CULIȚĂ IOAN UȘURELU, INTELECTUALUL

„Adevărat că mai cinstit lucru nu este în lume şi mai scump şi mai curat, decât omul procopsit la învăţătură” (M. Sadoveanu)

în tabăra celui mai puternic sau o fac pe in-

Dicţionarul de neologisme ne spune că „intelectualul este acela care are ca specialitate, pe baza unei pregătiri corespunzătoare, munca intelectuală şi lucrează în domeniul ştiinţei, al artei, al economiei, al tehnicii, învăţământului etc”. Ce a devenit intelectualul în zilele noastre? De mulţi ani îl căutăm prin sălile de spectacol, la marile manifestări culturale şi ştiinţifice, dar nu-l prea vedem. E drept că viaţa a devenit foarte grea, iar intelectualul are o familie de întreţinut. Cu salariul său de mizerie nu se descurcă şi atunci stă la coadă pentru a cumpăra anumite alimente de la stat (la preţul pieţei nu-şi permite), face vreo meditaţie sau, de vineri până luni, lucrează un ogor moştenit sau arendat pentru asigurarea hranei. E foarte bine că-şi diversifică munca, dar manifestările dedicate lui Eminescu, Slavici sau Mehedinţi nu au auditori şi-i păcat. Păcat, pentru că această ţară va intra în universalitate nu prin falsele tone de cărbune sau de cereale peste plan, ci prin intelectuali. Uneori intelectualul intra în politică, ştiut fiind că altfel moare necunoscut. N-ar fi de condamnat nici o

astfel de preferinţă dacă, vrând să capete vreun ciolan nenorocit, un tip nou de intelectual n-ar deveni odios. Parlamentul nostru ni-i arată pe intelectualii-cameleoni, care trec peste noapte

dependenţii după ce au fost aleşi pe o anumită listă.

Principii, suferinţele celor mulţi? Vorbe în vânt! Nu dorim marginalizarea intelectualului în această direcţie, dar să nu-şi uite menirea. În ultimul timp e la modă şi o altă faţetă a intelectualului: nerecunoaşterea meritelor literare şi ştiinţifice ale unor indivizi mici ca oameni, dar mari ca scriitori şi savanţi. Evoluând astfel, în România, ca în puţine ţări din lume, am asistat la manifestări demente ale urii îndreptate spre intelectuali. Ce s-a scris şi spus atunci s-a realizat încet, încet prin retribuţia penibilă, prin numirea în funcţii de şefi culturali a unor inşi doar cu carnet de partid (parcă am mai trăit noi aşa ceva) şi prin ocolirea unor adevăruri majore ale istoriei neamului, care demonstrează realităţi ale devenirii fiinţei naţionale. Din nefericire, sunt intelectuali care, din comoditate sau indiferenţă, s-au limitat la noţiunile învăţate într-o istorie falsă. Şi sunt mulţi, cum tot mai mulţi sunt cei care au acceptat lozincile oribile scandate în “epoca” mineriadelor. Pentru că am văzut atunci indivizi care ajutau minerii în desăvârşirea operaţiei de “curăţire” a Capitalei.

Azi, 28 octombrie, se împlinesc 69 de ani de la martiriul lui Mircea Vulcănescu, la Aiud, una dintre cele mai strălucite inteligențe ale generației interbelice, economist, sociolog, filosof, scriitor, publicist, teolog și profesor de etică.

În acest context, jurnalista Marilena Rotaru publică, pe Facebook, o serie de pasaje referitoare la personalitatea lui Mircea Vulcănescu scrise de Mircea Eliade, Emil Cioran, Nichifor Crainic, Ioan Ianolide și Margarita Ioana Vulcănescu. Vi le prezentăm în cele ce urmează: Mircea Eliade, despre Mircea Vulcănescu: „Când au venit încercările, Mircea Vulcănescu le-a primit senin şi încrezător; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieţii lui religioase. În câteva zile, a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială şi academică, familie, libertate. Dar a rămas acelaşi. Nu s-a îndoit şi nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturisească cu aceeaşi senină fermitate credinţa şi încrederea lui de totdeauna. Alţii, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amănuntul, aici sau altădată, viaţa pe care a trăit-o Mircea Vulcănescu în temniţă. Ce ştim cu toţii, ne e de-ajuns ca să înţelegem cât de totală i-a fost victoria. Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morţii. Pentru că ştim cum a murit! lar ultimul lui mesaj în temniţă, adresat fiecăruia din noi, a fost acesta: «Să nu ne răzbunaţi!»…”(Chicago, nov. 1961) Emil Cioran, despre Mircea Vulcănescu: „Cu cât mă gândesc mai mult la tatăl dumneavoastră, cu atât mai mult mi se pare că era, el însuşi, o excepţie uluitoare, care trebuie că evitase de asemenea printr-un miracol blestemul nostru comun. Poate părea fără sens să afirmi, cu privire la un spirit cu adevărat universal, că nu gustase din fructul blestemat. Acesta trebuie să fi fost totuşi adevărul, întrucât cunoaşterea sa prodigioasă era dublată de o asemenea puritate cum n-am mai întâlnit niciodată. Păcatul originar, atât de evident în noi toţi, nu era deloc vizibil în el, în el care era destul de împlinit şi în care, minunat paradox, se adăpostea evadatul dintr-o icoană. Fie că vorbea despre Finanţe sau Teologie, din el emanau o putere şi o lumină ale căror definire nu-mi aparţine. Nu vreau să fac din tatăl dumneavoastră un sfânt, dar el era oarecum astfel”. (Fragment din ”Scrisoare către Viorica Maria Elena Vulcănescu”, Paris, 20 Ianuarie 1966) Nichifor Crainic, despre Mircea Vulcănescu: „În general, oamenii de nivelul meu nu spun la adresa altor valori decât atât cât cred că îi obligă realitatea și o anumită minimă decență, dar despre Vulcănescu eu cred că este nu doar cel mai reușit exemplar pe care l-a dat neamul românesc între cele două războaie, ci acela care având talie europeană, după ce va descoperi în sine nevoia de a spune ce are de spus, va acoperi cu umbra lui tot ce a strălucit până acum în istoria culturii românești (a erudiției românești, de la Cantemir la Iorga). Peste capul întregii sale generații de luceferi, el va fi ca un soare”. Ioan Ianolide, despre Mircea Vulcănescu: „Ţinuţi flămânzi, neavând pe ce să se odihnească, au început să cadă pe mâzga rece, care aducea îmbolnăvirea şi moartea. Mircea Vulcănescu s-a aşezat jos, ca să poată sta alţii pe el şi le-a zis: «Eu voi muri. Salvaţi-vă voi». Nu a murit atunci, dar revenind la Aiud a continuat să vorbească iar ei au continuat să îl pedepsească până ce l-au ucis. A fost un om cu caracter de diamant.” (Ioan Ianolide, “Întoarcerea la Hristos”) Margarita Ioana Vulcănescu: „Era rafinat și genial. Se pricepea în toate. Ințelegea toate. Parcă trăise mai multe vieți. Dar, mai presus de toate, era bun. Numaidecât, prin darul de simpatie și prin imaginația lui vie și caldă, trăia în celălalt, om sau animal. Simțea așteptarea, nevoia, suferința, lipsa pe care o simțea ființa de care se apropia. Și cea mai mare plăcere a lui era să împlinească o lipsă, să răspundă unei așteptări, să schimbe o suferință în bucurie”. (Din Jurnalul Margaritei Ioana Vulcanescu, cea de-a doua soție a mărturisitorului martir Mircea Vulcănescu)