29 minute read

INTERVIU CU EUGEN SIMION ȘI CULIȚĂ IOAN UȘURELU

C U L I T A I O A N USURELU:P l a n u r i l e dv. sunt atât de mari si diverse încât, vazânduva, cu greu îmi închipui ca mai aveți timp sa fiti prieten, parinte, si - mai ales - bunicul celor doua nepotele pe care le adorați... EUGEN SIMION:Daca ai norocul sa devii bunic, trebuie sa fii un bunic afectuos si grijuliu, în fine, este bine sa ai prieteni si sa respecti prietenia pentru ca toate acestea fac parte din existenta ta. Si existenta ta (în parte ei intima) nu trebuie sa fie strivita de literatura ta, daca esti scriitor, sau de alte pasiuni. Le putem numi – pasiuni publice. Acestea din urma sunt acaparante si, când suntem tineri, ne lasam sedusi de ele. Vrem sa fim mari scriitori sau mari profesori, sa avem succes, sa facem, pe scurt, o mare cariera intelectuala. Nu-i rau, dar nu-i îndeajuns. Partea proasta este ca ne dam seama de acest lucru mai târziu, când descoperim ca, obsedati de performantele noastre, am lasat sa treaca pe lânga noi atâtea lucruri esentiale care ne-ar fi putut înfrumuseta viata… Ma gândesc, azi, ca n-am facut bine ratând toate vacantele mele si toate sâmbetele si duminicile de peste an: erau zilele când trebuia sa scriu cronica la România literara sau când citeam opera integrala a unui poet sau prozator român pentru a scrie, la urma, un capitol din Scriitorii români de azi. Îmi amintesc ca într-o vara n-am facut nimic altceva decât sa citesc cele aprox. o suta de volume de versuri de Mihai Beniuc. Nu-i un poet fara talent, dar este un poet industrios si, pentru a selecta o suta de poeme bune, trebuie sa înghiti o tona de hârtie tiparita. Un caz, în fond, tragic prin abundenta... Merita sa-i jertfesti o vara întreaga? Ca sa nu fiu nedrept cu un poet mai mult decât notabil, raspund: cineva, un critic prob si obstinat, trebuie sa faca aceasta experienta. S-a întâmplat sa fiu eu acel critic disponibil, asa ca... Valul duiosiei. Oricum, vacantele de atunci nu se mai întorc niciodata... Ma întrebati daca îmi îndeplinesc sau nu misiunea de bunic... Mio îndeplinesc cum pot, ma straduiesc, îmi place, ma împlineste, copiii sunt miraculosi si-mi dau sentimentul ca nu-i totul pierdut si lumea noastra nu-i pura zadarnicie... Cum reusesc? Simplu: ma scol dis de dimineata (scriu EUGEN SIMION ȘI CULIȚĂ IOAN UȘURELU ...VOIAM SĂ VĂ SPUN CĂ ȘI CALOMNIA SE INTERSECTEAZĂ CU DESTINUL UNUI CRITIC LITERAR. UITÂNDUMĂ ÎN URMĂ CONSTAT CĂ NICI UN CRITIC IMPORTANT N-A SCĂPAT DE CALOMNIE...

numai dimineata), îmi fac temele, cele doua fetite (Sonia si Diana) vin pe rând sau amândoua deodata sa-mi ceara o foaie alba sau un „pic” (pix) si, în acest caz, las temele deoparte, bineînteles, si le dau ceea ce solicita. Uneori nu-i îndeajuns, vor sa le desenez o casa, o pisica, pe Moco (o jucarie care reprezinta un fel de catâr) sau pe Mami si Tati... Execut numaidecât dorinta lor, desenez cum ma pricep si, la urma, scriu apasat: Moco sau catel, casa etc. Nu de altceva, dar ca sa se stie despre ce e vorba. De curând, cele doua libelule au început sa picteze. Au primit în dar pensule, o cutie cu culori si o cutie cu foi groase. Sonia – foloseste cu precadere culoarea neagra, Diana are preferinte pentru culoarea rosie sau albastru. În aceasta situatie, rolul meu este de expert. Critic de arta. E frumoasa pictura mea? Cea facuta de Sonia e mai frumoasa decât pictura Dianei?... Interogatii la care trebuie sa raspund repede si categoric. De regula, raspunsurile sunt pozitive… Pe scurt, ma descurc. Vorba prietenului meu Nichita Stanescu: am început sa am sentiment de patriarh... N-as fi crezut… C.I.U:Prin 1981, într-o discutie cu George Arion, va aratati oarecum supararea chiar fata de colegul si prietenul Nichita, care va contesta anumite calitati, dupa ce dv. îi comentaseti toate cartile.... Ati ramas acelasi prieten si admirator ...Clar ca între autor si critic nu exista reciprocitate… Criticul n-are prieten, n-are dusman, n-are frate...., el are în fata doar textul pe care îl comenteaza… Astazi, când toti contesta si sunt contestati, cum mai sunt privite opera si imaginea autorului „Necuvintelor”? E.S:Nichita Stanescu era un om prea inteligent ca sa se supere pe criticul care-i facea o observație 108 / noiembrie 2022

