POEZIEI: VASILE C. VOICULESCU

Dr. SILVIA MĂNDĂȘESCU POEZIA MEDICINEI și MEDICINA POEZIEI: VASILE C. VOICULESCU (1884-1963)

Vasile Voiculescu a avut 2 profesii de credință, medic și scriitor, pe care le-a practicat la superlativ.Sonetele reîmprospătează gustul literar al iubitorilor de poezie cu formă fixă. Înzestrat cu seriozitate intelectuală aparte, cu o eleganță a exprimării conferă un chip nou liricii românești. Vasile Voiculescu a fost un mare scriitor spre maturitate, foarte mare în perioada de maturitate deplină, și unul excepțional după moarte, când, se descoperă proza și versurile scrise în ultimii ani de viață. Apariția postumă a volumului de poezii Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, în traducerea imaginară… (1964) și a celor două volume de povestiri: Capul de zimbru și Ultimul berevoi (1966) au adus în actualitate personalitatea complexă de literat sub aspect cu totul nou, nebănuit și neașteptat, a scriitorului doctor Vasile C. Voiculescu, a cărui activitate de medic practician și de slujitor al problemelor igienico-sanitare trebuie avută în vedere în cercetarea vieții sale, fără de care nu poate fi înțeleasă integral opera-i rămasă nouă moștenire.Pentru unii critici, poezia lui Vasile Voiculescu a început în 1921, cu volumul de versuri intitulat Pârgă, izbind însă cu o puternică notă de originalitate abia în poeziile Poeme cu îngeri (1927), plasându-l într-un grup de poeți ortodocși și tradiționaliști, pentru ca să ajungă odată cu apariția culegerii Destin (1933) la un fel de poezie narativă, când epică, când biografică, cu expresivă culoare verbală.Numai că, odată cu dispariția omului Voiculescu au mai rămas în manuscris încă multe opere (poezii, un alt număr de sonete, alte povestiri, comedii, o piesă istorică, un scenariu radiofonic, un român etc.), din care unele sunt în curs de pregătire pentru tipar, altele chiar în prag de apariție, ceea ce va mări și mai mult sfera operelor definitive ale acestui scriitor, așezându-l și mai temeinic în rândul celor mai mari literați ai noștri, amendând și desigur rectificând aprecierile… grăbite ale unora dintre criticii de până acum.De menționat atmosfera în care a evoluat V. Voiculescu. La liceul Gheroghe Lazăr din București a fost coleg cu: Demetrescu Buzău- viitor Urmuz și cu Georghe Constantinescu - dramaturgul de mai târziu George Ciprian. Împreună cei 3 au întemeiat societatea intelectual-absurdă‚ ’’Capul de rățoi’’. Precizăm că V. Voiculescu a urmat un an la facultatea de litere și filozofie dar la insistența surorii și a soțului acesteia părăsește această facultate, pentru cea de Medicină. Ca student la medicină a fost preocupat de tratamentele naturiste și abandonează scrisul pentru o vreme. Teza de licență a fost: ’’Rezecția intestinului cu sutură termino-terminală în herniile stragulate’’, dar nu se specializează în chirurgie ci în medică internă ingienă epidemiologie. În 1910 se căsătorește cu Maria Mitrescu medicinistă și ea care renunță la studii și profesiei secondându-l toată viața pe șotul ei în același an absolvă și facultatea devenind medic de plasă în jud. Gorj. Până la debutul în literatură, scriitorul Voiculescu înregistrase la activul său o bogată practică medicală desfășurată în cadrul a cel puțin 8 circumscripții sanitare, ceea ce i-a dat posibilitatea să cunoască amănunțit satul nostru de munte și de șes de odinioară, cu aspectele lui multiple de mizerie și de înapoiere revoltătoare.Aici a pătruns în profunzimea sufletului îngândurat și abătut al țăranului nostru, reușind să-i cunoască datinile și credințele, superstițiile și îndelungata lui răbdare față de suferință, boală și sărăcie.De aici, din icoana vie și zbuciumată a satului românesc, din mijlocul oamenilor pe care i-a îngrijit și tratat, din necazurile și durerile lor își va scoate poetul materialul ce-i va servi pentru scrierile de mai târziu, dar mai vârtos pentru acțiunile propuse de îmbunătățiri igienico-sanitare. Adevărata icoană a satului este redată sub multiplele ei aspecte, într-o usturătoare și încărcată creionare de mohoreală și primitivism, de cruntă sărăcie și amară viețuire:„Satul de munte s-a zămislit – ne spune poetul medic - spânzurat pe coclauri. Soarele nu bate îndeajuns, drumurile și legăturile între cătune sunt aproape impracticabile. Casele – cocioabe azvârlite cu furcă pe 7 văi și 7 coline. Sărăcia, lipsa de hrană, lipsa de lucru au o mulțime de urmări că: mortalitate mare, emigrările, pelagră,

