DAN PERȘA, IZVORÂRE DIN FIINȚĂ

Prozopoetă... iată o numire nerevendicată de cineva până acum, din câte ştiu, deşi „prozopoemele” datează de ceva vreme, eu cunosc acest cuvânt de la Mircea Ţuglea, de la chiustengenii Cenaclului de Marţi, de la Grigore Şoitu, însă paternitatea vorbei, nu bag mâna în foc, ar putea fi şi a vreunui optzecist, sau poate datează chiar mai dinainte. Prozopoeme s-ar putea spune că scrie Tinca Tamaș-Pavel, dar ele nu seamănă, la început, în acele „Insomnii subiective”, cu prozopoemele poeţilor, care pornesc dinspre poezie spre proză, ci startul este proza, care, graţie unei libertăţi asumate, capătă valenţe poetice. I s-ar putea spune „proză liberă”, pentru că refuză logica şi determinismul prozei. Scormoneşte undeva spre adâncurile fiinţei, ca şi poezia, dar nu vrea să intre în matca unei forme fixe. Înlocuieşte logica prozei cu visarea şi trama epică o adânceşte într-o căutare a sinelui. I s-ar putea spune şi „proză visătoare”. Pentru că dă libertate viselor şi îşi asumă libertatea viselor. Sau „proză curgătoare”, pentru că nu se opreşte niciodată, este ca o apă curgătoare. Sau „proză muzicală”, pentru că aici cuvintele nasc un sound. Se înrudeşte cu suprarealismul, cu dicteul automat, deloc însă cu dadaismul (prea ideologic) şi, într-un sens larg cu onirismul. Dar mai bine să evităm acest cuvânt, onirism, fiindcă este deja revendicat în sintagma „onirism estetic”, cel al „creatorilor de vise”, deci cu un sens stabilit, fixat, în istoria literară. Pe când prozopoemelor Tincăi Tamaș-Pavel li se potrivesc mai degrabă cuvintele lui Proust: „să visezi tot timpul”. Dacă mă gândesc la literatura lumii, părintele unor astfel de scrieri trebuie că este Lautreamont. Prozopoemele dau permanent senzaţia că revendică anume ceva, dar nu-şi revendică, de fapt, decât libertatea. Libertatea de a scrie. Să scrii curgător. Fără poticniri în judecăţi, în raţionalitate. Ci ele, cuvintele, să fie mai degrabă o expresie a fiinţei. Totuşi, Tinca Tamaș - Pavel este la obârşie poetă şi nu rezistă total tentaţiei de a a-şi înrădăcina prozopoemele în poezie. Există o diferenţă, contează dacă porneşti prozopoemele din proză sau din poezie? Se pare că da, a porni din poezie implică o techne, o tehnică poetică, nu o curgere, ci o anumită respiraţie, care aduce sacadarea unui ritm poetic, aduce fixarea propoziţiei ca vers şi astfel obligaţia de a semnifica. Însă starea onirică rămâne şi de aici îndemnul:„Nu, nu te trezi!/Încă nu am terminat să îți spun despre/ce va fi”. Şi în continuare:„Nu vreau să-mi auzi gândurile, vreau/doar să le simți, să le trăieşti”. Nu gânduri, ci simţiri, trăiri, acestea sunt ale prozopoemelor Tincăi Tamaș-Pavel. Refuzând raţionalitatea, luciditatea, „conştiinţa mereu trează” (a lui Ulise) în favoarea cufundării în sensibilitate, într-un univers organic, trăind prin simţuri, pipăit, gust, miros, auz, văz şi se adaugă sentimentele, toate transformând lumea întro viziune ce nu reprezintă exteriorul, „scena lumii”, cum o numea Shakespeare, ci interiorul, lumea lăuntrului omenesc, lumea lăuntrului poetului ce scrie. Cine va fi citit poeme din trecut ale poetei, va fi văzut că ele se încastrau în riguroase versuri cu ritm şi rimă, „clasice”, cu un profund respect pentru convenţia poetică din vremea romantismului, dar iată o prefacere neaşteptată, o „modernizare” a poeziei, o renunţare la sprijinul oferit de ritmul „troheilor” şi săltăreţilor „dactili” şi o renunţare la sensibilitatea de împrumut, un împrumut, fireşte, eminescian, iar cum Eminescu îi conţine pe cei de dinaintea lui, un împrumut de sensibilitate paşoptistă. „Modernizare” este, desigur, un cuvânt destul de urât prin inadecvarea lui. De fapt, Tinca Tamaş - Pavel descoperă o nouă formulă poetică, altfel zis, găseşte modul de a-şi exprima propria sensibilitate, găseşte calea de a fi prezentă în cuvintele scrise de ea. Sunt sigur că „Insomnii subiective” va fi o carte iubită de cititori, pentru că aceştia, întotdeauna, au un simţit aparte pentru literatură, resping tot ce este formal, pentru a îmbrăţişa ce este autentic. Şi aici, în „Insomnii subiective” este Tinca Tamaş - Pavel autentică, aici se caută şi se regăseşte pe sine, aici îşi exprimă visele şi sentimentele, aici spulberă

