PAPA FRANCISC, GÂNDURI

PAPA FRANCISC Se poate ca nu se mai poate tine pe picioare și suferinţa i-a conturat caracterul, dar acest discurs al Papei Francisc de acum câteva zile este pur si simplu UIMITOR!

Poţi avea defecte, să fii anxios și chiar să fii supărat, dar nu uita că viaţa ta este cea mai mare întreprindere din lume. Doar tu îl poţi opri să eșueze. Ești apreciată, admirată și iubită de atât de mulţi. Amintește-ţi că a fi fericit nu înseamnă să ai un cer fără furtună, un drum fără accidente, un job fără efort, o relaţie fără dezamăgiri. A fi fericit înseamnă a găsi putere în iertare, speranţă în lupte, siguranţă în frică, iubire în discordie. Nu e doar pentru a te bucura de zâmbet, ci și pentru a reflecta asupra tristeţii. Nu este vorba doar despre a sărbători succesul, ci despre a învăţa din eșecuri. Nu este vorba doar despre a te simţi fericit cu aplauze, ci despre a fi fericit în anonim. A fi fericit nu este o fatalitate a sorţii, ci o realizare pentru cei care pot călători în ei înșiși. A fi fericit înseamnă să încetezi să te mai simţi ca o victimă și să devii autorul propriei soarte. ” Se plimbă prin deșerturi, dar să poţi găsi o oază în adâncul sufletului. Îi mulţumește lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă pentru miracolul vieţii. Să fii fericit înseamnă să nu-ţi fie frică de sentimentele tale și să poţi vorbi despre tine. Ai curajul să auzi un „nu” și să găsești încredere în critică, chiar și atunci când este nejustificat. E să-ţi săruţi copiii, să-ţi alinţi părinţii, să ai momente poetice cu prietenii, chiar și atunci când ne rănesc. A fi fericit înseamnă a lăsa creatura care trăiește în fiecare dintre noi să trăiască, liberă, veselă și simplă. Ai maturitatea de a putea spune: "Am făcut greșeli". Am curajul să spun că îmi pare rău. Are simţul să spună „am nevoie de tine”. Este să ai capacitatea de a spune „Te iubesc”. Fie ca viaţa ta să devină o grădină de oportunităţi pentru fericire... ca primăvara să fie iubitor de bucurie și iarna iubitor de înţelepciune. Și când greșești, ia-o de la capăt. Pentru că doar atunci vei fi îndrăgostit de viaţă. Vei descoperi că a fi fericit nu înseamnă a avea o viaţă perfectă. Dar folosește lacrimile pentru a iriga toleranţa. Folosește-ţi înfrângerile pentru a-ţi antrena răbdarea. Folosește-ţi greșelile cu seninătatea sculptorului. Folosește durerea pentru a te conecta la plăcere. Folosește obstacolele pentru a deschide ferestrele inteligenţei. Nu renunţa niciodată... Mai presus de toate nu renunţa niciodată la oamenii care te iubesc. Nu renunţa niciodată la a fi fericit, pentru că viaţa este un spectacol incredibil.

*Culiță-Ioan UȘURELU, DIALOGURI POLIFONICE. O sută de intervuiri cu scriitori, PapiruS Media, 2022 (Intervenție de la lansarea volumului – Festivalul Internațional de Creație VRANCEA LITERARĂ , 23 IX 2022, Teatrul Municipal Focșani) Îmi pare rău să-mi contrazic prietenul, pe mentorul Revistei și al Editurii Salonul literar, dar o întrebare ce ar fi trebuit să fie pusă obligatoriu fiecăruia dintre cei 100 de scriitori intervievați era: Ce fel de femei ați iubit? Interogația nu ar fi fost o pierdere de timp nici pentru interlocutorii, nici pentru cititorii acestei cărți sapiențiale, morale, voit cognitiv-estetice. Femeia pe care o iubești nu este un simplu element de picanterie, mai ales în cazul scriitorilor, care permanent fictivizează lumea, iar ea, femeia, se știe, este prima Ficțiune pe care Cerul a dat-o Pământului. Dacă nu ar fi fost așa, ar mai fi dedicat lucidul Culiță Ioan Ușurelu „această carte Zenoviei, persoana care-mi bucură fiecare clipă a vieții”? Ar fi putut să-i zică „Zeița”...! Personal cred că Doamna Zenovia U. i-a conceput întrebările – prea au multă directețe, intuiție și perseverență feminină în ele, încât scriitura configurează o stare polifonică unică! Desigur, o digresiune ce remitizează femeia, „chip de înger...” Via interogativa structurează acest atipic roman-fluviu al sufletului literaturii române, parțial europene din ultima sută de ani. Polifonia celor o sută de personaje-semn, ideograme, - despre care nu știm cel mai important aspect: Ce fel de femei au iubit, adică o sută de hieroglife neconectate prin iubire, la o ordine sacră nevăzută a lumii, și desprinse de frumusețe (suprema virtute a femeilor), de omniprezența divină în lucruri - are ceva din autoritatea și măreția Corului dintr-o tragedie antică. Asta nu înseamnă că doar citim o admirabilă „Operă imperfectă”, cum ar fi definit-o Nichita, ci, simultan, ascultăm și o Simfonie a destinului scriitoricesc. Personajul-cheie al Dialogurilor polifonice, Culiță Ioan Ușurelu, actualizează în cela 700 de pagini ale „cărămizii” (cum îi spune chiar el) maieutica lui Socrate; caută adevăruri și certitudini neștiute nici de el, nici de cel intervievat, prin interogații necesare, aparent întâmplătoare. Scriitura oferă Prezentului, dar mai ales Viitorului, „noduri și semne” atemporale de scriitori/ intelectuali; modele academice, morale, necorupte de chemările lumești ale femeii – fie ea Veneră sau Madonă - și nici ale bucătăriei autohtone/ europene. Este sugerată, din când în când - funcție de metafizica interlocutorului intervievat și de problematica discutată, maxima latină: in vino veritas, și aprecieri generale, dacă contextul o cere, asupra femeii, desigur, întotdeauna de o „frumusețe bestială”. Condeiele din „Vrancea Literară”, intervievate cu aceeași acribie socratică, sugerează cu înțelepciunea lui OmarKhay???amm, că motivului vinului, integrat cu bucurie bahică atât în literatura sacră, nu doar în cea profană, potențează starea de spirit generată de carpediem. Interviurile luate de Culiță Ioan Ușurelu, între anii 2012 – 2022 (tot zece ani a durat și Războiul transfigurat de Homer; nu știu cât..., cel dintre Rusia - Ucraina),