tuberculoză,rahitismul… satul de munte sau de șes, este și rămâne o paragină, blocat de noroaie, de torente ori de nămeți; că un grup de celule din organismul asfixiat, unde nu pătrunde sângele… casele întoarse cu spatele la drum că de rușine ascunse de lumină și de soare, cu fântânile fără ghizduri și fără găleată, înconjurate de o arie de noroi în care s-au înfipt copitele tuturor vitelor, încât scursurile de la uluc și murdăriile de animale se întorc înapoi în puț… un sat fără brutărie, fără măcelărie, nu mai spun, fără baie sau bibliotecă… de la intrare te întâmpină oameni sleiți, zdrențăroși, alături de vite spetite și pipernicite. Femeile ofilite înainte de vreme, galbene și secătuite, copii goi cu pântecele umflat de splenomegalie sau de limbrici. Din înfățișarea tuturor strigă și se denunță traiul rău, viața aproape neomenească, neîngrijirea, necurățenia, inconștiența…” Am insistat mai mult cu un citat mai mare pentru a vedea că în amintirea poetului au stăruit cu o prezență mereu vie, plină de indignare și revoltă, constatările sale medicale, de la începutul carierei. Într-o altă lucrare „Higiena satului”, doctorul Vasile Voiculescu sublinia: „Trăim în zodia economiei naționale, a industriei și a altor entități financiare, nevăzute, dar simțite, mistice și aproape divine. Dacă un popor nu poate exista fără economia națională și fără capitaluri – cum ar putea rezista slab, degenerat, redus, adică fără capitalul uman – mare și puternic? Iar higiena este acțiunea conștientă de păstrarea, apărarea, și creșterea sănătății individuale și a obștești.” Vasile Voiculescu a obținut titlul de doctor și liberă practică în anul 1910. Din 1910 și până la Primul Război Mondial când este numit în 1917 Medic Șef al Spitalului Militar din Bârlad, se înregistrează o primă perioadă a peregrinărilor sale medicalprofesionale ca medic de circumscripție și la Casa Culturală a Creditului și Asigurărilor Muncitorești. Între timp a participat și la campania militară din Bulgaria (1913) pentru care a fost decorat și socotit veteran.

Timpul Primului Război Mondial, respectiv 1917-1918 poate fi socotit o a doua perioadă în activitatea să medicală desfășurată în condiții cu totul speciale, cu ocazia retragerii în Moldova, datorită căreia trebuie să menționăm decorația Coroana României cu Spadă și Panglică de Virtute Militară acordată Medicul Șef al Spitalului Militar din Bârlad, care deși contractat tifosul exantematic și convalescent fiind, a refuzat concediul medical legal, mergând să-și îngrijească răniții de care răspundea. Aflându-se la Bârlad ocupă mai multe funcții medicale, iar la sfârșitul anului 1918 este transferat la București, ca medic la Buftea. Acest moment are o importanță deosebită în carieră sa. Pe domeniile de la Buftea se află Palatul familiei Șirbei-Bibescu, care găzduia la momentul respectiv pe Barbu Alexandru Șirbei căsătorit cu verișoara lui primară Nadejda. Șeful familiei Barbu Știrbei devenise omul de încredere și foarte apropiat ale Reginei Maria iar soția Nadejda Știrbei picta, broda și scria versuri în limba franceză și germană. Ca medic de plasă a fost invitat și dr. Vasile Voiculescu. Foarte repede s-a stabilit o legatură amicală delicată între cei 2 timizi creatori de universuri compesatori. Dr. Voiculescu va începe să traducă din poezile printesei. În activitatea sa literară, timpul petrecut în Moldova este marcat de apariția volumului cu poezii de război intitulat „Dințara zimbrului” (1918) premiat de Academia Română în anul 1920.Colaborează la toate numerele revistei „Florile dalbe” cu versuri.După 1920 începe a treia perioadă a activității medicale, desfășurată timp de 25 de ani în București, unde-l găsim medic la Administrația Domeniilor Coroanei, medic și profesor la Institutul „Pompilian”, Medic Șef la Primăria sectorului 3 – albastru, Redactor - Șef al propagandei sanitare, în Ministerul Muncii și Prevederilor Sociale, membru în Consiliul Eforiei Sanitare a Municipiului București, Director al Centrului de Sănătate etc. … Această perioadă din activitatea să sanitară este însemnată și fructuoasă, fiind împletită cu o bogată și valoroasă activitate literară, publicistică, de organizare și propagandă sanitară: - este membru al Societății Scriitorilor Români;funcționează în postul de