DAN PERȘA. IZVORÂREA DIN FIINȚĂ

formalismul gândirii, pentru a pune în loc visările sufletului. Iar cititorul vrea să-şi ancoreze sufletul în alt suflet, nu să-şi ancoreze gândurile precare în alte gânduri precare. „Zilele păreau interminabile, apăsătoare, iar a mă elibera nu o puteam face, deoarece nu aveam cui mă confesa, nu aveam cui destăinui (...) povestea mea”, scrie poeta şi iată aici una dintre posibilele obârşii ale prozopoemelor, dorinţa de confesiune, confesiunea însemnând eliberare. O eliberare pe care poemele formelor fixe, cu formalismul lor, nu o putea aduce. Am auzit poeţi spunând că, atunci când ai dat un vers bun, eşti salvat ca poet, însă în prozopoeme, această şansă nu mai are aceeaşi însemnătate, căci nu „versul bun” este vânat, ci starea continuă, fie a reveriei, fie a revelaţiei, iar aceasta este cea care contează. Şi Tinca Tamaş-Pavel reuşeşte să menţină starea, să menţină starea onirică pe parcursul unui întreg volum şi sunt convins că vor urma şi altele. Spun „stare onirică”, dar ce ar fi ea? Nu este starea de „visătorie”, ci o stare a aşezării cuvintelor cum ar aşeza compozitorul notele pe portativ, o stare muzicală, care transformă cuvintele în muzică. Să salut această formulă poetică? Ar fi cam ipocrit din partea mea, de vreme ce am scris la rândul meu o carte numită „Onirica”, având prozopoeme asemănătoare cu ale Tincăi Tamaş-Pavel. Ar fi să mă laud . indirectDar până la urmă, nu se întemeiază actul critic pe astfel de afinităţi? Nu lăudăm ce ne seamănă şi respingem ceea ce este diferit de noi? Deşi George Călinescu spunea că un titlu nu e musai să aibă legătură cu subiectul cărţii, totuşi, de multe ori, scriitorii preferă titluri sugestive, titluri care să focalizeze conţinutul. În cazul acestui volum se pare că despre aşa ceva este vorba, „Insomnii subiective” este ales pentru a sugera ceva, pentru a descrie concis întregul, pentru a îndrepta un fascicul luminos spre înţelesurile actului poetic. Reverii cu ochii deschişi, care să dezvăluie adevărul cel mai profund al fiinţei omeneşti, anume visul ei. Visul este, prin excelenţă subiectiv şi toate adevărurile omeneşti sunt subiective. Doar adevărurile materiei sunt obiective, supuse unor legi fixe. Şi iată-ne astfel aşezaţi în faţa celor două lumi, lumea viului şi cea amorfă a materiei. Visul încercând s-o spulbere pe cea din urmă. Suprarealitatea să se înstăpânească drept adevăr suprem, ea fiind viziunea, credinţa noastră, fiinţa noastră. Astfel că avem o muzică a fiinţei în prozopoemele Tincăi Tamaş-Pavel.

IGNORANȚA

Judecătorul l-a întrebat pe ucigașul fostului președinte egiptean Anouar Sadat: „De ce l-ai ucis pe Sadat? "El i-a spus: „pentru că era laic! "Judecătorul a răspuns: „Ce înseamnă laic? Ucigașul a spus: „Nu știu! " În cazul tentativei de asasinat a regretatului scriitor egiptean Naguib Mahfouz, judecătorul l-a întrebat pe bărbatul care l-a înjunghiat pe Naguib Mahfouz: „De ce l-ai înjunghiat? " Teroristul a spus: „Din cauza romanului său – Copiii cartierului nostru”. Judecătorul l-a întrebat: „Ai citit acest roman? ""Criminalul a spus: „Nu! " Un alt judecător l-a întrebat pe teroristul care l-a ucis pe scriitorul egiptean „Faraj Fara”: „De ce l-ai ucis pe Faraj Foouda? ""Teroristul a răspuns: „Pentru că este un necredincios! " Judecătorul l-a întrebat: „De unde ai știut că este necredincios? " Teroristul a răspuns „Conform cărților pe care le-a scris”. Judecătorul a spus: „Care dintre cărțile sale v-a făcut să credeți că este necredincios? "" Teroristul: „Nu i-am citit cărțile! "Judecătorul: „Cum? " Teroristul a răspuns: „Nu știu nici să citesc, nici să scriu! " Ura nu se răspândește niciodată prin cunoaștere. Încă se răspândește din ignoranță. Cunoașterea te face tolerant. Majoritatea celor care te urăsc nu știu nimic despre tine.

