de un om care a trait în inima unei tragedii colective si a avut taria de cuget si onestitatea de a ramâne pâna la capat obiectiv.

PETRE ISACHI

DORINŢA – SUFLETUL

Motto: „Lumea există pentru a deveni o Carte” (Mallarme)

După mitografiile directorului Editurii Salonul Literar –Vrancea, scriitorul Culiță Ioan Ușurelu, debutanta Elenoire I. Chirilă, elevă în clasa a X-a, Filologie, la Colegiul „Unirea” din Focșani, ar fi gândit/ scris romanul parabolă, postmodernist-suprarealist, în esență, o veritabilă distopie orwelliană, Al doisprezecelea ceas, când era în clasa a IX-a, ceea ce ar trăda cu siguranță, un talent precoce, de scriitor născut aparent întâmplător, ce l-ar fi încântat, probabil, și pe un Camil Petrescu, care, se știe, era convins că romanul trebuie încercat după vârsta de 40 de ani.. Autoarea, o ștrengărită cerebrală, cu spirit de observație balzacian și cu o șapcă elocventă (am căutat să -mi cumpăr și eu una, dar nu am găsit în orașul meu) se află deja într-o polemică estetico-poetică/ poietică, desigur, condusă grațios-orgolios, cu autorul volumului Romanul adolescentului miop, atât în ceea ce privește transfigurarea neliniștilor spiritualcognitive și negativismul moral al copiilor/ adoles cenților, cât și în ceea ce privește arta compozițională a acestui gen proteic numit romanul politicosatirico-onirico-alegoric. Polemica imanentă continuă însă și cu italianul Giovani Papini din Un om sfârșit, căruia îi contrazice neostentativ, scepticismul și filosofia nietzschean-cioraniană,dar și cu Ionel Teodoreanu cel din Ulița copilăriei, căruia îi estompează kantian cunoscuta viziune idilică și nos talgică asupra copilăriei și adolescenței. În general, Elenoire polemizează, probabil fără să-și propună, cu literatura ce are drept personaj-idee, începutul continuu, sfânt, al unei vieți misterioase, predestinate ce îndeplinește toate condițiile pe care le cer simultan, sublimul, absurdul, tragicul și comicul existențial.

E. I. Chirilă o lucidă din familia de spirite a Hortensiei Papadat Bengescu, și-a asumat fără rezerve, pluralitatea de blesteme suportate de scriitorul etern: condiția de sclav al cititorului nenăscut încă, singurătatea eminesciano-bacoviană, umbrela

VOINŢEI ȘI PROVOCAREA DESTINULUI SAU O POSIBILĂ CRUCIADĂ A COPIILOR

ÎNTR-O DISTOPIE ORWELLIANĂ

oximoronului „curat-murdar”, voința de a reflecta hazardul și nevăzutul-este convinsă că trăim într-o lume în care „nu poți avea încredere decât în tine”, o lume paradoxală, unde avem tot timpul, ceea ce nu avem. Așa se explică de ce tânăra scriitoare din Focșanii lui Culiță Ioan Ușurelu face din maxima „orice persoană are o dorință ascunsă”, un personajconcept, un personaj-lege structurator, ce configurează ars poetica romanului alegorico-fantastic, Al doisprezecelea ceas. Personajele Ethan, Ray, Trix, Kev și Jary, copii ai străzii, anonimi, fără părinți, frați, casă, școală, biserică, educație, supraviețuiesc miraculos și actualizează mitul prieteniei, al fericirii, dar și mitul zidului ce desparte etern Lumea coruptă și înstrăinată tragico-absurd, de ea însăși și de lumea sacră. Vocația pentru fantastic și magic o ajută pe talentata debutantă să-și potențeze funcția fantastică a imaginarului și să-și structureze baroc-ingenios arhitectura celor XIX capitole ale romanului, să transfigureze, aparent sub aura ludicului, mitul libertății, plecând de la motivul ciorii, „pasărea țiganului”( Hașdeu), „profesoara de biologie”, și de la visul utopic al unei posibile lumi perfecte. Desigur, „fericireaestecheia” perfecțiunii visate. Interpretarea/ decodificarea simbolisticii personajelor, a locurilor, a „nodurilor” și a semnelor din acest volum cu surse în universalism, dar și în autohtonismul mitico-fantastic cioara/ Elise, castelul, zidul „pictat din cap până în picioare cu graffiti”, crocodilii, peștera, ursul/ profesorul de istorie, regina, tărâmul „creat pentru toate sufletele nefericite”/ raiul, Heracliff (spațiu unde „totul e posibil”), Crown, veverița, trandafirul, ceasul, timpul, castorul orb etc. – este lăsată la alegerea lectorului. De pildă, cioara are o pluralitate de conotații simbolice: simbolul morții, al sinistrului, tenebrelor, furtișagului, murdăriei de orice tip, prevestitoare de vremuri rele, dar, în același timp, și o pasăre a înțelepciunii, cu unele atribute de donator mitic, pasăre solară la chinezi, în creștinismul Evului Mediu, o

întruchipare a forțelor răului și a diavolului, încât perspectiva propusă de autoare aceea a tipologiilor fundamentale impuse de raporturile dintre fantastic și categorii precum miraculosul mitico-magic, ocultismul inițiatic, alegoria poetică etc. trădează harul de a conferi un statut ontologic scriiturii, inconfundabil și deschis interpretărilor.

Migrația temelor și a motivelor începe odată cu implicarea în narațiune a dorinței de fericire („ascunsă”) a fiecăruia dintre personajele actante. Cum? Uitând de cei din jur și apropiindu-se de Eu care, se știe de la Freud, nu este stăpân în propria casă.Sau evadând într-un vis cât mai depărtat de Româ nia, fără să țină cont de sfatul din cunoscutul vers eminescian:„Nu căta în depărtare fericirea ta, ...!”Este insinuată/ sugerată ca soluție iluzorie, fuga, exilul, migrația, imigrația: - Hai să plecăm cu toții, să fugim departe! Vom merge unde ne cheamă ea și vom face parte din lunea ei perfectă! p.20 (...) Am avut un vis... o femeie cu o rochie lungă până în pământ, albă ca laptele. Părul era împletit, de culoarea spicului de grâu, dar fața nu era vizibilă... Vino, copile! Aici nu vei mai suferi niciodată... Veniți împreună și veți fi fericiți pentru totdeauna! Lăsați trecutul și bucurați-vă de viață. Veniți în tărâmul meu!”, p.21. Cum suntem sclavii propriilor opțiuni, alegerea noastră devine închisoarea noastră. Dar să vedem cum percepe eul auctorial această visată irealitate: „Acest tărâm este o închisoare. O închisoare a sufletelor. Persoanele care vin aici sunt transformate în animale, iar sufletele lor sunt ținute în globul de cristal al reginei, unde se hrănește cu eternitatea altora! De aceea nimeni de aici nu îmbătrânește. Toată lumea e tăcută, dar toți știu ce se petrece”, p. 67. Sistemul totalitar al Raiului părăsit, cum se știe, de cuplul mitic AdamEva, și unde domnea libertatea absolută, configurează la modul ideal, eterna opoziție: condiția dată vs. condiția dorită, transfigurată genial și de Eminescu în capodopera Luceafărul. Ce vreau să vă sugerez este că debutanta Elenoire Chirilă știe să-și aleagă modelele tutelare din marea literatură a lumii. Dar să nu divagăm și să pierdem, astfel, din vedere, mașina de manipulare specifică nopților totalitare – iată un alt model tutelar asimilat de debutantă: George Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru și fabula politică Ferma animalelor–;Spațiul, poetica atmosferei și mitul puterii omnisciente, omnipotente și ubicue amintește și de două romane de referință ale lui Kafka, Castelul și Procesul. Iată însă viziunea debutantei de la Colegiul „Unirea”:„Uite cum stă treaba. Regina are acces la gândurile și amintirile celor de aici. Odată ce-a pus stăpânire pe tine, îți șterge detaliile importante din viața ta și te va face să crezi și să vezi doar ce vrea ea! Cei de aici își dau seama de asta, dar nu se pot împotrivi. Nu pot acționa în afara dorinței reginei. Ei sunt controlați, noi suntem controlați. Sunt sigur că

regina a aflat de conversația noastră, căci aude și vede tot ce se întâmplă în acest univers. Vă rog, până nu e prea târziu, fugiți!”, p.68. Desigur, Regina/ Hera simbolizează mitul autocrației. Demitizarea dictatorului totalitar, nașterea alarmantului și periculosului proces al înrobirii voluntare, ștergerea memoriei, dispariția frontierelor între adevăr și minciună, subiectiv și obiectiv, între realitate și iluzie, beția puterii și înțelegerea „teroarei Istoriei” sunt tot atâtea teme-cheie ale acestui ro man politic, configurat ingenios sub hainele ludicului, fantasticului, magicului, miraculosului și ale dorințelor ascunse: „Veverița este sub conducerea mea. Toți de aici sunt sub conducerea mea, la fel cum ești tu, chiar dacă nu vrei să accepți asta. Ai fost mințit, Ethan. Fiecare lucru pe care l-ai făcut în Heracliff mi-a fost comunicat mie. Absolut totul, încă de când tu și frații tăi ați apărut în viziunile mele. Am deschis acest tărâm pentru voi și am jonglat cum am vrut cu fiecare. (...). Nimeni nu îți este cu adevărat prieten, mai ales aici. Nici măcar draga ta Crown. Până și ea mi-a dat de veste că urma să intri în palat, de aceea am lăsat un singur soldat să păzească poarta, pentru a-ți fi mai ușor de pătruns. Te-am așteptat și ți-am urmărit fiecare mișcare. Te-am condus la mine până la momentul ăsta, și, chiar acum, te am la degetul mic, exact unde voiam de la început. Domnul Wells, Elise, Crown, Veverița..., chiar și Castorul... toți te-au trădat, Ethan, toți.”, p.102. Nu e greu de observat că scopul Puterii este puterea care aspiră la veșnicie. Nicio formă de supunere nu este uitată/ neglijată: delațiunea, trădarea, încurajarea celui mai abject oportunism, confiscarea memoriei, distrugerea oricăror relații de prietenie, de iubire a tot ce este liber și spontan, cu scopul de a perpetua frica și o serie de idei pseudoumaniste: libertatea înseamnă sclavie, ignoranța înseamnă forță, război înseamnă pace etc. Actualitatea scriiturii care trădează lecturi și modele de referință europene este frapantă, dacă avem în vedere, mai ales, vârsta autoarei.

Tăcerea, straniul consimțământ la starea de sclavie, conformismul cel mai obedient, aproape subuman, indiferența, resemnarea, estomparea totală a distincției dintre adevăr și minciună, o anu me oboseală existențială, înstrăinarea, dezrădăcina rea etc. sunt semnele inconfundabile ale eternizării sistemului totalitar, în care locuitorii sunt împietriți, devin obiecte. Închei succintele însemnări

(continuare din pag. 33) critice, rugându-vă să observați, cum transfigurează debutanta Elenoire Chirilă, într-o viziune miraculosfantastică, procesul de reificare specific tuturor sistemelor totalitare și crearea omului-masă: „Cioara și-a fluturat aripile de mai multe ori, apoi, timpul s-a oprit. Nu are niciun sens ce am zis, nu-i așa? Dar e adevărat. Timpul s-a oprit. Totul era în repaus. Picioarele mele au rămas pe loc, eram incapabil să le mișc. Degetul lui Kev a rămas îndreptat către pasăre. Cozile lui Trix pluteau în aer, iar frunzele copacilor erau încremenite. Ce naiba e asta?, p. 26; (...) Nu o să vă fac niciun rău, aveți încredere! V-am făcut stană de piatră, pentru că nu am vrut să vă speriați și să fugiți de mine.”, p. 27. Trecând peste modul admirabil în care foarte tânăra scriitoare asimilează sursele originare ale fantasticului și peste arta de a transfigura alegoric, amenințarea Răului existențial, într-un roman politic orwellian, ce ilustrează convergența doctrinelor totalitare, personal am impresia că Elenoire Chirilă ne întreabă din balconul ingenuității viziunii fantastice, dacă noi cititorii acestei distopii curat-murdare nu suntem deja făcuți „stană de piatră”, spre a nu mai putea fugi nici de noi înșine? Absolut necesară, mai ales pentru viitor, această cruciadă a copiilor fără părinți, familie, școală, biserică ... Nimic nu mi se pare mai greu pentru cariera unui scriitor decât un debut excelent, într-un volum cum este distopia orwelliană Al doisprezecelea ceas. Felicitări autoarei și Editurii

CELE TREI

NICOLAE IORGA

FOCȘANI-URI

„Strade minunate și multe dintre dânsele chiar drepte. Iarăși frumoase clădiri administrative, printre care se deosebește o prefectură care e un adevărat palat de mic dinast german.

