GH.JAN ISCU, PERIPLU LA VĂRATEC

Duhul celor doi voievozi ai Moldovei (României) plutește dominând acest colț de rai al Grădinii Maicii Domnului: Ștefan cel Mare și Mihai Eminescu! Sunet de clopote moldave, miros de tămâie și de veșnicie, liniște și binecuvântare! Toate acestea ne îmbălsămează sufletele,făcându-le mai bune, mai tolerante! Peste aceste toate binecuvântări se adaugă sfințenia și delicatețea măicuțelor, care asemeni albinuțelor dintr-un stup mișună foarte organizat, după criterii și reguli stabilite de-a lungul deceniilor și secolelor, de foarte mult timp. Încă din 1781, monahia Olimpiada statornicește mănăstire în jurul unui mic lăcaș de lemn, sfătuită de renumitul stareț al Mănăstirii Neamț, Paisie Velicicovschi, cu sprijinul unuia dintre ucenicii săi, care avea să devină primul duhovnic al așezământului monahal, ieroschimonahul IOSIF. Un pic mai sus, doar la o azvârlitură de băț, se află o altă perlă moldavă, anume Mănăstirea Agapia. Aceasta inițial a fost sihăstrită de sihastrul Agapie, în secolul al XIV – lea, apoi a fost refăcută în 1527, de Petru Rareș, și stabilită pe locul binecuvântat, pe care se află în prezent! Hatmanul Gavriil, fratele domnitorului Vasile Lupu înnoiește mănăstirea, zidind actuala biserică între anii 1642 și 1644.Ce mi s-a părut grozav a fost faptul că între anii 1858 și 1861, biserica a fost pictată de marele pictor român Nicolae Grigorescu, care doar la vârsta de 20 de ani, realizează opera cea mai reprezentativă a stilului neoclasic de până atunci, din România! Această Moldovă de Nord, este presărată cu frumuseți dumnezeiești, printre care putem enumera, fără a greși cu nimic, unele mănăstiri, care duc faima ortodoxismului românesc peste tot în lume: Voroneț, Putna, Văratec, Agapia, Humor, Dragomirna, Neamț, Moldovița, Sf. Ioan Cel Nou, Secu, Sucevița, și Probota! Spuneam cândva că „Dumnezeu le așează pe toate, la locul lor! Ați observat, boieri dumneavoastră, numărul acestor minuni de mănăstiri este 12! Eu nu cred că acest fapt este întâmplător! Pentru a nu supăra pe nimeni, cu toate că scopul nostru nu este acela de a face un inventar al frumuseților Moldovei de Nord, trebuie să adăugăm încă cinci nume, cu mare rezonanță istorică și duhovnicească: Catedrala Metropolitană (Iași), Mănăstirea Golia (Iași), Mănăstirea Sf. Trei Ierarh (Iași), Mănăstirea Bistrița (Piatra Neamț) și Mănăstirea Sihăstria Tg. Neamț! Pentru a nu neglija nici pe autorii sau ctitorii acestor perle care s-au supus regulii că „omul sfințește locul”, vom zice două vorbe și despre domniile lor: În 1803 Mitropolitul Veniamin Costachi unește mănăstirile Văratec cu Agapia, înființând aici o școală monahală de cultură generală pentru călugărițe. Actuala biserică a mănăstirii a fost ridicată între anii 1808 și 1812, pe locul celei vechi, fiind pictată în 1841. Lângă biserica Sfântul Ioan Botezătorul, apărută în 1844 se găsește mormântul poetei Veronica Micle, despre care vom mai vorbi. Mănăstirea are o bogată colecție muzeală, care cuprinde icoane, broderii și tapiserii de mare valoare artistică, Evanghelii și manuscrise! Importante restaurări s-au efectuat prin grija Prea Fericitului Patriarh Teoctist în timpul păstoririi sale ca Mitropolit al Moldovei și Sucevei! Aș putea considera mănăstirea Văratec sora mai micuță a mănăstirii Agapia, doar luând în considerație anul nașterii (anul nașterii documantare) : secolul al XIV-lea pentru Agapia, secolul al XVIII-lea pentru Văratec! În general numele și apariția tuturor mănăstirilor, care împodobesc acest „Athos” românesc sunt legate de numele marilor personalități istorice care au zidit această țară. De pildă: Voronețul (1488) ctitorită de Ștefan cel Mare și Sfânt, Putna (1466 – 1469) ctitorită tot de același mare domn, Moldovița (1402 – 1410) este legată de numele gloriosului bunic al lui Ștefan cel Mare, Alexandru cel Bun, Sucevița (1581- 1584) ctitorită de către Mitropolitul Gheorghe Movilă ș.a.m.d. Cine pătrunde în partea aceasta de țară, va fi pătruns pentru vecie de un sentiment extraordinar de