Cea mai recente carte a Ecaterinei Petrescu Botoncea, Cîntec în cenuşă. Imnuri orfice (Edi-tura Kafka, 2022), este una de poeme în proză şi, prin aceasta, se circumscrie unei specii de lungă tradiţie în literatura română, în-cepînd cu secolul XIX, într-o integrală a cărei imagine se poate re-găsi într-o foarte cunoscută antologie a lui Mihai Zamfir; după acesta, poemul în proză nu este un "hibrid", un refugiu al unui poet care nu scrie încă proză sau al unui prozator aflat sub atavismele unui poet ratat, ci o specie cu un canon (aproape) riguros, ofe-rind, mai ales, un canal sigur de comunicare a scriitorului cu lu-mea şi cu sinele mai profund. În cartea Ecaterinei Petrescu Botoncea, poezia aduce lirism, metaforă, adîncime a unor sentimente foarte intense şi, în primul rînd, al comuniunii în gînd cu Dumne-zeu: "Taină, mister şi jurămînt, sub cupola aurită a iubirii de Dum-nezeu, ele nu pot rămîne nicicînd indiferente la vibraţiile care trec prin spaţii, oglinzi, ziduri, ferestre, pentru a se preschimba în cuvinte sfinte, niciodată, nici o silabă nu va profana ieslea în care s-a născut Iisus, nici o lacrimă nu va încărca în plus obrazul Maicii Domnului, nici o înserare nu va cuprinde uitarea, cel mai să -rac chip al misterului... aşa mi-a şoptit îngerul alb pe care inima Ta mi l-a trimis în colind...". Abatele Brémond consideră că poezia e o rugăciune profană; cu mult înainte, Grigore de Nazianz credea că despre Dumnezeu nu se poate vorbi decît în poezie, în formule concentrate, "nu în dezvoltări exhaustive şi sterile". Ecaterina Petrescu Botoncea crede că poate împlini comuniunea cu sacrul sub cupola aurită a iubirii de Dumnezeu, cum spune. Calea acestei comuniunii este vibraţia, cuvîntul cu frecvenţa cea mai mare în poemele în proză ale volumului; vibraţia e modul de comunicare cu lumea de dincolo de vedere, de spații, oglinzi, ziduri, ferestre, depăşeşte sfera privirii pentru a deschide al treilea ochi, al citirii în lume, adică, în formulă eminesciană, ochiul ce înlăuntru se deschide pentru a privi universul însuşi, aproapele şi departele, acasa din zăpezile siberiene, din crivăţ şi ţărmul răscolit de pescăruşi, din umbra copacului secular şi a liliacului înflorit toamna, lîngă

IOAN HOLBAN LITERATURA CA O CUTIE DE REZONANȚĂ

mine în visul meu esenţial. Tu, ve-nit din mările pe care, cu sete, le-am înghiţit, din zăpezile sibe-riene pe care, cu respiraţia inimii mele, le-am topit, din crivăţul care mi-a ars ochii şi mi-a purtat revederea pînă la întîlnirea cu ţărmul timpului răscolit de plînsetul pescăruşilor, mi-ai deschis al treilea ochi, al citirii în spaţii, eşti rîndul caselor în care voi intra pentru a adăposti verile toride, streaşină, pentru ploile torenţiale şi albie pentru apele care şi-au rătăcit prundul, eşti umbra copacului secular sub care se aşază calul, călăreţul şi înţe-lesurile cabalei, fluieratul pădurii şi toate culorile cîmpului acoperit de maci, eşti poezia dimineţilor fără de care soarele nu vrea să răsară, eşti liliacul înflorit în toamnă, peste drum de casa mea...". Vibraţia lăuntrului şi a trupului "ca o coardă întinsă" răspunde în cutia de rezonanţă a literaturii care caută, mereu, Universul şi Regele acestuia. În poemele în proză din Cîntec în cenuşă. Imnuri orfice, discursul narativ aduce un scenariu al drumurilor pentru că, o spune Șklovski, proza e a drumurilor: "În seara aceea, asfinţitul s-a lăsat mult mai devreme, căluţii mei au obosit, cereau odihnă, dar drumul nu se terminase, bolta cerească s-a despicat pentru a face 1oc întunericului şi cornului de lună din care a ieşit o lumină argintată, orbitoare la întîlnirea cu al-te lumini, ciocnirea stelară se coborîse pe cărarea mea, în piept am simţit o năvală de doruri, ca un izvoraş zglobiu, am deschis gu-ra însetară, să beau cerul cu şipotul apei lui, dar pleoapele mi s-au deschis spre vise, iar caii m-au ţinut agăţată de coama lor pînă un faţa casei... cînd m-am trezit, cineva plîngea de dorul meu...". Drumurile încep în mitologie şi protoistorie, "într-un timp dispărut în preistorie, de pe cînd vorbele erau blajine, dulci, mur-murate, iar fusul zilelor se învîrtea leneş, visător, cald, somnoros, pe o roată ancestrală a cerului", într-un templu zamolxian şi, mai departe încă, în ceea ce personajul-narator numeşte nostalgia Andro-ginului. În cutia de rezonanță a literaturii Ecaterinei Petrescu Botoncea, proza aduce ceea ce aș numi vibraţia departelui, o poetică a departelui în care harpa, sîngele, lucrurile pulsează, tresărind în sine, imnurile orfice ale iubirii. O serie de simboluri christice - ieslea, îngerul alb, "trimisul", pescarii de pe Marea Galilee, tri-bul nabateenilor, Muntele Tabor – susțin un subtil sentiment religios, dincolo de rostirea retorică de amvon, care împlineşte înţelesul pelerinajului din romanul Camino.

