SALONUL LITERAR ALEX ȘTEFĂNESCU
ULTIMA ÎNTÂLNIRE CU CONSTANTIN ȚOIU (Text apărut în „România literară” nr. 17/ 2021) Mai citeşte cineva azi cărţile lui Constantin Ţoiu? Oricum cei care nu le citesc rău fac. Ratează şansa de a se delecta cu o proză rafinată, scrisă de un autor care avea, în plin regim comunist, un aer boieresc. Cu figura lui distinsă, cu eşarfele de mătase cu care îşi înfăşura gâtul pe sub gulerele cămăşilor, cu plăcerea de a povesti diverse întâmplări într-un stil ceremonios-ironic părea un personaj dinainte de război adus cu „maşina timpului” în epoca lui Nicolae Ceauşescu. * Prima mea întâlnire cu el a avut loc în 1970, în redacţia revistei Luceafărul, unde fusesem invitat la o discuţie de redactorul-şef al revistei, Ştefan Bănulescu, la scurtă vreme după ce îmi încredinţase – fără să mă fi cunoscut personal – o rubrică săptămânală de comentarii critice. Eram încă student şi n-aveam haine prea simandicoase. La loc de cinste în garderoba mea se afla un sacou dintr-o stofă groasă, de un gri argintiu, importat din Cehoslovacia. Am îmbrăcat acel sacou, mi-am pieptănat atent părul lung şi m-am dus la întâlnire. Ştefan Bănulescu m-a primit politicos, dar şi cu o curiozitate pe care nu putea să şi-o ascundă, dornic să înţeleagă ce fel de de tânăr eram (îi fusesem recomandat, cu multă căldură, de profesorul meu, Nicolae Manolescu). În biroul lui s-a înfiinţat după câteva minute şi Constantin Ţoiu (redactorul-şef adjunct al revistei), cu o pipă în mână. – De unde eşti? m-a întrebat Ştefan Bănulescu. – Din Suceava. – Şi sacoul ăsta frumos de unde îl ai? – De la... şi am încercat să-mi amintesc numele magazinului de unde îl cumpărasem. Constantin Ţoiu a intervenit imediat, cu aerul unui cunoscător: – E confecţionat dintr-un postav care se face numai în Bucovina, la piuă. Uită-te şi tu – i-a spus lui Ştefan Bănulescu – ce consistenţă are! Şi imediat mi-a pipăit mâneca, invitându-l şi pe Ştefan Bănulescu să o atingă. Am deschis gura să explic că nu-i adevărat, dar mi-am dat seama că îi stric plăcerea lui Constantin Ţoiu de a apărea ca un expert în tehnica populară. Aşa că am tăcut. Iar Ştefan Bănulescu, prinzându-mi şi el între două degete mâneca, a dat din cap admirativ: – Aşa e. Se vede că bucovinenii ăștia au stat multă vreme sub stăpânire austriacă! M-a amuzat momentul, dar m-a şi încărcat cu o impostură pe care am cărat-o
107 / iunie 2022
cu mine ani la rând. * În 1999 Constantin Ţoiu m-a rugat să particip la lansarea unui nou roman al său, Barbarius (roman foarte bun, un adevărat eveniment), iar eu am acceptat cu plăcere. Lansarea a avut loc la Uniunea Scriitorilor, în Sala Oglinzilor, romanul fiind prezentat publicului de trei critici: Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu şi eu. Când am luat cuvântul m-am gândit că ar fi amuzant pentru public să povestesc întâmplarea cu sacoul şi, totodată, să mă eliberez de vina de a fi tăcut, cu 29 de ani în urmă, în redacţia revistei Luceafărul. Am evocat, deci, episodul şi am făcut... mărturisiri complete. În mod curios (poate şi din cauza vârstei relativ înaintate), politicosul Constantin Ţoiu s-a enervat instantaneu şi a început să ţipe: – Să taci! Să taci! Vrei să mă compromiţi în faţa publicului?! Vrei să creadă lumea că nu mă pricep la stofe?! Doar după ce am tăcut şi m-am aşezat din nou pe scaun, spăsit, Constantin Ţoiu a încetat să mai strige. Iar de atunci înainte parcă-parcă am început şi eu să cred că sacoul era confecţionat dintr-o stofă ţărănească făcută în Bucovina, la piuă. * Ultima dată l-am văzut pe Constantin Țoiu la el acasă, într-un apartament dintr-un bloc dinaintea războiului, aflat în apropiere de intersecția dintre Bulevardul Elisabeta și Calea Victoriei. Mai avea puțin de trăit, iar iminența morții era sugerată nu doar de figura lui pământie sau tremurul mâinilor, ci mai ales de trista inutilitate a aglomerației de cărți și reviste din casă. Ascuns printre teancuri de hârtie tipărită, unele gata să se prăbușească, scriitorul zâmbea chinuit, străduindu -se să fie politicos, așa cum fusese o viață întreagă. Tot flagrant inutile erau medaliile, diplomele, suvenirurile din vacanțe, fotografiile înrămate, buchetele de flori veștejite. Îmi venea să plâng. Știam că n-am să-l mai văd pe Constantin Țoiu niciodată. La plecare, m-a condus ceremonios, abia târându-și picioarele, până la ușă și mi-a spus că ar vrea să-l mai vizitez. - Sigur, i-am răspuns, am să mai vin.
SALONUL LITERAR / 3
