*EUGEN MUNTEANU, SCRIEREA ISTORIEI ÎN LIMBA ROMÂ- NĂ; A.D.XENOPOL

Prof. univ. dr. EUGEN MUNTEANU SCRIEREA ISTORIEI ÎN LIMBA ROMÂNĂ; A. D. XENOPOL

În dorinţa de a-şi fructifica şi cunoştinţele pe care le deţine prin prima sa specializare, cea de istoric, d-1 Muscalu şi-a propus să studieze modalitatea individuală în care marele istoric român A. D. Xenopol a întrebuinţat în scris limba română literară a epocii sale sau, cu propriile cuvinte, doctorandul şi-a propus să vadă dacă „există un mod particular de scrie istoria în limba română, un mod purtând amprenta specifică a lui A. D. Xenopol". Fundamentul empiric al cercetării d-lui Muscalu îl constituie opera fundamentală a istoricului ieşean, Istoria românilor din Dacia Traiană (voi. I-VII, 1888-1893). Referinţa principală este ediţia modernă oferită de reputatul istoric Alexandru Zub. Materia studiului său este repartizată de doctorand între o Introducere şi două părţi, intitulate Repere teoretice şi, respectiv, Limba şi stilul textelor istorice aparţinându-i lui A. D. Xenopol. Din partea I a lucrării fac parte trei mari capitole (fiecare cu mai multe subcapitole) intitulate Istoria ca ştiinţă (I), Limba română literară (II) şi, respectiv, Stilul şi discursul istoriei (III).

În cele trei capitole autorul tezei urmăreşte mai întâi delimitarea domeniului istoriei în tabloul general al ştiinţelor umaniste, continuă cu definirea conceptului de limbă literară şi o încercare de periodizare a limbii române, pentru a încheia cu circumscrierea stilului textelor istorice în raport cu stilul ştiinţific în genere. În partea a II-a, intitulată, cum spuneam, Limba şi stilul textelor istorice aparţinându-i lui A. D. Xenopol, atenţia doctorandului se concentrează pe chestiunile privitoare la limba textelor studiate şi pe chestiunile de ordin stilistic. Din această a doua parte a lucrării d-lui Muscalu reţinem observaţiile interesante privitoare la unele enunţuri ale lui Xenopol încadrabile în ceea ce Coseriu numea tehnica discursului repetat (citate celebre, proverbe, zicale etc.), care constituie, ne spune autorul tezei, un fel de „micro-texte", cu sens propriu. Mai reţinem de asemenea observaţia că la Xenopol se constată o frecvenţă ridicată a perioadelor lungi, adesea cu situarea unui grup mare de propoziţii subordonate plasate în faţa principalei. în ce priveşte nivelul lexical, pe baza impresiei pe care mi-am format-o cândva citind Istoria lui Xenopol, confirm constatarea d-lui Muscalu că la Xenopol întâlnim relativ frecvent cuvinte ieşite din uzul actual (devenite arhaisme), cum ar fi „apriat”, „clar”, „atârnare”, „dependenţă”, „aterdisi”, „a suprasolicita”, „câtime”, „cantitate”, „cerbicos”, „consângean”, „descăpăţânare”, „a se făţări” „a se preface”, „introlocare” „unire”, „îndecomun” „laolaltă” etc., sau creaţii lexicale personale mai puţin obişnuite, cum sunt: fanariotiza, ungurire, împotrivitor, încălcător, însemnător, răzăşofag. O trăsătură particulară a stilului autorului studiat pare să fie coloratura literar-beletristică pe care o capătă discursul istoricului datorită abundenţei de locuţiuni verbale precum a sta pe/la gânduri, a se pune rău (cu cineva), a trece (cuiva) prin minte, a o rupe de fugă etc. sau expresii precum a aduce la sapă de lemn, a arunca pulbere în ochi (cuiva), a-şi călca pe inimă, a-şi lua lumea în cap, a prinde rădăcini ş.a. Apreciez că cele mai multe dintre disocierile operate de autorul tezei, ca şi evaluările făcute, sunt corecte şi susţinute de exemple corect selecţionate. În cele două secţiuni ale sale, literatură de specialitate şi izvoare, bibliografia este de calitate şi corect întocmită. Din punct de vedere stilistic, se poate constata că doctorandul se află la un nivel bun al cunoaşterii şi exercitării stilului ştiinţific. Lucrarea prezentată de drd Neculai Muscalu cu titlul Scrierea istoriei în limba română; A. D. Xenopol reprezintă o contribuţie remarcabilă la cunoaşterea personalității unuia dintre cei mai mari creatori români din câmpul istoriografiei.

