CORINA LIGIA PĂTRAȘCU, POEZII

CORINA LIGIA PĂTRAȘCU

Răspuns

soare fină. Nunta cosmică

Mă ridic și mă îndrept din tină. Și ador să zbor, plutesc fără odihnă. Mă-nvață, mă-nalță și malină Cu dor, fior, amor. Strân-

Nu mă opresc din drum. Tu, numai vină! Mă-nalț în zbor, în dor, fior. Tu, vină! Iubind, iubită sunt, flacără vie! Mă-nvăluiești, lucind în poezie.

Alunec în culoare și mă-nvelesc cu ea, Culoare ce mă doare, când vine-n lipsa ta. Și mă prefac în roză, parfumu-mi picurând Pe-o adiere lină, prin suflet străbătând.

Suflarea-ți este blândă, pe chipu-mi tresărind, Și mângâierea-ți caldă, pe trupul meu arzând. Privirea ta străbate tot drumu-acesta lung O clipă. Doar o clipă, și ești la mine-n gând.

Am sens acum, în drumul către tine! Cu soare în privire, mănunchi de raze fine. Cu stelele din noapte, ce toate murmurând: „Iubirea ți-e aproape, iți face legământ!”

Și luna îmi zâmbește cu gingașă iubire, Și-mi dă șirag de perle. Din tine pân` la mine. Și oglindit în mare, întregul Cer ce cântă: „E nuntă. Nuntă mare!”, iar mirii se sărută.

Pământul, vesel, e în sărbătoare! Așterne primăvară și-mpodobind cununi, Copiii și-i cuprinde, la pieptul Ei, zicând: „Mereu să fiți iubire, în lume strălucind!”

(din volumul de versuri, E timpul iubirii) cerul nu deșiră încă stele candela e stinsă norii visează furtună armăsarii pur-sânge joacă macii înghițiți de jarul apusului

iubite, nu țin minte sărutul tău știu doar că inima mea te caută în inima macilor...

Desfrunzită

ah, toamnă... pune veșmânt pământului meu apusul închide-l cu pleoape de plumb păsările rătăcite nu mai pleacă în țările calde doarme, Soare, pat de frunze așază de-acum în păr oprește-mi desfrunzirea cu palmele tale

dar de-o veni stropește-mă cu vin și bea din cupa de argint numele meu

mă doare, toamnă, să plângi puțin.

(din volumul de versuri, Vând rochie de mireasă)

Evadare

M-am hotărât să fug în sfârșit am îndesat în buzunare tot în cel drept, un codru de pâine o nucă, hârtie roz- habar nu am de ce roz, un ruj în buzunarul stâng o cutie cu chibrituri, un nasture, o bomboană nu știu de ce am luat inima în pungă, o bucată de pământ.

(din volumul de versuri, Am doruri prea adânci)

PAULA BÂRSAN

Religie

Luați-vă-n mână obrazul, În palmă Ca să înțelegeți nemărginirea. Eu mi-am cuprins fața Și respirau fluturi prin ea. Eu nu cred în fluturi atât de iluzorii. Dar cred în aripi de stele Și-n fluturii inimii mele Ieșind prin pleoapa ta.

Înălțarea

Mordanți de fixare Ale mele împotriviri, Cobori o mare S-o urci nemuriri, Speranțe sudate-n sărut. Da, sunt o secundă săltată,

Văpaie e sufletul meu Pornit din dans de metoriți, Culoare de vii, Să învii.

Carillon

Pastorală, te cânt, Te aduc, te scufund, Scapular te dezmierd, Te desfac în păcat. Vraja ta, Nu pot risipi dangăt. Nasc zori de zi peste ea.

Mulaj

Când nimeni nu poate doini sufletul meu, Mă trezesc inocentă. Apoi, chem al tău ecou Miazăzi pe scâncet de zeu. Mă cobori pantă de nor, Elice pe al tău zbor, Topesc lumina-n amprentă. Fără cuie și plumbi Pornesc toaca timpului tău. Verosimilul Verde

Spațiul tău îl zburam. Emoția răsfira albii alungate spre pisc relaxat Apoi, cuceream smaralde invadate aerian. Canioane de lacuri ridicai plauzibil, Răsăreai crudul april în cascade Și-l duceai oferit în norii albiți, obosiți de plutit. Doreau zenit abandonat în spumă de încolțiri.

Crochiu

Nivelam mângâierea în coamă, Spintecam în cobalt, Spărgând zarea iluminării de val. Aveam o lampă albă, gofrată Cât doar ungherul de fată poate S-aprindă jăratec privirii. Ropotind în galop, Fără de stop Lunecarea mea năucitoare Apridea răsaduri de stea, Te-nălța foc albastru în șa.

Truism

Ai nevoie de timp Să întărești Vanități ce țipă, oglindite-n zare.

Își strigă chemarea de apropiat ger În amăgire de cer, dezvelirea. Te cheamă ele Să cugeți geneza. Crudă, verde-ntomnată. Ce cald zâmbet de fată M-adună din tine Obârșie-n sclipire.