(.) Sunt trei Focșani. Focșanii vilelor, cuprinzând de-a lungul a două strade paralele edificiii boierești de toată frumusețea. În acest colț parfumat, gătit, înflorit, e apoi atâta liniște, atâta seninătate, pe care o respiri cu aerul însuși.

Apoi Focșanii mahalalelor, cu căsuțe, flori de nalbă și de rujă, cu fete în haine de duminică, sorbind răcoarea cu ochi mari negri în umbra porților. Aici ar fi bine să iei dulceți moldovenești, să bei un pahar cu apă rece și să pleci făcând un compliment.

Și în fine – cruță-ne Doamne de întinderea molimei – Focșanii rasei rătăcitoare a lui Sem, Focșanii mizeriei, goanei flămânde după bani, mirosurilor de ghetto, de ciumărie asiatică. (.) Abia ici și colo, un brutar, un cizmar, un bărbier de neamul nostru. Încolo, pe trotuar, în prag sau în dosul ferestrii vezi nasurile coroiate, ochii fără gene, revărsarea de cărnuri ale învingătorilor noștri economici”.

EUGEN ȘERBĂNESCU

O CLARIFICARE DE MULTĂ VREME AȘTEPTATĂ

Eugen Șerbănescu, prozator și dramaturg de elită și publicist remarcabil prin clarviziune și eleganță stilistică, a publicat recent (în „Cotidianul”) un foarte inteligent și convingător articol despre „fenomenul Păunescu”. Avem în sfârșit oevaluarecorectă,așteptatăde multă vreme, a acestui fenomen. Reproduc în continuare textul integral:

„Încontrarea dintre zisul cam pompos Institut de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) și Andrei Păunescu, fiul poetului, pe tema resuscitării sau interzicerii „Cenaclului Flacăra” merită un pic de atenție, deoarece pune lumina (“Lumină pe sală!”, cum cerea stentorul, vă amintiți?) pe anumite puncte sensibile, nerezolvate (și nerezolvabile) ale postcomunismului nostru târziu. În primul rând, problema interzicerii cade, IICCMER nefiind Justiție, sin gura care poate să interzică ceva într-un stat de drept. Dar problema resuscitării există? Există un post-comunism al Europei de Est, ocupată și călcată în picioare de Armata Roșie și consilierii NKVD la sfârșitul Celui De-Al Doilea Război Mondial, marcat de specificitățile ulterioare ale „construcției socialiste” din țările respective. Pe acest fond, există un post-comunism românesc, marcat de dictatura național-neo-stalinistă anterioară, dictatură care s-a soldat cu ordinul final al nebunului (din păcate pus și în practică pe alocuri), de a se trage în popor. Vărsarea de sânge anterioară fugii cu elicopterul – adăugată la alte crime săvârșite în lunga-i carieră de comunist exaltat (de exemplu, țărani împușcați la colectivizare), inclusiv însclavizarea și înfometarea populației pentru satisfacerea compulsiunilor lui grandomane –i-a cauzat pe bună dreptate execuția. Asta – în timp ce ceilalți lideri comuniști, care au înțeles să se dea la o parte fără vărsare de sânge (inclusiv temuții Honecker și Jaruzelski, inclusiv „pretenarul” Jivkov), au murit la soroc, în paturile lor din Santiago de Chile, Varșovia și, respectiv, Sofia, nu ciuruiți lângă un zid de cazarmă. Ca să înțelegem mai bine diferența… Ceaușescu a fost mai rău până și decât Dej, dacă e să ne referim la condițiile de trai (bineînțeles, cele din afara pușcăriilor de exterminare din Gulagul autohton, patronate de fostul ceferist). În dictatura lui Dej, cu precădere la începutul anilor ’60, se aloca pentru consum un procent care permitea omului de rând să mai respire, în timp ce, în dictatura lui Ceaușescu, din cauza habotnicismului gregar, a

megalomaniei aferente și a amputării procentului alocat pentru consum, viața devenise, în special de pe la mijlocul anilor ’70, un calvar mai greu de suportat chiar decât cel din „raiul” comunist din URSS, iar propaganda de partid – și așa mincinoasă – se transformase într-un monstruos cult al personalității, de inspirație asiatică. Recursul la acel timp (când se stătea la coadă la gheare de pui de pe la patru dimineața, iar controlul securistic al societății era total), folosit astăzi ca refugiu mental de anatemizare a degringoladei în care se zbate România – nefuncțională la mai toate nivelurile și componentele -, nu servește la nimic și nu scuză perioada de atunci. Sunt doar re-căderi amnezice circulare și apeluri disperate ale cortexului popular la vremuri care, în realitate, sunt, ele însele, primele responsabile și de actuala situație haotică, și de actuala recrudescență a Serviciilor Secrete – mult peste ce ar trebui să fie într-o democrație cât de cât netrucată. La urma urmei, nu poți să construiești democrație deadevăratelea cu oameni ieșiți sau crescuți de oameni ieșiți din comunism. E imposibil. E o utopie. Deși Adrian Păunescu s-a numărat printre cei mai acerbi ridicători de osanale dictatorului, evaluarea histrionicului personaj nu poate fi expediată dintr-o singură trăsătură de condei. Analiza profilului păunescian se intersectează inevitabil cu marasmul și complici tatea forțată popor-sistemă care domnea în antedecembrism. Complicitate generalizată – dar de diverse grade, de la cea roșie, nomenclaturistică, de promovare și adâncire a regimului (în care Păunescu se situează, la prima vedere, printre corifei), la cea albă, de supraviețuire, de coexistență pasivă cu regimul, în care întreg poporul a fost imersat împotriva voinței, după ce Armata Roșie n-a mai plecat de unde a venit. Imersarea s-a produs, decenii după decenii, prin asaltul continuu – pe de o parte, a ideologiei partinice, și pe de alta, a brutalității/fricii securistice, inoculate și ranforsate în fiecare clipă de viață sub comunism, începând de la naștere. Între acestea, exista, desigur, și complicitatea practicată în scop de supraviețuire/promovare profesională. Corneliu Coposu, cea mai înaltă autoritate morală în materie de despărțire de comunism, i-a absolvit pe cei circa 4 milioane de foști posesori de carnet roșu (18 la sută din populația țării), simpli ridicători

de mână în ședințele de partid, denunțând – cu înțe lepciune și profundă înțelegere a mersului vieții (din afara zidurilor pușcăriilor comuniste, în care el a fost încarcerat 17 ani) – culpabilizarea lor ca fiind tot atât de neîntemeiată ca și culpabilizarea poporului de a fi coabitat cu regimul, neavând altă cale de supraviețuire. Adrian Păunescu nu face parte din niciuna dintre aceste categorii, fiind un caz rar — un produs straniu al copulației dintre regimul ceaușist și un ego supra-expandat, bazat însă pe un mare talent literar și o vână publicistică de excepție, care șia căutat – cu orice preț – întâi afirmarea, apoi confirmarea și apoi supremația. Cu orice preț însemnând exersarea până la greață (a noastră, nu a lui) a cultului personalității lui Ceaușescu, la care poetul s -a dedat cu gura plină. Acum 27 de ani, când eram redactor-șef adjunct la „România liberă” (pe vremea Seniorului), regretatul Igor Butnaru mi-a povestit o întâmplare revelatoare pentru raporturile psihologice dintre Păunescu și Ceaușescu – care demonstrează că poetul reușise să-l „îmbrobodească” pe dictator. Se referea la o perioadă ante-decembristă, când redactorul-șef al „României libere”, reputatul Octavi an Paler, publica săptămânal o tabletă în hebdomadarul „Flacăra”, iar redactorul-șef de la „Flacăra”, flamboaiantul Adrian Păunescu, publica săptămânal o tabletă în cotidianul „România liberă”. Cei doi găsiseră o formulă „reciproc avantajoasă”, cu onora rii în consecință. Evident că textele erau – tot reciproc – necenzurabile la nivelul redacțiilor respective. Se mergea pe încredere și pe statura politicopublicistică a autorilor. Toate bune și frumoase până într-o zi, când Păunescu a trimis o tabletă în care, în stilul lui intempestiv, mai pe față, mai pe din dos, veștejea abuzurile și tupeul în creștere (ce surpiză! …) ale Securității. (În paranteză fie spus, Securitatea însăși, existența ei, era un abuz, dar asta e altă discuție. În cazul în speță, e posibil ca o anumită persoană din funesta instituție să-l fi “călcat pe coadă” pe bard.) Igor Butnaru, care era „cap limpede”, a intrat la Paler să-i semnaleze situația. La care Paler a replicat că „știe tovarășul Păunescu ce face” și i-a dat drumul în pagină. A doua zi, Mitea a intrat cu ziarul în mână la Ceaușescu. Iar acesta, după ce a citit, s-ar fi exprimat în felul următor (a povestit Mitea): „Păunescu știm că e nebun, n-avem ce-i face, dar ce-a păzit Paler? Să zboare Paler!” Drept care Paler a fost destituit, devenind „disident”, iar Păunescu a fost menținut. (Până când și el, la rîndul lui, „sărind” prea de tot „calul”, a fost sacrificat.) În

acest areal, intervine tema „Cenaclului Flacăra”. înainte de a trece la conținutul serbărilor, se cuvine să observăm că denumirea, sigla însăși – „Cenaclul Flacăra” –, produce reacții contradictorii, într-o societate care are pretenția că s-a lepădat de perioada ceaușistă, nu? A încerca acum să revigorezi această siglă este cel puțin o inadecvare istorică. Evident că fiul poetului, el însuși un rapsod apreciat, nu are de gând (ne place să credem…) să reia ditirambele naționalist-ceaușiste ale tatălui său, proferate și presărate – cu voce de tunet, pe stadioanele pline de tineret – printre momentele lungi de autentică emoție, de performanțe artistice și interpretative pătrunse de fior, nu puține extraordinare, care făceau adevăratul deliciu. Senzația era că îndoctrinarea – fiind la ordinea zilei, fiind parte din ADN-ul post-belic impus de ruși și continuat de români cu și mai mult „talent” decât în alte țări colonizate tot de ruși – nu mai producea niciun efect, cum loviturile nu-i produc niciun efect sacului de box, „sacul de box” în acest fenomen urmărind altceva – să se distreze, să “evadeze” etc. Aici trebuie să ne întrebăm dacă aceste momente artistic-orgasmatice, creând pe peri oade scurte o rupere de context, ar fi fost posibile fără ditirambele respective. Oare pașaportul de existență al acelui spațiu – în care endorfina (euforia, mascarea durerii prin uitare) și oxitocina (atașamentul emoțional) se secretau din belșug, în care iluzia libertății ținea de fapt până la marginea gradenelor –, așadar pașaportul de existență a întâmplării artistice nu cumva erau chiar osanalele înălțate de poet dictatorului? Într-adevăr, cu o perversitate diavolescă, Păunescu amesteca momentele artistice autentice cu idolatrii adresate direct Ceaușescului, dar și cu adevăruri, istorice ori contemporane, inconfortabile dogmei comuniste, pe care nu de puține ori o lua în răspăr, producând all in all o scamatorie care lua ochii – desigur, în moduri diferite – și cenzurii de partid, și celor cărora se adresa. Nu puteai să-l iei de nicăieri. Nu era clar cine pe cine păcălește. Ceaușescu pe Păunescu sau invers? Ceaușescu îi înghițea șopârlele și blasfemiile la adresa dogmei, inclusiv denunțul incompetenței politrucilor (vezi poemul „Analfabeții”, care a stârnit vâlvă) pentru că nimeni altcineva nu îl proslăvea pe el, pe cârmaci, cu atâta frenezie și nimeni altcineva nu îndoctrina cu atâta talent tineretul pe linia național-comunistă; iar tineretul (și adulții) îi îngurgitau grețoșeniile politice și osanalele adresate pingelicului pentru că nimeni în afară de el nu avea curajul, pe de o parte, s-o mai spună și „pe-aia dreaptă”, iar, pe de alta, să ofere asemenea cântece, artiști minunați și texte foarte curajoase, chiar opuse canonului (vezi și introduce rea sintagmei generația în blugi”). În 1985, Ceaușescu și-a dat totuși seama că el este cel păcălit, și-a dat seama că, sub masca lingușirilor, Păunescu ardea cu fierul roșu „precaritatea economică și administrativă