Subdirector, Director și Inspector General la Fundația Culturală „Carol I”; - redactează săptămânal la radio „Ora satului” („De vorbă cu sătenii”);- ocupă postul de referent, consilier literar și director la Radio - Difuziune; - membru în comisia de cinematografie - scrie și publică intens literatură beletristică și medicală, colaborează la nenumărate reviste și publicății din București și din țară, este premiat și decorat în mai multe rânduri. Începând cu volumul de poezii „Pârgă” (1921), publică în acești 23 de ani încă cinci volume de poezii, trei volume de piese de teatru, opt volume cu scrieri diferite (proverbe, amintiri, o carte de citire, 11 lucrări de medicină populară, articole și studii medicale și de culturalizare răspândite în diverse reviste și publicații). În 1928 i se acordă

premiul de poezie al Societății Scriitorilor români pentru volumul „Poeme cu îngeri”, în 1936 Premiul Național pentru lucrarea „Umbre”, iar în 1943 Premiul Național pentru Poezie.Intensa și valoroasa sa activitate medicală se concentrează în afara consultațiilor date oricând era chemat și solicitat, că și dincolo de locuința sa cunoscută ca a unui „doctor fără de arginți” (Vasile Voiculescu nu a avut nici cabinet, nici firmă, cu toate că era un foarte bun internist și practician într-o susținută publicistică medicală.Începând din anul 1925 a condus cabinetul de consultații scrise, înființat de revista „Albina”, contra achitării unui abonament de către cel care solicită consultația. Între 1933-1938 publică în revista de Cultură și Educație Gospodărească „Farul căminului”, un număr de peste 40 de articole cu titlul general de „Actualități medicale”, de exemplu: „Boalele care nu se vestesc prin dureri”,„Higiena locuinței”, „Fructele de iarnă și valoarea lor în Higiena alimentară”, „Răceala”, „Despre hrană”, „Aerul și respirația”, „Vegetațiile adenoide”, „Higiena muncii intelectuale”, „Leacuri de primăvară”, „Bacteriile electrice din gură noastră”, „Leacuri țărănești și multe altele”. Poate că aceste enumerări nu spun mare lucru, de aceea vom încerca să spicuim câteva pasaje din conținutul unor lucrări pentru a putea vedea grijă pentru ocrotirea sănătății neamului românesc. „Una din pricinile întinderii și întăririi sifilisului la noi în țară – sublinia V. Voiculescu în 1933 – sunt babele și vracii de prin sate, doftoresele de prin mahalale, care sfătuiesc pe bolnavi să nu se arate la medici și-i amăgeau cu fel de fel de leacuri nepotrivite și vătămătoare, ori cu descântece. Ba le dă să bea pentru „cel perit”, ba pentru „iadat”, ba pentru „colți de lup”, ori „călcătură în sac”, când ei nu știu să deosebească albul de negru. Un om cu mintea întreagă nu-și dă trupul pe mâna babelor și vracilor, cum nu-ți dai ceasornicul să ți-l dreagă un copil”.Cât de frumos și literar îmbracă poetul de articolele igienă și educație sanitară, respectiv de medicină populară, spusă pe înțelesul tuturor, într-o formă atrăgătoare și direct ispititoare.„… înainte de a vă înșira într-un lung pomelnic toate bolile care vin din necurățenia pielii, care și ea este făcută dintr-o țesătură nu în patru, ci în 14 ițe de fire meșteșugit urzite și bătute, prin ochii cărora se răsuflă mai ușor pe dedesubt și se curăță… după care dă o serie de sfaturi în legătură cu spoitul și văruitul încăperilor, cu spălarea și curățenia rufăriei de corp, cu igienă trupului”.Multe din acțiunile și propunerile exprimate de poetul liric Vasile Voiculescu le vedem realizate abia astăzi.„O natalitate mică, redusă, ne spune clar că acolo e o racilă care roade, un vițiu medicosocial. Registrul de morți e și mai elocvent: toți născuți morți, precum și nașterile premature ne anunță sifilisul, copiii morți de la 1 la 8 zile denunță tetanosul (falcarița) și deci relele îngrijiri la naștere. Mortalitatea mare printre tineri semnalează tuberculoză, printre oamenii în toată firea – febra tifoidă, tifosul exantematic etc.” Vasile Voiculescu s-a ocupat mult și de folclor, punând un accent deosebit pe culegerea materialului de la țară, întocmind culegeri de proverbe; „Dacă ar fi să ne luăm după cântec și după viers, apoi nimeni nu ar avea așa de mult suflet, și atât de dulce, de ales și de simțitor, că Dvs., țăranii.” – spune Vasile Voiculescu. La nici un alt neam nu se află atâta bogăție de suflet strânsă într-o mlădiere de glas, într-o tremurătură de ghiers că la neamul