religiozitate, curățenie morală și spirituală și un nobil patriotism! Dacă există cumva (Doamne, ferește) vreun „pigmeu” care să nu creadă în aceste cuvinte, îl blestem, sub groaznica ocrotire a cerului, SĂ NU MOARĂ, PÂNĂ NU MERGE SĂ VIZITEZE MĂNĂSTIRELE MOLDAVE! Iată, boieri dumneavoastră, păcătoșii de noi, cum ne-a numit cu mult umor, domnul Ioan Fercu, fără a fi însă foarte departe de adevăr, neam trezit adunați de Dumnezeu, la început în casa marelui om din acea zonă, numit Ștefan Munteanu! Este un om cum rareori întâlnești sau mai corect ai privilegiul de a întâlni într-o viață! Frumos la chip, dar și mai frmos la suflet, deosebit de frumos la spirit, deosebit de ospitalier, alături de minunta sa consoartă, o gospodină desăvârșită, harnic și fizicește și spiritualicește, muncitor și gospodăros, iar peste toate aceste calități se impune ca o dominantă feroce extraordinarul bun simț,

de care dă dovadă permanent, atât prin vorbă, cât și prin faptă! Mulțumesc cerului și domnului Petrică Isachi, că mi-au oferit prilejul de a-l cunoaște! Aspectul exterior al domnului Ștefan, pălește un pic în fața aspectului interior, de care mi-am dat seama, imediat ce am pătruns cu grijă și cu sfială, în „salonul său literar” și când l-am auzit vorbind cu atâta candoare și inteligență despre Mihai Eminescu, voievodul poeziei românești! Se vede treaba că este o strânsă legătură între voievodul EMINESCU, filosoful Ștefan Munteanu, și Domnul Nostru Iisus Hristos! Cuvintele care-mi vin spre vârful peniței se-nneacă în cerneala emoției, lăsând loc imaginației dumneavoastră, dragii mei cititori! Desigur în aceste momente, când îmi aștern cu oarecare grijă, gândurile și sentimentele pe această bucată de hârtie, îmi amintesc cu mare drag și de ceilalți colegi și prieteni, pe care îi aveam sau pe care mi i-am făcut după acest periplu moldav! Iată pe unii dintre ei: Petre Isachi, Ioan Fercu, Petru Botezatu, Nicolae și Adrian Matei, Adrian Lungu, Petru Nica, Mihai Botez Stâncaru, Culiță Ioan Ușurelu, Viorel Savin cu fiica sa, doamna Cecilia și mai nu știu cum etc. Nu trebuie nicidecum uitată apariția meteorică a domnului Brăneanu Dumitru, de care ne-am bucurat toți... sau aproape toți! Ca un păcătos ce sunt am depus și un mic pomelnic la Mănăstirea Văratec, cu ajutorul minunatului om de-al locurilor, Petru Nica, căruia îi rămân îndatorat. Pilonii spirituali ai periplului nostru au fost: Eminescu, Duiliu Zamfirescu, Vlahuță, Veronica Micle, Marin Preda etc. Toți, care am participat la această expediție culturală, ne-am îmbogățit nu numai sufletele cu duhul dumnezeiesc al sacralității acestei minunate zone, ci și mințile cu noi și interesante date și idei despre marii noștri înaintași, care, sigur, n-au rezistat nici ei tentației de a admira și/sau respira aerul curat al Moldovei de Nord! Eminescu ni s-a dezvăluit, în cele mai adânci secrete ale sufletului său, prin minunatele referiri ale marelui eminescolog și gazdă a noastră, profesorul – filozof, Ștefan Munteanu, pentru care mie personal mi-a mai trebui o viață pentru a-i mulțumi cum se cuvine! Prin intervențiile strălucite ale marilor personalități literare, ca: Petre Isachi, Adrian Matei, Ioan Fercu, Mihai Botez Stâncaru, Ștefan Lungu, Culiță Ioan Ușurelu, Nicolae Matei, Petru Nica, Viorel Savin ș.a.m.d. am putut să aflăm noi și noi „secrete” din viețile înaintașilor noștri în ale scrisului, ca de pildă: - relația marelui ipoteștean cu ținutirile nemțene, în contextul iubirii sale cu Veronica Micle, - aspecte ale filosofiei eminesciene, reliefate în cercetările filosofului contemporan Ștefan Munteanu, - actualitatea portretului psihologic al lui Eminescu, în viziunea lui Eugen Lovinescu, - personajul eminescian din romanul lovinescian, - Duiliu Zamfirescu, un aristocrat al culturii române, - centenar Marin Preda, actualitatea scriitorului, - o îndrăgostită de România și de Eminescu, Amita Bhose. Toate acestea au fost presărate cu așanumitele „polemici cordiale”, care uneori, ce-i drept foarte rar, tindeau să se transforme în „polemici aproape cordiale!” Ca o concluzie cred că este valabilă mulțumirea noastră către Dumnezeu, care ne-a mijlocit această minunată întâlnire cu oamenii și ținuturile nemțene! Prieteniie care s-au însăilat cu acest prijej, cu siguranță vor fi veșnice! Mulțumim celor două sfinte lăcașuri și minunatelor lor slujitoare pentru cordialitatea cu care am fost întâmpinați și tratați! Dumnezeu să ne binecuvânteze pe noi toți „păcătoșii”, care am participat la acest grozav periplu!