a regimului, și și-a îndepărtat curtezanul cu două fețe. „Cenaclul Flacăra” a fost o întâmplare unică în Europa de Est. Dar a fost și un drog al violului. Rezonanța de astăzi a titulaturii nu are cum să nu includă, forțamente, maleficul și sublimul în același timp, amestecate inextricabil. În asta constă responsabilitatea istorică a colaboraționismului păunescian – în a fi folosit aripile artei pentru a crea doar iluzia libertății (și, prin urmare, a insufla insidios supușenia) într-un spațiu la marginile căruia întâlneai inevitabil gratiile. Fenomenul, foarte complex, nu poate fi rupt de contextul politico-ideologic în care a apărut, al cărui produs a fost. Astăzi, poate fiecare vede, în fomula „Cenaclul Flacăra”, altceva. Fiul încearcă să reabiliteze memoria tatălui. Artiștii aduc un omagiu scenei care i-a lansat și le-a dat posibilitatea să devină celebri. O parte a publicului, nostalgici al tinereții (cine nu e?), încearcă să retrăiască acele momente. O altă parte a publicului păstrează idiosincrazia la ditirambele scandate atunci de oportunistul histrion. Există însă o categorie care nu mai poată să aibă nicio reacție. Morții din decembrie ’89. Cei care au ieșit în stradă să scape de Ceaușescu, de comunism. Privită prin ochii lor de sticlă, resuscitarea fie și numai a siglei Cenaclului Flacăra” apare ca o a doua înmormântare.

ALBERT

EINSTEIN

O SCRISOARE

Iar în ochii unora dintre noi, cei vii, apare ca un sacrilegiu. Cât despre impetuosul și impenitentul Adrian Păunescu, nu este exclus să aibă parte, în posteritatea târzie, de un destin – mutatis mutandis –asemănător cu cel al importantului scriitor francez Louis – Ferdinand Celine („Voyage au bout de la nuit”), ostracizat imediat după război (a făcut și un an de închisoare) din cauza colaboraționismului său cu regimul pro-nazist de la Vichy. La 60 de ani de la moarte, Celine, la vremea lui cunoscut pentru atitu dinile scandaloase, provocatoare, chiar antisemite (care însă, nota bene, lipsesc din operă!), a devenit al doilea scriitor francez cel mai tradus, după Proust, fiind reintegrat în patrimoniul spiritual al țării. Cine știe, poate și în cazul poetului, după ce balsamul uitării se va fi așternut peste cugetul traumatizat al mai multor generații, „ultrasentimentele” și “repetabila povară” să prevaleze… Căci și operele sunt copii care merită viața lor proprie, departajată de păcatele părinților.

La sfârșitul anilor ‘80, Lieserl, fiica celebrului geniu, a donat Universității Ebraice 1.400 de scrisori, scrise de Einstein, cu ordin de a nu le publica conținutul decât la două decenii de la moartea sa. Aceasta este una dintre ele, scrisoare pentru Lieserl Einstein. „Când am propus teoria relativității, foarte puțini m-au înțeles, iar ceea ce voi dezvălui acum pentru a transmite omenirii se va ciocni cu neînțelegerea și prejudecățile din lume. Vă rog să pă ziți scrisorile cât va fi nevoie, ani, decenii, până când societatea va fi suficient de avansată pentru a accepta ceea ce voi explica mai jos. Există o forță extrem de puternică căreia, până acum, știința nu i-a găsit o explicație formală. Este o forță care le include și guvernează pe toate celelalte și se află chiar în spatele oricărui fenomen care operează în univers și nu a fost încă identificată de noi. Această forță universală este IUBIREA. Iubirea este Lumina care îi luminează pe cei care o dăruiesc și pe cei care o primesc. Iubirea este gravitație, pentru că îi face pe unii oameni să se simtă atrași de alții. Iubirea este putere, pentru că înmulțește tot ce avem mai bun și permite umanității să nu se stingă în orbirea egoismului ei. Iubirea se dezvăluie și se revelează. Pentru iubire trăim și murim. Iubirea este Dumnezeu și Dumnezeu este Iubire. Această forță explică totul și dă sens vieții. Aceasta este variabila pe care am ignorato prea mult timp, poate pentru că ne este frică de iubire pentru că este singura energie din univers pe care omul nu a învățat să o conducă după bunul plac. Când oamenii de știință au căutat o teorie unificată a universului, au uitat cea mai puternică forță nevăzută. Pentru a da vizibilitate iubirii, am făcut o simplă înlocuire în cea mai faimoasă ecuație a mea. Dacă în loc de E = mc2, acceptăm că energia de vindecare a lumii poate fi obținută prin iubire înmulțită cu viteza luminii la pătrat, ajungem la concluzia că iubirea este cea mai puternică forță care există, pentru că nu are limite. După eșecul umanității în utilizarea și controlul celorlalte forțe ale universului care s-au întors împotriva noastră, este urgent să ne hrănim cu un alt tip de energie. Dacă vrem ca specia noastră să supraviețuiască, dacă vrem să găsim sens vieții, dacă vrem să salvăm lumea și fiecare ființă sensibilă care o locuiește, iubirea este singurul răspuns. Poate că nu suntem încă pregătiți să facem o bombă a iubirii, un dispozitiv suficient de puternic pentru a distruge în întregime ura, egoismul și lăcomia care devastează planeta. Cu toate acestea, fie care individ poartă în sine un mic, dar puternic generator de iubire a cărui energie așteaptă să fie eliberată. Când vom învăța să dăruim și să primim această energie universală, dragă Lieserl, vom fi afirmat

Pablo Neruda (pseudonimul lui Neftalí Ricardo Reyes Basoalto) (n. 12 iulie 1904 – d. 23 septembrie, 1973), poet și om politic chilian, consul în Spania, Japonia, China; ambasador la Paris, premiul „Cununa de aur" a Reuniunii Internaționale a Poeților din orașul iugoslav Strunga; Premiul Internațional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare”, 1953; laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1971.

Moare câte puțin cine se transformă în sclavul obișnuinței, urmând în fiecare zi aceleași traiectorii; cine nu-și schimbă existența; cine nu riscă să construiască ceva nou; cine nu vorbește cu oamenii pe care nu-i cunoaște.

Moare câte puțin cine-și face din televiziune un guru. Moare câte puțin cine evita pasiunea, cine preferă negrul pe alb și punctele pe "i" în locul unui vârtej de emoții, acele emoții care învață ochii sa strălucească, oftatul să surâdă și care eliberează sentimentele inimii. Moare câte puțin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul sau; cine nu risca certul pentru incert pentru a-și îndeplini un vis; cine nu-și permite măcar o data în viața sa nu asculte sfaturile „responsabile". Moare câte puțin cine nu călătorește; cine nu citește; cine nu asculta muzica; cine nu caută harul din el însuși. Moare câte puțin cine-și distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat Moare câte puțin cine-și petrece zilele plângându-și de milă și detestând ploaia care nu mai încetează. Moare câte puțin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început; cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs și cine nu răspunde chiar dacă cunoaște întrebarea. Evitam moartea cate puțin, amintindu-ne întotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira. Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă. Totul depinde de cum o trăim... Dacă va fi să te înfierbânți, înfierbântă-te la soare Dacă va fi să înșeli, înșeală-ți stomacul. Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie. Dacă va fi să minți, minte în privința vârstei tale. Dacă va fi să furi, fura o sărutare. Dacă va fi să pierzi, pierde-ți frica. Dacă va fi să simți foame, simte foame de iubire. Dacă va fi să dorești să fii fericit, dorește-ți în fiecare zi...

SALONUL LITERAR

NEOLOGISME SPORTIVE

Vom trece în revistă neologisme utilizate în presa scrisă şi orală, ale căror consemnări grafice şi forme sonore corecte, ca şi conţinutul semantic constituie cerinţe de verificare a cunoştinţelor la diferite examene cu probă la limba română. O categorie numeroasă o formează termenii din lumea sportului:

FAIR-PLAY (engl.) - acceptare şi respectare loială a regulilor într-un joc, în sport, în afaceri. (pron. fer-plei);

HAT-TRIK (engl.) - performanţa unui jucător de fotbal sau de hochei pe gheaţă care înscrie trei goluri sau puncte consecutive în acelaşi meci. (pron. het-tric);

OUTSIDER (engl.) - sportiv (sau echipă) fără prea multe şanse într-o competiţie. (pron. autsaider);

BRIDGE (engl.) - joc de cărţi care se joacă de patru persoane cu 52 de cărţi. (pron. brigi);

CNOCAUT (engl., fr., abrev. K.O., pl.-turi, în silabe: cnoc-aut) – scoaterea din luptă, la box, a adversarului, care este declarat învins dacă nu se ridică de pe podea până ce arbitrul numără până la zece; competiţie în care învinsul este eliminat imediat, se scrie şi knock-out.;

CATCH (fr.) - luptă sportivă în care concurenţii pot prinde orice parte a corpului adversarului. (pron. checi). Sunt observabile nuanţe atât la nivel sonor, cât şi la transpunerea grafică (după limba de origine sau după rostirea în limba română), ori în aria semantică (adeseori, disponibilă pentru extrapolări metaforice.

Continuăm exemplificarea de neologisme din diferite sporturi:

TAIM-AUT (engl. time-out) – scurtă întrerupere regulamentară a jocului (la handbal, baschet, volei), acordată de arbitru la cererea jucătorilor sau a antrenorilor;

DIRT-TRACK – întrecere motociclistă care se desfăşoară pe o pistă cu zgură special amenajată, uneori cu obstacole (pron. dărt-trec);

GHEM (engl. game) – etapă de joc care constituie o subdiviziune a setului în cadrul unei partide de tenis (pl. ghemuri);

RUMMY (engl.) - joc de societate cu cărţi sau plăcuţe prismatice de piatră, de lemn, marcate cu cifre de diferite culor (pron. römi);

BOOK-MAKER (engl.) - cel ce se ocupă de

organizarea şi evidenţa pariurilor la curse de cai, meciuri de box etc. (pron. buc-mei-că);

ESEU (fr., la rugbi) – aşezarea mingii la sol, dincolo de linia de but a adversarilor (pl. eseuri);

TEAM (engl.) - echipă de jucători, echipă sportivă (pron. tim, pl. -muri);

SCHI (fr. norv.) - un fel de patină de lemn, aproape ca lungime cu înălţimea omului, cu care se poate merge alunecând pe zăpadă;

SCOR (fr. engl. score) – raportul dintre punctele câştigate şi cele pierdute într-o competiţie; SCRIMĂ – a mânui armele albe (spada, floreta), (fr. escrimer);

SEMIFINALĂ – fază a unor întreceri sportive care precedă finala jocurilor, fr. demi (jumătate) finale;

SMECI – lovitură puternică dată cu racheta la jocul de tenis, pentru a întoarce o minge înaltă, în terenul adversarului (engl. smash);

STEEPLE-CHASE (engl. fr. it.) - cursă hipică cu obstacole naturale şi artificiale (pron. stiplceis);

STROKE (engl., în canotaj) – numărul de lovituri de vâslă pe minut; ritmul canotorului (pron. strouc), scris şi stroc;

SURFING (engl. fr. it.) - sport constând în plutirea pe crestele valurilor cu ajutorul unor scânduri speciale (planşe) sau ambarcaţii asemănătoare unor canoe pe care se stă în picioare (surf – creastă de val), pron. să-fin; SUMO – luptă japoneză care se desfăşoară pe un ring special şi în care este declarat învins adversarul care cade primul pe podea, atinge podeaua cu mâna sau scoate în afara ringului unul sau ambele picioare (jap. sumo);

TACKLING (engl.) - mijloc dur de deposedare a adversarului de minge, la fotbal; blocare a mingii cu talpa sau cu partea interioară a bocancului (pron. teclin);

ŞALANGER (scris şi challanger, engl.) - concurent (sau echipă) cu care un campion (sau echipa campioană) îşi dispută locul întâi în cadrul unei întreceri.