românesc. În privința asta ne asemănăm cu privighetorile și cu ciocârliile.” Importantă și mult căutata lucrare „Toate leacurile la îndemână” (3.000 -10.000 de exemplare la fiecare ediție) a izvorât din aceeași prețuirea trecutului strămoșesc pentru că „Aceste buruieni de leac aplicate din moși strămoși, ne vin că o zestre a trecutului care nu e bine să fie lepădată, înainte de a fi înlocuită cu ceva mai bun.” Dar cartea a mai fost alcătuită și pentru a pune la îndemâna săteanului puterile neștiute care zac ascunse în nenumărate leacuri cum sunt: mierea, untul, oțetul, sarea, zahărul, cărbunele, sămânța de dovleac, mătasea de porumb și câte alte buruieni… Odată scrisă, cartea a fost trimisă la țară unde sănătatea era roasă de multe racile, între care cea mai urâtă era cea a neștiinței. „Cultură omului începe cu trupul, cu îngrijirea sănătății, cu respectarea funcțiunilor vieții”...În eseul „Permanența culturii”,V. Voiculescu definește cultură că un scop în sine, un țel înalt, de esență sufletească, care dăinuie peste veacuri în urmă popoarelor dispărute, în timp ce civilizația este numai un mijloc care ține de instrucție, fiind mecanică și materială. „Civilizația poate să piară, căci au pierit multe. „Sănătatea poporului, iată piatră din capul unghiului pe care se poate clădi un stat. Și igienă nu e decât cultură și educația aplicată la viață.” Doctorul Voiculescu își uimea pacienții prin capacitatea de a le ghici boală înainte că ei să spună vreun cuvânt, că și prin exactitatea rețelelor prescrise de obicei pe baza farmacopeiee tradiționale. Revenind la bogată și fructuoasă activitate a V.Voiculescu se poate preciza că în 1935 devinise împreună cu Tudor Vianu , cenzor activ al Societăți

Scritorilor Români sub cunoașterea N.M.Condiescu.Încadrat la D.P (DIRECȚIA PROGRAME), în funcție de consilier referent literar cu grad de director la societatea de radiodifuziune începe o intensă activiate de organizare a programelor culturale ale radiourilor. Emisiuni fondate de el precum ’’Revista Literară’’, continuă și astăzi. Trebuie avut în vedere contextul de viată în care se realizează distilare a trăirilor doctorului poet. În 1943 doctorul este pensionat, și începe cea de a patra perioadă a activității literare, care, în decurs de peste 15 ani marchează în domeniul literaturii române una dintre cele mai valoroase contribuții originale de un înalt nivel artistic, o creație ce depășește în conținut și formă, în profunzime și consistență, activitatea de până atunci. În anul 1945 se retrage din activitatea de la radio. Deși a susținut numeroase conferințe radiodifuzate (remarcabile fiind cele despre Shakespeare și despre Novalis) deși a vorbit aproape săptămânal la rubrica‚ „Sfatul medicului’’ nicio înregistrare cu vocea lui nu s-a mai păstrat. Toate plăcile înregistrate cu el au fost distruse prin spargere în curtea radioului atunci cănd s-a ’’ reorganizat’’ arhivă instituției , în anii ’60. Se pierduse și soția lui care era aproape oarbă, după un glaucom operat și protezat la unul din ochi. În 1946 face o hemoragie cerebrală care i -a fost fatală. Pentru V.Voiculescu familia avusese valoare supremă, iar destinul celor cinci copii (2 băieți și 3 fete) interferase puternic cu cel a tatălui lor. Zâbovim câteva clipe asupra traseului neobișnuit a uneia dintre cele 3 fiice, Sultana pentru familie Sully. Această a obtinuț un premiu pentru artă plastică ce i-a asigurat un stagiu în Statele Unite. Președintele juriului arhitectul Enrio Pontremoli s-a îndragostit de ea. A urmat-o în Statele Unite unde s-au căsătorit. Familia Pontremoli era o familie multiseculară de rabini. Voiculescu și -a văzut ginerele doar o singură dată. Sully i-a dăruit un nepot, Pascal Pontremoli pe care bunicul nu l-a văzut nici o dată, dar acesta i-a fost urmăș și deschizător de drumuri într-un domeniu recent al esteticii: estetică jucărilor și a gadgeturilor. Studiul PIF et la reclame se regăsește în Biblioteca Națională Franceză și poartă semnătură lui Pascal Pontremoli. El a vizitat doar o singură dată România după moartea bunicului său. Cât privește firea acestui mare scriitor, felul său de comportare în viața socială și familială era cald și apropiat, retras și mereu preocupat. Mult timp copiii săi nu i-au cunoscut preocupările literare, iar la cenaclurile ținute din când în când în casă lor, ei făceau doar oficiul de gazde.

