MAGDA URSACHE, PE CONTRASENS CU CONTE

Spuneam, într-un foileton mai vechi din Acolada, intitulat România în programul cultural RABLA, că nerecunoaşterea valorilor de criticari (deviaţie semantică de la circari), incompetenţi cu tupeu, produce haos. Actualul proces al valorizărilor se face după ambiţie şi parti-pri-uri. Revizuirea, reexaminarea, regândirea trecutului sunt binevenite, dar după criterii precise. În caz contrar, revizuirea devine revizionism. Se lucrează după liste cu buni şi cu răi. La 130 de ani de la moartea lui Kogălniceanu, s-a omis să se scrie despre el, din pricina rolului său de „făclie naţională”, rol ironizat de te miri cine. Mihail Kogălniceanu ştia că fără arhivă (document) nu exişti ca popor. Trec zilnic pe lângă statuia lui din faţa Universităţii „Al.I. Cuza” şii văd mâna arătând dincolo de Prut. Ar fi spus omul din Cogâlnic? „Istoria e o seamă de gheşefturi mai mult sau mai puţin reuşite.” Nu, desigur. A spus-o un diplomat român, gândindu-se pesemne la o Clio re-coafată, care să servească celor convinşi de Lucian Boia că „viitorul nu se clădeşte pe trecut”. În Mircea Eliade aceiaşi criticari văd doar „megalomanie şi frustrare”. Proscrişii (citiţi: des-ţăraţii de nevoie), ca Vintilă Horia, Amăriuţei, Horia Stamatu, Ştefan Baciu, sunt încă neîntorşi în marile istorii literare. „Uriaşii de litere”, cum formulează Aura Christi, au încă poarta casei zăvorâtă. Ea însăşi se simte exilată, depeizată, din cauza detractorilor marilor valori (v. Acasă – în exil, Editura Ideea Europeană, 2016). Eminescu deranjează ca „exponent suprem al românismului”, în neştiinţa spusei lui Emil Cioran: „Fără Eminescu neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape de dispreţuit”. Altfel îl vede Boia: o făcătură, o născocire, un fake. Gyr şi Crainic sunt condamnaţi de odraslele cominterniştilor, primul dezamăgindu-i ca poet, celălalt dezamăgindu-i ca teolog. Ca şi V. Voiculescu, prea fundamentalist ortodox pentru atei. Discreditarea marilor personalităţi se face cu o incredibilă energie mediatică. În plină democratură (vocabula lui Pierre Hassner), sunt mulţi cei care vor să bage soarele-n sac, aşa cum ar zice Creangă. De-tabuizarea a fost pusă pe tapet de şcoala Boia, discipolii săi fiind mereu dispuşi să ne vadă popor de javre şi de idioţi, în frunte cu „idiotul naţional”, Eminescu, declarat, cu repetiţie, „realmente nul”.

Istoria stă deseori cu minciuna la masă, poeziei şi prozei le place să facă trotuarul, iar premierul Cîţu scrie „esee”, pentru care –minune! – e recompensat cu o bursă în Străinezia. Posibil să ajungă şi-n „almanahe”, de vreme ce de la „succesuri” (creaţie EBA) încoace n-am întâlnit o mai mare schilodire a limbii române decât acest „esee”. Cum e omul e şi idiomul, ar exclama Gabriel Mardare, excedat de limba ce-o stâlcim la televizor. Radu Cosaşu avea altă vorbă: omul şi sindromul. Domnul Ghiţă de la Craiova are sindromul Călinescu, câţiva profesori de liceu au sindromul Sadoveanu, userista doamnă Chichirău are sindromul Goga. Şi câţi nu detestă tema eroilor şi a sacrificiului pentru etnie. Neomarxiştii recenţi, ca şi vechii marxişti, văd roşu când aud de neam, de trăsături etnice, de patrie, de eroi. N-ai alergie la etnie, cum cere trendul? Nu cauţi pete-n soarele marilor istorici, Iorga şi Brătianu, nu-ţi repugnă Marea Unire, îţi pasă de unitatea pământului românesc, atunci ajungi sigur pe lista neagră ca antieuropean. Ca şi cum nu poţi fi şi sincronizat cu Europa, şi, totodată, etnicist. Am spus listă neagră? Am călcat în strachina corectitudinii politice! Cum neagră, dacă nici şah n-o să se mai joace cu albele şi cu negrele?