Advertisement

„neprietenoasa” (îi zicea el), iar daca se supara întro împrejurare oarecare, supararea nu tinea mult. Se desupara repede. Supararea lui tinea de pilda, de seara pâna dimineata. Am relatat altadata un incident de acest fel. Nu puteai, la rândul tau, sa fii suparat pe acest om fermecator, mare poet. Îl stiam de la 11 ani si am strabatut cu el tineretea si începutul maturitatii noastre. M-au scandalizat, uneori, atitudinile lui complezente (unii, mai necrutatori, le numeau „caderile” lui morale, eu le ziceam si le zic, în continuare, micile lui compromisuri), dar n-am abandonat niciodata convingerea ca autorul Necuvintelor este un om moral si ca esential pentru el este literatura, ca si pentru Preda, Sorescu si atâtia alti scriitori din generatia mea. Literatura este ratiunea lor de a fi, literatura este chiar existenta lor. Cum sa ma supar pe ei? Rostul pe lume al unui critic literar, repet o propozitie celebra, este sa se resemneze în fata adevarului estetic... Ziceti, D-le C. I. Usurelu, ca un critic are sau nu trebuie sa aiba prieteni, dusmani, frati.... Lasând fratii deoparte, pot sa va contrazic: criticul literar doreste sa aiba prieteni si îsi face, inevitabil, dusmani. Uneori dusmanii sunt intratabili si razbunatori, te urmaresc cu o inimaginabila cruzime toata viata... Ce-i de facut? Nimic. Dusmanii, ca si prietenii, trebuie aceptati, fac parte din peisajul nostru. Problema este dupa mine nu câti dusmani sau câti prieteni îti faci, ci daca un critic are în el taria de a nu confunda planurile. Daca ma bizui pe experienta mea, pot spune ca nu-i usor deloc sa tii dreapta cumpana nici cu prietenii, nici cu dusmanii. Dar nici imposibil nu este. Oricum, trebuie sa încerci. Este ceea ce încerc sa fac de 50 de ani. Cu Nichita Stanescu n-a fost greu sa ramân prieten, scriind ceea ce cred despre poezia sa, pentru ca poezia nu m-a silit sa fac nici un compromis. Micile lui manierisme, repetitii, compromisuri amicale... nu pun în discutie valoarea fundamentala a poemelor... Cu poetii mediocri sau de-a dreptul execrabili este mai greu. Daca scrii si spui adevarul despre ei te vor urî sincer si temeinic toata viata, daca îi eviti, te vor contesta pâna la sfârsitul istoriei...Toata arta criticului este sa treaca netimorat printre aceste fenomene care fac parte – si ele – din viata lui… C.I.U: În 1957, ati fost martor în procesul politic intentat de autoritatile vremii profesorului de italiana, D.D. Panaitescu. Desi cu consecinte dramatice imediate pentru dv., ati binecuvântat, mai târziu, într-un fel, urmarile acestei actiuni… E.S: „Binecuvântat” nu-i cuvântul potrivit. Am zis si eu ca, daca n-am disparut si am putut sa fac critica literara, ma consider un om norocos. Eram foarte tânar si, stiti si Dvs., tinerii nu cred în eternitatea raului si n-au gustul catastrofei. Este ceea ce s-a întâmplat cu mine. Ce rost are sa ma vait, azi, de ceea ce mi s-a întâmplat acum 50 de ani? N-am vocatie de bocitoare si nu-i iubesc pe ilegalistii care ne asasineaza cu dosarele lor. Altceva este important, dincolo de suferintele noastre: Opera. Unde-i Opera? Ce-ai facut, cu alte vorbe, cu suferinta, injustitia ta? Vrei doar rasplata jertfei tale patriotice? Daca numai asta vrei, vrei putin. Si, în fond, ma tii de vorba... Îmi plac oameni ca N. Steinhardt care, trecând prin puscarie, au luminat prin scrierile lor calea suferintei, au descatusat umanul din spiritul lui atins de cruzimile istoriei… Am învatat multe cât timp am fost cinci ani somer la începutul carierei mele intelectuale. Am învațat, între altele, ca nu trebuie sa fii prizonierul urii. Ura este contagioasa si, pentru spirit, ura este paralizanta si sterila. C.I.U: Practicati mai mereu un donquijotism pozitiv, aparând scriitori disparuti dintre noi, deci nu aveti nici un avantaj social. Propuneti chiar, în locul „palavragelii”, o discutie serioasa despre literatura în comunism. Totul însa pe criterii axiologice... Revizuirea literaturii în sens estetic si moral în epoca post - totalitara...Câti va urmeaza? E.S:Am scris de multe ori despre aceasta tema. Volumul al VI din Fragmente critice se cheama Ne revizuim, ne revizuim... Spun, aici, cam tot ce stiu pâna acum despre revizuirile morale si revizuirile critice. Atrag atentia asupra faptului ca ele nu trebuie confundate. Nu trebuie sa refuzam opera numai pentru faptul ca autorul ei n-a fost, într-un moment al existentei lui, la înaltimea talentului sau. Atât, nimic mai mult… De 20 de ani nu facem, din nefericire, decât sa amestecam criteriile si sa vorbim despre revizuiri fara a le face în sens lovinescian. O imensa, insuportabila „palavrageala”, cum spuneti. Am facut eroarea sa-i iau în seama pe acesti oameni de vorbe si acum îmi pare rau ca mi-am pierdut timpul cu ei. Ma întrebati, apoi, daca tinerii critici urmeaza sau nu ideile mele în aceasta privinta. Nu stiu, ma conduc dupa principiul ca adevarul în literatura învinge în cele din urma. Sper ca tinerii care au azi 30 de ani sa fie de partea adevarului. Ei nau complexe si nici idiosincrazii de ocrotit, nici insatisfactii de razbunat, cum au generatiile anterioare. C.I.U:Cine va cunoaste si va citeste va considera omul armoniei, al tolerantei, al duelului de idei, un critic la care ”instrumentele fioroase ale criticii” se transforma în gesturi delicate, de tandrete cu textul... De când nu mai sunteti Presedintele