IONEL NECULA AUREL BRUMĂ—BIOGRAFIA CA PRETEXT LITERAR

Omul este o ființă ciudată, viața lui nu curge șuvoi, precum un havuz uitat cu robinetul deschiks, ci curge cu întreruperi, cu poticniri unele astrale , dezirabile și deontice, altele dimpotrivă anxioase, proteice și nevricoase. Sunt stări ființiale opuse, contrapunctice, iar raportul dintre ele nu este niciodată echilibrat. La unii predomină cele pozitive, la alții cele abrazive., virusate și zgrunțuroase. E în firea lucrurilor să le reținem îndeosebi pe cele pozitive, cele pe care ne face plăcere să le păstrăm nealterate. să le închidem în sipetul memoriei și să le scoatem proaspete la zile de sărbătoare pentru a le povesti nepoților și, de multe ori pentru a le așeza într-o partityură literară. Nu spune tot omul, de regulă în momente mărturisitoare, că viața lui e un roman? Totdeauna critica a avut o problemă să stabilească dozele de viață și de ficțiune intrate într-o operă literară, Sigur este că o operă complet de-subiectivizată, care să nu conțină și ceva din experiența de viață a autorului este greu de închipuit, ba chiar cred că nu este posibilă. Nu recunoscuse și Balzac une nuit d,amour , un quart de roman? Tot un roman este și viața lui Aurel Brumă - intelectual rafinat, mustind de inteligență scăpărătoare - scriitor prodigios desfășurat pe mai multe registre cărturărești. Și ca orice cărturar care își respectă blazonul încearcă, în recenta sa carte Chiriaș temporal (Editura Performantica, Iași, 2022)să dea seama despre sine, despre isprăvile sale livrești și despre prezența sa publică în viața culturală a Iașului și a Moldovei în general. Este o carte eclectică și de referință pentru toți cei interesați de biografia autorului, în eventualitatea că va fi dispus cineva să-l asume ca subiect monografic. Cartea conține de toate: - pagini de jurnal, lansări de carte, întâlniri cu cititorii, rememorea unor situații sau momente de solemnitate spirituală - tot ce ține de menirea și destinul scriitorului în lume, în lumea cercului strâmt și chiar dincolo de marginile ei, în inefabil, în transcendent. Până la urmă, cum mărturisește și autorul, cărțile mele sunt victoriile și înfrângerile mele, mănăstirile mele. Le fișez în sticla co-perților și le văluresc pe Apa Timpulu, cu speranța că nu va fi Apa Sâmbetei. Și, în definitiv, fiecare nu scrie doar în cărțile sale, ci în Cartea de înțelepciune a Lumii. Are dreptate. Viața scriitorului este o permanentă conversație cu transcendența, cu ceea ce se irizează dincolo de linia orizontului, unde nu ajung truismele vremelniciei sau uzanțele viețuirii în andante. Lumea scriitorului nu este numai cea dată prin actul Facerii biblice, bătătortită în timp și viscolită empiric, este una ideală, care se reconstruiește în permanență - prin încercări repetate și prin trudnicie aurorală. Aurel Brumă are și el lumea lui și cine vrea s-o cunoască are acum acest îndreptarcu repere infalibile.

Felicitări, Aurel Brumă, mulțumim pentru acest dar livresc, pe care-l recomand călduros tututror celor doritori să cunoască o viață trăită cu adevărat cultural!