PETRE ISACHI O CARTE A ÎNTREBĂRILOR DESPRE SPIRITUL ȘI SUFLETUL SCRIITORILOR

alcătuiesc o simfonie a destinului scriitorului român, bântuit atât în comunism, cât și în postcomunism, de blestemul exilului, de sentimentul vanității universale, pe care nu-l poate alunga nicio filosofie/ doctrină. În fiecare dintre cele 101 discursuri (cu cel al Autorului), lectorul interesat poate descoperi la cel interogat, cel puțin câteva (dacă nu toate) dintre vanitățile universale: vanitatea creației, a gândirii, iubirii, științei, moralei. Fiecărui scriitor i se pun întrebările „dictate” de personalitate, operă, moment istoric și de imprevizibila soartă. Iar am ajuns la mitul femeii. Ne amintim, după Machiavelli cel din Principele, soarta este o femeie...! Un număr foarte mare dintre cei intervievați – toți egali în fața lui Culiță cel Socrate - cultivă excesiv, mitul posterității, deși toți știu că o literatură nu se moștenește, ci se cucerește în fiecare zi, de către urmașii pe care i-am creat, îi creem... Toți dintre scriitorii intervievați se întâlnesc în mesajul (cvasi)discret al acestei cărți de miracole interogativ-confesive, ce trădează în subteran și „războiul” nevăzut, dar știut, din orice cultură/ literatură a lumii, sintetizat în celebra frază a lui Hobbes ( v. Leviathan): „războiul fiecăruia împotriva tuturor”, în fapt starea conflictuală/ discordia necesară, spre a se stabili vremelnice și subiective scări valorice, ierarhii. Aceeași cunoscută teză a lui Heraclit: din discordie se naște cea mai dreaptă armonie. Altfel spus, funcționează și în lumea scriitoricească, „dreptul natural”, deși Aristotel ne asigura de preeminența comunității asupra individului, atunci când afirma că „omul este un animal politic”. Da! Dar scriitorul, deși om, nu este un animal politic, ci o instituție de iradiații estetice, ideatice eterne, simbolice. Instituția Eminescu, Homer, Mircea Eliade, Goethe, Creangă, Cioran etc. Întrebările celor 100 de scriitori rescriu și actualizează „legile” unui paradox estetic perpetuu. Interogațiile – firești, profunde, la obiect, poetice – urmează o logică kantiană și reconfirmă lecturile autorului, un neobosit căutător de certitudini din Operele celor o sută de aleși/ selectați după criterii subiective. Iată și viziunea lui Kant din Logica generală, tradusă în românește, de Alexandru Surdu: „Nimeni nu poate fi sigur de un lucru, dacă nu sunt puse în joc motive contrare, prin care putem determina cât de departe sau cât de aproape suntem de certitudine”. Nu e greu de observat că interogația Ușurelu – simultan consecință și premisă – pervertește „adevărurile”, recompune ierarhiile, destabilizează și, în același timp, proiectează căile regenerării, de fapt exprimă insula spiritualestetică, plutitoare a României mioritice, din ziua de ieri și de mâine, a literaturii române în care nu doar tradiția, ci și mutațiile estetice îi asigură longevitatea. Intervievații, dar și frații lor, cititorii, vor fi obsevat că întrebările au de partea lor eternitatea, în vreme ce răspunsurile sunt irevocabil efemere, subiective. Volumul Dialoguri polifonice, operă voit imperfectă,este o carte heideggeriană despre scriitorul român - o instituție deschisă divinului din om și din lucruri: „Mergi și porți Greșeală și Întrebare de-a lungul potecii tale” (Heidegger). În Labirintul format din cele 100 de „poteci”/ destine ale intervievaților, locuiește într-o „prelungire a geometriei” programată istoric-estetic-interogativ, socraticul Culiță Ioan Ușurelu încântat că nu a pierdut nici o intrare spre viitorul literaturii române.