Președintele Academiei Române, prof.univ. Ioan Aurel Pop, a spus că Ștefan cel Mare a fost cel mai mare conducător politic și militar pe care românii l-au avut în Evul Mediu și potrivit unor documente găsite recent, acesta este „restauratorul Daciei”, fiind Domn al Moldovei, Domn al Țării Românești și conte al Transilvaniei, cu un secol înainte de Mihai Viteazul. Astfel, profesorul Ioan Aurel Pop a reiterat ceea ce a spus în aprilie a.c., atunci când în cadrul serialului „100 de adevăruri istorice” de la Trinitas TV a declarat că Ștefan cel Mare a fost primul care a încercat unirea tuturor teritoriilor românești. „Ștefan al III-lea, cel Mare, și-a numit țara căreia îi zicem azi Moldova, Țara Românească.

În scrisoarea trimisă Senatului Veneției la 1477, marele domn se plânge „că cealaltă Valahie” nu e statornică în alianța contra turcilor și că el trebuie să intervină mereu cu oastea acolo ca să pună domn vrednic și anti-otoman. Cealaltă Valahie era pentru el Țara Românească pentru că prima Valahie era pentru el Moldova. Prin urmare, adevărata Valahie pentru marele domn, pentru domnul de la Suceava, era Moldova”, a spus Ioan Aurel Pop într-o prelegere cu prilejul sesiunii spe ciale a Academiei Române organizate la Suceava cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la unirea Bucovinei cu Țara, informează NewsBucovina. Rectorul Universității din Cluj-Napoca a subliniat că Ștefan cel Mare a fost un unificator al românilor, ante-litteram. „El a adus țara de la sudul Carpaților sub ascultarea sa de mai multe ori și timp de 16 ani și opt luni a fost numit domn al Valahiei propriu-zise. Adică al Munteniei. De curând a ieșit la iveală că a fost numit conte sau gu vernator al Transilvaniei. A stăpânit peste 100 de sate, târguri și cetăți în Transilvania, fiind cel mai bogat feudal din această țară. A creat episcopie, ajunsă la scurtă vreme mitropolie românească la câțiva kilometri de Cluj, în satul Feleacu, a pus stema Moldovei peste tot, de pe Târnave până în

ANDREI NICOLAE

CEL MARE ESTE CEL CARE A REFĂCUT DACIA, FIIND DOMN AL MOLDOVEI, DOMN AL ŢĂRII RO-

ȘTEFAN

MÂNEȘTI ȘI CONTE AL TRANSILVANIEI, CU UN SECOL ÎNAINTE DE MIHAI VITEAZUL

regiunea Dejului se văd și astăzi frumoasele încrustații în piatră cu bourul Moldovei”, a precizat președintele Academiei Române. Președintele Academiei Române a mai declarat că, recent, un tânăr cercetător de la Cluj a descoperit în arhivele de stat din Milano un document tulburător din 1459 prin care domnul Moldovei Ștefan cel Mare e numit „Re de Dacia”, adică regele Daciei, cu mai mult de 100 de ani înainte ca Mihai Viteazu să primească același titlu și cu mai mult de o sută de ani înainte ca unii principi maghiari ai Transilvaniei să se intituleze așa. El a mai arătat că Dacia figurează în mărturii venețiene din epoca lui Ștefan cel Mare pentru câteva decenii de la Ștefan până la fiul său Petru Rareș, ca principal aliat al Occidentului în lupa antiotomană. „Prin urmare, Ștefan cel Mare este „restitutio Daciae”, cel care a refăcut Dacia, fiind domn al Moldovei, domn al Țării Românești și conte al Transilvaniei, cu un secol înainte de Mihai Viteazu”, a spus Ioan Aurel Pop.

Potrivit acestuia, Ștefan cel Mare nu este un simbol al moldovenismului, ci un simbol al daco-românismului așa cum s-a manifestat acesta prin epoca modernă a României, iar Ștefan cel Mare, prin asta, este un om modern.

„Cel mai important conducător politic și militar pe care l-au avut românii în Evul Mediu, unul de talie europeană, singurul român de obârșie și român politic, pe care Papa de la Roma l-a recunoscut drept atlet al lui Hristos, adică luptător în prim plan alături de toată Europa în lupa de stăvilire a avansării Semilunii spre centrul continentului”, a mai spus Ioan Aurel Pop (https:// www.activenews.ro/autori/Andrei-Nicolae-170)

SALONUL LITERAR

GH. JAN ISCU

PERIPLU LA VĂRATEC

Duhul celor doi voievozi ai Moldovei (României) plutește dominând acest colț de rai al Grădinii Maicii Domnului: Ștefan cel Mare și Mihai Eminescu! Sunet de clopote moldave, miros de tămâie și de veșnicie, liniște și binecuvântare! Toate acestea ne îmbălsămează sufletele,făcându-le mai bune, mai tolerante! Peste aceste toate binecuvântări se adaugă sfințenia și delicatețea măicuțelor, care asemeni albinuțelor dintr-un stup mișună foarte organizat, după criterii și reguli stabilite de-a lungul deceniilor și secolelor, de foarte mult timp. Încă din 1781, monahia Olimpiada statornicește mănăstire în jurul unui mic lăcaș de lemn, sfătuită de renumitul stareț al Mănăstirii Neamț, Paisie Velicicovschi, cu sprijinul unuia dintre ucenicii săi, care avea să devină primul duhovnic al așezământului monahal, ieroschimonahul IOSIF. Un pic mai sus, doar la o azvârlitură de băț, se află o altă perlă moldavă, anume Mănăstirea Agapia. Aceasta inițial a fost sihăstrită de sihastrul Agapie, în secolul al XIV – lea, apoi a fost refăcută în 1527, de Petru Rareș, și stabilită pe locul binecuvântat, pe care se află în prezent! Hatmanul Gavriil, fratele domnitorului Vasile Lupu înnoiește mănăstirea, zidind actuala biserică între anii 1642 și 1644.Ce mi s-a părut grozav a fost faptul că între anii 1858 și 1861, biserica a fost pictată de marele pictor român Nicolae Grigorescu, care doar la vârsta de 20 de ani, realizează opera cea mai repre zentativă a stilului neoclasic de până atunci, din România!

Această Moldovă de Nord, este presărată cu frumuseți dumnezeiești, printre care putem enumera, fără a greși cu nimic, unele mănăstiri, care duc faima ortodoxismului românesc peste tot în lume: Voroneț, Putna, Văratec, Agapia, Humor, Dragomirna, Neamț, Moldovița, Sf. Ioan Cel Nou, Secu, Sucevița, și Pro bota! Spuneam cândva că „Dumnezeu le așează pe toate, la locul lor! Ați observat, boieri dumneavoastră, numărul acestor minuni de mănăstiri este 12! Eu nu cred că acest fapt este întâmplător!

Pentru a nu supăra pe nimeni, cu toate că scopul nostru nu este acela de a face un inventar al frumuseților Moldovei de Nord, trebuie să adăugăm încă cinci nume, cu mare rezonanță istorică și duhovnicească: Catedrala Metropolitană (Iași), Mănăstirea Golia (Iași), Mănăstirea Sf. Trei Ierarh (Iași), Mănăstirea Bistrița (Piatra Neamț) și Mănăstirea Sihăstria Tg. Neamț! Pentru a nu neglija nici pe autorii sau ctitorii acestor perle care s-au supus regulii că „omul sfințește locul”, vom zice două vorbe și despre dom niile lor: În 1803 Mitropolitul Veniamin Costachi

unește mănăstirile Văratec cu Agapia, înființând aici o școală monahală de cultură generală pentru călugărițe. Actuala biserică a mănăstirii a fost ridicată între anii 1808 și 1812, pe locul celei vechi, fiind pictată în 1841. Lângă biserica Sfântul Ioan Botezătorul, apărută în 1844 se găsește mormântul poetei Veronica Micle, despre care vom mai vorbi. Mănăstirea are o bogată colecție muzeală, care cuprinde icoane, broderii și tapiserii de mare valoare artistică, Evanghelii și manuscrise! Importante restaurări s-au efectuat prin grija Prea Fericitului Patriarh Teoctist în timpul păstoririi sale ca Mitropolit al Moldovei și Sucevei! Aș putea considera mănăstirea Văratec sora mai micuță a mănăstirii Agapia, doar luând în considerație anul nașterii (anul nașterii documantare) : secolul al XIV-lea pentru Agapia, secolul al XVIII-lea pentru Văratec! În general numele și apariția tuturor mănăstirilor, care împodobesc acest „Athos” românesc sunt legate de numele marilor personalități istorice care au zidit această țară. De pildă: Voronețul (1488) ctitorită de Ștefan cel Mare și Sfânt, Putna (1466 – 1469) ctitorită tot de același mare domn, Moldovița (1402 – 1410) este legată de numele gloriosului bunic al lui Ștefan cel Mare, Alexandru cel Bun, Sucevița (15811584) ctitorită de către Mitropolitul Gheorghe Movilă ș.a.m.d. Cine pătrunde în partea aceasta de țară, va fi pătruns pentru vecie de un sentiment extraordinar de religiozitate, curățenie morală și spirituală și un nobil patriotism! Dacă există cumva (Doamne, ferește) vreun „pigmeu” care să nu creadă în aceste cuvinte, îl blestem, sub groaznica ocrotire a cerului, SĂ NU MOARĂ, PÂNĂ NU MERGE SĂ VIZITEZE MĂNĂSTIRELE MOLDAVE!

Iată, boieri dumneavoastră, păcătoșii de noi, cum ne-a numit cu mult umor, domnul Ioan Fercu, fără a fi însă foarte departe de adevăr, neam trezit adunați de Dumnezeu, la început în casa marelui om din acea zonă, numit Ștefan Munteanu! Este un om cum rareori întâlnești sau mai corect ai privilegiul de a întâlni într-o viață! Frumos la chip, dar și mai frmos la suflet, deosebit de frumos la spirit, deosebit de ospitalier, alături de minunta sa consoartă, o gospodină desăvârșită, harnic și fizicește și spiritualicește, muncitor și gospodăros, iar peste toate aceste calități se impu ne ca o dominantă feroce extraordinarul bun simț,

de care dă dovadă permanent, atât prin vorbă, cât și prin faptă! Mulțumesc cerului și domnului Petrică Isachi, că mi-au oferit prilejul de a-l cunoaște! Aspectul exterior al domnului Ștefan, pălește un pic în fața aspectului interior, de care mi-am dat seama, imediat ce am pătruns cu grijă și cu sfială, în „salonul său literar” și când l-am auzit vorbind cu atâta candoare și inteligență despre Mihai Eminescu, voievodul poeziei românești! Se vede treaba că este o strânsă legătură între voievodul EMINESCU, filosoful Ștefan Munteanu, și Domnul Nostru Iisus Hristos! Cuvintele care-mi vin spre vârful pe niței se-nneacă în cerneala emoției, lăsând loc ima ginației dumneavoastră, dragii mei cititori! Desigur în aceste momente, când îmi aștern cu oarecare gri jă, gândurile și sentimentele pe această bucată de hârtie, îmi amintesc cu mare drag și de ceilalți co legi și prieteni, pe care îi aveam sau pe care mi i-am făcut după acest periplu moldav!

Iată pe unii dintre ei: Petre Isachi, Ioan Fercu, Petru Botezatu, Nicolae și Adrian Matei, Adrian Lungu, Petru Nica, Mihai Botez Stâncaru, Culiță Ioan Ușurelu, Viorel Savin cu fiica sa, doam na Cecilia și mai nu știu cum etc. Nu trebuie nicidecum uitată apariția meteorică a domnului Brăneanu Dumitru, de care ne-am bucurat toți... sau aproape toți! Ca un păcătos ce sunt am depus și un mic pomelnic la Mănăstirea Văratec, cu ajutorul minunatului om de-al locurilor, Petru Nica, căruia îi rămân îndatorat.

