NICOLAE IORGA, CELE TREI FOCȘANI-URI

(continuare din pag. 33) critice, rugându-vă să observați, cum transfigurează debutanta Elenoire Chirilă, într-o viziune miraculosfantastică, procesul de reificare specific tuturor sistemelor totalitare și crearea omului-masă: „Cioara și-a fluturat aripile de mai multe ori, apoi, timpul s-a oprit. Nu are niciun sens ce am zis, nu-i așa? Dar e adevărat. Timpul s-a oprit. Totul era în repaus. Picioarele mele au rămas pe loc, eram incapabil să le mișc. Degetul lui Kev a rămas îndreptat către pasăre. Cozile lui Trix pluteau în aer, iar frunzele copacilor erau încremenite. Ce naiba e asta?, p. 26; (...) Nu o să vă fac niciun rău, aveți încredere! V-am făcut stană de piatră, pentru că nu am vrut să vă speriați și să fugiți de mine.”, p. 27. Trecând peste modul admirabil în care foarte tânăra scriitoare asimilează sursele originare ale fantasticului și peste arta de a transfigura alegoric, amenințarea Răului existențial, într-un roman politic orwellian, ce ilustrează convergența doctrinelor totalitare, personal am impresia că Elenoire Chirilă ne întreabă din balconul ingenuității viziunii fantastice, dacă noi cititorii acestei distopii curat-murdare nu suntem deja făcuți „stană de piatră”, spre a nu mai putea fugi nici de noi înșine? Absolut necesară, mai ales pentru viitor, această cruciadă a copiilor fără părinți, familie, școală, biserică ... Nimic nu mi se pare mai greu pentru cariera unui scriitor decât un debut excelent, într-un volum cum este distopia orwelliană Al doisprezecelea ceas. Felicitări autoarei și Editurii

„Strade minunate și multe dintre dânsele chiar drepte. Iarăși frumoase clădiri administrative, printre care se deosebește o prefectură care e un adevărat palat de mic dinast german. (.) Sunt trei Focșani. Focșanii vilelor, cuprinzând de-a lungul a două strade paralele edificiii boierești de toată frumusețea. În acest colț parfumat, gătit, înflorit, e apoi atâta liniște, atâta seninătate, pe care o respiri cu aerul însuși. Apoi Focșanii mahalalelor, cu căsuțe, flori de nalbă și de rujă, cu fete în haine de duminică, sorbind răcoarea cu ochi mari negri în umbra porților. Aici ar fi bine să iei dulceți moldovenești, să bei un pahar cu apă rece și să pleci făcând un compliment. Și în fine – cruță-ne Doamne de întinderea molimei – Focșanii rasei rătăcitoare a lui Sem, Focșanii mizeriei, goanei flămânde după bani, mirosurilor de ghetto, de ciumărie asiatică. (.) Abia ici și colo, un brutar, un cizmar, un bărbier de neamul nostru. Încolo, pe trotuar, în prag sau în dosul ferestrii vezi nasurile coroiate, ochii fără gene, revărsarea de cărnuri ale învingătorilor noștri economici”.