După retragerea din activitate se naște un nou Voiculescu care ducea o viată retrasă și simplă. Acest Voiculescu ar fi evitat suferințele detenției și ar fi avut o existență mai îndelungată și o viața mai îndestulata dacă ar fi ascultat îndemnurile altor scriitori precum Zaharia Stancu care devenise director la Teatru Național din Bucureșți. El a preferat să rămână alături de Arghezi, Barbu, Bacovia scriitori care nu mai aveau acces la tipar. Frecventa duminica întâlnirile organizate la mănăstirea Antim din Bucureșți de gruparea Rugul Aprins focalizată în jurul călugărului Ivan Kulighin, (Ivan cel străin ) refugiat rus. Mișcarea era organizată de părintele și monahul Daniel, fostul publicist Radu Tudor, care se străduia să reînvie mișcarea ortodoxă isihastă și dobândirea împăcării interioare prin rugăciunea de invocare continuă a numelui lui Iisus.

Voiculescu nu face parte din nucleul ezoteric, dar prin intermediul lui Ioan cel Străin au loc în viața să 2 trăiri fundamentale: cu rugăciunea minții și a inimi pe care începe să o practice și cu cele 7 narațiuni din culegerea alegorică și inițiatică „Pelerinul rus” care îi vor furniza modelul narativ al povestirilor.

Între 1952-1954 scrie povestirile: Chef la mănăstire, Schimnicul, Ciorbă de bolovan,Viscolul, Schitul de seară, Perna de puf având ca tematică viața și obiceiurile călugărilor. Este nevoit să vândă cărți din propria bibliotecă pentru a subzista. În acest scop frecventează biblioteca Patriarhiei, ca potențial cumpărător unde îl reîntâlnește pe ajutorul de bibliotecar fratele Andrei Scrima pe care îl cunoscuse superficial în prima perioada a‚ „Rugului aprins”. Personalitatea acestuia din urmă era o împletire de strălucire intelectuală și de ambiguitate morală dar se va află de acum înainte în centru spiritual a lui Voiculescu. El îi va furniza unul dintre prototipurile personajului masculin simbolic din sonete. Până la inaugurarea sonetelor poeziile scrise de Voiculescu după 1944 au exclusiv o tematică spiritual-mistică sărăcia în care se zbate scriitorul fiind tot mai accentuată. „Nu-ți cer din slavă puzderia de stele Nici perlele oceanelor să-mi dai, Îți cer un lucru mult mai scump că ele Vreo câteva ocale de mălai N-ai să mă-înjuri c-o trece săptămâna Fără să-ntorc, mălaiul poate luna Și-o să rămâi cu acest sonet poznaș” Sănătatea bătrânului scriitor este tot mai șubredă. Organismul îmbătrânit atrage ușor gripe,răceli, otită. Durerile sciatice sunt tot mai frecvente, suferă de prostată. În această perioadă de singurătate, boală,

confruntare cu moartea, scrie poeme mistice pe care nu le comunică decât unui număr foarte restrâns de prieteni. Aceste poeme, spovedaniile sale vor constitui corpul delict pe baza căruia va fi condamnat în anul 1958. Participă la lecturile din casă lui Barbu Slătineanu, unde își citește unele din sonete și câteva povestiri. Printre participanți în afară de gazdă: Dinu Pillat, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu, Alice Voinescu, Marietta Sadova, toți vor fi arestați începând cu luna decembrie 1958 și vor fi judecați în lotul Noica-Pillat, pentru care sentința s-a pronunțat la 1 martie 1960. Din februarie 1958 încep arestările de clerici și laici acuzați că participanți la discuțiile de la „Rugul Aprins” și că au subminat autoritatea statului. Știind că nu va fi ocolit, Voiculescu încearcă să își pună la adăpost opera. Încheie mai devreme decât și-ar fi dorit ciclul sonetelor, iar o copie a acestora o ascunde în casă lui Apostol Apostolide păstrând pentru sine un manuscris, pe care lucrează până la arestare. Confiscat de autorități acest manuscris, varianta ultima a textelor poetice, va fi recuperat și publicat abia în anul 2004. În 8 noiembrie 1958 de Sfinții Mihail și Gavril este pronunțată sentința în procesul „Rugului Aprins”. Voiculescu este condamnat la 5 ani de detenție și încă 5 ani de degradare civică. Se dispunea confiscarea totală a averii și era obligat la 300 de lei cheltuieli de judecată. Pentru un om de 74 de ani bolnav și slăbit sentința echivala cu o condamnare la moarte. Poetul execută sentința în penitenciarele Jilava și Aiud fiind grațiat în 1962, dar în această perioadă s-a îmbolnăvit de tuberculoză la nivelul coloanei lombare (morb Pott lombar). La