Academiei, vi se reproseaza ca ati pus în practica vechea maxima a lui Cicero: Oderint dum metuant (Urasca-ma numai sa se teama de mine)? Poate nu toata lumea întelege actiunile dv. De anvergura… Cât adevar si câta minciuna gasim în afirmatiile acestea? E.S:Nu mizez în critica literara pe „teama” si n-o cultiv. Nu-mi plac teroristii nici în viata, nici în cultura. Sunt de parere ca poti spune adevarul despre o carte fara sa-l insulti pe autorul ei. Injuria nu-i arma mea. E suficient sa scriu ca romanul pe care îl citesc este remarcabil plictisitor sau ca versurile acestea pline de obscenitati nu au relevanta, pentru ca lectorul meu sa înteleaga despre ce este vorba. Nu, nu cred ca frica are autoritate în literatura. Cred, dimpotriva, ca autoritatea impusa prin frica nu are viata lunga… C.I.U.:Ca tot vorbeam de ura si teama, acum sa adaugam (desi cele doua o includ) si calomnia. Stiindu-se, probabil, fraza personajului din ”Barbierul din Sevilla”, ”Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose”, un oarecare om de afaceri, la care s-a raliat, din pacate, Ioana Bot si C-tin Vica, va acuza ca ati cheltuit 2,4 milioane de dolari pentru editarea electronica a manuscriselor eminesciene. Se uita ca pentru traducerea lui Cartarescu, a lui Liiceanu, a lui Plesu etc. s-au cheltuit 18 milioane de euro. Toate acestea va deranjeaza, va demoralizeaza, va înving intentiile de a crea opere de mari dimensiuni si de înalt nivel artistic? E.S.: Domnule profesor, este un subiect pe care vreau sa-l uit. O mica diversiune care, desigur, m-a vexat, dar nu mi-a dat cosmaruri. Nu ascund faptul ca istoria sa retina faptul ca în anii de gratie 20092010 au existat indivizi care au protestat si s-au adresat Procuraturii cerând pedepsirea mea penala pentru ca am cheltuit banii natiunii publicând, în facsimil, manuscrisele lui Eminescu. Poate numele pe care le-ati pronuntat vor ramâne în istorie în acest fel. Dar ce sa zic de ele când presedintele Uniunii Scriitorilor numeste manuscrisele în discutie „maculatoarele lui Eminescu” ? Sigur ca sunt deranjat de acest proces de intentii, dar n-am ajuns înca sa fiu demoralizat. De 20 de ani sunt tinta acestor calomnii, încât, atunci când nu apar în presa, intru la pareri... Ce-o fi?, ma întreb. Voiam sa va spun ca si calomnia se intersecteaza cu destinul unui critic literar. Uitându-ma în urma, constat ca niciun critic important n-a scapat de calomnie. Asa ca mergem mai departe... SALONUL LITERAR / 34

C.I.U:Aveti viziunea lucrarilor monumentale:”Scriitori români de azi”(4 volume), ”Fictiunea jurnalului intim”(3 volume), ”Fragmente critice (4 volume) etc. si DGLR pare, prin importanta si marime, monumentala. Ca si ”PLEIADE”, o alta initiativa de exceptie… Ati ajuns la numarul o suta cu mari nume ale literaturii române. Nu v-ati întrebat daca anumite acuzatii vi se aduc doar din cauza neîntelegerii actiunilor dv. atât de neobisnuite? Ca importanta, dar si ca maretie… Helvetius o spunea mai bine: ”Meritul naste invidie, asa cum copacul da umbra”. E.S:Fac si eu ce cred ca-i bine si ca pot sa fac cu darurile mele, daca exista. Nu stiu daca am vocatia monumentalului, ca G. Calinescu, dar nu ascund ca as dori s-o am. Orice critic (istoric literar) viseaza sa ridice mari constructii spirituale, sa lase în urma lui ceva esential. Este în firea lucrurilor. Am observat ca aceasta vocatie exista si la scriitorii români, numai ca ei n-au timp sau n-au suflul necesar pentru a termina catedralele pe care le încep... Suferim, toti, de adamism. Complex national, complex (dupa Ortega y Gasset) al spiritului mediteranian. Încerc sa -l depasesc, dar nu pot spune când voi reusi... Scriu, deocamdata, fragmente cu nostalgia totalitatii, monumentalului. Scriu fragmente critice si analizez în studii ample poetica jurnalului intim si a altor genuri ale biograficului care sunt, cum stiti, prin natura lor, genuri ale fragmentului... Fac, adica, sinteza partilor cu gândul la spiritul totalizator. Un paradox care, remarc, ma urmareste de câteva bune decenii. Vorbiti de initiative culturale (dictionare, editii de tip „Pleiade” etc.) si de faptul ca ele pot provoca gelozii de multe feluri. Asa este, dar daca am tine cont de ele, am ramâne cu dictionarele si editiile critice nefacute. Nu-mi ramâne decât sa fac si sa tac, cu gândul ca dictionarul, tratatele, editiile ramân si invidiile, acuzatiile, injuriile trec... Nu sunt resemnat, sunt un spirit lucid… C.I.U:Ati scris literatura la persoana întâi: ”Timpul trairii, timpul marturisirii”,”Întoarcerea autorului”, ”Sfidarea retoricii. Jurnal german” , ”Fictiunea jurnalului intim” si, de curând, ”Genurile biografului”... La dv., ca si la Philippe Lejeune, autorul este un martor dublu: al existentei si epocii proprii....Viitorul unei astfel de literaturi? E.S:Am scris, într-adevar, jurnale intime si am scris, cum am zis, despre jurnalul intim ca gen literar si despre alte genuri ale intimismului, cum le numea Jean Rousset. Viitorul genurilor confesive –cum le numesc eu – depinde de literatura (fictiunea) din interiorul lor. Depinde, desigur, de capacitatea lor de a transforma, cum a zis cineva, experienta într-un destin. Iar acest proces nu-i posibil decât prin ceea ce am putea numi, în cazul diaristicii, expresivitatea