La 1 ianuarie 1990, Vaclav Havel a rostit un discurs considerat “fără vârstă”, un mesaj epocal care a fost tradus în toate limbile de circulaţie internaţională. Disident şi intelectual de mare fineţe, dramaturg de mare talent, Vaclav Havel a devenit preşedinte al Cehoslovaciei imediat după căderea comunismului, simbol al rectitudinii morale şi al luptei fără concesii împotriva răului, a brutalităţii, a utopiilor sângeroase. Textul se regăseşte în limba franceză în volumul Ces grands discours qui ont changé le monde- De Jésus à Obama; Ed. Dunod, 2010. Merită citit și recitit. De pus pe gânduri: „Trăim într-un mediu moral corupt. Moralmente suntem bolnavi, căci ne-am deprins să afirmăm altceva decât gândim. Ne-am învăţat să nu credem în nimic, să nu ne luăm în seamă unii pe ceilalţi, să fim atenţi doar la propria persoană, la nimeni altcineva. Au fost pervertite înţelesul şi specificul unor concepte precum iubirea, prietenia, compasiunea, modestia sau iertarea şi, pentru mulţi dintre noi, mai înseamnă doar ciudăţenii de natură psihologică sau sentimente caracteristice unui timp revolut, oarecum ridicole, la urma urmelor, în epoca navelor spaţiale şi calculatoarelor. Puţine sunt vocile capabile să spună răspicat că deţinătorii puterii nu ar trebui să fie atotputernici şi că fermele care dau produse bio de calitate superioară, destinate doar deţinătorilor puterii, ar trebui să-şi distribuie producţia cel puţin către şcoli, către orfelinate şi către spitale dacă nu au capacitatea necesară să aprovizioneze întreaga populaţie. Fostul regim sprijinindu-se pe ideologia sa sfidătoare şi intolerantă - a transformat omul într-o simplă forţă de producţie şi natura într-un simplu mijloc de producţie. Prin aceasta, a lovit chiar în substanţa omului şi a naturii şi în legătura ce o au ca parte a aceluiaşi întreg A constrâns un popor înzestrat şi liber, apt să muncească pentru ţara sa, la condiţia unei rotiţe oarecare dintr-un angrenaj zgomotos şi respingător, despre care nu este limpede de ce a fost nevoie să existe. O maşinărie ale cărei piese sunt sortite, fără greş, degradării, desigur, treptate, dar inexorabile. Ne-am deprins, toţi, cu regimul totalitar. Şi l-am admis ca pe un dat. Referindu-mă la atmosfera moralmente coruptă nu-i am în vedere doar pe domnii care mănâncă legume bio şi privesc pe fereastra avionului. Vorbesc despre noi toţi. Ne-am deprins, toţi, cu regimul totalitar, admiţându-l ca pe un dat şi, prin aceasta, am depus mărturie pentru perpetuarea lui. Altfel spus, suntem cu toţii - desigur, în diferită măsură - răspunzători pentru funcţionarea acestei maşinării totalitare. Nimeni nu este doar victima acestui sistem. Am participat cu toţii la statornicirea lui. Pe ce îmi întemeiez afirmaţiile? Ar fi foarte convenabil să considerăm că vom fi fiind legatarii unei rude îndepărtate ce ne-a lăsat ultimii 40 de ani ca pe o tristă moştenire de care am rămas străini. Dar noi am acceptat această moştenire parcă păcătuind pentru a ne face singuri rău. Acceptând acest adevăr vom înţelege că stă numai şi numai în puterea noastră să facem ceva. Nu-i putem considera vinovaţi, exclusiv, pe foştii conducători, pentru că ar fi nu doar neadevărat, dar şi pentru că ar însemna să trecem sub tăcere ceea ce fiecare dintre noi trebuie să facă astăzi, datoria de a acţiona individual, liber, raţional şi fără zăbavă. Să nu ne îmbătăm cu apă rece: cel mai capabil guvern din lume, cel mai bun parlament şi cel mai valoros preşedinte nu pot realiza prea multe de unii singuri. A considera că vor găsi soluţia pentru toate relele societăţii ar fi, de asemenea, o greşeală. Libertatea şi democraţia presupun, implicit, atitudinea activ participativă a fiecăruia dintre noi, rezultând că acela care vorbeşte despre ele asumă pe deplin răspunderea.“