DUMITRU ICHIM, INVERHURON PROVINCIAL PARK

Când a fost ultima dată când te-ai simțit mângâiat de lumină? Toate necazurile omului și istoria lui care a fost dată peste cap își au originea în această în sălbătăcirea lui, înstrăinarea din lumina luminii pentru care religiile lumii îi dau un nume. În adânca trăire a românului ”nomen” și ”lumen” se întrepătrund în Cuvântul care dă viață. Și cum dă viață? Prin dragoste. Și ce este dragostea? Aici am ajuns la logica paradoxului noțiunii de moarte în care toate cuvintele care ne înconjoară sunt răstignite și mor. Moartea tuturor cuvintelor este dragostea, moartea fiind nu sfârșitul pământului, ci țărmul oceanului. Început de cuvânt nou. Pui fluierul morții la gură și cânți melodia învierii așa cum te învață oceanul. E melodia infinitului, a ființialului. Ești nume din cel Nenumit. Ești anima, suflare nemuritoare pe fluierul morții, ești singura făptură care le depășesc pe toate celelalte care se hrănesc din lumină pentru că tu știi să-ți ”ră-sufli” propria ta lumină ca metaforă a împrumutului de Dumnezeu pe care lai socotit pe cruce ca Fiu al Omului, ”lumina pe care întunericul nu a putut să o cuprindă” pentru că este Iubirea cu majuscula ciocănitul de piroane pe lemn. În felul acesta El numai prin moartea ta, ca Fiu al Omului a tras cortina lumii să putem vedea până în străfundul dumnezeirii bând ”băutura nouă” a înfierii. Metafora nu este jucăria poeților, Blaga a vorbit destul de adânc iubitorilor de înțelepciune, ci este un mod al luminii dându-i sens ecuației și rezolvând-o necunoscuta fiind ”omul - ființă necunoscută” folosind celebrul titlu al cărții lui Alexis Carrel. Metafora ( meta+pherein=a te duce/purta dincolo) este spre deosebire de geometria lui Euclid uronomatria luminii, a vedea și socoti dimensiunile tuturor lucrurilor prin lumină. Lumea ca lumen, nu este altceva decât tălmăcirea românească a ”omeniei”, lumină ca Logos - măsură a tuturor lucrurilor, ridicarea lor precum numai un diamant își poate juca bogățiile de lumină când le rotești cu acest ”dincolo” . Prin metaforizarea câștigată de Logos fiecare ”aici” și fiecare ”acum” capătă prin potențialitate ca timpul și spațiul să poată sorbi din veșnicie și din infinit prin acest ”dincolo” al Logosului-Iubire care devenind