externare este purtat pe brațe de fiul său. În vara aceluiași an se internează la spitalul TBC al M.A.I unde i se aplică un tratament cu Kanamicină după care își pierde auzul, nemaiputând comunica decât în scris cu cei din jur. Durerile osoase devin atroce și morfină nu mai are nici un efect. Imobilizat la pat refuză hrană și de 2 ori intră în comă, a treia oară își revine doar pentru a-i spune fiului sau „Ionică eu mor. Mor. Mau omorât. Nu le dau nimic! Tu să nu le dai nimic! Nu știi ce perverși sunt”. Se stinge în noaptea de 2526 aprilie, fiind înhumat la cimitirul Bellu Din 1964 începe destinul postum al operei. Patru ani mai târziu este admis recursul în anulare pentru V.Voiculescu și Gheorghe Dabija. Fiul scriitorului Ion V.Voiculescu începe să facă demersuri pentru restituirea manuscriselor. În 1992 este ales post-mortem membru al Academiei Române. Poetul căruia i se interzisese accesul la tipar era conșțient de valoarea operei sale, motiv pentru care a scris mai multe variante ale sonetelor pe care le ținea încuiate într-un seif. Una dintre variante i-a încredințat-o lui Andrei Scrima, spre a o duce la Paris, fiicei sale Sully. Astfel neprevăzutul a venit după moartea poetului, atunci când nu se aștepta nimeni și un nou Voiculescu „irupe în cercul de foc al liricii noastre erotice”, cu un nou ciclu de 90 de sonete de iubire, scrise de poet între 70-74 de ani. În plus poezia de dragoste era relativ absentă până la apariția acestui volum de sonete, iar ca valoare literară, aceste poezii își găsesc echivalentul în versurile iluștrilor reprezentanți ai acestui gen de poezie (Catul, Fr. Petrarca, Pierre Ronsard, Baudelaire și, bineînțeles în autorul închipuit William Shakespeare) abundând în adânc de adevărată emotivitate și vibrație lirică. „Lirismul lui V. Voiculescu și-a dat întreaga măsură în sonetele garantate de sigiliul ilustrului Will.” Astfel împlinită, personalitatea scriitorului se înscrie în culmile literaturii române. Tradusă, opera lui V. Voiculescu a fost pentru prima dată în limba maghiară. „Acest om simplu și totuși întortocheat, care era un mistic, dublat paradoxal de un cazuist cu un spirit critic eminamente raționalist, care avea, ca medic, întinse cunoștințe de specialitate, dar care ținuse să se inițieze serios și în teologie și în științele oculte, care citea cu pasiune literatură în mai multe limbi, complăcându-se în a lăsă impresia de a nu fi la curent cu nimic, care trăia cu abnegație la moșul sfinților, fără ca aceasta să-l împiedice să înțeleagă cu o lărgime de spirit absolut toate deșertăciunile vieții, acest om venit parcă din adânc și de departe, în care țăranul de rasă vechi nu s-a citadinizat niciodată pe deplin, cred că nu a fost cunoscut de nimeni cu adevărat.” (Dinu Pillat) Însuși poetul, care s-a căutat pretutindeni pe sine, își încheia mărturisirea cu gândul: „Dacă n-aș fi ajuns medic, cred că aș fi

Noul volum de sinteză O SUTĂ ȘI UNA DE POEZII, apărut în prestigioasa colecţie de antologii cu acelaşi titlu a Editurii Academiei Române (Bucureşti, 2020) al lui Viorel Dinescu se cere citit prin grila propusă de Theodor Codreanu, antologatorul şi autorul studiului introductiv care, împreună cu schiţa bibliografică şi grupajul de repere critice, se prezintă în fond ca o micromonografie. Alegerea lui Theodor Codreanu drept coordonator al celei de-a treia cărţi de sinteză (cele două anterioare au apărut cu titlul Arhipelagul stelar şi cu titlul Dimensiunea ascunsă în 2011) este benefică prin simplul fapt că privirea prin prisma transmodernismului, promovat de critic, este cea mai potrivită pentru înţelegerea „sigiliului” poetului -matematician (pe care nu-l găsea Ion Barbu în versurile de început ale lui Nichita Stănescu). Am folosit expresia „poetul-matematician”, deşi însuşi Viorel Dinescu şi criticul care-i urmăreşte poezia ne conving că poezia este „o opţiune existenţială”, matematica rămânând „latura pragmatică a vieţii, dar cu înrâuriri benefice şi pentru poezie”. Autor al unui substanţial studiu Ion Barbu și ermetismul canonic, Theodor Codreanu recunoaşte că are toate atuurile pentru a sesiza ce este „barbian” şi ce nu în opera lui Viorel Dinescu. Acordurile bacoviene s-ar explica prin raţiuni polemice; barbianismul recuzat s-ar