10 minute read
DESPRE ANTON CEHOV
ale Mariei Banuș, această dragoste absolută pentru bărbatul frumos, cu ochii de un verde otrăvit, este purtată în chip vinovat, asemenea unei boli incurabile, care ucide însă lent, pas cu pas. Banuș se detestă, simte că-și trădează familia, atâta timp cât gândurile ei vor păstra până la sfârșit, amintirea clipelor de nebunie, extaz și amărăciune, dăruite de către acest țăran grandios, care știa să fie pe cât de tandru, pe atât de crud și de trivial. Dar de fapt, Zaharia Stancu (sub înfățișarea și manierele sale de lord) ascundea un primitiv dominat de instincte puternice, care dorea o femeie lipsită de inhibiții, în stare a-i molcomi exploziile unei alcătuiri structurale , de vulcan în acțiune. Maria Banuș i-a părut inițial o parteneră de acest tip, lipsită de conformisme burgheze, dar care a devenit ulterior stânjenitoare, prin onestitatea sentimentelor și dorința ei (la urmaurmei, de înțeles), de a-și oficializa relația cu scriitorul teleormănean. Sunt notații triste , de un umor absurd în amintirile Mariei Banuș, dominate de o aparent împlinită în căsnicia sa, alături de doi copii patimă care nu va muri decât odată cu poeta. Deși să-i intre în voie, Banuș a rămas până la trecerea Dincolo, femeia unui singur bărbat. Unul care nu ezitase să o și lovească și să o mintă cu cinism, jucându-se cu ea, pentru ca în cele din urmă să o abandoneze, fără nicio ezitare. Anii și literatura îi vor mai intersecta din când în când, în contexte strict profesionale. Deveniseră doi oameni în vârstă, care nu-și mai spuneau mare lucru. El (copleșit de atâtea premii și funcții) o privea parcă printr-un ochean al altui timp. Ea își pitulase într-un ungher al sufletului, o boabă de jar, care nu dorea să se stingă. O frântură din acele zile de dezlănțuire secretă, în care crezuse că zeul ei o va încorona pe vecie, ca zeiță-parteneră, a unui nou cult. Dar destinul a dorit altfel...
Cehov, cel necunoscut, născut la 29 ianuarie 1860. A trăit doar patruzeci și patru de ani. Jumătate din viaţă a fost bolnav de tuberculoză, boală care l-a măcinat și l-a omorât. Nu numai că a lăsat o moștenire literară genială, dar intre timp: 1.A construit din bani proprii patru școli, o clopotniţă, o staţie de pompieri și un drum pentru ţăranii din satul Lopasnya. 2.I-a construit lui Petru I un monument în orașul său natal, Taganrog. Lucrarea a fost executată în Franţa și adusă în Rusia prin portul Marsiliei. 3.A fondat o bibliotecă publică, donând peste două mii de cărţi timp de paisprezece ani, trimițând cu regularitate titluri noi. 4.În timp ce locuia la Melihovo, an de an, medic fiind, primea peste două mii de bolnavi în fiecare vară. Fiecărui bolnav îi asigura tratamentul gratuit. 5.Tot în calitate de medic, fără asistenţi sau personal auxiliar, a deservit nu mai puțin de 25 de sate, timp de mai mulţi ani. 6.De bună voie s-a dus pe insula Sahalin și singur a făcut recensământul populaţiei, publicând o carte cu același nume („Insula Sahalin”), ce reprezenta o monografie a vieții oamenilor de pe insulă, demonstrând cu argumente statistice dezastrul la care erau condamnaţi locuitorii de către guvernarea ţaristă. 7.A ajutat peste cinci mii de oameni cu bani. Corespondenţa lui personală conţine scrisorile de mulţumire a tuturor acestora. 8.În satul devastat de secetă, Melihovo, a sădit în jur de șapte sute de vișini, iar câmpurile abandonate lea plantat cu brazi, pini, și molizi. În Crimeea, arsă și ea de secetă, a sădit chiparoși, duzi, liliac și... vișini. 9.Una din ultimele însemnări din jurnalul său: „atunci când regele Solomon a cerut înţelepciune de la Dumnezeu, a comis o mare greșeală”.