DUMITRU ICHIM (Canada) INVERHURON PROVINCIAL PARK

Persoană dă omului personalitatea de a fi liber prin iubire, a fi lumină prin ea, a fi suflare de lumină și dătătoare de viață prin dragoste. ”Inima omului”, ar putea să ne completeze Jose Ortega y Gasset la elucidarea acestui ”dincolo” spunând că ” nu tolerează absența excelentului și supremului”. Omul este anima-inimă și suflare. Cum vine aceasta? Simplu, prin iubire. Și ce este iubirea? Este anima=inimă, suflare care ființial fiind lumină, ca să rămână lumină își înalță tot ce este el ca ”acum” și ”aici” spre a se uni prin acest ”dincolo” cu izvorul luminii care este lumina cea neapropiată. Metafora ca dragoste nu îngăduie asemănări și chipuri cioplite. Ea nu este ”asemenea ca” sau ”asemenea cu” pentru că e lumina care te naște luminii prin paradoxul lui ”dincolo” care îți devine verbul tău baptismal în care te îmbraci cu foc prin participiul apei și al Luminii. Cum ”anima” îți poate fi și ”inimă” și ”suflare” prin ”taina cea din veac ascunsă” a iubirii am putea-o ilustra prin ceea ce același Gasset o vede ca o alegere pe care cei se iubesc deopotrivă fie bărbat, fie femeie, își revelează, descopere, natura lor esențială. Admirabil e desenat acest mod metaforic al ”mereu dincolo”-ului pe care ți-l oferă Iubirea. Nici pe departe acest ”mereu dincolo” nu este o iluzie ireală niciodată având întrupare, ci tocmai Întruparea Logosului ca om, a dăruit acestuia rigla și echerul de a trăi lumenul ca dimensiune al abisurilor celui revelat: ” Tipul ființei umane pe care noi îl preferăm revelează contururilor inimii noastre. Dragostea este un impuls care izvorăște din cele mai profunde adâncuri ale ființei noastre, și când ajunge la suprafața vizibilă a vieții aduce cu ea aluviunile de scoici și alge marine din cel mai personal abis.” Odihnindu-se pe metaforă continuă analiza: ”Un naturalist plin de meșteșug cercetând aceste materiale ar putea reconstrui adâncimile de ocean din care au fost dezrădăcinate. ” Dacă am lua omului această armă a metaforei prin care se vânează ca vânat și ca vânător, în același timp, l-am pune în cușca lui spațio temporală ale cărei gratii de iluzii l-ar face să ai de toate ca biologic, și nu ar avea nimic ca ființă umană. Dragostea, ca și aripile, se hrănește cu cerul și nu cu viermi, gândaci și alte spurcăciuni ale întunericul. Sau cum atât de bine ne poate înălța Rumi: ”Dragostea este totul. Noi suntem decât doar elemente ale totului.”