MAGDA URSACHE PE CONTRASESNS CU CONTE

(Articol preluat din revista Polemice, nr. 07 / 1 iulie 2021)

Doar cărbunele negru se foloseşte cu sârg pentru un desen gros al românului care mai crede firesc în eroic, în bine, în frumos. Să asigurăm continuitatea a ieşit din tendinţe. Acum trebuie să ne fragmentăm, ca să nu spun fărâmiţăm. Aspiraţie? Ce cuvânt demodat! Ia mai taci, Magda U. Cauza generală a culturii române? Ca să obţii un Nobel ai nevoie de o cauză mult mai îngustă: cea proprie. Cunoaşterea mecanismului cultural folositor pentru sine te face ori marginal ori central. Altfel ieşi din cărţi. Respect pentru trecut când lăsăm în paragină clădiri istorice? De ce distrugem muzeele? Ca să le uităm? Închidem biblioteci sau le pierdem. Vom pierde la CEDO Batthyaneum cu Codex Aureus cu tot, că averea Gojdu am cedat-o. Atâta doar: că de multe ori românii au învins imposibilul. Întrecerea se face între etnoblasfemii şi între formulări lez-naţiune. O munginerie? „Devine un gest patriotic să tragi românilor câte un şut în stima lor colectivă.” Şi ce mare lucru era dacă lipseau românii din istorie? „Profund şi original”, cum a fost declarat, H.-R. Patapievici scrie în „esee”: „Blândeţe, toleranţă, spirit receptiv, curaj, patriotism – haida de! Eu nu am văzut nicăieri aşa ceva la români”. Şi încă: „Românul e intolerant, xenofob, violent şi-laşretractil-agitat-şi-abulic”. Ei, da, epitetul e enorm, iar jocul de copule e bine plasat. Ca să nu fie pic de dubiu: „Relaţia mea dominantă cu semenii a fost dispreţul”. Cât despre „identitatea naţională”, ăsta-i ceauşism sadea. Degeaba au murit în puşcăriile comuniste marii unionişti. Degeaba a fost asasinat Anton Golopenţia, ca „bandit”. Degeaba martirii s-au desăvârşit sub tortură. Degeaba închisoarea i-a desăvârşit pe Ioan Ianolide, pe Steinhardt, pe I. Dezideriu Sîrbu, pe Valeriu Anania… Raportul domnului Tismăneanu a minimalizat imoral teroarea Dej-Pauker. Trăim un război psihologic, având ca ţintă demoralizarea naţiunii. Viziunea despre „neantul” etic şi estetic al românilor se oglindeşte în cifra acordată în buget culturii: zero şi. Iar educaţia primeşte 2,5% din PIB, pentru 2021. Soluţia? Să nu aşteptăm schimbarea la faţă şi la minte a guvernanţilor, autori de „esee”. Dimpotrivă: să pledăm pentru personalitatea culturii noastre, în ciuda celor care ricanează numind-o personulitate. Avem personalităţi cu adevărat salvatoare, care se opun deşertificării culturale şi scrisului facil, pe nisip. Spune preşedintele Academiei, Ioan-Aurel Pop, şagunistul, într-un interviu recent: „Suntem într-o epocă de decădere a spiritualităţii. Eu vreau să cred că e o criză trecătoare şi că ne putem reveni”. Şi eu vreau să-l cred. Mă tem însă, aşa cum avertiza Hegel, că spiritul se ascunde în pământ şi lucrează de acolo, dar contra-spiritul pătrunde după el, să-l anihileze. Va reuşi? Ce ni se întâmplă în aceste vremi pandemice nu-i încurajator. Vocabule ca biserică, familie, dar şi libertate de opinie se desemantizează. Pe de o parte, suntem mai resentimentari ca oricând la vreme de „distanţare socială”; pe de altă parte, resemnarea atinge cote de avarie şi nu -i a bine. Suntem curbaţi ca munţii Carpaţi? întreabă, de la Petroşani, Mihai Barbu: „Spuneţi-mi, de nu vă supăraţi, de ce sunt curbaţi/ Falnicii noştri munţi Carpaţi?/ De ce spatele nostru se îndoaie atât de uşor?/ De ce n-avem parte de drumuri drepte, autostrăzi,/ Drumuri rapide şi trenuri de mare viteză?/ De ce avem, oare, atâtea curbe la stânga?/ De ce-ntâlnim în cale atâtea curbe la dreapta?/ Sunt, desigur, motive întemeiate/ pentru fiecare caz./ Putem face, pentru fiecare-n parte,/ şi cuvenitul haz de necaz”. Vrem viaţă-n stare de curbură? Îi răspunde basarabeanca Aura Christi. Se mobilizează pentru bătălie grea: apărarea legitimă a culturii vii (v. Apelul pentru salvarea culturii vii, 2006) şi, împreună cu ea, „tribul Conte”, cum îi place să le spună colaboratorilor. Pentru că fiecare om cu minte şi inimă are o biserică (a Aurei este cultura română), luptă, dar se şi roagă pentru „elita creatoare a ţării”. Voi încheia – nu pot mai bine – cu un citat din istoricul Ioan-Aurel Pop: „Trebuie să ne purtăm cu demnitate acolo unde mergem, nu poţi să te porţi ca un servitor în clipa în care trebuie să te porţi ca un stăpân”.