Avalanșa ne risipise în toate colțurile țării. După accidentul nefericit, în care pieriseră trei dintre noi, iar alți doi rămăseseră infirmi, legătura grupului nostru de prieteni se destrămase. Frica de zăpadă și de schi nu ne mai adunase niciodată laolaltă. În schimb, în fiecare lună de vară, îi vizitam și le țineam de urât, câte o zi și o noapte,pe cei ce rămăseseră în scaunul cu rotile. Era mijlocul lui iunie. Împreună cu Bogdan stăteam în balcon și admiram parcul de peste stradă. – Locul acesta a devenit cinematograful meu 3D, mi-a spus, la un moment dat, prietenul meu arătând spre binoclul și spre aparatul de fotografiat de pe etajera pe care se mai aliniau mai multe ghivece de flori divers colorate. În fiecare noapte, vizionez câte un film. Se întâmplă foarte rar să văd vreo reluare. Viața mea a căpătat un alt sens de când fac fotografii sau filmez scene de pe aleile de vis-a-vis. Vrei să-ți prezint câteva dintre personajele mele? m-a întrebat zâmbind Bogdan. – Îhî, i-am răspuns, dând afirmativ din cap pentru a-mi întări răspunsul. – Să intrăm în sufragerie și să privim în laptop. Aici le-am stocat pe toate, mi-a mai spus deschizând un folder ce se chema Poveștile parcului. Bogdan a dat dublu clic și o galerie de imagini cu tot felul de chipuri, care mie nu-mi spuneau deocamdată nimic, au început să se deruleze pe ecran. Ce părere ai? m-a întrebat mărind câteva poze: un bărbat cu un picior de lemn, cu părul nins prins în coadă la spate, o femeie cu ciorapii roși în genunchi și cu un paner cu hăinuțe pentru nou născuți pe mână, un adolescent cu un toc de vioară în brațe, ciotul unui plop acoperit de o umbră. – Mie, sincer să fiu, nu mi-au trezit niciun interes. Probabil, tu cunoști lucrurile interesante din spatele acestor instantanee. Altfel nu mi le-ai fi arătat.

– Ai dreptate. Hai să urmărim împreună povestea bărbatului cu un singur picior! – Bine, i-am răspuns. Ne-am întors pe . Înserarea îmbrățișa aleile care, ca un buchet de raze, se adunau în micul rond din centrul parcului. Agitația începea să se potolească. Copiii și bunicii sau părinții lor, însoțiți, unii dintre ei, de animalul de companie preferat, se retrăgeau spre blocurile care înconjurau parcul ca o adevărată cazemată. În apartamente, luminile se aprindeau una câte una. Cartierul, mângâiat de umbrele ciocolatii ale întunericuluibalcon, se transforma, puțin câte puțin, într-un tort cu zeci de lumânări cu flacără portocalie. În parc, platanii SALONUL LITERAR / 28

NINA-ELENA PLOPEANU SPIRALA MORŢII

urau cu voci răgușite somn ușor florilor de gheață care tocmai înfloriseră și se pregăteau să-și doarmă somnul de frumusețe. Numai așa puteau să-și păstreze capetele movulii atrăgătoare până târziu spre toamnă. – Iată-l, mi-a întrerupt Bogdan reveria, arătând spre bărbatul ce-și mișca cu îndemânare cârja metalică în care își sprijinea brațul drept. – Este bărbatul cu părul prins în coadă,am răspuns. Pe umărul stâng are o pereche de patine, am completat uimit. Bărbatul s-a plimbat încet și îndelung, de parcă nu avea altceva de făcut decât să rătăcească fără rost pe aleile bătătorite. Din când în când se oprea și își mângâia cu privirea cele două patine. Aproape de miezul nopții, s-a așezat ostenit pe banca de lângă rond pe care până atunci o ocolise intenționat. Și-a pus patinele pe genunchi ca pe o iubită ce se dorea alintată și a privit intens în lumina neoanelor care incendiau parcul. Printre frunzele copacilor au început să coboare nenumărate aripi, la început incolore, apoi albe, din ce în ce mai albe. – Puneți ochelarii aceștia! Privește, m-a făcut atent Bogdan, ninge! – Glumești, i-am răspuns. Nu sunt decât gângănii ale nopții. – Uită-te mai bine! În curând, totul va fi acoperit de zăpadă. Apoi va ploua și rondul se va transforma într-un adevărat patinoar. Am privit cu luare aminte și am observat că vorbele prietenului meu erau adevărate. Pe luciul gheții coborau în spirală, rotindu-se, steluțe de zăpadă. Doi patinatori, un el și o ea, îmbrăcați în straie albe, încărcate de paiete, străluceau printre arbori. Bărbatul nu-și lua ochii de la personajele de pe gheață. Păpușile de porțelan interpretau pași arăbești și se roteau amețitor în combinații de piruete. Tribunele vibrau. Muchiile patinelor, sub care gheața se îmblânzea, desenau serpentine circulare. Bibelourile vii se ghemuiau și se roteau ghemuit. După o amețitoare secvență de pași, tânărul și-a ridicat partenera deasupra capului și a aruncat-o spre cerul plin de stele, către spirala Iras, a cărei nebuloasă tocmai prevestea moartea unui astru. Steaua muribundă șia dezbrăcat, într-un ultim dans, una câte una, hainele împroșcate cu praf de heliu. Focul a îmbrățișat gheața. Patinatorul a smuls cu brațele-i de fier din ghearele păsării de lumină trupul plăpând și împreună s-au avântat, pentru ultima oară, într-o complicată spirală a morții. Mi-am dat jos ochelarii. În parcul de peste stradă nu se auzea decât zgomotul strident al cârjei de metal care lovea ritmic dalele de piatră.