EUGEN ȘERBĂNESCU O CLARIFICARE DE MULTĂ VREME AȘTEPTATĂ

Eugen Șerbănescu, prozator și dramaturg de elită și publicist remarcabil prin clarviziune și eleganță stilistică, a publicat recent (în „Cotidianul”) un foarte inteligent și convingător articol despre „fenomenul Păunescu”. Avem în sfârșit o evaluare corectă, așteptată de multă vreme, a acestui fenomen. Reproduc în continuare textul integral: „Încontrarea dintre zisul cam pompos Institut de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) și Andrei Păunescu, fiul poetului, pe tema resuscitării sau interzicerii „Cenaclului Flacăra” merită un pic de atenție, deoarece pune lumina (“Lumină pe sală!”, cum cerea stentorul, vă amintiți?) pe anumite puncte sensibile, nerezolvate (și nerezolvabile) ale postcomunismului nostru târziu. În primul rând, problema interzicerii cade, IICCMER nefiind Justiție, singura care poate să interzică ceva într-un stat de drept. Dar problema resuscitării există? Există un post-comunism al Europei de Est, ocupată și călcată în picioare de Armata Roșie și consilierii NKVD la sfârșitul Celui De-Al Doilea Război Mondial, marcat de specificitățile ulterioare ale „construcției socialiste” din țările respective. Pe acest fond, există un post-comunism românesc, marcat de dictatura național-neo-stalinistă anterioară, dictatură care s-a soldat cu ordinul final al nebunului (din păcate pus și în practică pe alocuri), de a se trage în popor. Vărsarea de sânge anterioară fugii cu elicopterul – adăugată la alte crime săvârșite în lunga-i carieră de comunist exaltat (de exemplu, țărani împușcați la colectivizare), inclusiv însclavizarea și înfometarea populației pentru satisfacerea compulsiunilor lui grandomane –i-a cauzat pe bună dreptate execuția. Asta – în timp ce ceilalți lideri comuniști, care au înțeles să se dea la o parte fără vărsare de sânge (inclusiv temuții Honecker și Jaruzelski, inclusiv „pretenarul” Jivkov), au murit la soroc, în paturile lor din Santiago de Chile, Varșovia și, respectiv, Sofia, nu ciuruiți lângă un zid de cazarmă. Ca să înțelegem mai bine diferența… Ceaușescu a fost mai rău până și decât Dej, dacă e să ne referim la condițiile de trai (bineînțeles, cele din afara pușcăriilor de exterminare din Gulagul autohton, patronate de fostul ceferist). În dictatura lui Dej, cu precădere la începutul anilor ’60, se aloca pentru consum un procent care permitea omului de rând să mai respire, în timp ce, în dictatura lui Ceaușescu, din cauza habotnicismului gregar, a megalomaniei aferente și a amputării procentului alocat pentru consum, viața devenise, în special de pe la mijlocul anilor ’70, un calvar mai greu de suportat chiar decât cel din „raiul” comunist din URSS, iar propaganda de partid – și așa mincinoasă – se transformase într-un monstruos cult al personalității, de inspirație asiatică. Recursul la acel timp (când se stătea la coadă la gheare de pui de pe la patru dimineața, iar controlul securistic al societății era total), folosit astăzi ca refugiu mental de anatemizare a degringoladei în care se zbate România – nefuncțională la mai toate nivelurile și componentele -, nu servește la nimic și nu scuză perioada de atunci. Sunt doar re-căderi amnezice circulare și apeluri disperate ale cortexului popular la vremuri care, în realitate, sunt, ele însele, primele responsabile și de actuala situație haotică, și de actuala recrudescență a Serviciilor Secrete – mult peste ce ar trebui să fie într-o democrație cât de cât netrucată. La urma urmei, nu poți să construiești democrație deadevăratelea cu oameni ieșiți sau crescuți de oameni ieșiți din comunism. E imposibil. E o utopie. Deși Adrian Păunescu s-a numărat printre cei mai acerbi ridicători de osanale dictatorului, evaluarea histrionicului personaj nu poate fi expediată dintr-o singură trăsătură de condei. Analiza profilului păunescian se intersectează inevitabil cu marasmul și complicitatea forțată popor-sistemă care domnea în antedecembrism. Complicitate generalizată – dar de diverse grade, de la cea roșie, nomenclaturistică, de promovare și adâncire a regimului (în care Păunescu se situează, la prima vedere, printre corifei), la cea albă, de supraviețuire, de coexistență pasivă cu regimul, în care întreg poporul a fost imersat împotriva voinței, după ce Armata Roșie n-a mai plecat de unde a venit. Imersarea s-a produs, decenii după decenii, prin asaltul continuu – pe de o parte, a ideologiei partinice, și pe de alta, a brutalității/fricii securistice, inoculate și ranforsate în fiecare clipă de viață sub comunism, începând de la naștere. Între acestea, exista, desigur, și complicitatea practicată în scop de supraviețuire/promovare profesională. Corneliu Coposu, cea mai înaltă autoritate morală în materie de despărțire de comunism, i-a absolvit pe cei circa 4 milioane de foști posesori de carnet roșu (18 la sută din populația țării), simpli ridicători