În 15 martie1940 a murit Nae (Nicolae) Ionescu, logician, filosof şi publicist; unul dintre principalii reprezentanţi ai „trăirismului", curent de gândire filosofică românească interbelică. Deși era însurat, filosoful Nae Ionescu și-a trăit viața între huzur nebunesc și iubiri pătimașe. Avea 49 de ani Maruca Cantacuzino când sa îndrăgostit de el, iar el 38. Prințesa l-a cerut în căsătorie, iar el a dispărut. Sufocată de atâta dragoste a vrut să se sinucidă, dar a salvat-o compozitorul George Enescu, viitorul ei soț, și a internat-o într-un sanatoriu de boli psihice. Filozoful, logicianul, pedagogul și jurnalistul român Nae Ionescu (pe numele real, Nicolae C. Ionescu) ( 1890 - 1940) când a început să publice, prin 1924, semna articolele cu „Nemo” în revista „Ideea Europeană”. Era un necunoscut, dar îi avea colegi de redacție pe: Constantin Rădulescu Motru, Constantin Beldie, Emanoil Bocuța, Corina Irineu. Mircea Eliade și Vasile Băncilă îl promovau în scrierile lor ca un „mare învățător al neamului, urmaș direct al lui Nicolae Iorga”. Este adevărat, că unele texte ale filosofului rămân inaccesibile și azi omului de rând, chiar dacă au fost scrise între 1925-1940. Ele își păstrează noutatea, originalitatea, bogăția. După suprimarea Ziarului „Cuvântul”, în 1934, profesorul predă la Universitatea din București și rar publica ceva prin vreo gazetă a timpului. Toți își amintesc cum George Enescu, ca un școlar conștiincios, aducea bilețele de amor destinate filosofului, la redacția „Cuvîntul”. O jumătate de veac a circulat legenda unui Nae Ionescu văzut cu „chip de diavol”, c-așa-l descria Maruca Rosetti Cantacuzino, în scrisorelele ei de amor. Atunci când logicianul se afișa cu câte o iubită prin București, Mircea Vulcănescu și Mircea Eliade primeau aceleași scrisori trimise de către prințesă și toată lumea din redacție era indignată de mistuitoarea ei dragoste pentru logicianul însurat. La acea vreme, Maruca și Nae erau căsătoriți, dar inima fiecăruia râvnea la altcineva. Când sau cunoscut, ea era amanta lui Enescu, însă îl iubea pe Ionescu. Prințesa trăia despărțită de soțul ei care avea destule amante. Cu două dintre ele se afla în mașină, atunci când a decedat într-un accident de mașină aproape de Sinaia . Nae Ionescu era însurat din studenție cu Elena Margareta. Circulau zvonuri că se culcase cu servitoarea Charlotte, fii săi erau nebotezați, avea multe amante, nu fusese în stare săși susțină doctoratul cât stătuse prin Germania… În realitate, profesorul își umplea golul vieții și urâtul zilei cu lectura romanelor polițiste, în casa lui de la Șosea, care arăta ca un castel medieval, cu scări de marmură, hol mare, bibliotecă, salon, dormitoare, piscină și servitori. După ce l-a părăsit soția, ieșea rar din casă, doar în compania amantelor. Maruca Cantacuzino, prietenă bună cu Regina Maria pe care aceasta o descrie în „Povestea vieţii mele”, ca fiind „înaltă, frumoasă, cu ochi negri, mândră la chip şi ciudată”, avea propriul ei salon, în București. Când îl invită pe Nae Ionescu la concertele lui Enescu, ia contact cu o societate la care nu avea acces. Intrând în cercul prințesei care i-a întregit legenda și i-a aurit imaginea în epocă, filosoful își lauda bunurile: casa de la Băneasa, vila de la Balcic, vaporașul de pe Marea Neagră și automobilul Maybach pe care-l conducea. Din leafa lui de profesor și banii câștigați de la vreo gazetă, n-avea cum să și le cumpere. Motiva că Malaxa i-ar fi dat ajutor pentru construirea vilei, în schimbul unui teren pe care i l-ar fi donat filosoful pentru a-și construi inginerul un manej. După șapte ani de frecventare a salonului, prințesa cucerită de inteligenţa lui de „Daimon”, și de puterea de pătrundere „demoniacă” îi propune să se însoare cu ea. El dispare fără explicații, ea-și aruncă vitriol pe față. Își dă foc. Pe cheltuiala lui, George Enescu o internează într-un sanatoriu de boli psihice, de pe lângă Viena. După însănătoșire, o ia de nevastă, apoi se stabilesc definitiv la Paris. Pe lângă Regina Maria, o altă rivală care frecventa salonul Marucăi, era Cella Delavrancea, destul de tenace în a găsi orice prilej a-i sta în preajmă filosofului şi a îndepărta orice femeie care ar fi râvnit la el. Se știe că, în tot acest timp cât a frecventat salonul, Nae Ionescu a conviețuit din 1933 până în 1938 cu Lucia Popovici-Lupa, în vila de la Băneasa, fata lui Nicolae O. Popovici-Lupa, profesorul de la Facultatea de Agronomie din București, cu vreo șapte ani mai tânără decât el. Era văzut deseori, în compania femeii extrem de frumoase la Balcic. Ambele rivale, Maruca și Cella știau că Lucia era amanta filosofului. Cella i-o descria Marucăi, ca fiind o „femeie cu farmec și originalitate, una dintre cele mai inteligente și seducătoare femei, care