VICTOR RAVINI MIORIŢA

S-a spus că romanul Baltagul, publicat de Mihail Sadoveanu în 1930, este o monografie a satului românesc. Într-adevăr, prezintă panoramic lumea satului, cu tradiții și datini arhaice, cu firea, mentalitatea și valorile morale ale oamenilor ce trăiesc cel mai aproape de natură și de stratul profund al rădăcinilor culturii noastre ancestrale. S-a mai spus că este un roman polisemantic și poate fi citit pe mai multe niveluri: ca roman social cu implicații de etnologie juridică, ca un roman despre solidaritatea familiei și trăinicia dragostei, ca un roman al datoriei morale, ca o tragedie, ca un roman inițiatic de căutare a adevărului, a dreptății și de înțelegere superioară a vieții și morții, ba chiar și ca o alegorie mitologică. Un roman de largă anvergură, de la frescă a satului și psihologie sau filozofie a existenței, la metodologia criminalistică a detectivilor. Este poate cea mai reușită scriere a lui Sadoveanu, poate cea mai cutremurătoare operă tragică din istoria literaturii române și în mod sigur o capodoperă a literaturii universale. Mult tradusă, retradusă și reeditată. Unii exegeți au făcut felurite comparații între Baltagul și alte opere clasice, au asociat-o pe Vitoria Lipan cu unele personaje feminine din tragediile antice grecești, cu Hamlet al lui Shakespeare și cu alte personaje, din romane sau din epopeile diferitelor culturi. Baltagul este scris într-un stil concentrat, cu sonorități rurale. Fiecare pagină conține mai mult decât spun alți mari scriitori întrun capitol. Acest roman ar fi fost suficient pentru a asigura lui Mihail Sadoveanu un loc în prima linie a celor mai prestigioase nume de autori de pe toate meridianele. Pornind de la acest roman, s-au făcut asemănări și deosebiri între Sadoveanu și alți scriitori proeminenți din alte țări. Romanul Baltagul este de dimensiuni reduse, dar cuprinde o întreagă lume. Sadoveanu a creat această lume în zece zile. Iar după aceea, nu s-a odihnit. Știm cu toții că Baltagul este inspirat din Miorița și din alte două balade culese de Vasile Alecsandri: Șalga și Dolca. Sadoveanu a preluat din Miorița victima, ucigașii și oile. Cât și căutarea ciobanului de către mama lui, îmbinată cu ciobănița din Șalga, care de asemenea pornește în căutarea hoților ce au prădat-o și se răzbună crâncen pe răufăcători. Din Dolca a preluat solidaritatea dintre om și animal. A mai preluat din Miorița și motto-ul Stăpâne, stăpâne, Mai cheamă ș-un câne. O mică observație fără importanță: În varianta lui Alecsandri scrie Îți cheamă ș-un câne. Subiectul subînțeles poate fi tu sau ei, criminalii. În nicio altă variantă a Mioriței nu am găsit versul menționat în motto. Sadoveanu a privit Miorița din perspectiva sociologică, economică, juridică și etnografică, ce a dominat dintotdeauna cercetarea celei mai importante creații a folclorului nostru. Interpretarea conținutului Mioriței ca o acțiune socială și reală a fost respinsă de către Dumitru Caracostea, George Călinescu și alții, care au afirmat că Miorița nu prezintă ceva social-realist, ci este un mit. Călinescu și toți ceilalți au fost ori ignorați, ori au fost vehement criticați, mai ales de către cercetătorii marxist-leniniști Adrian Fochi și Pavel Apostol, pe numele adevărat Pál Erdös, la care s-a alăturat chiar și Mircea Eliade. În cercetarea de după Eliade, Alexandru Amzulescu afirmă că „…Miorița nu a fost niciodată povestea unui înverșunat omor ca atare”. El arată că omorul în Miorița este ritual și simbolic. În Baltagul, nu este un omor ritual, ci e povestea unui înverșunat omor ca atare, cu pedepsirea criminalilor. În nicio variantă a Mioriței nu există vreo pedepsire a ucigașilor. În Baltagul, criminalii tăinuiesc și neagă fapta, pe când în multe variante ale Mioriței, ucigașii suflă în buciume sau în trâmbițe pentru a înștiința întreaga societate că ei vor începe ritualul cu uciderea simbolică, conform datinei străbune. Ritualul lor este un fel de liturghie pre-creștină, care în diferite variante se oficiază la anumite zile din an sau la ceasuri din zi, bine fixate. Acest ritual se repeta periodic, cum se repetă colindele. Cele mai vechi variante ale Mioriței sunt colinde din Transilvania, în care ciobanul din textul cântat primește numele țăranului colindat și i se urează sănătate și belșug în anul ce vine. În Baltagul nu este așa ceva. Cei doi ciobani din Miorița ucid personajul principal cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. Întro variantă culeasă în satul Leauț, lângă Brad, în Munții Apuseni, de către Romul S. Micluția în 1956 și aflată în monografia Miorița publicată de Adrain Fochi în Editura Academiei 1964, (varianta CXCIII, pagina 651,versul 7), doi păcurari se vorbesc să îl ucidă pe al treilea cu nouă topoare.

