ALBERT EINSTEIN, O SCRISOARE

a regimului, și și-a îndepărtat curtezanul cu două fețe. „Cenaclul Flacăra” a fost o întâmplare unică în Europa de Est. Dar a fost și un drog al violului. Rezonanța de astăzi a titulaturii nu are cum să nu includă, forțamente, maleficul și sublimul în același timp, amestecate inextricabil. În asta constă responsabilitatea istorică a colaboraționismului păunescian – în a fi folosit aripile artei pentru a crea doar iluzia libertății (și, prin urmare, a insufla insidios supușenia) într-un spațiu la marginile căruia întâlneai inevitabil gratiile. Fenomenul, foarte complex, nu poate fi rupt de contextul politico-ideologic în care a apărut, al cărui produs a fost. Astăzi, poate fiecare vede, în fomula „Cenaclul Flacăra”, altceva. Fiul încearcă să reabiliteze memoria tatălui. Artiștii aduc un omagiu scenei care i-a lansat și le-a dat posibilitatea să devină celebri. O parte a publicului, nostalgici al tinereții (cine nu e?), încearcă să retrăiască acele momente. O altă parte a publicului păstrează idiosincrazia la ditirambele scandate atunci de oportunistul histrion. Există însă o categorie care nu mai poată să aibă nicio reacție. Morții din decembrie ’89. Cei care au ieșit în stradă să scape de Ceaușescu, de comunism. Privită prin ochii lor de sticlă, resuscitarea fie și numai a siglei Cenaclului Flacăra” apare ca o a doua înmormântare. Iar în ochii unora dintre noi, cei vii, apare ca un sacrilegiu. Cât despre impetuosul și impenitentul Adrian Păunescu, nu este exclus să aibă parte, în posteritatea târzie, de un destin – mutatis mutandis – asemănător cu cel al importantului scriitor francez Louis – Ferdinand Celine („Voyage au bout de la nuit”), ostracizat imediat după război (a făcut și un an de închisoare) din cauza colaboraționismului său cu regimul pro-nazist de la Vichy. La 60 de ani de la moarte, Celine, la vremea lui cunoscut pentru atitudinile scandaloase, provocatoare, chiar antisemite (care însă, nota bene, lipsesc din operă!), a devenit al doilea scriitor francez cel mai tradus, după Proust, fiind reintegrat în patrimoniul spiritual al țării. Cine știe, poate și în cazul poetului, după ce balsamul uitării se va fi așternut peste cugetul traumatizat al mai multor generații, „ultrasentimentele” și “repetabila povară” să prevaleze… Căci și operele sunt copii care merită viața lor proprie, departajată de păcatele părinților.

