CHEILE TIȘIȚEI

Sonet 1

[el, Fructul Domn, născând din purpuri, daruri] În mână fragii strălucesc, grăunte de roșu miruit cu venenguste; se dau acelui ce-ar dori să-i guste, doar dacă e îndrăgostit de

munte și-i bucurie-n sufletu-i și-i pace, iar trupul său vibrează de plăcere. Îmbogățit cu raze în tăcere, amestecând zaharuri în cancioace, el, Fructul Domn, născând din purpuri, daruri, e păstrător al tainelor divine și-mpărțitor de mituri și de haruri. Iertat am fost de miile de rele, că num-atât, acum în minte-mi vine, atins ușor de sufletul din stele.

Sonet 2

[în cimbrișor, albastru e parfumul]

Comoară de miresme-nlănțuite, în cimbrișor, albastru e parfumul ce trece-acum prin ochi, ușor ca fumul, rememorând petale zdrențuite în frământarea degetelor, stinsă. Coboară-ncet aromele din raiuri, ca mană-n flori, culoare peste plaiuri, ce pare-a fi chiar de Artist întinsă, în joc de curcubeu divin, pe pânză. Aleargă-n câmp nuanțele nebune, ca zbenguiala veselă de mânză scăpată-n drum din frâie ezitante; se-ndreaptă mâna-ți dulce să adune firavul trup al ierbii de pe pante.

Sonet 3

[Prind mușchi de verde piatră încolțită]

E-n stâncă nemișcarea de milenii, în carnea mea, e clipa împărțită, dar gemeni suntem chiar de-i despărțită cărarea străbătută de silenii SALONUL LITERAR / 10

PETRACHE PLOPEANU DIN CICLUL: 20 DE SONETE PENTRU CHEILE TIȘIȚEI

ce-și lasă timpul altfel decât omul să bântuiască poftele ascunse. Și de-are Cronos, pletele mai tunse, o fi un meșter luciferic, gnomul, ce-o să-i lungească dalba lui putere, dar mie, cine azi o să-mi inducă voința de-a fi dragoste și fiere? Prind mușchi de verde piatră încolțită și las clintirea vorba să-mi seducă în păstrătoare frunză nepețită.

Sonet 4

[Cum m-am înveșnicit aici. Impresii] Când s-o trezi din somn acel ce doarme, Golemul ghemuit în unda apei, dezlănțuit se va deda agapei, cu alți novaci, tovarășii de arme cu care-a stat cândva la sfat de lavă și va pleca, apoi, în lumea largă. Tot călărind pe-a vieții iapă șargă, sau navigând în trupu-mi ca-ntr-o navă, am fost și piatră, uneori și carne și-n lupta ce am dat-o chiar cu mine, m-au apărat inofensive marne. Când după ere m-oi scula din gresii, voi scrie-n steiul rece cu aldine: „Cum m-am înveșnicit aici. Impresii!”

Sonet 5

[mă-mbăt cu liniști rare din abisuri] La margine de apă prăvălită, cu un însemn pe coaja-i semilună ce-aduce vag cu un contur de-alună, piciorul meu cu carnea obosită se-opri s-apese erele-n străfunduri. Așa o sta, strunită, înălțarea giganților ce se-oglindeau în marea pictând încet culorile pe prunduri, ecou invers din Babelul silabei. Și nemișcat, cum mi se-arată stânca, urs împietrit ce-și mușcă gheara labei, mă-mbăt cu liniști rare din abisuri și-aștept ca Zâna să-mi ostoaie brânca, în alt prezent stau viitoare visuri.

107 / iunie 2022

FLORIN IACOB

Balada holteiului trufaș Cântă-mi vântule în frunză Rapsodii de primăvară Și îmi țese-n suflet pânză, Să mi-l încălzească-n sară...

Adu-mi colb pe la ferestre, De la mândră-mi ce-i plecată Prin străini să-și facă zestre Dintr-o lume fermecată,

Și presară-mi-l sub tălpi Să îmi mângâie destine, Și adu-mi și vreo trii popi Să-mi descânte de rușine, Suflă-mi rece la ureche Ca-ntr-un gând de primăvară, Că mi-i greu fără pereche Și mi-s vântule de-ocară... Obște toată mă-nfierează De cum zorii se arată, Că nu am simțire trează Să-mi fac târlă așezată... Și-i bai mare, ca năravul Nestatornic ca vecia Să nu-mi treacă mândra pragul Până no-i găta trufia…

Miraj pierdut

Tu... pădure, unde fugi De sub tălpile-mi posace? Ți-aș da fricile, să-mi duci, Mă urăști... ori nu-ți mai place? Eu, și astăzi, cum am fost, Mângâiatu-ți iarba verde Îți știu taine pe de rost Chiar de tu, nu mă vei crede...

Rupe-ți frunze și-mi dezmierdă, Sufletu-mi rănit de umbre Strecurate-n gând să-mi piardă Mințile, în cazne sumbre, Trupul tu mi-l oblojește, Osândit e prin vâltori Timpul mi-l cam veștejește Și mi-i cerul numai nori,

Tu, dă-mi picuri, să-mi adape Setea dorurilor toate, Amintiri să mi le-ngroape În genuni de fructe coapte...

Să le dărui cu nesaț

Călătorilor pribegi, Înrobiți de-al sorții laț Ce doar tu știi să-l dezlegi,

Tu, dezleagă-mă, pe mine De-al destinului păcat, Și-am să mă întorc la tine Ca și când n-aș fi plecat!

Vând depeșe! Vând depeșe, pe alese, Desfrunzite într-o doară Din iubiri ce or să moară, Azi, ori mâine, ce să-mi pese?!

Le dau lumii, pe-o ocară, Cu nesaț să se-mbuneze Nuri fierbinți de pe faleze, Din iubiri ce or să doară...

Și le dau eternității Căci acolo mă îndrept, Inima mi-o smulg din piept, S-o las gaj posterității... S-o citească pe-ndelete, Cu păcatul ei cu tot S-o păstrez?... Nu cred să pot! Alta vreau!... fără secrete...

Și mai vând și timp ucis Din ceasornice pierdute În povești nedeslușite Sau mai știu, când le-oi fi scris!?

Vând depeșe, ne-ndoielnic, Cui le scriu, nu-i trebuiesc, La ce bun să mai jelesc Traiul unui fost netrebnic?

Vând depeșe... și-un pomelnic...