Advertisement
„Contemporanul” este o revistă veche, însă proaspătă. A navigat de-a lungul a 140 de ani de contemporaneitate cu vântul în prora, înfruntând valurile vremii. A tangat pe valuri în sus sau în jos şi a abandonat de două ori bătălia culturală, din cauza coliziunii cu crizele economice sau a altor vicisitudini vremelnice, dar nu s-a scufundat. Ideile nu pier. Sunt mai durabile decât oamenii. După ce a trecut valul, revista a reapărut cu un nou echipaj la bord. Începând din 1990, Contemporanul. Ideea europeană s-a afirmat ca o prestigioasă publicaţie naţională de cultură, politică şi ştiinţă, nealiniată nici unui partid politic. Apare sub egida Academiei Române. Îl are ca director pe bine-cunoscutul scriitor, academicianul Nicolae Breban, care îşi propune încă din primul număr al revistei promovarea „criteriilor valorii după o jumătate de secol de ură contra valorii”.Oricine ştie, chiar şi cei ce nu sunt pasionaţi de literatură ştiu, că Nicolae Breban e mai mult decât academician şi scriitor uriaş. Este un simbol. Un simbol multiplu de românism, de patriotism şi de combatant neînfricat, neîngenunchiat, cu o viziune de lungă bătaie şi victorios. Un simbol cu rezonanţe geografice, istorice şi politice dintre cele mai luminoase. Maramureşean, fiu al preotului unit (grecocatolic) Vasile Breban, cu bunic protopop, ctitor al unei impozante biserici şi al şcolii confesionale române unite, cu ascendenţă dinspre mamă, dintr-o familie de comercianţi germani din Alsacia, naş i-a fost unchiul său, canonicul Alexandru Breban, senator al Partidului Naţional Ţărănesc. Dar istoria nu merge întotdeauna spre lumină. În toamna anului 1940, tatăl său este arestat de autorităţile maghiare. Familia reuşeşte să se refugieze la Lugoj, unde tatăl va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite. Elevul Nicolae Breban este exmatriculat în penultima clasă a liceului din Lugoj din cauza originii sale sociale. A intrat în câmpul muncii şi l-a străbătut cu bine, oricât de minat era. A lucrat ca sudor şi strungar fier, meserie în care s-a calificat, cu acte în regulă. Cu acte în neregulă, s-a înscris la Facultatea de Filosofie, însă după şase luni s-a descoperit că măsluise actele şi a fost dat afară. Oricumdevenise suspect, prin lecturile sale din Nietzsche şi Schopenhauer. A navigat prin arhipelagul SALONUL LITERAR / 8
mai multor meserii şi studii universitare, cu munci evitate de cei ce nu ştiu că aşa se acumulează o adevărată experienţă de viaţă. Experienţa şi formaţia sa intelectuală i-au atras prietenia şi elogiile scriitorilor alături de care a contribuit la demolarea falselor valori promovate de realismul socialist. Romanul Francisca îl consacră drept „unul din cei mai importanţi dintre romancierii noştri de după al doilea război mondial” (Ion Negoiţescu, 1970). Romanul Animale bolnave îi aduce premiul Uniunii Scriitorilor din România. Romanele încep să-i fie publicate în mai multe limbi, în Europa. Succesul scriitorului a atras atenţia Partidului Comunist, care a încercat să-l ataşeze la remorca sa. Nicolae Breban, însă, în 1971, dezavuează public politica regimului de la Bucureşti, prin interviuri acordate presei occidentale şi, în semn de protest faţă de Ceauşescu şi revoluţia culturală de inspiraţie maoistă, îşi dă demisia din funcţia de redactor-şef la România literară. Atitudinea lui de frondă politică făţişă a şocat presa occidentală