NICOLAE PETRESCU—REDI, CLIPE CU COTNAR

VIȚA

Trec turci, puhoi, Spahii și ieniceri, Lui Vodă să-I răpească vinul din plăceri,

în viața lui pătrund cu gând năuc, lovesc și-adorm cu capul pe butuc.

Vino, Cotnar, cu dulcea-ți licoare, vin, iar, la domnul Ștefan cel Mare,

cu mir sub frunte și-ecou de ler,

cu înstelări pe-al gurii roz cer…

Oștenilor dă-le o rază, ori două, trecută prin șipot de tulnic și rouă,

ajută opinca și focul din strună, cu hora să fure rotundul de Lună…

Străinul de-ajunge pasul să-I curme, tu pune-n pocale jarul din urme,

curgă văpaia cu licăr de stea, curgă, Cotnare, din inima ta…

Mai vino, Cotnar – e sărbătoare, flutură steaguri în calendare,

aminte adu-ne de-apusuri și zori, de vița crescută sub soare, sub nori !

HRISOVUL

Pogor în trecut, ajung pe moșia lui Ștefan cel Mare,

sorb din Cotnar, primesc hrisovul de-nnobilare.

Pocale închin, mă spovedesc, prin cer se-nvârte beciul domnesc!

Urc pe cai mari, m-ajută aice un vrednic boier, aprodul Purice.

Cotnar când nu beu – la-ndemnuri divine – eu cred în zei, dar nu cred în mine…

Buciumul sună, Tătarii trec hotarul moldav,

aprigă-i lupta, tăioasă e arma muiată-n Cotnar!

TOADER RĂDUȚĂ (EU…)

Sunt fiul Vrancei sunt muntean din lutul Cozei plămădit, din tată-n fiu os de moșnean cu munți și ape logodit. În grai de doine-s îngânat în bătătura de oieri Canele, plai îngemănat, frate mi-ai fost până mai ieri. Răsuna bucium la apus vibrând în lemn scobit de tei, din Porcu, baciu-avea de spus că mută turma-n Locotei. Poieni în trepte se coboară spre splaiul Putnei din aval, oierii se întrec spre seară doinind din fluier și caval. Cascada Putnei bubuind ca o frântură de ocean, mă fascinează povestind balada baciului vrâncean. Din târla scumpilor părinți privesc la Geamăna spre est, aievea-i văd ca niște sfinți în naltul spațiului celest. Și mă închin la vatra lor, de doruri plină până-n prag, cusute-n cifrul iilor și-n al baladelor șirag…

În leagănul amurgului, tiptil, se furișează amintirile... Ca într-o vrajă te cuprinde sânul roditor și nu te miri de binefăcătorul dar, nici de căldura neasemuită a cuibului dintâi... E un firesc pe care îl respiri, în șoaptele nedeslușite încă percepi ocrotitoarea umbră și ochii tai, descoperind lumina, privesc icoana născătoare de minuni, e prima între îngeri, și-ți va șopti, cu vocea sugrumată de iubire: mama…

În munții mei cu stelele în cetini, izvoare curg cascade în miniatură, șoptind durerile strămoșilor în susur ca pe o sfânta cuminecătură. Îmi picura în sufletul amar de depărtări trecute, dulceața sânului de mama, cu fiecare zi sunt mai aproape de glasul tainic ca o stenogramă. În cifrul ei dezleg misterul foșnetului fagului din coasta, umbrind cu dărnicie și mormântul și mușcata albă din fereastra...