limbajului direct despovarat de conventiile literaturii. Proces încurcat: fac literatura refuzând seductiile literaturii… C.I.U:Pentru capitolul ”Mircea Eliade”din ”Scriitori români....volumul a fost retras, iar dv. ati fost anchetat. Stim cum au reactionat colegii... Rusinos...”Capra vecinului” sa functioneze si în literatura, în interiorul unei bresle atât de capabile? Sau, aplicând un joc de cuvinte, da, colegii erau (sunt) capabili... de orice...si, banuiesc, asa au ramas... E.S: Am uitat si de acest incident. Uitati-l si Dvs. Sunt bucuros ca, totusi, cartea a fost salvata în cele din urma si ca dupa 1990 am reusit sa public un studiu amplu despre Eliade (Nodurile si semnele prozei) care a fost tradus în Statele Unite si Franta si, fragmentar, în Germania... C.I.U:Se pare ca ati preluat de la Michel Tournier doi termeni interesanti, dar putin folositi pe la noi: logosfera si pragmatosfera. Ati afirmat chiar ca un critic este un cetatean al Logosferei si trebuie sa-ti apere cu dintii onorabilitatea. Accesul lui la Pragmatosfera este mai limitat… nu imposibil.... Care din criticii actuali s-ar încadra în definitia dv.? E.S:Nu pot sa va raspund, n-am tinut socoteala criticilor care s-au implicat în treburile „pragmatosferei”, mai precis: în treburile publice. Si cum, la noi, sfera publica se confunda cu sfera politicii, ar trebui sa vedem cine a facut si cine face politica. Si, mai ales, cu ce rezultate. Credeti ca ar fi interesant sa facem aceasta socoteala? La ce bun? Ce-au reusit cei care au petrecut ani în sir în Parlamentul României? Nu cunosc decât un exemplar pozitiv: Adrian Paunescu. El a reusit sa scoata o lege care acorda scriitorilor, artistilor, sportivilor si oamenilor de stiinta o indemnizatie de merit care sa le îndulceasca putin pensiile modice… Altii s-au ocupat de cariera lor... Literatura a profitat prea putin de performantele lor politice. C.I.U:O afirmatie întru totul justificata a dv.:”Actuala generatie de scriitori e ca un cor ”Madrigal” fara vedeta”. Nici n-ati exclamat vreodata, dupa cum marturisiti, la finalul unei carti scrisa de un tânar:”Este extraordinara”! Atât de grava este situatia? Viitorul literaturii noastre este , se pare, sumbru… E.S:Am dreptate, cred. Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar ce mare scriitor a aparut în ultimele decenii? Aceasta nu înseamna ca n-o sa apara într-o zi. Viitorul nu este niciodata sumbru când este vorba de viitorul literaturii pentru ca nu stim daca nu tocmai acum geniul poetic nu se pregateste sa iasa undeva la lumina. Sau a iesit deja si asteapta sa fie identificat. Cunoasteti doar basmul cu calul rapciugos... C.I.U:Ati asteptat decenii la rând aparitia unui alt Eminescu... Daca aparea n-ar fi avut soarta celui cunoscut? Pentru ca, iata, pentru ”Dilema”, publicistica lui Eminescu este ”reactionara”, el este xenofob. ”Clasicii, ca sa traiasca estetic si sa se bucure de pretuirea noastra, trebuie sa se supuna, repetat, examenului nostru critic, singura forma de omagiu.” Admirabila definitia data de dv.! Dar unii ”mari” analisti aduc, în loc de omagiu, o denigrare feroce...Cum ar putea lupta literatii împotriva acestor încrâncenati? Cât reprezinta, în procente, si ce calitate au, în fond, acesti denigratori? E.S:Am scris în repetate rânduri ca Eminescu este victima a doua fatalitati, a doua tipuri de paranoia: 1) una care îl supraliciteaza, terorizându-ne pe toti prin discursuri encomiastice si goale, insultatoare, în fond, pentru poet prin lipsa lor de masura si imaginatie si 2) alta – paranoia negationista – ca raspuns la cea dintâi. Nu stiu care este mai nociva... Cea care contesta absurd si imoral o mare poezie sau cea care o striveste cu fraze goale si printr-o mistica a sublimului?... Este limpede ca nu avem de ales între detractorii si zelatorii lui Eminescu. Sa ne întoarcem la poezia, la proza lui politica si proza lui fantastica. Avem ce gasi... Cei care o neaga Prosteste nu fac decât sa-si flateze lipsa lor de gust si imensa, nerusinata lor mediocritate. C.I.U:Ca si alt mare prieten al dv., Marin Preda, aveti cultul tatalui. Unii critici îl acuza pe autorul ”Celui mai iubit....” pentru vrute si nevrute...Cum ati reactionat, cum veti reactiona, mai ales în calitate de exeget al operei sale? E.S:Cum sa reactionez? Scriind despre opera lui si încercând, astfel, sa dovedesc ca detractorii lui Preda n-au dreptate. Unii, mai vechi, s-au compormis singuri prin tenacitatea urii lor nediferentiate (Gh. Grigurcu, Al. George), altii mai noi si mai titrati (Eugen Negrici) trebuie demontati cu argumente estetice. Am facut si fac acest lucru, trebuie sa marturisesc, cu neplacere. Nu-mi place sa fiu nici avocatul apararii, nici al acuzarii. Vazând însa ca putini dintre critici literari de azi se arata preocupati de ceea ce se întâmpla cu valorile noastre spirituale (zic putini ca sa nu zic ca aproape nimeni), am intervenit de câte ori am putut si am avut unde, caci nu-i usor sa gasesti un loc unde sa raspunzi unui atac în presa noastra libera si independenta... Pierd timpul, cum îmi reproseaza un amic literar, îmi risipesc inutil energiile intelectuale, cum ma povatuieste altul?