Unde este logica cu așa multe obiecte ucigătoare? Doi oameni nu au cum să folosească așa multe obiecte pentru a comite o crimă. Le-ar fi fost suficient un singur topor, ca în romanul lui Sadoveanu. Deci nu este o ucidere reală, ci o scenă de teatru folcloric cu recuzită și gesturi expresioniste, având semnificații simbolice sacre. Numărul de 9 topoare din această variantă coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015. „Acestea erau așezate în cerc, ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică, masculină” afirmă Senica Țurcanu, arheolog și șefă a Muzeului de istorie a Moldovei. Ce legătură poate fi între cele 9 topoare din textul rostit și cules de contemporanii noștri în Munții Apuseni și cele 9 topoare rituale vechi de mii de ani, găsite lângă Iași? Aceste topoare pot fi dovezi că în Miorița este vorba de un ritual răspândit de către ciobanii arhaici pe întreg teritoriul străbătut de ei cu oile în transhumanță. Fotografia alăturată, găsită pe Internet, s-ar putea să fie făcută în Munții Tatra. Topoarele celor trei ciobani din fotografie sunt mai mult rituale decât funcționale și seamănă cu topoarele de bronz găsite lângă Iași. Această fotografie s-ar putea să reprezinte o relicvă vie a jocului sau dansului efectuat de ciobani în cadrul ritualului din Miorița. Ciobanul cu pană la pălărie s-ar putea să fie baciul, personajul central din Miorița și din ritual. Îmbrăcămintea celor trei ciobani este curată și îngrijită. S-au bărbierit și sau îmbrăcat ca pentru o ceremonie solemnă. S-au spălat la râu, nu la duș cu apă caldă. Straiele lor seamănă cu straiele românești din fotografii etnografice mai vechi și par să fie cusute într-un stil încă și mai vechi. Știm de la lingvistul italian Matteo Bartoli că zonele periferice ale unei arii de cultură sunt mai conservative decât zona centrală. S-ar putea ca ciobanii din fotografie, sub stăpânire polonă, să fi pierdut limba română și să vorbească limba poloneză. Dar nu și-au pierdut tradiția, ritualul mioritic și jocul cu topoarele. Au costumele identice cu ale valahilor din Moravia, în Slovacia. Un oraș și mai la vest, din Cehia, se numește Valašské Meziříčí – Wallachisch Meseritsch în germană – și înseamnă Valahi dintre râuri. Valahii din Slovacia și din Cehia au trecut la limba stăpânirii locale, înțelegem noi de ce, dar păstrează cuvinte românești pentru obiectele și realitățile casnice. La București se scrie brânză, iar la Praga brynza, dar se pronunță la fel. Eu am cerut în prăvălie brânză și mi-a dat brânză. În cehă, smântână se zice smetana. Pe vreun strămoș al compozitorului ceh Bedřich Smetana – care a compus simfonia Moldau (Vltava) – l-a chemat Smântână. În multe variante ciobanul poruncește el însuși să fie ucis. Uneori, el cere să fie ucis de trei ori la rând: la răsăritul soarelui, la amiază și la asfințit. Nicio victimă nu cere criminalilor: ucidețimă dimineața, la prânz și seara. În Miorița asistăm la o reprezentație de teatru popular cu funcție sacră, așa că nu este o ucidere adevărată, ca în Baltagul. Afirmația lui Amzulescu este confirmată și întărită de Victor Kernbach, care precizează că moartea în Miorița „este o moarte inițiatică rituală a ciobăniei.” Moartea lui Nechifor Lipan nu este o moarte inițiatică rituală. Octavian Buhociu compară moartea ciobanului din Miorița cu moartea lui Orfeu. Ion Filipciuc face o legătură între Miorița și oficierea curentă a misterelor și ritualurilor din cultul lui Mithra, adus de soldații romani. Baltagul nu poate avea nicio legătură cu Orfeu sau cu Mithra. Unii cercetători au făcut legătura între ciobanul din Miorița și Zalmoxis. Alții au asociat moartea ciobanului cu moartea simbolică a unui personaj important din dansul Călușarilor, eliminat din spectacolele folclorice de azi. Nechifor Lipan nu poate fi asociat cu Zalmoxis și nici cu Călușarii. Ciobanul din Baltagul este pur și simplu o victimă. Ion Filipciuc face o precizare importantă: „ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.” În mod evident, ciobanul din Miorița nu este același cioban ca acela din Baltagul. De altfel, la o analiză mai atentă, nimic din acțiunea și din tema romanului lui Sadoveanu nu se regăsește în Miorița. S-a zis că Baltagul începe acolo unde se sfârșește Miorița. Aceasta este o formulare hazardată, ce a fost înțelească ca și cum ar fi o continuitate de acțiune între poezie și roman. A dus la confundarea dintre cei doi ciobani și la înțelegerea greșită a Mioriței, după calapodul acțiunii din roman. Receptarea romanului Baltagul a influențat receptarea Mioriței și a consolidat înțelegerea ei de-andoaselea. Formularea cu pricina poate fi coerentă în sensul că pune în evidență tocmai discontinuitatea dintre aceste două opere literare și anume că: nu au nimic de a face una cu alta, ci dimpotrivă, tratează două acțiuni, două subiecte, două teme și două personaje total

