SCRIITORULUI C.I.U

CULIȚĂ IOAN

UȘURELU:Din câte mi-ai

spus, nu ești adeptul interviurilor… În ceea ce mă privește, cred că doar în interviu poate scriitorul să-și arate adevărata față. Interviul poate să fie scânteia de la care pleacă focul și - uneori - mari polemici din care, vrem, nu vrem, rezultă adevărul. Așadar, Petre Isachi, îți mulțumesc că, de dragul prieteniei noastre, ai acceptat să răspunzi chestionarului. Începem cu o întrebare banală, dar care ne poate arăta originile tale: Deși ești născut în comuna Mihai Bravu, din județul Giurgiu, ai ajuns la Bacău și aici ai rămas de peste 60 de ani. A fost o alegere sau o întâmplare?

PETRE ISACHI:Întrebările tale-afirmativ-negative, concesive, imperative, inductive, deductive, logice, prietenești etc.- mi-au amintit brusc versurile eminesciene: Și când gândesc la viața-mi îmi pare că ea cură/ Încet repovestită de o străină gură, încât răspunsurile mele, ivite dintr-o „străină gură” se vor încărca, volens-nolens, de generalitate și vor spune infinit mai puține lucruri despre mine, decât vol.Amanta de proximitate. Îmi place să-mi amintesc de amante, deși uitarea lor este absolută...! Sunt un tip dubitativ, încât ideea ta, pe care, desigur o respect, că dintr-un interviu „rezultă adevărul” (care adevăr?) despre labirintul indeciziei scriitorului, despre perpetua sa cădere, despre fatalitatea duplicității și a faptului că nu este niciodată sigur de sine, de faustica sa alchimie sufletească, potențată de narcisism, de imaginarul vinovăției, de egocentrism și de teroarea istoriei etc., mă face melancolic, nu sceptic. Spiritul tău interogativ trădează, printre altele, permanenta nostalgie a originilor, dar și o curiozitate pe care o au doar femeile transfigurate de Hortesia Papadat Bengescu. Originile mele sunt banale prin excelență. Așa arată în 2022, nu așa arătau în 17 noiembrie 1939, ziua în care m-am născut (la Mihai Bravu într-o casă închiriată de Ministerul Apărării), zi în care Polonia era deja ocupată de Germania fascistă. Observi cum Istoria se

PETRE ISACHI RĂSTIGNIT PE CELE 17 ÎNTREBĂRI ALE SCRIITORULUI 17 C. I. U. (răspunsuri circumstanțiale –în vreme de război cu mine însumi)

repetă! Fac parte, prin urmare, din generația pierdută a războiului. Sunt fiu al unui plutonier major din armata lui Antonescu, care a luptat atât pe Frontul de Est, cât și pe frontul de vest, cu toate aceste acte de sacrificiu, eroic îmi place să cred, este dat imediat afară din Armata română, odată cu invazia bolșevicilor și apoi suficient marginalizat toată viața, el și familia lui, după paradigma cunoscută, deși, se știe, orice vinovăție într-un asemenea context este falsă. În asemenea condiții, familia mea, care a peregrinat prin diferite comune și orașe ca Giurgiu, București, Iași, Bacău nu a avut de ales. Dumnezeu ne-a ajutat să supraviețuim și ne-a învățat că adevărul, pe care-l căutăm cu toții, vorba lui Eminescu, „de față-i pretutindeni și pururea aieve”. Personal, pentru a supraviețui am îmbrăcat hainele „omului fără însușiri”, am învățat logica absurdului și, mai ales, înțelepciunea tragicului; adică m-am exilat în augusta minciună a literaturii/ artelor, a filosofiei, religiei etc. Prin urmare, dragul meu amic, încorporez sub numele Petre Isachi/ Petre Mihai-Bravu, eternul anonim, dar și ceva miraculos din fantasma arhitectului mitic, Dedal, prizonier al propriului labirint, în corpul căruia se transsubstanțiază. Personal consider că cel pe carel întrebi este, dacă e să vorbim cu adevărat, fiul Operei sale, a cărei Tată sunt Eu plus cele două reviste la care am scris aproape jumătate de secol –l-am parafrazat pe I. L. Caragiale, vrând să-ți reamintesc că eu, omul, anonimul Marelui Anonim, nu vreau să fiu confundat pe crucea paradoxului perpetuu al celor 17 cameleonice Interogații, cu instanțele comunicării narativo-critice din Convorbiri în oglindă cu Jorge Luis Borges sau din Conversații în oglindă cu Mircea Eliade. Cred ca și poetul Nichita Stănescu, că adevărata biografie a scriitorului este Opera sa. Ca om „nu sunt altceva decât/ o pată de sânge/ care vorbește” (N. S.), un autoexilat într-o Renaștere mitică, o ființă sibilinică bântuită de bunul simț al îndoielii de sine. Ca să

închei prima întrebare: hazardul, energia dubitativă, respectul pentru Celălalt, indiferent de diferențele fatale, mitul familiei, al prieteniei și, nu în ultimul rând „Biblioteca și irealul din real” – am folosit titlul unui volum al lui Mircea Braga, apărut în 2020, la Editura Academiei... – mi-au direcționat destinul și modul de a fi atât ca profesor de limba și literatura română, la Colegiul de matematicăinformatică Gh. Vrănceanu, Bacău, cât și ca scriitorFiliala Bacău a Uniunii Scriitorilor din România. Mai concis: Eu sunt eu plus spiritul Universității din București: Facultatea de Filologie (română –spaniolă) și spiritul Universității „Al. Ion Cuza”, două centre de cultură și spirit care m-au format ca profesor de litere, încât „irealul din real” al Bibliotecii Babel m-a contaminat cu blestemul scrisului, mai precis al criticii artistice, de întâmpinare, al eseisticii cu rădăcini în fraza lui Platon: „Știu că nu știu nimic” etc. C.I.U:Ai cărți tipice acelor critici-savanți atât de

rari la noi, persoane care nu neglijează știința modernă în explicația fenomenului estetic. Mi se pare, însă, că nu ești receptat suficient sau nu ești înțeles cât ar trebui... Fac această afirmație pentru că nu văd, cum aș dori eu, cel care te-a citit, mult mai multe aprecieri pe măsura operei tale. Știu că pe tine nu te interesează problema, dar eu îmi pun semne de întrebare...Doar invidie, indiferență sau obișnuință să fie?