de mână în ședințele de partid, denunțând – cu înțelepciune și profundă înțelegere a mersului vieții (din afara zidurilor pușcăriilor comuniste, în care el a fost încarcerat 17 ani) – culpabilizarea lor ca fiind tot atât de neîntemeiată ca și culpabilizarea poporului de a fi coabitat cu regimul, neavând altă cale de supraviețuire. Adrian Păunescu nu face parte din niciuna dintre aceste categorii, fiind un caz rar — un produs straniu al copulației dintre regimul ceaușist și un ego supra-expandat, bazat însă pe un mare talent literar și o vână publicistică de excepție, care șia căutat – cu orice preț – întâi afirmarea, apoi confirmarea și apoi supremația. Cu orice preț însemnând exersarea până la greață (a noastră, nu a lui) a cultului personalității lui Ceaușescu, la care poetul s -a dedat cu gura plină. Acum 27 de ani, când eram redactor-șef adjunct la „România liberă” (pe vremea Seniorului), regretatul Igor Butnaru mi-a povestit o întâmplare revelatoare pentru raporturile psihologice dintre Păunescu și Ceaușescu – care demonstrează că poetul reușise să-l „îmbrobodească” pe dictator. Se referea la o perioadă ante-decembristă, când redactorul-șef al „României libere”, reputatul Octavian Paler, publica săptămânal o tabletă în hebdomadarul „Flacăra”, iar redactorul-șef de la „Flacăra”, flamboaiantul Adrian Păunescu, publica săptămânal o tabletă în cotidianul „România liberă”. Cei doi găsiseră o formulă „reciproc avantajoasă”, cu onorarii în consecință. Evident că textele erau – tot reciproc – necenzurabile la nivelul redacțiilor respective. Se mergea pe încredere și pe statura politicopublicistică a autorilor. Toate bune și frumoase până într-o zi, când Păunescu a trimis o tabletă în care, în stilul lui intempestiv, mai pe față, mai pe din dos, veștejea abuzurile și tupeul în creștere (ce surpiză! …) ale Securității. (În paranteză fie spus, Securitatea însăși, existența ei, era un abuz, dar asta e altă discuție. În cazul în speță, e posibil ca o anumită persoană din funesta instituție să-l fi “călcat pe coadă” pe bard.) Igor Butnaru, care era „cap limpede”, a intrat la Paler să-i semnaleze situația. La care Paler a replicat că „știe tovarășul Păunescu ce face” și i-a dat drumul în pagină. A doua zi, Mitea a intrat cu ziarul în mână la Ceaușescu. Iar acesta, după ce a citit, s-ar fi exprimat în felul următor (a povestit Mitea): „Păunescu știm că e nebun, n-avem ce-i face, dar ce-a păzit Paler? Să zboare Paler!” Drept care Paler a fost destituit, devenind „disident”, iar Păunescu a fost menținut. (Până când și el, la rîndul lui, „sărind” prea de tot „calul”, a fost sacrificat.) În SALONUL LITERAR / 42

acest areal, intervine tema „Cenaclului Flacăra”. înainte de a trece la conținutul serbărilor, se cuvine să observăm că denumirea, sigla însăși – „Cenaclul Flacăra” –, produce reacții contradictorii, într-o societate care are pretenția că s-a lepădat de perioada ceaușistă, nu? A încerca acum să revigorezi această siglă este cel puțin o inadecvare istorică. Evident că fiul poetului, el însuși un rapsod apreciat, nu are de gând (ne place să credem…) să reia ditirambele naționalist-ceaușiste ale tatălui său, proferate și presărate – cu voce de tunet, pe stadioanele pline de tineret – printre momentele lungi de autentică emoție, de performanțe artistice și interpretative pătrunse de fior, nu puține extraordinare, care făceau adevăratul deliciu. Senzația era că îndoctrinarea – fiind la ordinea zilei, fiind parte din ADN-ul post-belic impus de ruși și continuat de români cu și mai mult „talent” decât în alte țări colonizate tot de ruși – nu mai producea niciun efect, cum loviturile nu-i produc niciun efect sacului de box, „sacul de box” în acest fenomen urmărind altceva – să se distreze, să “evadeze” etc. Aici trebuie să ne întrebăm dacă aceste momente artistic-orgasmatice, creând pe perioade scurte o rupere de context, ar fi fost posibile fără ditirambele respective. Oare pașaportul de existență al acelui spațiu – în care endorfina (euforia, mascarea durerii prin uitare) și oxitocina (atașamentul emoțional) se secretau din belșug, în care iluzia libertății ținea de fapt până la marginea gradenelor –, așadar pașaportul de existență a întâmplării artistice nu cumva erau chiar osanalele înălțate de poet dictatorului? Într-adevăr, cu o perversitate diavolescă, Păunescu amesteca momentele artistice autentice cu idolatrii adresate direct Ceaușescului, dar și cu adevăruri, istorice ori contemporane, inconfortabile dogmei comuniste, pe care nu de puține ori o lua în răspăr, producând all in all o scamatorie care lua ochii – desigur, în moduri diferite – și cenzurii de partid, și celor cărora se adresa. Nu puteai să-l iei de nicăieri. Nu era clar cine pe cine păcălește. Ceaușescu pe Păunescu sau invers? Ceaușescu îi înghițea șopârlele și blasfemiile la adresa dogmei, inclusiv denunțul incompetenței politrucilor (vezi poemul „Analfabeții”, care a stârnit vâlvă) pentru că nimeni altcineva nu îl proslăvea pe el, pe cârmaci, cu atâta frenezie și nimeni altcineva nu îndoctrina cu atâta talent tineretul pe linia național-comunistă; iar tineretul (și adulții) îi îngurgitau grețoșeniile politice și osanalele adresate pingelicului pentru că nimeni în afară de el nu avea curajul, pe de o parte, s-o mai spună și „pe-aia dreaptă”, iar, pe de alta, să ofere asemenea cântece, artiști minunați și texte foarte curajoase, chiar opuse canonului (vezi și introducerea sintagmei generația în blugi”). În 1985, Ceaușescu și-a dat totuși seama că el este cel păcălit, și-a dat seama că, sub masca lingușirilor, Păunescu ardea cu fierul roșu „precaritatea economică și administrativă 108 / noiembrie 2022