Pilonii spirituali ai periplului nostru au fost: Eminescu, Duiliu Zamfirescu, Vlahuță, Veronica Micle, Marin Preda etc. Toți, care am participat la această expediție culturală, ne-am îmbogățit nu numai sufletele cu duhul dumnezeiesc al sacralității acestei minunate zone, ci și mințile cu noi și interesante date și idei despre marii noștri

înaintași, care, sigur, n-au rezistat nici ei tentației de a admira și/sau respira aerul curat al Moldovei de Nord! Eminescu ni s-a dezvăluit, în cele mai adânci secrete ale sufletului său, prin minunatele referiri ale marelui eminescolog și gazdă a noastră, profesorul – filozof, Ștefan Munteanu, pen tru care mie personal mi-a mai trebui o viață pentru a-i mulțumi cum se cuvine! Prin intervențiile strălucite ale marilor personalități literare, ca: Petre Isachi, Adrian Matei, Ioan Fercu, Mihai Botez Stâncaru, Ștefan Lungu, Culiță Ioan Ușurelu, Nicolae Matei, Petru Nica, Viorel Savin ș.a.m.d. am putut să aflăm noi și noi „secrete” din viețile înaintașilor noștri în ale scrisului, ca de pildă: - relația marelui ipoteștean cu ținutirile nemțene, în contextul iubirii sale cu Veronica Micle, - aspecte ale filosofiei eminesciene, reliefate în cercetările filosofului contemporan Ștefan Munteanu, - actualitatea portretului psihologic al lui Eminescu, în viziunea lui Eugen Lovinescu, - personajul eminescian din romanul lovinescian, - Duiliu Zamfirescu, un aristocrat al culturii române, - centenar Marin Preda, actualitatea scriitorului, - o îndrăgostită de România și de Eminescu, Amita Bhose. Toate acestea au fost presărate cu așa numitele „polemici cordiale”, care uneori, ce-i drept foarte rar, tindeau să se transforme în „polemici aproape cordiale!”

Ca o concluzie cred că este valabilă mulțumirea noastră către Dumnezeu, care ne-a mijlocit această minunată întâlnire cu oamenii și ținuturile nemțene! Prieteniie care s-au însăilat cu acest prijej, cu siguranță vor fi veșnice! Mulțumim celor două sfinte lăcașuri și minunatelor lor slujitoare pentru cordialitatea cu care am fost întâmpinați și tratați! Dumnezeu să ne binecuvânteze pe noi toți „păcătoșii”, care am participat la acest grozav periplu!

„Guvernele au fost în stare să cunoască foarte bine politica rusească și țintele ce ea le urmărește de-o sută și mai bine de ani. Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, așezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrâurire asupra inteligenței omenești, lipsind-o de mlădioșie și dându-i instincte fanatice pentru idei de-o vagă măreție, Rusia e în mod egal muma mândriei și a lipsei de cultură, a fanatismului și a despoției. Frumosul e înlocuit prin măreț, precum colinele undoiate și munții cu dumbrăvi a țărilor apusene sunt acolo înlocuite prin șesuri fără de capăt. În tendențele de cucerire, în așa-numitele misiuni istorice care-și caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decât pur și simplu neștiința și gustul de spoliere. În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipsește în chiar sufle tul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau mai bine zicând ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generații dedate la lucru. Căci stă oare destoinicia unei nații în vrun raport cu întinderea teritoriului pe care ea-l ocupă?

Mica Veneție era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocrației ei. Dar toate aceste condiții de mărire erau câștigate prin muncă îndelungată, deprinderea și priceperea se moștenea apoi din neam în neam, încât chiar astăzi ciceronii venețieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor decum au mulți profesori de estetică.Un rol analog l-a avut Olanda în istorie, și astăzi încă sunt state mici care se bucură de-o înflorire extraordinară; pe un pământ de mică întindere se află mai multe averi decât în Rusia întreagă. Astfel suntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, câtu-i de mare, trage mai ușor decât mica Belgie.

De aceea ni se pare că din nefericire rușii sunt sub dominarea unui deșert sufletesc, a unui urât care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l împlea prin muncă și cultură, îl sumuță contra Europei, pe care o numesc îmbătrânită și enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominație rusească. Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanțul la aparițiunea unui neam asemenea mongolic, a turcilor. În locul civilizației grece înfloritau în Bizanț o cultură turcească? Deloc. Tocmai așa nu va înflori o cultură moscovită pe pământurile supuse rușilor, pentru că lipsește rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi. În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland și în cele trei provinții baltice, în mâinile și capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe când populațiile străvechi a acelor provinții, leții, livii, crevinii și cum îi mai cheamă, nu se vor fi aflând cu mult mai sus decum îi va fi găsit episcopul Albrecht la anul 1200.Astfel misiunea istorică de care se face atâta vorbă nu-i o misiune care-și are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac și mănuși, a unui deșert care, de-ar stăpâni pământul, tot nu s-ar umple.Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecândo. Pot să treacă și Dunărea și Carpații și Adrianopol, să ia Roma veche, precum amenință pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenușă și cadavre, nu se va naște din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Bethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adâncă înțelepciune și de un adânc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc care-și caută compensație în glorii sângeroase și în cuceriri”.

(Timpul, 7 aprilie 1878)

Când a fost ultima dată când te-ai simțit mângâiat de lumină? Toate necazurile omului și istoria lui care a fost dată peste cap își au originea în această în sălbătăcirea lui, înstrăinarea din lumina luminii pentru care religiile lumii îi dau un nume. În adânca trăire a românului ”nomen” și ”lumen” se întrepătrund în Cuvântul care dă viață. Și cum dă viață? Prin dragoste. Și ce este dragostea? Aici am ajuns la logica paradoxului noțiunii de moarte în care toate cuvintele care ne înconjoară sunt răstignite și mor. Moartea tuturor cuvintelor este dragostea, moartea fiind nu sfârșitul pământului, ci țărmul oceanului. Început de cuvânt nou. Pui fluierul morții la gură și cânți melodia învierii așa cum te învață oceanul. E melodia infinitului, a ființialului. Ești nume din cel Nenumit. Ești anima, suflare nemuritoare pe fluierul morții, ești singura făptură care le depășesc pe toate celelalte care se hrănesc din lumină pentru că tu știi să-ți ”ră-sufli” propria ta lumină ca metaforă a împrumutului de Dumnezeu pe care lai socotit pe cruce ca Fiu al Omului, ”lumina pe care întunericul nu a putut să o cuprindă” pentru că este Iubirea cu majuscula ciocănitul de piroane pe lemn. În felul acesta El numai prin moartea ta, ca Fiu al Omului a tras cortina lumii să putem vedea până în străfundul dumnezeirii bând ”băutura nouă” a înfierii. Metafora nu este jucăria poeților, Blaga a vorbit destul de adânc iubitorilor de înțelepciune, ci este un mod al luminii dându-i sens ecuației și rezolvând-o necunoscuta fiind ”omul - ființă necunoscută” folosind celebrul titlu al cărții lui Alexis Carrel. Metafora ( meta+pherein=a te duce/purta dincolo) este spre deosebire de geometria lui Euclid uronomatria luminii, a vedea și socoti dimensiunile tuturor lucrurilor prin lumină. Lumea ca lumen, nu este altceva decât tălmăcirea românească a ”omeniei”, lumină ca Logos - măsură a tuturor lucrurilor, ridicarea lor precum numai un diamant își poate juca bogățiile de lumină când le rotești cu acest ”dincolo” . Prin me taforizarea câștigată de Logos fiecare ”aici” și fiecare ”acum” capătă prin potențialitate ca timpul și spațiul să poată sorbi din veșnicie și din infinit prin acest ”dincolo” al Logosului-Iubire care devenind

DUMITRU ICHIM (Canada) INVERHURON PROVINCIAL

PARK

Persoană dă omului personalitatea de a fi liber prin iubire, a fi lumină prin ea, a fi suflare de lumină și dătătoare de viață prin dragoste. ”Inima omului”, ar putea să ne completeze Jose Ortega y Gasset la elucidarea acestui ”dincolo” spunând că ” nu tolerează absența excelentului și supremului”. Omul este anima-inimă și suflare. Cum vine aceasta? Simplu, prin iubire. Și ce este iubirea? Este anima=inimă, suflare care ființial fiind lumină, ca să rămână lumină își înalță tot ce este el ca ”acum” și ”aici” spre a se uni prin acest ”dincolo” cu izvorul luminii care este lumina cea neapropiată. Metafora ca dragoste nu îngăduie asemănări și chipuri ciopli te. Ea nu este ”asemenea ca” sau ”asemenea cu” pentru că e lumina care te naște luminii prin paradoxul lui ”dincolo” care îți devine verbul tău baptismal în care te îmbraci cu foc prin participiul apei și al Luminii. Cum ”anima” îți poate fi și ”inimă” și ”suflare” prin ”taina cea din veac ascunsă” a iubirii am putea-o ilustra prin ceea ce același Gasset o vede ca o alegere pe care cei se iubesc deopotrivă fie bărbat, fie femeie, își revelează, descopere, natura lor esențială. Admirabil e desenat acest mod metaforic al ”mereu dincolo”-ului pe care ți-l oferă Iubirea. Nici pe departe acest ”mereu dincolo” nu este o ilu zie ireală niciodată având întrupare, ci tocmai Întruparea Logosului ca om, a dăruit acestuia rigla și echerul de a trăi lumenul ca dimensiune al abisurilor celui revelat: ” Tipul ființei umane pe care noi îl preferăm revelează contururilor inimii noastre. Dra gostea este un impuls care izvorăște din cele mai profunde adâncuri ale ființei noastre, și când ajunge la suprafața vizibilă a vieții aduce cu ea aluviunile de scoici și alge marine din cel mai personal abis.” Odihnindu-se pe metaforă continuă analiza: ”Un naturalist plin de meșteșug cercetând aceste materiale ar putea reconstrui adâncimile de ocean din care au fost dezrădăcinate. ”

Dacă am lua omului această armă a metaforei prin care se vânează ca vânat și ca vânător, în același timp, l-am pune în cușca lui spațio temporală ale cărei gratii de iluzii l-ar face să ai de toate ca biologic, și nu ar avea nimic ca ființă umană. Dragostea, ca și aripile, se hrănește cu cerul și nu cu viermi, gândaci și alte spurcăciuni ale întunericul Sau cum atât de bine ne poate înălța Rumi: ”Dragostea este totul. Noi suntem decât doar elemente ale totului.”

VICTOR RAVINI

MIORIŢA

S-a spus că romanul Baltagul, publicat de Mihail Sadoveanu în 1930, este o monografie a satului românesc. Într-adevăr, prezintă panoramic lumea satului, cu tradiții și datini arhaice, cu firea, mentalitatea și valorile morale ale oamenilor ce trăiesc cel mai aproape de natură și de stratul profund al rădăcinilor culturii noastre ancestrale.