P.I:Nu, nu fac parte din familia de spirite numită de tine „critici-savanți atât de rari pe la noi”... Nu sunt rari criticii-savanți, ci atât cât să redimensioneze în mod obiectiv, literatura română, cu nimic mai prejos decât cea poloneză, germană, franceză etc. Dar ca să nu alunec în divagații – unul din nenumăratele mele vicii – un critic-savant, prieten de-al nostru, este Lucian Strochi („strochi de lumină”, v. Sonetul numelui meu). Recitește, te rog, 111 Sonete autocomentate, 2022,și ai să te convingi ce înseamnă un critic de acest tip.Eu sunt mai curând (urmez paradigma ta) un critic-sclav care nu-și aparține șieși, ci Textului de interpretat, cel care-mi dictează glosele critice, scrise întotdeauna cu „cerneala operei”. Lumea pe care o interpretez și o configurez subiectiv e doar aparență, fenomen, simbol, mit. Am mai spus-o și în vol. Cartea-Sfinx și deriva hermetică: critica este o ficțiune a ficțiunii, în care orice semn poate să trimită la Marele Text al Lumii și al Bibliopolisului, într-o derivă imprevizibilă a interpretării. Desigur, dorința ta de a mă elibera din anonimat, rămâne un act strict prietenesc. Mulțumesc! Nu mă neliniștește faptul că nu sunt „receptat suficient”, că rămân un neînțeles și nu sunt apreciat „pe măsura operei”. De altfel, cititorul nu se vede în oglinda unui text decât pe sine. Se știe, nimic nu este în obiect, totul e în spirit. Nu e vorba de o plăcere aristocratică de a displace, ci de faptul că un scriitor trebuie să creeze un climat axiologic suficient sieși, autotelic, independent de politica cetății. Nu cred în judecata celorlalți pentru că ei te judecă de fiecare dată definitiv, ori adevărata judecată este plutitoare, permanent contradictorie, dubitativă și interogativă. Mărturisesc: îmi plac contrariile și categoriile fundamentale ale esteticului, precum tragicul, comicul, absurdul, poeticul, dar și filosofia bătrânului-tânăr, Heraclit: „Contrariile iscă discordia. Din discordie se naște cea mai dreaptă armonie”. Conflictul meu cu Lumea este specific modului nostru inconfundabil de a fi. Pe scurt: nu indiferență, nu obișnuință, nu invidie, ci faptul căniciun român nu credecă un alt român poate crea o capodoperă (Viorel Savin). Desigur, nu e cazul meu. Te-am avertizat că voi aluneca în generalități. Cuvântul-cheie din aforismul lui Savin este „nu crede”, care sugerează un modus vivendi al românului etern. Din (ne)fericire, negația lui Eminescu rămâne eternă: Voi credeați în scrisul nostru, noi nu credem în nimic...Criticul nu trebuie, vorbind în același limbaj eminescian, să se afle „deasupra tuturora”, adică să fie „vreun mititel” ce se lustruiește pe El... C.I.U:Sincronismul, protocronismul și

pancronismul, în care au fost implicați Eugen Lovinescu, Edgar Papu, Adrian Marino și mulți alții...Mai sunt prezente aceste curente în „luptele” din critica modernă?

P.I: „Critica modernă”, cum îi spui tu, cu siguranța și autoritatea mentorului Salonului literar al Focșanilor și al iubitorilor de literatură de pretutindeni, este, de fapt, postmodernă. Adică critica ce aplică, în interpretarea fenomenului literar, „în termeni noi, dar nu lucruri noi”/ non nova sed nove, cu sau fără intenționalitate estetică, teoria sincronismului lovinescian, a protocronismului teoretizat de Edgar Papu și pancronismului omniprezent în Biografia ideii de literaturăși în Hermeneutica ideii de literatură a nedreptățitului Adrian Marino – cu adevărat critic-savant, nu eu, cum ai aruncat tu, cu grație de jurnalist american, desigur, spre a mă scoate din inerție. Cele trei teorii/ tendințe coexistă în orice cultură/ literatură din lume. Ele nu sunt antitetice, ci complementare, deși își află rădăcinile în protocronism. Vreau să înțeleagă cititorul nenăscut că

sincronizarea cu o altă literatură nu este posibilă în afara unei tradiții protocronice. Alecsandri și întreaga lui generație nu s-ar fiputut sincroniza cu spiritul literaturii franceze, dacă nu ar fi avut un prim clasicism/ romantism românesc, în Folclorul autohton. Teoria maioresciană a „formelor fără fond”, nu exclude sincronismul lovinescian, ci sugerează cu eleganța esteticianului că orice sincronizare va fi eficientă spiritual, numai dacă este grefată pe un fond mitico-spiritual autohton. Istoria l-a confirmat pe mentorul Junimii. Nu întâmplător, pancronismul a fost genial demonstrat de Mircea Eliade, Adrian Marino, G. Călinescu etc.

C.I.U:Criticii tineri vin cu idei noi, moderne în critica actuală? De fapt, ce mai înseamnă „modern” și „clasic”, astăzi? Pe cine mai interesează?

P.I:Postmodernismul postulează o „hologramă spirituală”, ce perpetuează iluzia culturală unitivă și nedogmatică, de sorginte romantică – nu visa oare Eminescu în romanul Geniu pustiu, la unificarea spirituală: magie – poezie – religie? Critica literară contemporană implică în demersul său, cel puțin patru principii (post)moderne: reciclajul – criticul nu respinge trecutul cultural-estetic, ci îl resoarbe în scriitură; acceptă impuritatea și heterogenitatea genurilor, codurilor, limbajelor, viziunilor; acceptă pervertirea răului, urâtului, coruperea kitsch-ului, simulacrul generalizat; are conștiința intrării într-o nouă eră a barocului și cultivă cu premeditare „paradoxul Turnului Babel” (Monica Spiridon – ca să nu fiu acuzat de misoginism), adică face consonante estetica de identificare cu cea de opoziție, încercând să împace critica aulică/ universitară cu cea de piață/ de consum. O carte pe care am citit-o amândoi și care stă sub steaua paradoxului și a oximoronului postmodernist este cea a lui Lucian Strochi, Donatorii de suflete. Critica (post)modernă reunește generic trei mari suprateme: pluralismul, panestetismul, imanetismul ce generează tendința indeterminanței și posibilitatea revenirii refulatului, a omului recent, „uitat” în haosul ființei lui și în haosul unei istorii iraționale. 4. Plec de la un adevăr critic exprimat cândva de criticul francez, Sainte-Beuve,: „Tot ce este clasic este modern”. Să-mi demonstreze mie cineva că Homer nu este un scriitor modern și-i dau imediat apartamentul meu de la etajul IV, pe care l-am plătit 20 de ani, până în decembrie 1989. N-am avut norocul să-l cumpăr după așa-zisa revoluție, cu un salariu de profesor. Am vrut să-ți sugerez că nu am primit nimic pe gratis, nici în comunism, nici în postcomunism, nici astăzi, în vreme de război, când Unii îmi spun că ne aflăm în neocomunism; dar „războiul” culturilor/ literaturilor, religiilor etc. rămâne etern. Clasicizarea unui scriitor este un criteriu sigur al valorii. Această valorizare/ ierarhizare„naturală” – peste ideologii, mode și timp - asigură longevitatea literaturii și nu exclude jocul aparent antitetic și polemic din triunghiul echilateral: tradiționalism – (post)modernism – avangardism. „Criticii tineri”(vrei să spui nedogmatici?), vin „cu idei noi”, în măsura în care înțeleg că fenomenul literaturii nu poate fi interpretat decât din perspectivă interdisciplinară, transdisciplinară și multidisciplinară. Ideile noi, deși – nimic nou sub soare - pe care ai vrea tu să le vezi și care ar trebui să schimbe orizontul de așteptare al Cititorului de email-uri se află topite în scriitura Operei. Ulyse a lui Joyce a modificat radical mitul călătorului și, prin urmare, limbajul criticului și, evident, hermeneutica celebrului roman. Mi se pare falsă opoziția critici tineri vs. critici bătrâni. Nu-ți ascund că sunt încântat de bătrânețea mea! Spiritul este în afara vârstelor artei cuvântului și periodizarea unei literaturi după criterii cronologice este strict didactică. Important ar fi să înțelegem că Rebreanu, Dosoftei, poetul Dan Sandu sunt contemporanii cu noi. Imanența/ autonomia și eficiența ideilor și a judecăților dintr-un text critic autentic trebuie să se confirme chiar și peste secole. Îți recomand trei critici tineri pentru „Salonul...”: Ana-Maria Cornilă-Norocea, Adrian Jicu și Marius Manta.

C.I.U: „Oderint dum metuant”...(Urască-mă, dar să se teamă de mine...). O maximă care nu face deloc cinste unor critici literari, care există, te asigur… Ce le-ai spune celor care o aplică pe spinarea scriitorilor?

P.I: Maxima amintită de tine mi se pare oribilă... Criticul nu trebuie să provoace teamă, dimpotrivă, simpatie, empatie, prietenie estetică, deschidere spre o comunicare polemică, trandisciplinară. Viziunea asupra operei trebuie să fie cea a istoricului: sine ira et studio. Asemenea critici care exportă spaimă – eu nu cunosc niciunul..., ai folosit, probabil, o hiperbolă - uită că și ei sunt scriitori... Uită mai ales că un demers critic, o exegeză critică nu pot transforma o nonvaloare, în valoare. Invers, nici atâta. O valoare învinge prin ea însăși, chiar dacă este exclusă la un moment dat, de un sistem ce se autocenzurează. Criticii care preferă să fie temuți sunt de obicei, fie robii banului, fie al unui anumit sistem politic. În ceea ce mă privește, nu-i acuz! De ce? Pentru că demersul critic presupune libertate de spirit, de apreciere, de limbaj; libertate de gândire și de imaginație. Spiritul

critic ține, mai ales, de o fatalitate organică, care face diferența, de ex., dintre Nicolae Manolescu și Eugen Simion. C.I.U:Mi-a plăcut ce spunea

Theophile Gautier despre relația critic-literatură. Criticul este un călugăr care face curte nevestei unui laic, iar acesta din urmă nu-l poate imita și nici să se bată cu călugărul. E posibil ca literatura și critica să fie paralele? Doar un „metalimbaj” și atât? Cum vezi tu, din interior, critica, în general, și, din exterior, critica ta, în special?

P.I:Nu, critica nu este doar metalimbaj, după cum nici literatura nu este numai limbaj. Critica și Literatura (= artă a cuvântului) sunt surori gemene. Critica, ca orice formă de artă, este o existență spirituală, deschisă spre Cartea de nisip a Lumii - pe cât de dependentă de ea, pe atât de autonomă.Din nou, nu: literatura și critica nu sunt paralele decât pentru ignoranții, care-i drept, se înmulțesc în progresie geometrică, după cum nici călugărul nu este paralel și incompatibil cu nevasta laicului. Dimpotrivă! Arată-mi și mie o femeie – „chipde înger” – care să nu se lase sedusă și să nu seducă la rându-i, un călugăr care-i mai și face curte?! Cine o împiedică pe (ne)fericita nevastă „să se bată cu călugărul” (din start învins!), așa cum o Carte-capodoperă se bate și își ucide, metaforic vorbind, criticul, cititorul, istoricul, timpul istoric. Criticul-călugăr este în realitate un Don Juan, personajul inventat de Tirso de Molina, în 1630 (ars longa, vita brevis!). El, criticulcălugăr, simbolizează eternul seducător, cel care în fiecare carte/ femeie caută întreaga literatură/ feminitate. Seducția criticului înseamnă a muri ca realitate/ ficțiune a Cărți și a renaște într-o nouă ficțiune a ficțiunii ce vizibilizează ideile, iluziile și categoriile estetice ale scriiturii. Criticul-Don Juan seduce întotdeauna, pentru că nu lasă niciodată să se vadă că este un „mincinos” capabil de orice ficțiune - pe care fiecare carte-femeie așteaptă să o audă de la el: Ea, femeiacarte, e singura și unica. Există în această augustă minciună și un adevăr de necontestat: pentru o clipă cartea -femeie este pentru călugărul-critic întruchiparea literaturii/ feminității. Critica literară este simultan „singulară” și „plurală”. La modul ideal, Opera – interpretată în autonomia sa, dar și în toate conexiunile posibile - cere o critică totală care să revele Autorului, primul cititor al cărții, o posibilă „convergență totală” în arhitectura operei a disciplinelor conexe după necesități și rațiuni de oportunitate. Schimbarea limbajului critic de la operă la operă este o necesitate absolută. Altul este limbajul meu critic în Romanul, încotro? și altul în Zburătorul – o revistă lovinescianooptzecistă. Repere istorico-literare. Discursul critico –eseistic diferențiat este cerut de realitatea poliedrică și caleidoscopică a Textului. Această realitate fictivizată impune pluralitatea metodelor ce permit o disponibilitate în care toate grilele critice posibile sunt necesare, dar nici una suficientă. Cine vrea să se convingă să citească tetralogia Docuficțiuni critice, vol. I – IV și va înțelege de ce criticul a fost, când Textul, a cerut-o, eseist, tematolog, filosof, istoric al ideilor literare, istoric literar, psihanalist, sociolog, teolog, lingvist, structuralist, semiotician, profesor etc.Criticul postmodernist al secolului XXI, care nu exclude din interpretare nici pe „ante-”, nici pe „post-”, admite coexistența pacifistă a limbajelor critice, de fapt, un metalimbaj sintetic critic, rezultat din pluralitatea simultană a metodelor cerute de Text. Îmi dai voie să-ți exemplific cu o carte de excepție aparent tradițională: 111 Sonete autocomentate, care, în limbajul americanului Kenneth Burke, cere o „supermetodă” critică, mai cuprinzător, o antimetodă, o ars critica magna. Critica totală, un dat al percepției critice, spre care se tinde în secolul XXI, nu este un mixtum compositum, ci produsul unei totalizări organice, parametodice – o reală sinteză spre totalitatea și unicitatea operei literare. Imposibilitatea practică a criticii totale naște antiteza, mai ales că orice critică are ceva din autoritatea unui oracol. Cititorul revistelor Salonul literar și 13 Plus știe deja că așa-zisa critică estetică nu trebuie înțeleasă ca o metodă critică particulară, ci drept categoria generală a criticii generale, ce integrează progresiv valențele multiple de ordin estetic, existențial, științific, istoric, sociologic, psihanalitic, antropologic, filosofic. Altfel spus, totalitatea valorilor subsumate estetic într-un Text implică totalitatea metodelor integrate în actul critic.

C.I.U:S-a făcut (nu prea des) paralela Eistein Dostoievski, Eistein-Mozart. Și mai rar, dar s-a făcut, paralela Eistein-Eminescu. Mai mult de atât, cei doi percep la fel lucrurile în „continuumul cvadridimensional al spațiotimpului..” Știind că nici Călinescu nu a crezut în preocupările științifice ale poetului, te întreb dacă, după tine, a fost Eminescu și om de știință sau, dacă e prea mult spus, un om foarte apropiat de știință?

P.I: Geniile se întâlnesc în supraomul/ divinul din ei și, mai ales, în faptul că se sprijină exclusiv pe propria lor valoare. Să ne amintim de relația atipică cu școala, pe care au avut-o Einstein și Eminescu. Un geniu rămâne permanent egal cu sine și are capacitatea divină de a se angaja în esențial și în veșnicie. Aceleași genii se diferențiază prin ceea ce descoperă/ inventează, eternizează, prin

voința de a se sacrifica pentru omenire etc. Eminescu a fost un geniu cu o viziune cosmogonică asupra Lumii. A intuit că omul este o ființă cu un destin transmundan și apoi un pământean asemenea celui din cuplul Cătălina-Cătălin. Nu, nu a fost un savant, un „om de știință”, precum Nicolae Iorga, Mircea Eliade, George Călinescu etc. Nici Dostoievski șinici Mozart nu au fost „oameni de știință”. Asocierea lor cu Einstein este o gratuitate poeticocritică, ce ar putea sugera cel mult ubicuitatea spiritului. În metafizica autorului Scrisorilor și al romanului Geniu pustiu locuiesc/ coexistă, simbolic vorbind, într-o contaminare fericită:sfântul – cel ce știe, intuiește prin har și are revelația Unului absolut; eroul, rob al pasiunii, iubirii fatale, predestinat cu o capacitate totală de jertfă;titanul – în sensul mitologic al apropierii de zei; geniul – în sensul atribuit de Kant -om înzestrat de Dumnezeu, în cel mai înalt grad axiologic, model în Artă, nu în Știință, pentru care timpul poetic nu se desfășoară în determinări istorice, iar modelul cosmogonic platonician este tematizat în viziuni schopenhaueriene, din dorința de a se sustrage imperiului voinței și de a se adânci în contemplarea ideilor eterne. Criza gândirii (post)moderne pe care autorul Luceafărului o explică prin pierderea credinței (v. Dumnezeu și om, Epigonii etc.) și printr-un acut sentiment de înstrăinare, prefigurează declinul ciclic al civilizațiilor din Memento mori,pierderea patriei celeste și intrarea fatală într-un univers absurd, demonic, apocaliptic. Revolta demonului eminescian e direct proporțională cu nostalgia paradisului pierdut. Se știe, modelul cosmogonic platonician (stabil) este schimbat cu cel kantian: universul este conceput ca o pluralitate infinită de lumi ce izvorăsc și mor perpetuu, „asemene/ uitării celei oarbe”. Modelul cosmologic platonician vs. modelul kantian al genezei continue ar putea figura „omul de știință” care a descoperit românismul și suveranitatea limbii române. C.I.U:Eminescu

își imagina infinitul ca un cerc și finitul ca un pătrat.... Ca și Da Vinci, Dante, Goethe, poetul nostru s-a implicat în cunoașterea interdisciplinară. Poate din acest motiv a avut obsesia „Quadraturei cercului”. Astăzi, după descoperirile matematicii, chestiunea pare o copilărie. Dar dacă „devierea cercului în pătrat face posibilă cunoașterea însăși”? Unii l-au acuzat de „alienațiune mintală”. După câte s-au scris, criticii „pozitiviști” văd în obsesia respectivă doar o încadrare neinspirată în propriul sistem gnoseologic al lui Eminescu și atât. Se vede clar și din comentariile, uneori ironice, ale geniului, că acesta avea afinități de gândire cu Platon și Kant. Așadar, Eminescu mai are încă mistere pe care încă le descoperim sau le vom descoperi?

P.I:Cercul, pătratul, cvadratura cercului etc. sunt, în opinia mea, tot atâtea motive poetice menite să sugereze că toate-s „numai o gândire”, iar noi, oamenii, trăim într-un „adânc necunoscut”. Nu întâmplător, antiteza compozițională guvernează arhitectura operei eminesciene. Criza gnoseologică devine în viziunea lui Eminescu, o primă condiție a existenței creatoare. Agnosticismul genialului poet ține de esența umanului ca atare. În acest sens, autorul poemului Împărat și proletar postulează implicit misterul – înaintea lui Lucian Blaga, care-l și teoretizează – ca dat ontologic suprem. Enciclopedismul junimistului contaminat nu doar de filosofia germană, de știința veacului și de mitologia europeană a potențat printr-o paradigmă ce marchează și astăzi alchimia poeziei românești, principiul conservării enigmelor universului, încât poezia rămâne misterul tuturor misterelor. Misterele ce rămân de descoperit vor fi cele care există în fiecare cititor de la Iisus Hristos, până in prezent. Deocamdată n-am descoperit nici misterul dintr-un singur vers eminescian: „Totuși este trist în lume...” Crezi că-l cunoaște cineva?

C.I.U:Mi-ai dăruit cartea „Conversații în oglindă cu Mircea Eliade”. O carte de excepție, iar dedicația, ca de obicei, m-a impresionat pentru că amintești de efortul meu de a urma cele „10 porunci Paradoxale”. Ei, bine, Kent M. Keith, tânărul autor al Poruncilor, ne îndeamnă să facem binele, chiar dacă se uită, să avem succes, chiar dacă vom câștiga astfel prieteni nesinceri și dușmani adevărați, să dăruim lumii ce-i mai bun, chiar dacă vom primi pentru aceasta un Pumn în față etc. Crezi că putem noi, oamenii de rând, să ne asemănăm cu Iisus Hristos ca să întoarcem și obrazul celălalt?

P.I:Toate poruncile sunt paradoxale. Ele nu fac decât să perpetueze la infinit, starea de rău existențial. Nu, „oamenii de rând” născuți din păcate mitice: călcarea interdicției divine, crima fratricidă, incestul, canibalismul, trădarea etc. nu vor întoarce niciodată „și obrazul celălalt”. Ar însemna să nu mai fim liberi. Urmăm tot un paradox: „Robește-mă, Doamne, ca să fiu liber”. Excepția de care vorbești tu, din Conversații în oglindă cu Mircea Eliade, locuiește confortabil chiar în sintagma celebrului scriitorsavant: Totul este posibil împotriva tuturor rațiunilor. Se întâmplă altfel în spectacolul misterios al lumii? Doar educația ar putea anihila „războiul fiecăruia împotriva tuturor”. Dar să nu las întrebarea ta între-deschisă, Iisus este din altă Împărăție... Postmodernitatea în care trăim nu are memorie, este un

etern timp prezent, în care totul se dezvoltă rizomic, pe orizontală, fără istorie, fără valori și fără repere. Era să uit ce-i mai important pentru tine, un iubitor al geniului din care a fost sorbit Eminescu. Eliade ar fi până acum, singurul scriitor care a știut să-l continue în modelele cosmologice, în creație și mitologie, în erotica exotică, naturistă, în farmecul dureros al existenței, în românism, pe autorul Glossei.

C.I.U:Acum câțiva ani scriai că „nu te poți depăși fără arta compromisului”. Un mare prieten de-al meu, văzând eforturile pe care le fac pentru a publica revista „Salonul literar” și pentru a menține în viață Festivalul Internațional de Creație „Vrancea literară”, mi-a recomandat să pun fotografia președintelui județului pe coperta revistei mele. De menționat că acest președinte era un individ corupt și fără nimic sfânt în tot ceea ce făcea... I-am ripostat aproape brutal amicului că nu pot abdica de la principiile mele. Crezi că am greșit? Până unde poate merge, totuși, compromisul?

P.I:Nu cred că ai greșit, deși... Arta compromisului înseamnă să-ți învingi principiile, să te învingi pe tine, să întorci „și obrazul celălalt”, să poți fi asemenea lui Hristos sau, cel puțin, a unui sfânt, să cazi în resemnare sau ispită. În compromisul și în războiul cu tine însuținu există nici învinși și nici învingători. Întâmplător, un alt prieten de-al meu, Mircea Dinutz, a călcat peste principiile politice/ morale și a încheiat pactul... Câștigul nu a fost al lui, ci al revistei pe care o conducea, al Colegiului unde preda, al Vrancei literare. După ce a trecut în lumea de dincolo a avut parte doar de un mormânt cu personalitate... Arta compromisului depinde de ambele părți... Trădarea intelectualilor are istorie în România, încât...

C.I.U:A fi cuminte, a-ți păstra locul, a-ți păstra măsura ca intelectual, ca scriitor este neapărat Rău? Ca lumea să evolueze ar trebui populată doar cu cei fără de măsură, cu cei care nu sunt cuminți, cu cei trecuți în Guinness-Book?

P.I:Scriitorul nostru trebuie să-și aducă aminte la timp că este român – nu ca Apostol Bologa din Pădurea Spânzuraților - să aibă voința și estetica lui Brâncuși, nonconformismul filosofic al lui Cioran, mitologia eminesciană a limbii române, erudiția lui Eliade, să nu uite că biografia lui este Opera, să se sacrifice precum generația creată de universitarul Nae Ionescu, să înțeleagă că dacă Dumnezeu nu este, nimic nu e, să împace, estetic vorbind, contrariile, să nu facă pactul cu Mefistofel, să scrie în fiecare zi cel puțin un rând, să se contamineze de socratismul lui Petre Țuțea, să facă, nu doar să suporte, Istorie, să creeze un orizont divin de așteptare, să fie învingător în războiul cu Sfânta Prostie, adică să fie cum l-ar vrea D-zeu...

C.I.U:E o nebunie să publici, pe banii tăi, o revistă, cum faci tu? Eu, alt nebun (probabil) „în ochii celorlalți”, înțeleg gestul tău de atașament față de actul cultural… Și atunci cum putem să-i numim pe ceilalți, de pe margini? Doar cuminți? În acest context, pentru că mi-am amintit, îți pregătești deja urmașul la conducerea revistei „13 Plus”?

P.I:Un grano de salis este absolut necesar în metafizica unui scriitor... Poate și din această nebunie, dar și dintr-un altruism absolut necesar în literatură/ cultură, s-au ivit revistele Salonul literar, Odobești, și 13 Plus, Bacău, Anul XXV, Nr. 203, la data când facem –în vreme de război – acest interviu... Facem puțin, alții fac biserici, așezăminte de cultură, școli.. Personal am lucrat în comunism, 20 de ani la revista Convorbiri didactice (redactorșef: Sergiu Șerban, director: Mihai Semenov – ambii absolvenți ai Universității București), iar în postcomunism, 25 de ani, la 13 Plus. Prin urmare, sunt fiul a două reviste, a cărui tată sunt într-un fel sau altul. În privința urmașilor noștri sunt mai sceptic. După ce ne-a părăsit Sergiu, deși a mai fost resuscitată de câteva ori (a încercat Ion Dănilă), „Convorbirile didactice” au murit, așa cum se asfixiază în prezent școala românească. Deocamdată nu știu dacă Alex Oko, student la Universitatea „George Enescu”, Iași, redactor-șef adjunct și tehnoredactor al publicației, va avea răbdarea benedictină și dăruirea divină, să conducă o revistă în care nimeni nu primește niciun ban, pe când, în nu știu ce țară, condeiele sunt plătite cu mii de dolari doar pentru o pagină de poezie. Să nu uităm: toți colaboratorii noștri scriu mai mult dintr-un sentiment de prietenie,din patriotism local, din altruism. pentru că sunt convinși că un popor ființează prin limbă. „Ceilalți de pe margini” sunt „Lume, lume, soro, lume...”

C.I.U:„Îți mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat gustul voluptății, setea orgoliului și invidia, și fățărnicia și ura. Cu ele nimeni nu e mare. Dar fără ele, nimeni nu e viu”. Impresionantă mărturisirea Fiului risipitor. Ei, bine, toți ne întrebăm de ce este mai îndrăgit Fiul risipitor decât celălalt Fiu, cel corect, loial, statornic?Ni se pare nedrept...

P.I:Imaginează-ți că cei 9 milioane de Fii risipitori plecați din România s-ar întoarce acasă... Nu observi că fără ei, Fii risipitori, ce nu se mai întorc acasă, România nu mai este vie? Înțelepciunea noastră de Fii statornici, loiali și corecți ar avea roade binecuvântate, dacă am recunoaște că Fiul Risipitor este chiar fratele nostru... Dacă nu vom

înțelege această dreaptă nedreptate, nu ne rămâne decât să reactualizăm mitul Cain-Abel, așa cum se întâmplă în războiul fratricid Rusia vs. Ucraina.

C.I.U:Estetica școlară ne îndeamnă să nu credem că „romanul este o formă de declin a eposului, ci, dimpotrivă, să vedem în epos o formă primitivă, primară a romanului”. Te întreb pe tine, cel care ai scris un volum dedicat romanului („Romanul, încotro?”), dacă are dreptate această estetică?

P.I: Așa cum un cuvânt apune/ moare în altul, tot așa o specie literară se sublimează în alta, așa cum se metamorfozează astăzi omul în maimuță. În evoluția unui gen, a unei specii se naște la un moment dat un fenomen de saturație. Specia sau spiritul ei nu dispare ca atare. S-ar putea scrie în acest moment, o foarte originală epopee a războiului Moscova vs. Kiev – dacă un Tolstoi născut la Odessa ar implica spiritul și mitologia cetăților contemporane: Beijing, Paris, Berlin, Washington, București, Budapesta, Chișnău, Ierusalim, Ankara etc. Fiecare dintre aceste Cetăți cu Elenele lor, una mai frumoasă decât alta... Nu se va întâmpla asta, pentru că homerismul nu-l poate cuprinde pe Țarul Petru cel Mare, nici panortodoxismul, nici panslavismul, nici..., nici, încât imperialismul romanului, care în esența lui este epopeea unui Eu, va cuprinde spații planetare.

C.I.U:Ai descoperit tinere talentate cărora le-ai făcut cronici literare și le-ai încurajat. Mă refer la elevele Carina Elena Văduvoiu și Ștefana Paraschiv din Bacău și Iași. Personajele cărților acestor tinere sunt, după cum afirmi, total diferite de cele ale secolului trecut… Oare n-ar trebui pornită o campanie națională a tuturor criticilor și a tuturor revistelor literare de a promova oriunde și oricând talentele care înseamnă viitorul literaturii românești?

P.I:Intenționez să scot o Bibliografie 13 Plus – 25.Repere istorico-literare (așa cum i-am scos în 2007, revistei lui Gh. Izbășescu, Zburătorul) pentru a se vedea la modul concret tinerii promovați de-a lungul celor 25 de ani. Personal nu sunt pentru campanii naționale de acest tip -asta nu înseamnă că eu am dreptate. Ce fac sutele de Cenacluri din România, acum, când libertatea de exprimare nu este cenzurată? Ce fac profesorii de litere, de estetică, de filosofie etc.? O campanie la nivel național poate ar trebui făcută pentru a forma cititori autentici. Pentru a se înțelege că lectura este o artă a tuturor artelor...

C.I.U:A numi nenumitul, a sufla viață nenumitului... Este, poate fi scriitorul în această postură? În ce împrejurări?

P.I:Cuvintele ne-au fost date spre a ne ascunde gândurile, nu pentru a le exprima. Nu-i spui aproape nimic cuiva căruia îi răspunzi. „Sunt bine!” Comunicarea propriu-zisă a mesajului începe după terminarea enunțului. Ea locuiește în inefabil, în „nenumit”, așa cum Creatul se ivește din Increat. Acestea sunt „necuvintele” lui Nichita. Și din acest motiv eu îl consider un poet genial. Scriitorul este permanent în această ipostază. Mai greu este să insufli „viață” nenumitului: „N-ai să vii și n-ai să morți/ N-ai să șapte între sorți” sau „Dintr-un bolovan coboară pasul tău de domnișoară”... Cam așa ființează „nenumitul”.

C.I.U:Există, mai există prietenia adevărată?La toate generațiile? Ai trăit, cred, mai trăiești acest sentiment atât de nobil? Ai ajuns, ai putea ajunge (s-ar putea ajunge, în general vorbind) la „cultul prieteniei”?

P.I:Doar oamenii cu adevărat inteligenți au cultul prietenei. Prietenia autentică este de ordin metafizic, la fel de rară ca și iubirea. Ea, prietenia, este peste generații, sex, religie, ideologie, țară, profesie etc. Locuiește în cele nenumite și trădează divinul din fiecare om.

Mulțumesc, Prietene, pentru persuasivele tale interogații ale căror răspunsuri te-au nemulțumit! Dacă vrei o consolare? Și pe mine! Urmează nenumitul: Am rămas suspendați pe o idee, cea de spațiu vital din viitoarea ta carte... Inspirație! (p. i.)

ION BACIU

S-a născut pe 25 august 1941, la TulniciVrancea, Ion Baciu. După cursurile primare din localitate, va reuși la Liceul din Vidra, pe care îl va absolvi cu brio. Apoi se înscrie la Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii Al.I.Cuza din Iaşi. Va fi repartizat ca profesor de Jimba şi literatura română la şcoala din localitatea natală. Având un talent înnăscut, începe să scrie poezii, care vor primi girul criticii literare. Participând la anumite concursuri literare, va fi apreciat corect și astfel va primi multe premii : premiul Alexandru Vlahuţă din cadrul Salonului literar Dragosloveni - 1979, Marele premiu al Salonului literar Dragosloveni - 1980. În anul 1981va participa la Concursul republican de creaţie literară și va lua premiul al patrulea. Toate premiile și aprecierile vor fi un stimulent și astfel va strânge poeziile într-un volum : Rădăcini de aer, care îi va apare în anul 1985. Multe poezii din volum sunt antologice. Oricum, poetul a fost un însingurat, mai degrabă „pământean visător”. Despre creaţia sa vor face referiri Florin Muscalu, Dumitru Pricop şi Liviu Ioan Stoiciu. Poetul Ion Baciu s-a stins din viaţă în ziua de 14 iulie 1989, la Tulnici.

Ion Baciu a fost un rebel toată viața. Când, prin 1987, mi-am dat gradul I în învățământ, profesorul meu coordonator, Nicolae Manolescu, marele critic, mi-a spus că mai vine la o inspecție de grad în Vrancea, la Ion Baciu. Și nu are alt motiv decât faptul că Ion Baciu nu scrie, ca toată lumea, laudativ, despre Nicolae Labiș, ci îl analizează și-l desființează pe poetul la modă în vremurile acelea. După cum se vede și din poezia sa, într-adevăr, acest om dorea (și avea) libertate interioară în tot ce făcea, libertate pentru care a luptat mult, chiar și când a fost anchetat de securitate. Cred că, până la urmă, tot această luptă și tensiune permanentă i-au adus, din păcate, și sfârșitul timpuriu, la doar 47 de ani. (C.I.Ușurelu)

CLEPSIDRĂ

Curgea încet nisipul din clepsidră… Prin timpul presărat cu dens fluid, Te căutam așa cum caută orbul O ferestruică spartă într-un zid.

Priveam cu ochi-nchiși cum curgea timpul Și așteptam înfrigurat pe mal, Să cadă peste trunchiul meu Olimpul Sau să mă smulgă, pe furiș, un val…

Dar iat-a curs nisipul din clepsidră Și mi-a crescut în valuri pân-la gât, Și răul mă-nconjoară ca o hidră, Și-Olimpu-n mușuroi s-a prefăcut.

Doar tu-ai rămas, frumoasa mea silfidă, -un rug aprins, pe țărmul părăsitSă torni din nou nisipul în clepsidră Și viața s-o luăm de la-nceput.

BACCHUS A-NVIAT

Sunt bolnav de foame, până-n frunza viei…. Cât de greu mi-e, Doamne, să foșnesc uscat! Când se urcă-n struguri zvon de veselie, Trunchiul meu rămâne gol și devastat.

Cât de greu mi-e Doamne, când pe cer șiraguri Văd trecând în stoluri, păsări în exod, Pribegind pe-o mare fără de catarguri, Fără polul sudic, fără polul nord

Când m-atinge-n treacăt aripa tristeții Zguduind copacii încărcați de ploi Și-mi strecoară-n suflet, zgârâind pereții Frunze ce se-ngroapă, galben, în noroi,

PASĂREA MĂIASTRĂ (BACOVIANĂ)

Cum să uit de-apururi, freamătul pădurii Care-mi doarme-n frunze cald și liniștit? Cum să-ngrop? și unde? Ciobul strâns al lumii Ce-mi veghease taina unui asfințit? În curând sosi-va cea din urmă iarnă Când în geamuri vântu-mi va lovi turbat, Când deasupra-mi norii vor porni să cearnă Plapuma sub care voi dormi curat.

Iar dacă la anul un butuc din vie Va purta pe trunchiu-i rod îmbelșugat Înălțând în struguri zvon de veselie Prieteni, dați năvală: Bacchus a-viat!

BALADA OMULUI

De ce, Doamne, m-ai făcut Parte aer, parte lut? De ce-n lume m-ai trimis Parte piatră, parte vis? Partea mea de aer bate Sub furtuni înverșunate, Partea mea de lut îndură Lunga trupului arsură, Partea mea de piatră geme, Partea mea de lut se teme, Partea mea de aer cântă, Partea mea de piatră-i nuntă, Partea mea de lut mă-ngheață, Partea mea de vis mă-nalță…

Doamne, fi cumva dreptate Taie-mă pe jumătate Ce-i din piatră și din lut Să rămână pe pământ Ce-i din aer și din vis Să se-nalțe din abis Ca să nu mă mai frământ Între cer și-ntre pământ Ca un spânzurat de vânt! Venise pasărea măiastră dar noi n-am mai ieșit din casă că, așteptând de-atâta vreme, cu ochii înălțați spre cer am adormit plângând spre ziuă, Zdrobiți cu tâmplele pe masă. Și vântul se zbătea prin ramuri Și luna se usca pe ger,

Venise pasărea visată lăsându-și cuibul ei din lună țesut în nopțile albastre din raze albe de argint. Și a țipat înfricoșată simțindu-se de tot străină Și sălciile-au plâns pe ape Și plopii au tremurat în vânt.

Și s-a oprit foșnind din aripi Privind tăcută prin fereastră Și-nțelegând că nu-i scăpare Pentru niciunul dintre noi, Ea se aprinse-n vânt și arse -Înaltă flacără albastrăȘi stelele s-au stins pe valuri, și cerul s-a zvântat de ploi.

(Din „Antologia Scriitorilor Vrânceni”)