diferite. Această afirmație este confirmată de către Alexandru Paleologu, care accentuează hotărâtor că „Baltagul… nu are de a face cu Miorița, ci cu mitul lui Osiris și căutarea trupului dezmembrat de către zeița Isis.” De altminteri, cuvântul baltag nu apare în niciuna din variantele Mioriței. Am analizat 973 de variante ale Mioriței și am constatat că în nicio variantă a Mioriței nimic nu este concret, ci totul este simbol, metaforă sau alegorie. Un singur exemplu: Mioara este un animal fabulos, personificat. Știm cu toții că, prin definiție, animalele personificate simbolizează aspecte din psihologia umană. Mai știm și că naratologia nu permite amestecarea animalelor fabuloase cu cele reale. Niciun animal fabulos nu poate vorbi despre un animal adevărat. O mioară năzdrăvană nu poate vorbi despre un câine în carne și oase. Mioara vorbește tot de un animal fabulos, care simbolizează alt aspect din psihologia umană. În trei locuri din Miorița se precizează că baciul are mai mulți câini. Așa spune rapsodul (versul 21), mioara (versurile 41-42) și baciul (versul 58). Care este cauza pentru care să își cheme numai un singur câine și nu toți câinii pe care îi are? E știut că nici cel mai bărbătesc și cel mai frățesc câine nu își poate distribui atenția ca să facă față la doi adversari. Câinii sunt eficienți în haită. Câinele în Miorița nu are competența și nici menirea să îl apere, ci este un simbol pentru partea masculină din sufletul omului, legată de arhetipul patern, pe care Carl Gustav Jung o numește Animus. În mod echilibrat, mioara simbolizează partea feminină din suflet, legată de arhetipul matern, pe care Jung o numește Anima. Dialogul cu mioara este un monolog interior. Ea nu este un oracol, cum s-a crezut, ci un alter ego cu funcție de călăuz pentru o experiență psihologică în adâncurile sufletului omenesc, ce aspiră spre înalturile cerului, așa cum era Virgiliu pentru Dante, Mefisto pentru Faust sau calul pentru Harap Alb și alți eroi din basme. Fiecare variantă a Mioriței conține mai multe idei decât cuvinte și emoționează puternic. Miorița e polisemantică și poate fi interpretată în fel și chip, după propria experiență de viață a rapsozilor, care uneori au modificat textul pentru a își exprima ofurile, ce nu aveau de a face cu textul auzit de ei, sau a ascultătorilor, care uneori au înțeles totul bine sau totul anapoda, pe dos, după propriile lor pățanii sau cadru de referință. În toate variantele, natura este divinizată, divinitatea umanizată, iar omul îndumnezeit. Nici vorbă de așa ceva în Baltagul. Am explicat și cum poate fi Miorița citită și răscitită ca un ghid spiritual de înălțare spre cele mai înalte culmi ale poeziei, ale spiritualității sau ale purității și frumuseții sufletești. Baltagul poate fi recitit ca o monografie a satului, ca un studiu asupra societății și ca un ghid practic pentru cum se face o investigație criminalistică. În concluzie: Desigur că Sadoveanu a scris Baltagul impresionat de Miorița și influențat de interpretarea ei, așa cum era la modă pe vremea lui. Dar el nicidecum nu a transpus Miorița din versuri în proză. Baltagul este o operă cu totul independentă și de sine stătătoare, care nu are cu Miorița nici în clin nici în mânecă. Cele două opere au comun doar simplul fapt că este vorba despre câte un cioban, însă ei sunt două personaje literare total diferite, fiecare cu alt destin și cu altă căciulă. Ciobanul din Baltagul nici măcar nu este personaj principal, cum este cel din Miorița. Personajul principal în Baltagul este Vitoria Lipan. Sunt două capodopere total diferite, fiecare cu alt conținut, altă acțiune și cu propriul ei mesaj literar și de înțelepciune a vieții. Dacă mai au altceva comun, atunci este faptul că ambele sunt de valoare universală. Ca dovadă, au fost traduse în sumedenie de limbi și răstraduse de mai multe ori în aceeași limbă. Și una și alta ne unesc pe noi toți în cuget și în simțire. Dar nu numai pe noi românii, ci și pe noi, cu toți cei ce le citesc în traduceri.