Nu cred. Injustitia, prostia, reauavointa nu mor totdeauna de moarte buna. Trebuie ajutate sa dispara... iata, dar, de ce ma amestec în astfel de chestiuni, cu riscul de a fi socotit un indezirabil fan. Fie, accept daca mi se recunoaste faptul ca simpatia mea are o ratiune estetica… C.I.U:Cum sunteti priviti de catre tinerii critici, dv., Nicolae Manolescu si ceilalti, care veniti din secolul al XX-lea? E.S:As vrea si eu sa stiu ce cred tinerii critici despre noi, „saizecistii”. Am primit câteva semne de simpatie din partea unora, am primit si mesaje de ostilitate. Câta vreme în discutie este opera mea critica, nu zic nimic, nu protestez, nu deschid o campanie de presa împotriva celui care ma contesta. N-am facut acest lucru niciodata. Ce-mi displace, ce ma îngrijoreaza este faptul ca unor cronicari literari le este teama sa scrie despre cartile mele. Sa nu se supere cine stie cine... sa nu se supere, de pilda, Dl. Roman Horia Patapievici si sa le taie bursele sau directorul unei reviste literare sa le interzica sa mai publice. Aceasta lasitate este primejdioasa. Nu-i critic cu adevarat cel care nu învinge în el teama de a spune ce crede despre o carte indiferent de cine este scrisa. Se practica, observ, complotul tacerii... Socoteala proasta în critica, dupa opinia mea. Diplomatie perdanta. C.I.U:S-a vorbit despre o oarecare concurenta (chiar o adversitate, dar civilizata) între dv. si d-l Manolescu... A fost, mai este? E.S:Nu stiu. Dvs. ce credeti? C.I.U:Ati fost pe Valea Timocului însotit de Adam Puslojic...Eu stiu dintr-o discutie între patru ochi cu un român de acolo ca situatia vlahilor este foarte grava, nu cum se prezinta oficial. Astfel, bisericile si scolile românesti sunt desfiintate mai rau ca pe vremea turcilor, aducerea cartilor din România de catre un vlah înseamna diversiune si se pedepseste cu închisoarea, muzica româneasca a devenit sârbeasca, poporul sârb este popor sfânt si are numai drepturi...etc. Cum actioneaza România în favoarea românilor din Iugoslavia? Implicarea Academiei? E.S: Adevarat, Academia Româna s-a implicat si a facut bine. Am avut o discutie utila, cred, cu autoritatile bisericii ortodoxe sârbe (chiar cu patriarhul Pavel), în compania prietenilor nostri Sîrba Ignatovici si Adam Puslojc, scriitori cunoscuti si influenti în Serbia... Sper ca toti cei implicati în aceasta problema sa înteleaga ca orice comunitate are dreptul, ca si orice individ, sa se roage în limba lui. C.I.U:Noica dorea un stat de filosofi care sa stie greceste. Gândindu-se ca a existat un stat cu prim ministru filosof (Seneca) si cu împarat nebun (Nero) nu a mai avut aceasta dorinta. Noi, care dispretuiam- pe vremea comunismului- ministrii analfabeti, avem astazi la conducerea tarii numai doctori în drept , în litere, în mecanica, în medicina...etc. Viata noastra nu s-a schimbat în bine, cultura parca da înapoi..., educatia –vai de ea! Ce-i de facut? E.S:În tineretea sa, Noica visa, într-adevar, un stat condus de filosofi, mai târziu si-a schimbat însa gândul, citându-l pe Erasmus... care, la rândul lui, comentându-l pe Platon, punea la îndoiala folosul pe care îl aduc filosofii când se amesteca în treburile politicii: gândindu-ma cine a fost ministrul (consilierul) lui Neron, tot mai vreti ca filosofii sa vina la putere?! Nu-i nimic de adaugat... Doar atât: ne dam seama ca nu-i bine nici cu politicienii de meserie care ajung ministri. Nu stiu ce-i de facut, sincer vorbind. Poate doar sa-i trimitem pe politicieni la scoala, dar nu în catuse. C.I.U:În Academia Româna sunt persoane onorabile dar și multe controversate ca Ion Solcanu, Anghel Stanciu, V-le Burlui etc. proveniti de la anumite partide. Pe ce criterii? O personalitate ca Nicolae Manolescu nu a fost acceptata ca membru plin, iar ei da.. S-au opus Sectiunile stiintifice sau este o manipulare penibila? Culmea ar fi ( si nu mas mira) ca votul negativ sa fi venit si de la anumiti umanisti din Academie.... E.S:D-nii Solcanu, Dl. Anghel Stanciu nu sunt membrii Academiei Române. Sunt membri altor academii pe care, pe buna dreptate, Academia Româna nu le recunoaste. Si nici nu are cum, pentru ca ce valoare, cât de serioasa poate sa fie o „academie” care ignora criteriul valorii.? Si Dl. Ion Solcanu si Dl. Anghel Stanciu sunt oameni stimabili dar ei s-au bagat unde nu trebuie. Cât despre N. Manolescu, el este membru al Academiei Române. L-am propus chiar eu si a fost primit. Când l-am propus, dupa câtiva ani, tot eu, pentru a fi titularizat, i-au lipsit câteva voturi pentru a fi acceptat. E regretabil, dar nu-i o tragedie. Oricând votul poate fi reluat. Între timp, Dl. N Manolescu s-a suparat pe mine, nu pe cei care, observând ca el nu trece niciodata prin Academia Româna, nu i-au dat votul lor. N-am înteles de ce el da vina pe umanistii din Academia Româna, când umanistii nu reprezinta decât o patrime din numarul membrilor... Din sectia de Literatura au fost în sala doar patru... Cum puteau influenta ei votul adunarii, va întreb?!... Parasiti, va rog, ideea manipularii pentru ca, cine stie? se gaseste cineva care crede în ea si, daca crede, fandacsia e