MIHAI EMINESCU DE CE NU SUNTEM ÎN STARE SĂ ÎNŢELEGEM? (EMINESCU—133 DE ANI DE VEȘNICIE).

„Guvernele au fost în stare să cunoască foarte bine politica rusească și țintele ce ea le urmărește de-o sută și mai bine de ani. Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, așezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrâurire asupra inteligenței omenești, lipsind-o de mlădioșie și dându-i instincte fanatice pentru idei de-o vagă măreție, Rusia e în mod egal muma mândriei și a lipsei de cultură, a fanatismului și a despoției. Frumosul e înlocuit prin măreț, precum colinele undoiate și munții cu dumbrăvi a țărilor apusene sunt acolo înlocuite prin șesuri fără de capăt. În tendențele de cucerire, în așa-numitele misiuni istorice care-și caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decât pur și simplu neștiința și gustul de spoliere. În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipsește în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau mai bine zicând ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generații dedate la lucru. Căci stă oare destoinicia unei nații în vrun raport cu întinderea teritoriului pe care ea-l ocupă? Mica Veneție era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocrației ei. Dar toate aceste condiții de mărire erau câștigate prin muncă îndelungată, deprinderea și priceperea se moștenea apoi din neam în neam, încât chiar astăzi ciceronii venețieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor decum au mulți profesori de estetică.Un rol analog l-a avut Olanda în istorie, și astăzi încă sunt state mici care se bucură de-o înflorire extraordinară; pe un pământ de mică întindere se află mai multe averi decât în Rusia întreagă. Astfel suntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, câtu-i de mare, trage mai ușor decât mica Belgie. De aceea ni se pare că din nefericire rușii sunt sub dominarea unui deșert sufletesc, a unui urât care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l împlea prin muncă și cultură, îl sumuță contra Europei, pe care o numesc îmbătrânită și enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominație rusească. Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanțul la aparițiunea unui neam asemenea mongolic, a turcilor. În locul civilizației grece înfloritau în Bizanț o cultură turcească? Deloc. Tocmai așa nu va înflori o cultură moscovită pe pământurile supuse rușilor, pentru că lipsește rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi. În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland și în cele trei provinții baltice, în mâinile și capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe când populațiile străvechi a acelor provinții, leții, livii, crevinii și cum îi mai cheamă, nu se vor fi aflând cu mult mai sus decum îi va fi găsit episcopul Albrecht la anul 1200.Astfel misiunea istorică de care se face atâta vorbă nu-i o misiune care-și are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac și mănuși, a unui deșert care, de-ar stăpâni pământul, tot nu s-ar umple.Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecândo. Pot să treacă și Dunărea și Carpații și Adrianopol, să ia Roma veche, precum amenință pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenușă și cadavre, nu se va naște din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Bethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adâncă înțelepciune și de un adânc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc care-și caută compensație în glorii sângeroase și în cuceriri”. (Timpul, 7 aprilie 1878)