S-a mai spus că este un roman polisemantic și poate fi citit pe mai multe niveluri: ca roman social cu implicații de etnologie juridică, ca un roman despre solidaritatea familiei și trăinicia dragostei, ca un roman al datoriei morale, ca o tragedie, ca un roman inițiatic de căutare a adevărului, a dreptății și de înțelegere superioară a vieții și morții, ba chiar și ca o alegorie mitologică. Un roman de largă anvergură, de la frescă a satului și psihologie sau filozofie a existenței, la metodologia criminalistică a detectivilor. Este poate cea mai reușită scriere a lui Sadoveanu, poate cea mai cutremurătoare operă tragică din istoria literaturii române și în mod sigur o capodoperă a literaturii universale. Mult tradusă, retradusă și reeditată. Unii exegeți au făcut felurite comparații între Baltagul și alte opere clasice, au asociat-o pe Vitoria Lipan cu unele personaje feminine din tragediile antice grecești, cu Hamlet al lui Shakes peare și cu alte personaje, din romane sau din epopeile diferitelor culturi. Baltagul este scris într-un stil concentrat, cu sonorități rurale. Fiecare pagină conține mai mult decât spun alți mari scriitori întrun capitol. Acest roman ar fi fost suficient pentru a asigura lui Mihail Sadoveanu un loc în prima linie a celor mai prestigioase nume de autori de pe toate meridianele. Pornind de la acest roman, s-au făcut asemănări și deosebiri între Sadoveanu și alți scriitori proeminenți din alte țări. Romanul Baltagul este de dimensiuni reduse, dar cuprinde o întreagă lume. Sadoveanu a creat această lume în zece zile. Iar du pă aceea, nu s-a odihnit. Știm cu toții că Baltagul este inspirat din Miorița și din alte două balade culese de Vasile Alecsandri: Șalga și Dolca. Sadoveanu a preluat din Miorița victima, ucigașii și oile. Cât și căutarea ciobanului de către mama lui, îmbinată cu ciobănița din Șalga, care de asemenea pornește în căutarea hoților ce au prădat-o și se răzbună crâncen pe răufăcători Din Dolca a preluat solidaritatea dintre om și animal. A mai preluat din Miorița și motto-ul Stăpâne, stăpâne, Mai cheamă ș-un câne. O mică observație fără importanță: În varianta lui Alecsandri scrie Îți

cheamă ș-un câne. Subiectul subînțeles poate fi tu sau ei, criminalii. În nicio altă variantă a Mioriței nu am găsit versul menționat în motto. Sadoveanu a privit Miorița din perspectiva sociologică, economică, juridică și etnografică, ce a dominat dintotdeauna cercetarea celei mai importante creații a folclorului nostru. Interpretarea conținutului Mioriței ca o acțiune socială și reală a fost respinsă de către Dumitru Caracostea, George Călinescu și alții, care au afirmat că Miorița nu prezintă ceva social-realist, ci este un mit. Călinescu și toți ceilalți au fost ori ignorați, ori au fost vehement criticați, mai ales de către cercetătorii marxist-leniniști Adrian Fochi și Pavel Apostol, pe numele adevărat Pál Erdös, la care s-a alăturat chiar și Mircea Eliade. În cercetarea de după Eliade, Alexandru Amzulescu afirmă că „…Miorița nu a fost niciodată povestea unui înverșunat omor ca atare”. El arată că omorul în Miorița este ritual și simbolic. În Balta gul, nu este un omor ritual, ci e povestea unui înverșunat omor ca atare, cu pedepsirea criminalilor. În nicio variantă a Mioriței nu există vreo pedepsire a ucigașilor. În Baltagul, criminalii tăinuiesc și neagă fapta, pe când în multe variante ale Mioriței, ucigașii suflă în buciume sau în trâmbițe pentru a înștiința întreaga societate că ei vor începe ritualul cu uciderea simbolică, conform datinei străbune. Ritualul lor este un fel de liturghie pre-creștină, care în diferite variante se oficiază la anumite zile din an sau la ceasuri din zi, bine fixate. Acest ritual se repeta periodic, cum se repetă colindele. Cele mai vechi variante ale Mioriței sunt colinde din Transilvania, în care ciobanul din textul cântat primește numele țăranului colindat și i se urează sănătate și belșug în anul ce vine.

În Baltagul nu este așa ceva. Cei doi ciobani din Miorița ucid personajul principal cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. Întro variantă culeasă în satul Leauț, lângă Brad, în Munții Apuseni, de către Romul S. Micluția în 1956 și aflată în monografia Miorița publicată de Adrain Fochi în Editura Academiei 1964, (varianta CXCIII, pagina 651,versul 7), doi păcurari se vorbesc să îl ucidă pe al treilea cu nouă topoare.

SALONUL LITERAR

Unde este logica cu așa multe obiecte ucigătoare? Doi oameni nu au cum să folosească așa multe obiecte pentru a comite o crimă. Le-ar fi fost suficient un singur topor, ca în romanul lui Sadoveanu. Deci nu este o ucidere reală, ci o scenă de teatru folcloric cu recuzită și gesturi expresioniste, având semnificații simbolice sacre. Numărul de 9 topoare din această variantă coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015. „Acestea erau așezate în cerc, ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică, masculină” afirmă Senica Țurcanu, arheolog și șefă a Muzeului de istorie a Moldovei.

Ce legătură poate fi între cele 9 topoare din textul rostit și cules de contemporanii noștri în Munții Apuseni și cele 9 topoare rituale vechi de mii de ani, găsite lângă Iași? Aceste topoare pot fi dovezi că în Miorița este vorba de un ritual răspândit de către ciobanii arhaici pe întreg teritoriul străbătut de ei cu oile în transhumanță. Fotografia alăturată, găsită pe Internet, s-ar putea să fie făcută în Munții Tatra. Topoarele celor trei ciobani din fotografie sunt mai mult rituale decât funcționale și seamănă cu topoarele de bronz găsite lângă Iași. Această fotografie s-ar putea să reprezinte o relicvă vie a jocului sau dansului efectuat de ciobani în cadrul ritualului din Miorița. Ciobanul cu pană la pălărie s-ar putea să fie baciul, personajul central din Miorița și din ritual. Îmbrăcămintea celor trei ciobani este curată și îngrijită. S-au bărbierit și sau îmbrăcat ca pentru o ceremonie solemnă. S-au spă lat la râu, nu la duș cu apă caldă. Straiele lor seamănă cu straiele românești din fotografii etnografice mai vechi și par să fie cusute într-un stil încă și mai vechi.

Știm de la lingvistul italian Matteo Bartoli că zonele periferice ale unei arii de cultură sunt mai conservative decât zona centrală. S-ar putea ca ciobanii din fotografie, sub stăpânire polonă, să fi pierdut limba română și să vorbească limba poloneză. Dar nu și-au pierdut tradiția, ritualul mioritic și jocul cu topoarele. Au costumele identice cu ale valahilor din Moravia, în Slovacia. Un oraș și mai la vest, din Cehia, se numește Valašské Meziříčí – Wallachisch Meseritsch în germană – și înseamnă Valahi dintre râuri. Valahii din Slovacia și din Cehia au trecut la limba stăpânirii locale, înțelegem noi de ce, dar păstrează cuvinte românești pentru obiectele și realitățile casnice. La București se scrie brânză, iar la Praga brynza, dar se

pronunță la fel. Eu am cerut în prăvălie brânză și mi-a dat brânză. În cehă, smântână se zice smetana. Pe vreun strămoș al compozitorului ceh Bedřich Smetana – care a compus simfonia Moldau (Vltava) – l-a chemat Smântână. În multe variante ciobanul poruncește el însuși să fie ucis. Uneori, el cere să fie ucis de trei ori la rând: la răsăritul soarelui, la amiază și la asfințit. Nicio victimă nu cere criminalilor: ucideți mă dimineața, la prânz și seara. În Miorița asistăm la o reprezentație de teatru popular cu funcție sacră, așa că nu este o ucidere adevărată, ca în Baltagul. Afirmația lui Amzulescu este confirmată și întărită de Victor Kernbach, care precizează că moartea în Miorița „este o moarte inițiatică rituală a ciobăniei.” Moartea lui Nechifor Lipan nu este o moarte inițiatică rituală. Octavian Buhociu compară moartea ciobanului din Miorița cu moartea lui Orfeu. Ion Filipciuc face o legătură între Miorița și oficierea curentă a misterelor și ritualurilor din cultul lui Mithra, adus de soldații romani. Baltagul nu poate avea nicio legătură cu Orfeu sau cu Mithra. Unii cercetători au făcut legătura între ciobanul din Miorița și Zalmoxis. Alții au asociat moartea ciobanului cu moartea simbolică a unui personaj important din dansul Călușarilor, eliminat din spectacolele folclorice de azi. Nechifor Lipan nu poate fi asociat cu Zalmoxis și nici cu Călușarii. Ciobanul din Baltagul este pur și simplu o victimă. Ion Filipciuc face o precizare importantă: „ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.” În mod evi dent, ciobanul din Miorița nu este același cioban ca acela din Baltagul. De altfel, la o analiză mai atentă, nimic din acțiunea și din tema romanului lui Sadoveanu nu se regăsește în Miorița. S-a zis că Baltagul începe acolo unde se sfârșește Miorița. Aceasta este o formulare hazardată, ce a fost înțelească ca și cum ar fi o continuitate de acțiune între poezie și roman. A dus la confundarea dintre cei doi ciobani și la înțelegerea greșită a Mioriței, după calapodul acțiunii din roman. Receptarea romanului Baltagul a influențat receptarea Mioriței și a consolidat înțelegerea ei de-andoaselea. Formularea cu pricina poate fi coerentă în sensul că pune în evidență tocmai discontinuitatea dintre aceste două opere literare și anume că: nu au nimic de a face una cu alta, ci dimpotrivă, tratează două acțiuni, două subiecte, două teme și două personaje total

diferite. Această afirmație este confirmată de către Alexandru Paleologu, care accentuează hotărâtor că „Baltagul… nu are de a face cu Miorița, ci cu mitul lui Osiris și căutarea trupului dezmembrat de către zeița Isis.” De altminteri, cuvântul baltag nu apare în niciuna din variantele Mioriței. Am analizat 973 de variante ale Mioriței și am constatat că în nicio variantă a Mioriței nimic nu este concret, ci totul este simbol, metaforă sau alegorie. Un singur exemplu: Mioara este un animal fabulos, personificat. Știm cu toții că, prin definiție, animalele personificate simbolizează aspecte din psihologia umană. Mai știm și că naratologia nu permite amestecarea animalelor fabuloase cu cele reale. Niciun animal fabulos nu poate vorbi despre un animal adevărat. O mioară năzdrăvană nu poate vorbi despre un câine în carne și oase. Mioara vorbește tot de un animal fabulos, care simbolizează alt aspect din psihologia umană. În trei locuri din Miorița se precizează că baciul are mai mulți câini. Așa spune rapsodul (versul 21), mioara (versurile 41-42) și baciul (versul 58). Care este cauza pentru care să își cheme numai un singur câine și nu toți câinii pe care îi are?

E știut că nici cel mai bărbătesc și cel mai frățesc câine nu își poate distribui atenția ca să facă față la doi adversari. Câinii sunt eficienți în haită. Câinele în Miorița nu are competența și nici menirea să îl apere, ci este un simbol pentru partea masculină din sufletul omului, legată de arhetipul patern, pe care Carl Gustav Jung o numește Animus. În mod echilibrat, mioara simbolizează partea feminină din suflet, legată de arhetipul matern, pe care Jung o numește Anima. Dialogul cu mioara este un monolog interior. Ea nu este un oracol, cum s-a crezut, ci un alter ego cu funcție de călăuz pentru o experiență psihologică în adâncurile sufletului omenesc, ce as piră spre înalturile cerului, așa cum era Virgiliu pentru Dante, Mefisto pentru Faust sau calul pentru Ha rap Alb și alți eroi din basme.

Fiecare variantă a Mioriței conține mai multe idei decât cuvinte și emoționează puternic.

Miorița e polisemantică și poate fi interpretată în fel și chip, după propria experiență de viață a rapsozilor, care uneori au modificat textul pentru a își exprima ofurile, ce nu aveau de a face cu textul auzit de ei, sau a ascultătorilor, care uneori au înțeles totul bine sau totul anapoda, pe dos, după propriile lor pățanii sau cadru de referință. În toate variantele, natura este divinizată, divinitatea umanizată, iar omul îndumnezeit. Nici vorbă de așa ceva în Baltagul. Am explicat și cum poate fi Miorița citită și răscitită ca un ghid spiritual de înălțare spre cele mai înalte culmi ale poeziei, ale spiritualității sau ale purității și frumuseții sufletești. Baltagul poate fi recitit ca o monografie a satului, ca un studiu asupra societății și ca un ghid practic pentru cum se face o investigație criminalistică. În concluzie: Desigur că Sadoveanu a scris Baltagul impresionat de Miorița și influențat de in terpretarea ei, așa cum era la modă pe vremea lui. Dar el nicidecum nu a transpus Miorița din versuri în proză. Baltagul este o operă cu totul independentă și de sine stătătoare, care nu are cu Miorița nici în clin nici în mânecă. Cele două opere au comun doar simplul fapt că este vorba despre câte un cioban, însă ei sunt două personaje literare total diferite, fiecare cu alt destin și cu altă căciulă. Ciobanul din Baltagul nici măcar nu este personaj principal, cum este cel din Miorița. Personajul principal în Baltagul este Vitoria Lipan. Sunt două capodopere total dife rite, fiecare cu alt conținut, altă acțiune și cu propriul ei mesaj literar și de înțelepciune a vieții. Dacă mai au altceva comun, atunci este faptul că ambele sunt de valoare universală. Ca dovadă, au fost traduse în sumedenie de limbi și răstraduse de mai multe ori în aceeași limbă. Și una și alta ne unesc pe noi toți în cuget și în simțire. Dar nu numai pe noi românii, ci și pe noi, cu toți cei ce le citesc în traduceri.