gata!... Si asa lumea româneasca este plina de fandacsii negre si de scenarii apocaliptice... Mi s-a parut ca N. Manolescu chiar a început sa fabrice unele... M-a surprins. Îl stiam un om lucid... C.I.U:L-ati cunoscut pe secretarul particular al lui Vilhelm Filderman, presedintele Federatiilor Evreiesti din România în vremea lui Antonescu. Acest prieten al românilor v-a contactat în vederea lasarii testamentului sau Academiei Române. Din pacate, Mossadul a fost mai iute si a confiscat documentul înainte de a ajunge la dv. Testamentul era mai mult decât un simplu testament...De ce a dorit sa-l dea Academiei? Alte implicatii, complicatii în acest caz? E.S:L-am cunoscut, într-adevar, la Paris cu 10-15 ani în urma pe fostul colaborator al Presedintelui Federatiei Evreiesti si am discutat cu el despre memoriile lui Wilhem Filderman... De la el am aflat, întâi, ca aceste memorii exista si sunt pastrate la o banca din Statele Unite. I-am propus, atunci, sa le încredinteze Academiei Române pentru a le publica, asigurându-l ca nici o propozitie nu va fi eliminata. Mi-a cerut un ragaz, apoi, când am reluat discutia, mi-a raspuns ca nu poate onora aceasta propunere pentru ca autoritati mai înalte decât el au hotarât ca memoriile în discutie sa fie încredintate institutiilor abilitate de la Ierusalim. Discutia mea cu secretarul lui W. Filderman s-a oprit aici. Fostul meu student si, apoi, coleg de Facultate, profesorul Ion Coja, a reluat acest caz într-o serie de articole publicate în ultima vreme si a trimis chiar o scrisoare la Academia Româna, cu solicitarea ca înalta institutie sa intervina pentru a obtine de la autoritatile israeliene manuscrisul acestor însemnari (donate, zice el, prin testament Academiei Române), însemnari care pot elucida evenimentele de la începutul anilor ’40... Într-o discutie particulara avuta cu profesorul Ion Coja i-am comunicat ceea ce v-am spus si Dvs. Tin sa precizez si aici ca n-a fost vorba de o donatie facuta Academiei Române prin testament de Wilhem Filderman, ci doar de posibilitatea de a tipari la Bucuresti, prin grija Academiei Române, aceste pretioase, dupa cât se pare, confesiuni facute de un om care a trait în inima unei tragedii colective si a avut taria de cuget si onestitatea de a ramâne pâna la capat obiectiv.