ANDREI PLEȘU

Am găsit un text, în literatura veche a Indiei (Linga Purana, II, 39-40), în cuprinsul căruia bombănelile mele și ale altora par să fi fost anticipate cu vreo doua-trei mii de ani în urma (Puranas au apărut, în forma scrisă, în veacurile III-V de după Hristos, dar vin dintr-o tradiție orală care, deja pe-atunci, era veche de peste un mileniu). Intuițiile profetice ale hinduismului se referă la modul in care se va încheia actualul ciclu al civilizației terestre. Iată o listă, selectivă, a simptomelor pe care le anunța textul puranic, privind spre viitorul care e, acum, prezentul nostru: „Coeficientul de ură din sufletul fiecărui om va cunoaște – spun textele – o alarmantă creștere. Oamenii vor deveni din ce în ce mai iritabili. Toate marile achiziții de cunoaștere vor fi deturnate spre scopuri impure, adică spre amplificarea răului din lume. Se va înmulți numărul șefilor de stat de extracție joasă și de proasta calitate. Lucrătorii manuali și negustorimea vor fi înălțați la rang de intelectuali, iar intelectualii vor fi puși in condiții subalterne. Va avea loc, cu alte cuvinte, un destructurant amestec al „castelor“, o destrămare dramatică a ierarhiilor firești, o ireparabilă dezordine socială. Necinstea va căpăta o răspândire fără precedent, la toate nivelele. Hoții vor deveni lideri. (Rog să nu mi se atribuie nimic din toate aceste afirmații! Nu fac decât să citez un text multimilenar! n.m., A.P.). Femeile nu vor mai pune preț pe propria virtute. Proștii, impostorii naturile rudimentare și gălăgioase vor fi luați drept înțelepți. Oamenii „drepți“, de bună calitate, vor avea tendința de a se retrage din viața publică. In piețe se va vinde mâncare gata-preparată (să recunoaștem că e de necrezut să auzim vorbindu-se, acum 2000 de ani, de „semipreparate“ și de fast-food! n.m., A.P.). Limbile vor sărăci, vorbirea se va trivializa. Vor fi mai multe femei decât bărbați, vor prolifera asociațiile criminale, va crește numărul celor care nu găsesc de lucru. Se vor răspândi pretutindeni, bolile de stomac. Se va extinde moda părului purtat în dezordine și se va generaliza starea deletargie, de lehamite, cu corolarul unei cronice incapacități de acțiune. Vor apărea nenumărate organizații religioase necanonice, blasfemia va conviețui cu fanatismul. Se va practica, pe scara largă, uciderea fătului în pântecul matern si se vor asasina direct sau simbolic eroii fiecărei comunități. Deținătorii puterii nu o vor mai folosi in beneficiul popoarelor lor. Discernământul (ca percepție a deosebirii dintre bine și rău) se va șubrezi, instituția respectului va intra în derivă (vor fi respectați, preponderent, cei nedemni). Între părinți și copii vor apărea obstacole greu de trecut, forța va prevala asupra dreptății, ospeția va declina,vulgaritatea va împânzi totul”.