ANDREI PLEȘU

SEMNELE

TIMPULUI

–APOCALIPSA LA HINDUȘI

Am găsit un text, în literatura veche a Indiei (Linga Purana, II, 39-40), în cuprinsul căruia bombănelile mele și ale altora par să fi fost anticipate cu vreo doua-trei mii de ani în urma (Puranas au apărut, în forma scrisă, în veacurile III-V de după Hristos, dar vin dintr-o tradiție orală care, deja pe-atunci, era veche de peste un mileniu). Intuițiile profetice ale hinduismului se referă la modul in care se va încheia actualul ciclu al civilizației terestre. Iată o listă, selectivă, a simptomelor pe care le anunța textul puranic, privind spre viitorul care e, acum, prezentul nostru: „Coeficientul de ură din sufletul fiecărui om va cunoaște – spun textele – o alarmantă creștere. Oamenii vor deveni din ce în ce mai iritabili. Toate marile achiziții de cunoaștere vor fi deturnate spre scopuri impure, adică spre amplificarea răului din lume. Se va înmulți numărul șefilor de stat de extracție joasă și de proasta calitate. Lucrătorii manuali și negustorimea vor fi înălțați la rang de intelectuali, iar intelectualii vor fi puși in condiții subalterne. Va avea loc, cu alte cuvinte, un destructurant amestec al „castelor“, o destrămare dramatică a ierarhiilor firești, o ireparabilă dezordine socială. Necinstea va căpăta o răspândire fără precedent, la toate nivelele. Hoții vor deveni lideri. (Rog să nu mi se atribuie nimic din toate aceste afirmații! Nu fac decât să citez un text multimilenar! n.m., A.P.).

Femeile nu vor mai pune preț pe propria virtute. Proștii, impostorii naturile rudimentare și gălăgioase vor fi luați drept înțelepți. Oamenii „drepți“, de bună calitate, vor avea tendința de a se retrage din viața publică. In piețe se va vinde mâncare gata-preparată (să recunoaștem că e de necrezut să auzim vorbindu-se, acum 2000 de ani, de „semipreparate“ și de fast-food! n.m., A.P.).

Limbile vor sărăci, vorbirea se va trivializa. Vor fi mai multe femei decât bărbați, vor prolifera asociațiile criminale, va crește numărul celor care nu găsesc de lucru. Se vor răspândi pretutindeni, bolile de stomac. Se va extinde moda părului purtat în dezordine și se va generaliza starea deletargie, de lehamite, cu corolarul unei cronice incapacități de acțiune. Vor apărea nenumărate organizații religioase necanonice, blasfemia va conviețui cu fanatismul.

Se va practica, pe scara largă, uciderea fătului în pântecul matern si se vor asasina direct sau simbolic eroii fiecărei comunități. Deținătorii puterii nu o vor mai folosi in beneficiul popoarelor lor. Discernământul (ca percepție a deosebirii dintre bine și rău) se va șubrezi, instituția respectului va intra în derivă (vor fi respectați, preponderent, cei nedemni). Între părinți și copii vor apărea obstacole greu de trecut, forța va prevala asupra dreptății, ospeția va declina,vulgaritatea va împânzi totul”.

MARLENA ROTARU

DAN GRIGORE ÎMPLINEȘTE

79 DE ANI

Unul din cei mai străluciți pianiști ai lumii împlinește astăzi 79 de ani. Maestrul Dan Grigore, nume gravat în elita pianisticii internaționale de peste o jumătate de veac. „Tu ești primul Dan Grigore!”, îi fixa, alt reper al vieții muzicale mondiale, acum 25 de ani, locul în constelațiile muzicii universale. Celibidache, da! La zile mari se nasc oameni mari. Cu dar, har și chemare! Am fost binecuvântată să trăiesc sub aripa inspirată a maestrului Dan Grigore clipe de grație divină: la Centenarul Cellei Delavrancea, la ultimele două concerte ale Filarmonicii din Munchen dirijate de Celibidache, la evenimentele dedicate Regelui Mihai, la recitalurile și concertele din țară și din străinătate. Am conspirat modest, alături de maestru (minunată complicitate!) pentru universul gândului bun și frumos. Acolo, ”în văzduhul incoruptibil al artei”, cum spunea Doamna Cella. Muzica, așa cum o slujește și oficiază, mă plasează în orizonturi de magie și mister. În timpul recitalurilor și concertelor sale am găsit ieșirea din labirinturi, mi-am înțeles și acceptat emoțiile, mi-am creat punți și mi am consolidat temeliile propriului meu regat. Îndrăznesc să spun, fără să am o competență susținută de studii de specialitate, că, dincolo de aleasa virtuozitate, ceee ce m-a apropiat de maestrul Dan Grigore a fost identificarea unor coduri morale și spirituale în muzica și în viața sa. Pentru mine, Dan Grigore este nu numai Pianistul ci și puterea Artistului care poate salva lumea prin muzică, pentru că muzica, nu-i așa, mă învăța Celibidache acum 43 de ani, ”atinge omul unde nu-l poate atinge nici cel mai profund gând.”

La mulți ani maestre, să vă țină Pronia în puterea cu care v-a hăruit și să vă înmulțească clipele de grație în viață și în artă!

ZOE DUMITRESCU-BUȘULENGA

(20 august 1920, București – 5 mai 2006)

„Eu nu înțeleg un lucru: când e atâta frumusețe întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseții? Şi, dacă fărâmițăm frumusețea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeți că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?... De la Freud încoace s-a produs o mutație: s-a pus sexul în locul capului. Asta e tristețea cea mai mare. Vedeți, la noi, la români există/exista/ o cuviință. Anumite cuvinte nu se pronunțau – nu erau niște tabu-uri, dar există/exista/ o pudoare. Acum «cuviința», cuvântul acesta, a dispărut din dicționar. Nu am prejudecăți de niciun soi, dar felul în care ne purtăm ucide frumusețea… Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusețe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ține, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a ființei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusețe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului… Mă uit la programele Universităților. Nu mai găsesc nici urmă de greacă, de latină. Respectul pentru clasici nu mai există. Nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morală. Se vorbește puțin și despre intelectualii dintre cele două războaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunță, opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă. Există un fel de indiferență față de trecut. Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citește… Pentru omul de rând, libertatea înseamnă a ieși cu bâta la drum. Pentru omul superior, libertatea nu e decât interioară, ceea ce e un adevăr trist. În general, adevărurile sunt cam triste și de aceea lumea nu le iubește… Marile mele iubiri au fost Eminescu și Enescu. Bărbatul vieții mele a fost soțul meu, Apostol Bușulenga. Un om admirabil. Un om de o cultură clasică admirabilă. Cunoștea latina și greaca. Poate asta m-a și atras la el. Am fost căsătoriți 45 de ani. Pe verigheta mea este gravat numele lui. Pe verigheta lui era gravat numele meu.”

METAFORA

Metafora este cea mai scurtă cale de la cunoscut la necunoscut. Metafora sau alegoria una zice şi alta vrea să spună. Religiile folosesc adesea metafore şi alegorii sau parabole ca imagini ale unor realităţi abstracte, mai greu de explicat altfel. Mulţi psihologi şi teoreticieni, care au studiat în mod ştiinţific religiile, au ajuns la concluzia că unii oameni pot să aibă un contact direct cu o realitate absolută, paralelă şi simultană cu lumea în care trăim, ce nu se lasă percepută prin cele cinci simţuri. Filosofii sunt fascinaţi de faptul că oamenii pot să aibă o experienţă despre o realitate suprasenzorială, ce le dă o cunoaştere superioară asupra lor înşişi şi asupra naturii. Această experienţă e trăită ca o descoperire a ceva necunoscut, ce îi face să simtă o preafericită trăire, un extaz dincolo de orice plăcere obţinută prin simţuri şi mai presus de orice altă fericire.

Asemenea experienţe psihice sunt, totodată, şi experienţe cognitive, întrucât prilejuiesc cunoaşterea unor taine ascunse, referitoare la legătura dintre om şi natură. Legătura dintre om şi natură rămâne un vast câmp de investigaţie pentru mai multe ştiinţe exacte şi poate prilejui multe controverse între sa vanţi. Cunoaşterea metaforică sau alegorică nu lasă loc pentru niciun fel de controverse. Poate fi respinsă în totalitate, în bloc. Asta fac ateiştii. Ateismul vede sacul, dar nu poate vedea grâul sau făina din sac. Unii gândesc precum copilul din cântecul Kleiner Marcel. Vânzătorul de flori îi spune cumpărătorului: „Lasă florile să vorbească în locul tău!” Iar Marcel zice că adulţii sunt tâmpiţi, deoarece florile nu pot să vorbească. Chiar şi ceea ce pare contradictoriu sau absurd în religii, în poezii sau în basme, îşi are justificarea sa logică şi poate să conţină mult adevăr, peste înţelegerea lui Marcel.

În experienţele cognitive dincolo de cele cinci simţuri, natura este concepută ca o divinitate, iar omul e o părticică tainică a naturii şi a divinităţii. Aceste taine, cât şi adevărul extrem despre alcătuirea sau structura dumnezeiască a omului, sunt de nespus în cuvinte şi sunt trăite ca o fericire supremă, de nedescris. Trăirea unei astfel de experienţe lăuntrice este proiectată asupra întregului

VICTOR RAVINI

UNA ZICE ŞI ALTA VREA SĂ SPUNĂ

univers şi e un fenomen religios subiectiv. Cel ce a experimentat o nu o poate formula fără să încerce să facă inovaţii lingvistice sub formă de expresii figurative, nu întotdeauna acceptate de normele lim bajului obişnuit sau clasificabile cu claritate. Frederik Staal spune în Exploring Mysticism că unii cercetători sunt derutaţi de aparenta lipsă de logică a limbajului religios, adică mitologic. La spusele lui, am putea adăuga şi aparenta lipsă de logică a limbajului poetic sau din basme. Limbajul religios, poetic sau din mitologii – aşa cum mitologic este şi limbajul din basme – are o forţă dublă. Forţa de a comunica şi, totodată, de a ascunde un mesaj, astfel încât unii să înţeleagă ce vrea să spună poetul sau cel ce vorbeşte în metafore mitologice ori religioase, iar alţii să nu priceapă nimic şi să rămână cu gurile căscate, în care povestitorul va arunca prune uscate. Teoreticienii religiilor constată că limbajul nu întotdeauna poate să descrie unele experienţe religioase şi niciodată pe deplin. Steven T. Katz scrie în Mysticism and Language că „teoria despre potrivirea incompletă dintre limbaj şi experienţa religioasă supra-senzorială [numită şi experienţă transcendentală sau mistică] pleacă de la premisa fundamentală că limba este o convenţie a oamenilor”. El mai spune, de asemenea: „Cea mai importantă moştenire de la marii mistici sunt scrierile lor sau descrierile lăsate prin graiul lor şi notate în scris de alţii. Aceste texte sunt singura noastră posibilitate de a avea acces la experienţele lor speciale”. Unii cercetători spun că experienţa religioasă este plină de conţinut şi de sens, dar e de nespus (ineffable). Cunoaşterea despre experienţe religioase este greu de transmis şi de receptat, e de necunoscut (unknowable). Este o experienţă care are loc înlăuntrul omului – în intelect şi în suflet – şi astfel e greu de înţeles sau rămâne de neînţeles (incomprehensible). S a scris adesea despre neputinţa de a exprima (ineffability) o trăire mistică. Unii spun că limbajul religios n are niciun sens. Staal scrie că: „E firesc că cercetătorii care caută sensul sunt neputincioşi când văd lipsa de sens din limbajul religios”. Cum să se înalţe cineva la cer? Nu este posibil aşa ceva, oricât ar zice teologii că asta e o minune. Înălţarea cuiva la cer este o abatere de la legea gravitaţiei. Divinitatea nu are nevoie să se abată de la propriile legi ale fizicii pe care le a

stabilit în natură, pentru a ne demonstra că este divinitate. Lipsa de sens în limbajul religios nu trebuie desconsiderată şi necum ignorată, pentru că e cu dichis şi îşi are rostul ei. Limbajul religios sau mitologic – ca şi limbajul poetic sau limbajul din fabule şi basme – nu are un sens concret, nu se referă la lumea fizică, ci are un sens metaforic, în lumea ideilor abstracte sau în realitatea psihologică.