preschimba într-o formulă dantescă, fiind, în viziunea criticului-prefaţator şi antologator şi cea mai eficientă în primele patru volume. Din Dante e preluată nu doar terţina, ci şi o anumită idealitate concentrată în „ora ideală”: „Geometriile „de o antică splendoare”, coroborate cu geometria paradisiacă a versului dantesc, dau cele mai consistente pagini ale liricii lui Viorel Dinescu. (...) În definitiv, mai toate versurile sale sunt „beatriciene”. Este, probabil, cel mai important ecou dantesc în poezia românească, după cum sonetul shakesperian a reverberat magistral în sonetele lui Vasile Voiculescu. Fireşte, se recunoaşte că nu e vorba de o ambiţie de a atinge perfecţiunea modelului dantesc, poetul căutându-şi totuşi propria măsură. Ora ideală, în care se găseşte concentrat întregul univers poetic al lui Viorel Dinescu, anunţă, într-adevăr o proiectare, devenită programatică, a eului liric într-o largă sferă a idealităţii, pe care o vom afla în poezia modernă luată în ansamblu. Visătorul transtemporal, identificat de Theodor Codreanu e totodată – adăugăm noi – şi un visător transspaţial. E o vrere şi, bineînţeles, o voinţă formativă de a cuprinde toate timpurile şi toate spaţiile; mai exact spus ar fi că se doreşte, cu o frenezie neoromantică, o situare dincolo de orice coordonate temporale şi spaţiale, într-o idealitate absolută de unde totul se vede într-o heracliteană curgere într-o pantharei, filosoful acesteia fiind invocat într-un poem despre râu, într-o euclidiană eternă mişcare a spaţiului, într-o platoniciană şi eminesciană „muzică a sferelor”. „Muzician al tăcerii”, după cum l-a definit Eugen Barbu, care i-a binecuvântat începuturile şi i-a profeţit o reuşită „prin fineţea scriiturii, prin absenţa oricărei erupţii de efect”, autorul Orei ideale are şi calitatea de a vedea spectacolul cosmic al unei geneze permanentizate, al unui „Big bang de la sfârşit de lume”, al unei morţi zilnice a lui Euclid care a „zdrobit de-absurdul altor ecuaţii”, al spaţiului Minkowsky (cel care a pus pe baze matematice teoria relativităţii), în care „imaginile vin şi pleacă în vid”, al entropiei (un poem este intitulat chiar Entropie), care îl face să vadă cum „La polul negativ, paradoxal,/ Se proiectează-n scheme infernale/ Mai multe variante de final”. În spiritul lui Eliot, care credea că, în poezie, e nevoie de un „corelativ obiectiv” al emoţiilor şi trăirilor, Viorel Dinescu recurgea la începuturi la imaginea constelaţiilor pe care le poartă poetul în privire „prin grădini pustii”, la ninsori, la muzica pe ape a viorilor bacoviene, la animale îngheţate ce vin din râuri (vulpi, lupi) şi din „umbre false”, la „imensul ocean al lumii”, la „iernile albastre”. În aceeaşi manieră foloseşte mai târziu imaginile esenţializate ale „oceanului de pulsaţii şi semne”, ale triunghiurilor, sferelor, elipselor, spiralelor, cifrelor („noianului de cifre”), „ecuaţiilor albastre”, cercurilor care se înlănţuie, „proporţiei de aur”, crugului lumii, al danteştei selva oscura, „spărturii în Neant”, al Ultimei Thule, ca ultimă treaptă. Transportânduse în aceste spaţii cu mijloacele imaginarului

Acad. MIHAI CIMPOI VIOREL DINESCU, POETUL TRANSTEMPORAL ŞI TRANSSPAŢIAL

mitopo(i)etic, eul liric are şi senzaţia că „Există o lume de fragmente şi cioburi/ Ce se zbat ca păsările, noaptea, deasupra Oceanului”, că a nimerit într-o „grădină nebună” şi atunci el revine în timpul şi spaţiul real, în tumultul „plecării în spirală a clipelor”, în apele de jos şi cele de sus care reflectă doar ecoul „muzicii de sfere”. În marea armonie a unor lumi abia schiţate „Litera Omega îşi părăseşte înţelesul primordial/ Ca o mare acvilă în drum spre un continent neştiut”. Ce-i rămâne de făcut poetului în această situaţie dramatică? Este nevoit, acum, să „se oprească în pragul marii aventuri a Timpului” şi să asculte „sentinţa finală a unor călăuze arhaice/ Transparente, ilogice, fermecătoare, ideale/ Ale căror chipuri nu se vor şterge niciodată/ Din piramida înstelată a nopţii universale”. Volumele Eros-Anteros (1996) şi Călăuze arhaice ne aduc mărturia unei coborâri a Călătorului albastru din sfera râvnită a idealităţii într-o „mlaştină a Timpului” real, măcinat de lucruri complicate, de un „faliment alb”, de zbateri şi frisoane, de contradicţii („Eros-Anteros, Iubire şi Ură”), de „eterna pendulare deasupra Neantului, „implacabilă, fără înţeles”. Apare, în mod logic, o adresare către Creator cu invocarea arghezienei „Aş vrea să te pipăi şi să urlu „Este!” („O, unde eşti Tu, cel care inventezi Universuri?