din mai multe ţări, cât şi regimul de la Bucureşti şi Uniunea Scriitorilor, căzute în dilemă, ce măsuri să ia împotriva lui. Devine indezirabil politic, marginalizat, supravegheat şi împiedicat să mai călătorească în străinătate, deşi Germania îi acordase cetăţenia germană. Romanul Bunavestire, mult tracasat de cenzura comunistă şi refuzat de mai multe edituri, este elogiat de Nicolae Manolescu în 1977 şi premiat de Uniunea Scriitorilor. Şi totuşi, romanul este incriminat cu vehemenţă în plenara C.C. al P.C.R.Pe valuri în sus la editurile occidentale şi pe valuri în jos la editurile din ţară, Nicolae Breban locuieşte în reşedinţa sa de la Paris între 1986 şi 1989, dar nu se exilează. În pragul mileniului, o anchetă literară făcută de Observator cultural, selectează Bunavestire între primele zece romane româneşti ale secolului al XX-lea. Odiseea romancierului Nicolae Breban depăşeşte cadrul acestei aniversări a revistei „Contemporanul. Ideea europeană”. Din 2001, redactor-şef al revistei este Aura Christi, autoare a numeroase cărţi de poezie, eseuri, romane, albume de fotografii comentate şi cărţi de dialoguri, deţinătoare a multe premii literare din ţară şi din străinătate. Operele i-au fost traduse în 20 de limbi şi sunt publicate în foarte mult ţări, de la Oceanul Atlantic până la Oceanul Pacific. Sub egida Academiei Române, cu un astfel de director şi un astfel de redactor-şef, „Contemporanul. Ideea europeană” a
107 / iunie 2022
devenit corabia amiral a culturii române, la bordul căreia publică autori de la Atlantic până la Pacific. Echipajul majoritar este românesc, în spiritul ideii europene. Ideea europeană e o idee românească mai veche. O susţinuse Ion-Heliade Rădulescu, care voia să introducă în programul Revoluţiei de la 1848 constituirea Republicii Europa. Paşoptiştii se născuseră prea devreme. Iată în ordine alfabetică cei mai frecvenţi colaboratori contemporani, printre care şi nume de academicieni: Nicolae Balotă, Cezar Baltag, Ana Blandiana, Ştefan Borbély, Nicolae Breban, Călin Căliman, Aura Christi, Bogdan Mihai Dascălu, Crişu Dascălu, Doina Dascălu, Ştefan Augustin Doinaş, Dana Duma, Ion Ianoşi, Janina Ianoşi, Solomon Marcus, Irina Petraş, Doina Ruşti, Iosif Sava, Eugen Simion, Gheorghe Schwartz, Maria-Ana Tupan, Geo Vasile, Răzvan Voncu, Henri Zalis. Contemporanul de azi a preluat din mers ştafeta de la Contemporanul anterior, săptămânal al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, din 1946 până în 1989. „Contemporanul” de după război îşi propunea să continue tradiţia democratică a revistei cu acelaşi nume întemeiată în 1881 la Iaşi, dar a fost acaparat şi remorcat la contemporaneitatea Partidului Comunist, în spirit proletcultist, ca săptămânal politic, social şi cultural. Nu le-o fi fost uşor lui George Călinescu sau George Ivaşcu să ducă pe umeri revista. Au făcut tot ce se putea face mai bine pentru literatură, din cât se putea face pe atunci. Au publicat în „Contemporanul” scriitori cu mare audienţă la public, ca Tudor Arghezi, Ion Dodu-Bălan, Lucian Blaga, Savin Bratu, George Călinescu, Ovid S. Crohmălniceanu, Dan Deşliu, Paul Georgescu, Adrian Marino, Aurel Martin, George Munteanu, Camil Petrescu, Al. Piru, Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu. Un suflu nou de contemporaneitate a adus noua generaţie de critici literari Mircea Maliţa, Nicolae Manolescu, Grigore Moisil, Eugen