La sfârșitul anilor ‘80, Lieserl, fiica celebrului geniu, a donat Universității Ebraice 1.400 de scrisori, scrise de Einstein, cu ordin de a nu le publica conținutul decât la două decenii de la moartea sa. Aceasta este una dintre ele, scrisoare pentru Lieserl Einstein. „Când am propus teoria relativității, foarte puțini m-au înțeles, iar ceea ce voi dezvălui acum pentru a transmite omenirii se va ciocni cu neînțelegerea și prejudecățile din lume. Vă rog să păziți scrisorile cât va fi nevoie, ani, decenii, până când societatea va fi suficient de avansată pentru a accepta ceea ce voi explica mai jos. Există o forță extrem de puternică căreia, până acum, știința nu i-a găsit o explicație formală. Este o forță care le include și guvernează pe toate celelalte și se află chiar în spatele oricărui fenomen care operează în univers și nu a fost încă identificată de noi. Această forță universală este IUBIREA. Iubirea este Lumina care îi luminează pe cei care o dăruiesc și pe cei care o primesc. Iubirea este gravitație, pentru că îi face pe unii oameni să se simtă atrași de alții. Iubirea este putere, pentru că înmulțește tot ce avem mai bun și permite umanității să nu se stingă în orbirea egoismului ei. Iubirea se dezvăluie și se revelează. Pentru iubire trăim și murim. Iubirea este Dumnezeu și Dumnezeu este Iubire. Această forță explică totul și dă sens vieții. Aceasta este variabila pe care am ignorato prea mult timp, poate pentru că ne este frică de iubire pentru că este singura energie din univers pe care omul nu a învățat să o conducă după bunul plac. Când oamenii de știință au căutat o teorie unificată a universului, au uitat cea mai puternică forță nevăzută. Pentru a da vizibilitate iubirii, am făcut o simplă înlocuire în cea mai faimoasă ecuație a mea. Dacă în loc de E = mc2, acceptăm că energia de vindecare a lumii poate fi obținută prin iubire înmulțită cu viteza luminii la pătrat, ajungem la concluzia că iubirea este cea mai puternică forță care există, pentru că nu are limite. După eșecul umanității în utilizarea și controlul celorlalte forțe ale universului care s-au întors împotriva noastră, este urgent să ne hrănim cu un alt tip de energie. Dacă vrem ca specia noastră să supraviețuiască, dacă vrem să găsim sens vieții, dacă vrem să salvăm lumea și fiecare ființă sensibilă care o locuiește, iubirea este singurul răspuns. Poate că nu suntem încă pregătiți să facem o bombă a iubirii, un dispozitiv suficient de puternic pentru a distruge în întregime ura, egoismul și lăcomia care devastează planeta. Cu toate acestea, fiecare individ poartă în sine un mic, dar puternic generator de iubire a cărui energie așteaptă să fie eliberată. Când vom învăța să dăruim și să primim această energie universală, dragă Lieserl, vom fi afirmat 108 / noiembrie 2022 SALONUL LITERAR / 43

PABLO NERUDA CINE MOARE...

Pablo Neruda (pseudonimul lui Neftalí Ricardo Reyes Basoalto) (n. 12 iulie 1904 – d. 23 septembrie, 1973), poet și om politic chilian, consul în Spania, Japonia, China; ambasador la Paris, premiul „Cununa de aur" a Reuniunii Internaționale a Poeților din orașul iugoslav Strunga; Premiul Internațional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare”, 1953; laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1971.

Moare câte puțin cine se transformă în sclavul obișnuinței, urmând în fiecare zi aceleași traiectorii; cine nu-și schimbă existența; cine nu riscă să construiască ceva nou; cine nu vorbește cu oamenii pe care nu-i cunoaște. Moare câte puțin cine-și face din televiziune un guru. Moare câte puțin cine evita pasiunea, cine preferă negrul pe alb și punctele pe "i" în locul unui vârtej de emoții, acele emoții care învață ochii sa strălucească, oftatul să surâdă și care eliberează sentimentele inimii. Moare câte puțin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul sau; cine nu risca certul pentru incert pentru a-și îndeplini un vis; cine nu-și permite măcar o data în viața sa nu asculte sfaturile „responsabile". Moare câte puțin cine nu călătorește; cine nu citește; cine nu asculta muzica; cine nu caută harul din el însuși. Moare câte puțin cine-și distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat Moare câte puțin cine-și petrece zilele plângându-și de milă și detestând ploaia care nu mai încetează. Moare câte puțin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început; cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs și cine nu răspunde chiar dacă cunoaște întrebarea. Evitam moartea cate puțin, amintindu-ne întotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira. Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă. Totul depinde de cum o trăim... Dacă va fi să te înfierbânți, înfierbântă-te la soare Dacă va fi să înșeli, înșeală-ți stomacul. Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie. Dacă va fi să minți, minte în privința vârstei tale. Dacă va fi să furi, fura o sărutare. Dacă va fi să pierzi, pierde-ți frica. Dacă va fi să simți foame, simte foame de iubire. Dacă va fi să dorești să fii fericit, dorește-ți în fiecare zi...