NAE IONESCU

l-a salvat pe Nae de la neant’’. Cu un an înainte de deces, pianista îi scria lui Filip Lahovary că „simțea nevoia să-i țină companie prizonierului în vila sa de la Băneasa”, care-i devenise între timp o „închisoare” de lux sau un domiciliu forțat, un fel de „pregătire” înainte de mormânt, după ce Lucia îl părăsise.Venturia Ghibu (soția lui Onisifor Ghibu) îi aranjase Cellei un concert la Cluj, pianista nu se prezintă, dar îi trimite o scrisoare: „Am intrat într-o prăpastie de necaz care mă îneacă. Și n-am mai putut să ajung. Profesorul Nae Ionescu a avut o criză de inimă duminică. Nu l-am putut părăsi. Dar mă rugam lui Dumnezeu cu atâta credință, încât nu am vrut să-mi închipui, că se poate sfârși un om de care țara are atâta nevoie. Eu i-am închis ochii. Durerea mea este atât de mare cât a fost bucuria dintre noi. Te sărut, Cella”. Vestea morții subite a profesorului înconjoară lumea, cu un mare mister. Unii bănuiau că ar fi fost otrăvit de persoane din anturajul Regelui Carol al II-lea, care-l îndepărtase din cercul său, iar după plecarea acestuia din țară, au acționat. Adevărul era altul. În momentul decesului, doar o soră medicală care-l îngrijea se afla în casă. Pianista a aflat ultima vestea morții și a fost întâmpinată de cumnatul profesorului: „doamnă, rolul dumneavoastră s-a terminat!”, în timp ce sora sa Antoaneta distrugea în curte, cu ură, lacrimi și disperare, bustul fratelui ei, realizat de Milița Pătrașcu. Între 1919 -1937 s-au succedat în România 10 parlamente. Nae Ionescu a făcut parte din două. În timpul guvernării Iorga-Argetoianu, când a fost deputat de Brăila, se afla pe culmile influenței sale politice, ca apropiat al Regelui Carol al II-lea. Jucau poker, luau masa împreună, erau nedespărțiți la toate evenimentele. Nae îi fuma toate țigările din tabacheră. Regele îi făcea cadouri. Era invitat la petrecerile săptămânale din casa boierească cumpărată pentru amanta sa Elena Lupescu, unde totul se desfășura cu perdelele trase. Pe lângă Regele Carol al II-lea, filosoful ducea o existență de huzur nebunesc; uitase cine era și de unde a plecat. În tinerețile sale, în redacția „Noii Reviste Române”, Nae Ionescu era privit ca un „tânăr curățel ca moravuri, sobru și fără apetituri. În copilărie i se spunea <<Tancanul>> sau <<filosoful familiei>>, iar, că pe taică-său l-ar fi chemat Stroe Ivașcu. Cu rădăcini aromânești, s-a născut la Brăila, orașul cosmopolit și bogat, într-o familie umilă. Era studios în anii studenției, colaborator al Revistei <<Matematica>>. Avea o singură tentație culinară: roșii umplute cu orez. Nu-i plăcea berea. Viața lui se împărțea între seminarii, logodnica