Simion şi Laurenţiu Ulici. Între anii 1922 şi 1933, apărea la Bucureşti Contimporanul, având la cârmă pe Marcel Iancu şi Ion Vinea. A demarat cu o orientare democratică, polemizând în legătură cu politica internă sau externă şi oferind cititorilor cronici economice şi anchete sociale. Şi-a afirmat în curând profilul literar, artistic şi orientarea avangardistă. A fost prima şi cea mai reprezentativă revistă a avangardei culturale româneşti. Şi-a precizat cu claritate un program estetic constructivist, cât şi cu orientare artistică generală. Printre colaboratorii de nădejde erau avangardiştii români din ţară sau români ce erau vârf de lance în avangarda culturală din Occident, ori şi aici şi dincolo, ca Felix Aderca, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Victor Brauner, Nicolae Davidescu, Mircea Eliade, Benjamin Fondane, Marcel Iancu, Adrian Maniu, Miliţa Petraşcu, Ion Sân-Giorgiu, Sandu Tudor, Tristan Tzara, Urmuz, Ion Vinea, Ilarie Voronca, cât şi francezii André Breton, Paul Éluard şi Francis Picabia sau italianul Filippo Tommaso Marinetti. Contimporanul a organizat la Bucureşti în 1924 o expoziţie internaţională, unde a obţinut colaborarea unor celebrităţi ca Hans Arp, Constantin Brâncuşi, Paul Klee, Kassath Lajos, F.T. Marinetti, Hans Richter, Kurt Schwitters, Arthur Segal sau Charles Teige. Redacţia cultiva legături cu reviste similare din Europa, dar se concentra pe modernismul din România, cu articole teoretice despre arta abstractă, arhitectură şi critică. Cam în acelaşi timp, apărea la Bucureşti din 1919 până la criza din 1928, revista Ideea europeană, fondată de C. RădulescuMotru. Actualul director academicianul Nicolae Breban a preluat numele revistei Ideea europeană şi l-a adăugat ca subtitlu la Contemporanul de azi. În acest fel, Contemporanul. Ideea europeană marchează legătura sa ideologică şi continuitatea sa cu două verigi de prestigiu din istoria culturii române: Contemporanul care a apărut la Iaşi între 1881 – 1891 şi Ideea europeană de la Bucureşti, dintre 1919 şi 1928. Revista Contemporanul, cu toate avatarurile ei, a ţinut şi ţine pasul cu evoluţia ideilor, concepţiilor şi mentalităţilor. Este o platformă stabilă de cultură, cu un capăt de pod în secolul al XIX-lea, iar celălalt capăt de pod în secolul al XXI-lea. Contemporanul a fost înfiinţat de cercurile socialiste din Iaşi în anul 1881, anul când România s-a proclamat regat, cu o monarhie constituţională. În deceniul 1881 – 1891, Contemporanul, condus de Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ioan Nădejde şi Vasile G. Morţun, era prima mare publicaţie românească cu o ideologie bine structurată, iar orientarea progresistă la acea vreme era ideologia mişcării muncitoreşti. Încă din primul număr, revista îşi preciza scopul „de a face cunoscut publicului român cum priveşte ştiinţa contemporană lumea”. Autori precum Dimitrie Anghel, Ştefan Basarabescu, Nicolae Beldiceanu, O. Carp, Ion Creangă, C. Dobrogeanu-Gherea, Constantin Mille, Ioan Nădejde, Sofia Nădejde, Ion Păun-Pincio, T. D. Speranţia, Artur Stavri şi Dimitrie A. Teodoru militau pentru principiile generaţiei paşoptiste, pentru ideea de reformă şi progres, pentru modernizarea învăţământului şi au propagat teoriile ştiinţifice ale vremii de atunci, filosofia marxistă, au combătut misticismul şi ignoranţa. Contemporanul a popularizat multe opere valoroase din literatura universală.