Joseph Campbell spune în The Inner Reaches of Outer Space că înălţările la cer nu se fac în spaţiul fizic, ci în spaţiul lăuntric, psihologic. Cerul este o metaforă folosită în toate religiile şi în poezii, ce simbolizează lumea noastră interioară, adâncul psihicului nostru. Picturile cu personalităţi religioase care se înalţă la cer nu sunt fotografii ale unei realităţi vizibile, ci sunt metafore, pentru a înfăţişa prin imagini o realitate invizibilă, ce are loc în psihicul acelor personaje.

Ar fi o copilărie să căutăm divinitatea în cer cu telescoape şi sonde spaţiale, deoarece divinitatea nu poate fi o persoană, aşa cum l a pictat Michelangelo pe Dumnezeu. Aşa a pictat el o abstractizare, o idee extrem de complexă şi imposibil de definit, pe care ne o facem noi, oamenii, despre infinit şi despre ceea ce depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Este o abstractizare ce cuprinde mai mult decât atât. Cuprinde tot ce nu poate fi cuprins, până dincolo de necuprins. E ideea pe care am construit o noi, pentru a da un sens la ceea ce s ar părea că nu are niciun sens. Sau în orice caz, unii filosofi sau scriitori nu i găsesc niciun sens. Fiecare om găseşte ori nu găseşte ceea ce caută.

Katz zice că aşa este situaţia între experienţa mistică şi limba folosită pentru a o descrie. „Credinciosul e captiv în prăpastia dintre experienţă şi exprimare şi foloseşte o limbă care ştie că este inevitabil inferioară şi cu totul nepotrivită ca să descrie ce a vieţuit.” Ştiinţa religiilor avertizează că tot ce are de a face cu mistica e plin de polisemantismul limbii. Acelaşi lucru se poate spune şi despre limbajul poetic, adesea confuz sau enigmatic. Limba e neîndestulătoare pentru a descrie trăiri sau cunoştinţe ce pornesc de la un proces de gândire supraraţional. În ştiinţa religiilor, ca şi în teoria literaturii, se ştie că imaginile morţii şi vieţii sunt termeni concreţi din alegorii, ce se referă la experienţe suprasensibile, altfel spus mistice sau poetice.

Bryan S. Turner spune în Religionand Social Theory că „dependenţa de alegorii şi simboluri este ceva inevitabil în misticism, deoarece experienţa şi conştiinţa mistică sunt mărginite de inexprimabilitatea lor.” La fel şi conştiinţa poetică e mărginită

de inexprimabilitatea stărilor sufleteşti ale poeţilor. Prin forţa limbii, vorbirea poate uşura sau îngreuna comunicarea.

Poeziile şi textele mitologice pot fi clare pentru unii, dar neclare pentru alţii. Cititorii tălmăcesc simbolurile şi mesajul literar după experienţa de viaţă a fiecăruia şi propriul lor cadru de referinţă. Înţelegerea textului într un fel nu exclude înţelegerea într alt fel. Mesajul poate rămâne neînţeles şi se transmite aşa cum e cifrat peste generaţii la un ur maş, care abia el poate să înţeleagă ce au vrut să spună înaintaşii. Creatorii Mioriţei comunică stări şi trăiri sublime, de nespus, într un limbaj cu imagini şi nu toţi auditorii sau cititorii pot înţelege la fel de uşor vorbirea poetică a ciobanului. Moartea ciobanului e termenul imagine într o alegorie ce simbolizează desprinderea de preocupările lumeşti. Nunta în cer e alt termen imagine dintr o altă alegorie, ce simbolizează fericirea de a se simţi unit cu întreg universul înconjurător.

Katz citează un vechi adagiu: „Misticii nu spun ce gândesc şi nu gândesc ceea ce spun”. La fel şi ciobanul nostru, din toate variantele Mioriţei –sau mai exact autorul colectiv şi anonim de a lungul nenumăratelor generaţii de rapsozi – la fel ca orice ţăran ce se respectă, nu spune ce gândeşte şi nu gândeşte ceea ce spune, însă gândeşte ceea ce spune, pentru a nu spune ce gândeşte. Ciobanul şi întreg textul din orice variantă a Mioriţei una zice şi alta vrea să spună. Ceea ce zice este nivelul exoteric, părelnic. Ce vrea să spună e nivelul esoteric, tainic. Depinde de fiecare dintre noi dacă rămânem la ce zice sau pricepem ce vrea să spună. Mioriţa, ca orice alt text esoteric, este literatură, nu e un fapt divers aşa cum prea mulţi au crezut. Orice om are dreptul să înţeleagă literatura cum vrea şi cum poate, din propria sa perspectivă. Nimeni nu are dreptul să i spună cuiva că nu a înţeles cum trebuie şi trebuie să înţeleagă altfel. Aşa e în literatură: putem să le învinovăţim pe Madame Bovary, pe Anna Karenina ori pe Francesca da Rimini sau putem să le disculpăm şi să învinovăţim societatea în care trăiau. Depinde de noi din ce perspectivă privim şi cu ce „ochelari” metaforici citim.

SALONUL LITERAR

RODICA MARIA BIVOLAN

GOGA

BATEM… BATEM...

În limba română se ascunde un secret despre natura noastră românească. Noi suntem, prin excelență, niște bătăuși. De exemplu:

- Noi nu parcurgem un drum, noi îl batem.

- Chiar și când suntem gânditori, ne bate un gând.

- Inima noastră de român nu pompează ci bate!

- Pantofii noștri nu ne rod, nu ne sunt mici sau mari, ci scurt - ne bat.

- Ca să urezi de bine cuiva îi spui: „Bată-te norocul să te bată!”.

- Când pleacă cineva îi urezi: „Cale bătută!”

- Unul dintre dansurile tradiționale din zona Moldovei este „Bătuta”.

- Laptele nostru nu-i fermentat, ci e bătut.

- Noi nu ciocănim, noi batem la ușă.

- Și vântul bate pe afară.

- În loc de ghinion, ești bătut și de soartă.

- Ca să fiu mai credibil, spun: "Să mă bată Dumnezeu!".

- În loc să vorbesc degeaba, eu îmi bat gura.

- Şi mai este și un proverb românesc: "gura bate fundul".

- Când încheiem o afacere noi batem palma.

- Dacă vezi ceva special, bate la ochi!

- Dacă faci ceva și îi spui să continue, bate fierul cât e cald!

- Avem chiar si un fel de a pregati fasolea, fasole bătută!

- Cand nu mai avem chef de ceva, nu ne mai batem capul!

Când aplaudăm, noi batem din palme!

Când vorbești mult și fără rost, noi batem apa-n piuă!

Când nu înțelegi, bați șaua să priceapă iapa!

Daca spui prostii, bați câmpii! "

Ia să nu vă mai bat eu la cap!

În anii imediat de după război în plin avânt comunist la Uniunea Scriitorilor a avut loc o şedinţă unde a fost prezentă toată floarea intelectuală scriitoricească din ţară. Subiectul era Octavian Goga. După cum ştiţi Octavian Goga a avut chiar un guvern, extrem de naţionalist. Avea să intre în dizgraţia hahalerelor şi a celor ce nu înţelegeau acel naţionalism adevărat ce nu are legătură cu fascismul, cu xenofobismul, cu tot ce poate fi mai rău propagat de alte forţe ce nu doreau naţii, ci populaţii. Ei bine, Zaharia Stancu a fost cel mai vehement contestatar lovind cu tot ce a putut în distinsul Goga care nu mai putea să se apere. Zaharia Stancu a fost cel mai virulent şi cel mai negativist neaprobând reabilitarea lui Goga. La sfârşitul cuvântării lui Stancu, Tudor Arghezi a cerut să i se acorde câteva minute în a spune şi el ceva. Iată ce a spus: ,,- Eram în iarna anului... la conacul marelui Goga. Depănam amintiri şi multe alte probleme ale timpului. La un moment dat se auziră bătăi la uşa conacului. Goga, s-a dus, a deschis uşa şi văzu un tânăr zgribulit cu nişte manuscrise în mâna. Îl ruga pe maestru să le citească şi dacă se poate să le publice în ziarul ce îl conducea. Goga îl invită înăuntru pe tânăr, luă manuscrisele ce cuprindeau încercările lui poetice. Goga le citi pe îndelete şi concluzia era clară. Tânărul era plin de talent. Îi spuse că nu poate să le publice acum dat fiind că revista era deja la tiparniţă. Însă Goga i-a dat un aconto tânărului cu promisiunea că în numărul viitor al revistei îi vor apare încercările poetice neuitând să menţioneze că sunt pline de talent. Acel tânăr se numea Zaharia Stancu.”

Concluzia lui Arghezi a fost colosală şi a intrat în istoria acelui moment. A concluzionat Arghezi spunând ,,Acum iată de ce pe lumea asta sunt scriitori culţi sau... desculţi”. Apropoul era vis a vis de romanul lui Stancu ,,Desculţ”. Arghezi a fost aplaudat de cei din sală, în picioare, minute în şir. Octavian Goga era reabilitat, iar Stancu părăsea sala jenat vădit de adevărul spus de Arghezi”.

IOAN CULIȚĂ UȘURELU ȘI PETRACHE PLOPEANU LA TÂRGUL DE CARTE FOCȘANI 2022

2022 TOADER

CEI DOI ÎMPREUNĂ CU LUCIA NISTOR (JOS), CEI TREI AUTORI ALE CĂROR CĂRȚI AU FOST LANSATE ÎN CADRUL TÂRGULUI DE CARTE FOCȘANI 2022.

Coperta I

Abraham Bosse (1602 - 76): Abraham Bosse Salon de dames, pictat în 1636 . De la aceste saloane feminine, se dezvoltă un fenomen, între 1650 și 1660, care a fost numit „al prețioaselor”. Prețiozitatea a fost înainte de toate o mișcare născută din efortul unei elite de a se distinge de ceea ce era „vulg”. Spiritul „prețios” se manifestă mai întâi în prețiozitatea manierelor care se ilustrează prin căutarea eleganței costumelor și prin folosința rafinată a acestora care de multe ori frizează extravaganța. El se manifestă, de asemenea, prin prețiozitatea sentimentelor și căutarea uneori excesivă, a delicateței acestora. În sfârșit se recunoaște prețiozitatea gustului , care pare să caute o formulă singulară în detrimentul ideii. Se recunoaște în general că în ciuda exceselor incontestabile ale „prețioaselor”, adesea tributare spiritului baroc, ele au contribuit totuși la oferirea unei limbi pure și precise clasicismului, ceea ce va permite dezvoltarea tuturor mecanismelor fine ale analizei psihologice. (trad. http://www.la-litterature.com/dsp/ dsp_display.asp?NomPage=3_17s_016_preciosite)

Coperta IV

Ducesa de Maine pictată în chip de Cleopatră de François de Troy, în jurul anului 1690. Anne Louise Bénédicte de Bourbon (8 noiembrie 1676 – 23 ianuarie 1753) a fost fiica lui Henric Jules de Bourbon, Prinț de Condé, și a Annei Henriette de Bavaria. Ca membră a curții regale a Casei de Bourbon, ea era prințesă de sânge. Forțată să se căsătorească cu Ducele de Maine, fiul nelegitim al lui Ludovic al XIV-lea și al Doamnei de Montespan, ea s-a manifestat în politică și în artă și a ținut un salon binecunoscut la Hôtel du Maine , ca și la Castelul de Sceaux