lui Margareta, redacția <<Noii Reviste Române>>, și cenaclul <<Lăptăria studenților>> a albanezului Caramiciu, unde după câteva înfulecări de ouă la capac, brânză, iaurt sau lapte cu orez, se găsea în largul tehnicii sale socratice lăsând cu gura căscată, prin darul lui plăcut de a vorbi despre tot și toate: filosofie, artă, politică, anecdote. Mai târziu, după intrarea în redacția <<Noii Reviste Române>>, și-a transferat virtuțile retoricești la Terasa <<Otetelișanu>>, unde, cu Minulescu și Arghezi, a adus <<verva filosofică>>. Cu pictorul Iser, sub pseudonimul Rembrand, confecționau cronica plastică din Revista <<Flacăra>>. Era filosoful acelei școli literare române și rodnice unde semnau Arghezi, Brâncuși, Blaga, Palady. Anii săi de formație .pirituală se încadrează în boema bucureșteană a lui 1908. Era deștept și avea condeiul ușor, pomenind des de <<franci și biștari>>, cum le spunea banilor, ca un brăilean trezit în foamea din port, cu doctorat în Germania. Ne uimise când devenise omul care plătea 3000 de lei pe o sticlă <<Fine Napoleon>>. Purta jachetă neagră, cravată roșie, pantofi galbeni și pălărie tare, <<melon>> cum i se spunea”, își amintește Constantin Beldie în ale sale memorii.

În 1933 are loc ruptura dintre Nae Ionescu și Regele Carol al II-lea. Filosoful fusese arestat de două ori. Prin Regina Maria, Cella Delavrancea intervenise la Armand Călinescu să-l scape pe filosof de pușcărie. Simedrea, colaborator al „Cuvântului” își amintește când i-a adresat întrebarea: „Păi bine, măi Nae, ce-o să zică opinia publică, când o vedea că susții legionarii, când mai ieri umpleai paginile ziarelor cu patetice pledoarii pentru readucerea lui Carol al II-lea de la Paris?” Răspunsul lui Nae: „Opinia publică n-are memorie. Eu l-am adus, eu îl voi alunga. Singur n-am să pot face asta. Cu legionarii am să reușesc”. (Constantin Beldie, „Oameni văzuți de aproape”, Editura Roza Vânturilor) După moartea filosofului, casa a fost confiscată de stat, în contul datoriilor pe care le avea pe la bănci. Indiferent câte amante a avut, n-a divorţat de soţia sa, după ce aceasta a părăsit vila de la Băneasa. Toate aspectele vieții lui Nae Ionescu, care au stârnit confuzii, au fost clarificate cu argumente și dovezi de către Dora Mezdrea în biografia compusă din patru volume. Nae Ionescu are motive să fie invidiat de către orice scriitor ilustru sau o altă personalitate din orice domeniu al cunoaşterii, căci Dora Mezdrea i-a alcătuit cea mai vastă biografie. Nici Goethe, care sa însurat după 80 de ani, nici Titu Maiorescu, Mihai Eminescu sau Dobrogeanu Gherea n-au ajuns la numărul de record de volume biografice.