PETRE ISACHI

Motto: „Lumea există pentru a deveni o C a r te” (Mallarme)

D u p ă mitografiile directorului Editurii Salonul Literar – Vrancea, scriitorul Culiță Ioan Ușurelu, debutanta Elenoire I. Chirilă, elevă în clasa a X-a, Filologie, la Colegiul „Unirea” din Focșani, ar fi gândit/ scris romanul parabolă, postmodernist-suprarealist, în esență, o veritabilă distopie orwelliană, Al doisprezecelea ceas, când era în clasa a IX-a, ceea ce ar trăda cu siguranță, un talent precoce, de scriitor născut aparent întâmplător, ce l-ar fi încântat, probabil, și pe un Camil Petrescu, care, se știe, era convins că romanul trebuie încercat după vârsta de 40 de ani... Autoarea, o ștrengărită cerebrală, cu spirit de observație balzacian și cu o șapcă elocventă (am căutat să -mi cumpăr și eu una, dar nu am găsit în orașul meu) se află deja într-o polemică estetico-poetică/ poietică, desigur, condusă grațios-orgolios, cu autorul volumului Romanul adolescentului miop, atât în ceea ce privește transfigurarea neliniștilor spiritualcognitive și negativismul moral al copiilor/ adolescenților, cât și în ceea ce privește arta compozițională a acestui gen proteic numit romanul politicosatirico-onirico-alegoric. Polemica imanentă continuă însă și cu italianul Giovani Papini din Un om sfârșit, căruia îi contrazice neostentativ, scepticismul și filosofia nietzschean-cioraniană,dar și cu Ionel Teodoreanu cel din Ulița copilăriei, căruia îi estompează kantian cunoscuta viziune idilică și nostalgică asupra copilăriei și adolescenței. În general, Elenoire polemizează, probabil fără să-și propună, cu literatura ce are drept personaj-idee, începutul continuu, sfânt, al unei vieți misterioase, predestinate ce îndeplinește toate condițiile pe care le cer simultan, sublimul, absurdul, tragicul și comicul existențial. E. I. Chirilă- o lucidă din familia de spirite a Hortensiei Papadat Bengescu, și-a asumat fără rezerve, pluralitatea de blesteme suportate de scriitorul etern: condiția de sclav al cititorului nenăscut încă, singurătatea eminesciano-bacoviană, umbrela

DORINŢA – SUFLETUL VOINŢEI ȘI PROVOCAREA DESTINULUI SAU O POSIBILĂ CRUCIADĂ A COPIILOR ÎNTR-O DISTOPIE ORWELLIANĂ

oximoronului „curat-murdar”, voința de a reflecta hazardul și nevăzutul-este convinsă că trăim într-o lume în care „nu poți avea încredere decât în tine”, o lume paradoxală, unde avem tot timpul, ceea ce nu avem. Așa se explică de ce tânăra scriitoare din Focșanii lui Culiță Ioan Ușurelu face din maxima „orice persoană are o dorință ascunsă”, un personajconcept, un personaj-lege structurator, ce configurează ars poetica romanului alegorico-fantastic, Al doisprezecelea ceas. Personajele Ethan, Ray, Trix, Kev și Jary, copii ai străzii, anonimi, fără părinți, frați, casă, școală, biserică, educație, supraviețuiesc miraculos și actualizează mitul prieteniei, al fericirii, dar și mitul zidului ce desparte etern Lumea coruptă și înstrăinată tragico-absurd, de ea însăși și de lumea sacră. Vocația pentru fantastic și magic o ajută pe talentata debutantă să-și potențeze funcția fantastică a imaginarului și să-și structureze baroc-ingenios arhitectura celor XIX capitole ale romanului, să transfigureze, aparent sub aura ludicului, mitul libertății, plecând de la motivul ciorii, „pasărea țiganului”( Hașdeu), „profesoara de biologie”, și de la visul utopic al unei posibile lumi perfecte. Desigur, „fericirea este cheia” perfecțiunii visate. Interpretarea/ decodificarea simbolisticii personajelor, a locurilor, a „nodurilor” și a semnelor din acest volum cu surse în universalism, dar și în autohtonismul mitico-fantastic– cioara/ Elise, castelul, zidul „pictat din cap până în picioare cu graffiti”, crocodilii, peștera, ursul/ profesorul de istorie, regina, tărâmul „creat pentru toate sufletele nefericite”/ raiul, Heracliff (spațiu unde „totul e posibil”), Crown, veverița, trandafirul, ceasul, timpul, castorul orb etc. – este lăsată la alegerea lectorului. De pildă, cioara are o pluralitate de conotații simbolice: simbolul morții, al sinistrului, tenebrelor, furtișagului, murdăriei de orice tip, prevestitoare de vremuri rele, dar, în același timp, și o pasăre a înțelepciunii, cu unele atribute de donator mitic, pasăre solară la chinezi, în creștinismul Evului Mediu, o