/ Care naşti anonim Imperiul tău Metafizic/ Deschis spre nemărginire la ambele capete?/ Care a plăsmuit, în joacă sau din întâmplare/ Şi acest fragment de materie care se iubeşte pe sine?...”) şi cu evidentă nostalgie după o certitudine a menirii sale („Şi de ce m-ai ales tocmai pe mine ca Martor/ Al înspăimântătoarei clipe a Răsturnării,/ Fără să-mi spui ce am de făcut,/ Încotro să privesc./ De ce trebuie să trăiesc sau să mor pentru o menire/ Care mi se ascunde?...”). După un dialog mai lung cu Creatorul în care spune că nu îi e dată şansa să-l pipăie”, ci doar să bănuiască, să se îndoiască, să-i fie frică de El şi să-l implore, să-l caute în „acest teritoriu al Nemărginirii” şi să întrebe „pietrele, copacii, muntele/ Şi tot ce ne înconjoară”, în timp ce El există, poate, „Numai risipit în fiecare moleculă a lumii,/ Prezent ca-ntr-o oglindă spartă/ Care reflectă în fiecare ciob al ei/ Monada primordială”; „Să fii tu, Acela, doar o simplă întrebare?/ Dar atunci cine a pus-o?/ Şi cine trebuie să răspundă?...” (Entitate). Întrebarea aceasta şi neputinţa de a răspunde este reluată, cu o dispunere piramidală de dovezi şi cu o colorare polemică a discursului, îndreptat nu în mod „titanian” contra Celui ce a creat omul, ci împotriva celor care se dedau „inconsistentelor închipuiri”, „hăţişului de înţelesuri”, „strategiilor metafizice ireale”, „interpretărilor greşite”, „dogmelor”, „ipotezelor”, „inventării de limite”. Toate aceste sunt rodul unei imaginaţii care configurează uriaşul copac Iggdrasill sau marele Arbore sefirotic al Kabbalei („copacii noştri au uitat de Marile Proiecte”, se notează într-un poem), inventat de „cei mai nebuni înţelepţi ai lumii”, „ca o consolare pe care şio oferă sieşi/ O umanitate zdrobită de legile de fier ale existenţei”. Este „un colac de salvare” şi, în definitiv, o „Deşartă încercare de a traduce în semne geometrice/ Înaltele mesaje secrete ale Creaţiunii,/ Înţelesul de neînţeles al Cuvântului Primordial/ Sau portativul înalt pe care se desfăşoară muzica sferelor/ Auzită cândva în vis/ De cel mai mare matematician al lumii” (Arborele sefirotic). Actul eretic al poetului constă doar în nedumerirea manifestată de Creator, denumit şi Demiurg, Adonai, de a fi îngăduit arderi pe rug, genocide, conflagraţii, „năluciri ale tiranilor”, „josnicul comerţ cu indulgenţe”. „Şi totuşi Tu exişti, eşti mare, eşti Unicul!”, recunoaşte poetul care îl vede manifestat „în splendoarea galaxiilor/ Şi a imortalităţii circuitelor atomice” şi îl crede „magnific în legile chimiei şi ale fizicii/ În mecanica cuantică, în legile biologiei, în meteorologie,/ În poezia gândirii matematice şi în metafizică”. Finalul poemului conţine, fireşte, o disculpare: „Chiar faptul că mă răzvrătesc, contest şi pun întrebări,/ E un semn divin./ Eşti lângă mine”. „Cuget, deci Exist!”. Se impune, în evoluţia poeziei lui Viorel Dinescu luată „pe etape” sub aspect metapo(i) etic (căci reflectează mereu asupra condiţiei estetice a poeziei) şi al formelor concrete de rostire („şi am să plâng cu versuri nerostite” sună un vers din Ecuaţii albastre): ontologiei Cristalului i se opune prin legea contrariilor care-l obsedează, ontologia Normei fără substanţă (pomenită în Coborârea în forme).

Aceste două ontologii se axează în contrapunct pe o fiinţă ce se vrea pură şi transmutată într-o sferă a idealităţii, transtemporală şi transspaţială, şi o fiinţă (aceeaşi fiinţă) care se pomeneşte că are în faţă „o alcătuire paranoică din fragmente şi cioburi”, trăind într-un timp predeterminat şi un spaţiu predeterminat. În primul caz poetul apare în ipostază de Călător albastru, iar în cel de-al doilea de un Emisar al Zădărniciei cu conştiinţa acceptării Destinului dat. Dăm, respectiv, şi de o schimbare de registru al discursului liric: identificăm mai întâi o meditaţie existenţială, completată de o proiectare avântată romantic în „arhipelagul stelar” şi turnată în formele „armoniei jocului de sfere” („balade în stil popular”,