SEMNELE TIMPULUI – APOCALIPSA LA HINDUȘI

MARLENA ROTARU DAN GRIGORE ÎMPLINEȘTE 79 DE ANI

Unul din cei mai străluciți pianiști ai lumii împlinește astăzi 79 de ani. Maestrul Dan Grigore, nume gravat în elita pianisticii internaționale de peste o jumătate de veac. „Tu ești primul Dan Grigore!”, îi fixa, alt reper al vieții muzicale mondiale, acum 25 de ani, locul în constelațiile muzicii universale. Celibidache, da! La zile mari se nasc oameni mari. Cu dar, har și chemare! Am fost binecuvântată să trăiesc sub aripa inspirată a maestrului Dan Grigore clipe de grație divină: la Centenarul Cellei Delavrancea, la ultimele două concerte ale Filarmonicii din Munchen dirijate de Celibidache, la evenimentele dedicate Regelui Mihai, la recitalurile și concertele din țară și din străinătate. Am conspirat modest, alături de maestru (minunată complicitate!) pentru universul gândului bun și frumos. Acolo, ”în văzduhul incoruptibil al artei”, cum spunea Doamna Cella. Muzica, așa cum o slujește și oficiază, mă plasează în orizonturi de magie și mister. În timpul recitalurilor și concertelor sale am găsit ieșirea din labirinturi, mi-am înțeles și acceptat emoțiile, mi-am creat punți și miam consolidat temeliile propriului meu regat. Îndrăznesc să spun, fără să am o competență susținută de studii de specialitate, că, dincolo de aleasa virtuozitate, ceee ce m-a apropiat de maestrul Dan Grigore a fost identificarea unor coduri morale și spirituale în muzica și în viața sa. Pentru mine, Dan Grigore este nu numai Pianistul ci și puterea Artistului care poate salva lumea prin muzică, pentru că muzica, nu-i așa, mă învăța Celibidache acum 43 de ani, ”atinge omul unde nu-l poate atinge nici cel mai profund gând.” La mulți ani maestre, să vă țină Pronia în puterea cu care v-a hăruit și să vă înmulțească clipele de grație în viață și în artă!

ZOE DUMITRESCU-BUȘULENGA

(20 august 1920, București – 5 mai 2006)

„Eu nu înțeleg un lucru: când e atâta frumusețe întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseții? Şi, dacă fărâmițăm frumusețea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeți că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?... De la Freud încoace s-a produs o mutație: s-a pus sexul în locul capului. Asta e tristețea cea mai mare. Vedeți, la noi, la români există/exista/ o cuviință. Anumite cuvinte nu se pronunțau – nu erau niște tabu-uri, dar există/exista/ o pudoare. Acum «cuviința», cuvântul acesta, a dispărut din dicționar. Nu am prejudecăți de niciun soi, dar felul în care ne purtăm ucide frumusețea… Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusețe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ține, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a ființei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusețe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului… Mă uit la programele Universităților. Nu mai găsesc nici urmă de greacă, de latină. Respectul pentru clasici nu mai există. Nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morală. Se vorbește puțin și despre intelectualii dintre cele două războaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunță, opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă. Există un fel de indiferență față de trecut. Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citește… Pentru omul de rând, libertatea înseamnă a ieși cu bâta la drum. Pentru omul superior, libertatea nu e decât interioară, ceea ce e un adevăr trist. În general, adevărurile sunt cam triste și de aceea lumea nu le iubește… Marile mele iubiri au fost Eminescu și Enescu. Bărbatul vieții mele a fost soțul meu, Apostol Bușulenga. Un om admirabil. Un om de o cultură clasică admirabilă. Cunoștea latina și greaca. Poate asta m-a și atras la el. Am fost căsătoriți 45 de ani. Pe verigheta mea este gravat numele lui. Pe verigheta lui era gravat numele meu.”