întruchipare a forțelor răului și a diavolului, încât perspectiva propusă de autoare – aceea a tipologiilor fundamentale impuse de raporturile dintre fantastic și categorii precum miraculosul mitico-magic, ocultismul inițiatic, alegoria poetică etc. – trădează harul de a conferi un statut ontologic scriiturii, inconfundabil și deschis interpretărilor. Migrația temelor și a motivelor începe odată cu implicarea în narațiune a dorinței de fericire („ascunsă”) a fiecăruia dintre personajele actante. Cum? Uitând de cei din jur și apropiindu-se de Eu care, se știe de la Freud, nu este stăpân în propria casă.Sau evadând într-un vis cât mai depărtat de România, fără să țină cont de sfatul din cunoscutul vers eminescian:„Nu căta în depărtare fericirea ta, ...!”Este insinuată/ sugerată ca soluție iluzorie, fuga, exilul, migrația, imigrația: - Hai să plecăm cu toții, să fugim departe! Vom merge unde ne cheamă ea și vom face parte din lunea ei perfectă! p.20 (...) Am avut un vis... o femeie cu o rochie lungă până în pământ, albă ca laptele. Părul era împletit, de culoarea spicului de grâu, dar fața nu era vizibilă... Vino, copile! Aici nu vei mai suferi niciodată... Veniți împreună și veți fi fericiți pentru totdeauna! Lăsați trecutul și bucurați-vă de viață. Veniți în tărâmul meu!”, p.21. Cum suntem sclavii propriilor opțiuni, alegerea noastră devine închisoarea noastră. Dar să vedem cum percepe eul auctorial această visată irealitate: „Acest tărâm este o închisoare. O închisoare a sufletelor. Persoanele care vin aici sunt transformate în animale, iar sufletele lor sunt ținute în globul de cristal al reginei, unde se hrănește cu eternitatea altora! De aceea nimeni de aici nu îmbătrânește. Toată lumea e tăcută, dar toți știu ce se petrece”, p. 67. Sistemul totalitar al Raiului părăsit, cum se știe, de cuplul mitic Adam - Eva, și unde domnea libertatea absolută, configurează la modul ideal, eterna opoziție: condiția dată vs. condiția dorită, transfigurată genial și de Eminescu în capodopera Luceafărul. Ce vreau să vă sugerez este că debutanta Elenoire Chirilă știe să-și aleagă modelele tutelare din marea literatură a lumii. Dar să nu divagăm și să pierdem, astfel, din vedere, mașina de manipulare specifică nopților totalitare – iată un alt model tutelar asimilat de debutantă: George Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru și fabula politică Ferma animalelor–;Spațiul, poetica atmosferei și mitul puterii omnisciente, omnipotente și ubicue amintește și de două romane de referință ale lui Kafka, Castelul și Procesul. Iată însă viziunea debutantei de la Colegiul „Unirea”:„Uite cum stă treaba. Regina are acces la gândurile și amintirile celor de aici. Odată ce-a pus stăpânire pe tine, îți șterge detaliile importante din viața ta și te va face să crezi și să vezi doar ce vrea ea! Cei de aici își dau seama de asta, dar nu se pot împotrivi. Nu pot acționa în afara dorinței reginei. Ei sunt controlați, noi suntem controlați. Sunt sigur că regina a aflat de conversația noastră, căci aude și vede tot ce se întâmplă în acest univers. Vă rog, până nu e prea târziu, fugiți!”, p.68. Desigur, Regina/ Hera simbolizează mitul autocrației. Demitizarea dictatorului totalitar, nașterea alarmantului și periculosului proces al înrobirii voluntare, ștergerea memoriei, dispariția frontierelor între adevăr și minciună, subiectiv și obiectiv, între realitate și iluzie, beția puterii și înțelegerea „teroarei Istoriei” sunt tot atâtea teme-cheie ale acestui roman politic, configurat ingenios sub hainele ludicului, fantasticului, magicului, miraculosului și ale dorințelor ascunse: „Veverița este sub conducerea mea. Toți de aici sunt sub conducerea mea, la fel cum ești tu, chiar dacă nu vrei să accepți asta. Ai fost mințit, Ethan. Fiecare lucru pe care l-ai făcut în Heracliff mi-a fost comunicat mie. Absolut totul, încă de când tu și frații tăi ați apărut în viziunile mele. Am deschis acest tărâm pentru voi și am jonglat cum am vrut cu fiecare. (...). Nimeni nu îți este cu adevărat prieten, mai ales aici. Nici măcar draga ta Crown. Până și ea mi-a dat de veste că urma să intri în palat, de aceea am lăsat un singur soldat să păzească poarta, pentru a-ți fi mai ușor de pătruns. Te-am așteptat și ți-am urmărit fiecare mișcare. Te-am condus la mine până la momentul ăsta, și, chiar acum, te am la degetul mic, exact unde voiam de la început. Domnul Wells, Elise, Crown, Veverița..., chiar și Castorul... toți te-au trădat, Ethan, toți.”, p.102. Nu e greu de observat că scopul Puterii este puterea care aspiră la veșnicie. Nicio formă de supunere nu este uitată/ neglijată: delațiunea, trădarea, încurajarea celui mai abject oportunism, confiscarea memoriei, distrugerea oricăror relații de prietenie, de iubire a tot ce este liber și spontan, cu scopul de a perpetua frica și o serie de idei pseudoumaniste: libertatea înseamnă sclavie, ignoranța înseamnă forță, război înseamnă pace etc. Actualitatea scriiturii care trădează lecturi și modele de referință europene este frapantă, dacă avem în vedere, mai ales, vârsta autoarei. Tăcerea, straniul consimțământ la starea de sclavie, conformismul cel mai obedient, aproape subuman, indiferența, resemnarea, estomparea totală a distincției dintre adevăr și minciună, o anume oboseală existențială, înstrăinarea, dezrădăcinarea etc. sunt semnele inconfundabile ale eternizării sistemului totalitar, în care locuitorii sunt împietriți, devin obiecte. Închei succintele însemnări

This article is from: