ȚOIU

ALEX ȘTEFĂNESCU ULTIMA ÎNTÂLNIRE CU CONSTANTIN ȚOIU

(Text apărut în „România literară” nr. 17/ 2021) Mai citeşte cineva azi cărţile lui Constantin Ţoiu? Oricum cei care nu le citesc rău fac. Ratează şansa de a se delecta cu o proză rafinată, scrisă de un autor care avea, în plin regim comunist, un aer boieresc. Cu figura lui distinsă, cu eşarfele de mătase cu care îşi înfăşura gâtul pe sub gulerele cămăşilor, cu plăcerea de a povesti diverse întâmplări într-un stil ceremonios-ironic părea un personaj dinainte de război adus cu „maşina timpului” în epoca lui Nicolae Ceauşescu.

* Prima mea întâlnire cu el a avut loc în 1970, în redacţia revistei Luceafărul, unde fusesem invitat la o discuţie de redactorul-şef al revistei, Ştefan Bănulescu, la scurtă vreme după ce îmi încredinţase – fără să mă fi cunoscut personal – o rubrică săptămânală de comentarii critice. Eram încă student şi n-aveam haine prea simandicoase. La loc de cinste în garderoba mea se afla un sacou dintr-o stofă groasă, de un gri argintiu, importat din Cehoslovacia. Am îmbrăcat acel sacou, mi-am pieptănat atent părul lung şi m-am dus la întâlnire.

Ştefan Bănulescu m-a primit politicos, dar şi cu o curiozitate pe care nu putea să şi-o ascundă, dornic să înţeleagă ce fel de de tânăr eram (îi fusesem recomandat, cu multă căldură, de profesorul meu, Nicolae Manolescu). În biroul lui s-a înfiinţat după câteva minute şi Constantin Ţoiu (redactorul-şef adjunct al revistei), cu o pipă în mână. – De unde eşti? m-a întrebat Ştefan Bănulescu. – Din Suceava. – Şi sacoul ăsta frumos de unde îl ai? – De la... şi am încercat să-mi amintesc numele magazinului de unde îl cumpărasem. Constantin Ţoiu a intervenit imediat, cu aerul unui cunoscător: – E confecţionat dintr-un postav care se face numai în Bucovina, la piuă. Uită-te şi tu – i-a spus lui Ştefan Bănulescu – ce consistenţă are! Şi imediat mi-a pipăit mâneca, invitându-l şi pe Ştefan Bănulescu să o atingă. Am deschis gura să explic că nu-i adevărat, dar mi-am dat seama că îi stric plăcerea lui Constantin Ţoiu de a apărea ca un expert în tehnica populară. Aşa că am tăcut. Iar Ştefan Bănulescu, prinzându-mi şi el între două degete mâneca, a dat din cap admirativ: – Aşa e. Se vede că bucovinenii ăștia au stat multă vreme sub stăpânire austriacă! M-a amuzat momentul, dar m-a şi încărcat cu o impostură pe care am cărat-o cu mine ani la rând. * În 1999 Constantin Ţoiu m-a rugat să particip la lansarea unui nou roman al său, Barbarius (roman foarte bun, un adevărat eveniment), iar eu am acceptat cu plăcere. Lansarea a avut loc la Uniunea Scriitorilor, în Sala Oglinzilor, romanul fiind prezentat publicului de trei critici: Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu şi eu. Când am luat cuvântul m-am gândit că ar fi amuzant pentru public să povestesc întâmplarea cu sacoul şi, totodată, să mă eliberez de vina de a fi tăcut, cu 29 de ani în urmă, în redacţia revistei Luceafărul. Am evocat, deci, episodul şi am făcut... mărturisiri complete. În mod curios (poate şi din cauza vârstei relativ înaintate), politicosul Constantin Ţoiu s-a enervat instantaneu şi a început să ţipe: – Să taci! Să taci! Vrei să mă compromiţi în faţa publicului?! Vrei să creadă lumea că nu mă pricep la stofe?! Doar după ce am tăcut şi m-am aşezat din nou pe scaun, spăsit, Constantin Ţoiu a încetat să mai strige. Iar de atunci înainte parcă-parcă am început şi eu să cred că sacoul era confecţionat dintr-o stofă ţărănească făcută în Bucovina, la piuă. * Ultima dată l-am văzut pe Constantin Țoiu la el acasă, într-un apartament dintr-un bloc dinaintea războiului, aflat în apropiere de intersecția dintre Bulevardul Elisabeta și Calea Victoriei. Mai avea puțin de trăit, iar iminența morții era sugerată nu doar de figura lui pământie sau tremurul mâinilor, ci mai ales de trista inutilitate a aglomerației de cărți și reviste din casă. Ascuns printre teancuri de hârtie tipărită, unele gata să se prăbușească, scriitorul zâmbea chinuit, străduindu -se să fie politicos, așa cum fusese o viață întreagă. Tot flagrant inutile erau medaliile, diplomele, suvenirurile din vacanțe, fotografiile înrămate, buchetele de flori veștejite. Îmi venea să plâng. Știam că n-am să-l mai văd pe Constantin Țoiu niciodată. La plecare, m-a condus ceremonios, abia târându-și picioarele, până la ușă și mi-a spus că ar vrea să-l mai vizitez. - Sigur, i-am răspuns, am să mai vin.

În 1982, când l-am întâlnit pentru prima dată, într-o redacție de la Casa Scânteii (acum, Casa Presei Libere), Radu Anton Roman mi s-a părut cel mai frumos bărbat din câți văzusem vreodată. Era un fel de Alain Delon mai puțin efeminat. Cu ochii lui albaștri, de om inteligent-visător, cu un corp puternic, dar zvelt și un mod energic de a păși, cu farmecul literar pe care îl risipea dezinvolt, trezea gânduri vinovate chiar și în sufletul celor mai caste fete și fidele soții. Ulterior avea să se îngrașe catastrofal și să piardă mult din această frumusețe. Dar pe atunci era în momentul lui de plenitudine. Între noi s-a legat repede o prietenie literară sinceră și dezinteresată. Ea a durat până la sfârșitul vieții lui și, chiar dacă ne întâlneam extrem de rar, cam o dată la patru-cinci ani, comunicam perfect, ca și cum ne-am fi văzut zilnic. Structural entuziast şi risipitor, Radu Anton Roman a dus încă din anii adolescenţei o viaţă aventuroasă. A fost „chituitor de ferestre etaje înalte” la Hotelul Intercontinental din Capitală, între 19681969, învăţător la Râuşor, lângă Făgăraş, în 1970, pedagog şi gardian de noapte la „Sanatoriul pentru copii” din Timişul de Sus, în 1971, bibliotecar la Biblioteca Municipală Bucureşti, în perioada 19761978, redactor la ziarul Munca, între 1978-1985, pensionar, în perioada 1985-1990, director artistic la Televiziunea Franco-Română, între 1990-1991, ghid şi translator al lui Jacques-Yves Cousteau și al echipei lui în Delta Dunării, în perioada 1991-1992, director al revistei Turist Club, între 1993-1994, ataşat de presă la „Rhone-Poulenc” din 1994 şi până în 1999. Începând din 2000 a lucrat ca prezentatorrealizator la PRO TV şi ca redactor la selecta editură Paideia. Emisiunea sa Bucătăria lui Radu de la PRO TV a avut un remarcabil succes de public, deşi (sau datorită faptului că) depăşea domeniul gastronomic şi trata probleme de istorie, antropologie, etnografie şi eco-geografie. Practic, după dispariţia emisiunilor Serata muzicală a lui Iosif Sava şi Profesiunea mea, cultura a lui Nicolae Manolescu, a fost cea mai valoroasă şi atractivă emisiune culturală din România.În 2004, când nimic nu anunța că avea să moară peste numai un an, am fost împreună cu Radu la... piață, la rugămintea mea. Voiam să -l văd cum cumpără zarzavaturi. Și am avut ce vedea. Radu nu doar examina mărfurile, ci se bucura de prezența lor pe tarabe, privindu-le, atingându-le, mirosindu-le, punându-le cu mâna lui în cântar. Țăranii erau încântați de acest spectacol (mulți îl știau pe exuberantul cumpărător de la televizor) și parcă începeau să se uite înșiși cu mai multă atenție la propriile lor legume, verdețuri și fructe. La un moment de Radu s-a apropiat o gospodină venită și ea la cumpărături care l-a lăudat, dar l-a și mustrat: − Îmi plac emisiunile dv., dar se vede că nu știți cum trăim noi, oamenii obișnuiți. Nu v-a spus nimeni că noi nu avem bani să facem mâncăruri ca acelea pe care le faceți dv. la televizor? − Doamnă, i-a răspuns, nu aveți nevoie de mulți bani. Sunt tot felul de posibilități. Uite, vă sfătuiesc să cumpărați cartofi și vă explic eu cum puteți să gătiți cartofii.Femeia a făcut un gest de lehamite cu mâna și a plecat. Eu l-am întrebat ce se poate găti din cartofi. Iar el mi-a răspuns. − Aproape orice. Uite, vino mâine la mine acasă! A doua zi am sunat la poarta casei lui, iar mi-a deschis cu un entuziasm al revederii care îmi mergea întotdeauna la suflet. M-a așezat la masă și m-a servit cu: Felul 1. O ciorbă de cartofi, cu (foarte puțină) smântână și mărar, din care ai fi sorbit la nesfârșit.

Felul 2. O tocană de cartofi, fără ceapă prăjită, cu ardei tăiați mărunt și înăbușiți în (foarte puțin) unt. Felul 3. Găluște de cartofi umplute cu pru-

ne. − Vinul e tot din cartofi? l-am întrebat ca să-l tachinez. Radu a râs din toată inima. În mintea mea, el așa a rămas definitiv, râzând din toată inima. (Text apărut în ziarul „Adevărul” din 20 februarie 2015)

ALEX ȘTEFĂNESCU DESPRE RADU ANTON ROMAN