SALONUL LITERAR PETRACHE PLOPEANU
DIN CICLUL: 20 DE SONETE PENTRU CHEILE TIȘIȚEI Sonet 1 [el, Fructul Domn, născând din purpuri, daruri] În mână fragii strălucesc, grăunte de roșu miruit cu venenguste; se dau acelui ce-ar dori să-i guste, doar dacă e îndrăgostit de munte și-i bucurie-n sufletu-i și-i pace, iar trupul său vibrează de plăcere. Îmbogățit cu raze în tăcere, amestecând zaharuri în cancioace, el, Fructul Domn, născând din purpuri, daruri, e păstrător al tainelor divine și-mpărțitor de mituri și de haruri. Iertat am fost de miile de rele, că num-atât, acum în minte-mi vine, atins ușor de sufletul din stele. Sonet 2 [în cimbrișor, albastru e parfumul] Comoară de miresme-nlănțuite, în cimbrișor, albastru e parfumul ce trece-acum prin ochi, ușor ca fumul, rememorând petale zdrențuite în frământarea degetelor, stinsă. Coboară-ncet aromele din raiuri, ca mană-n flori, culoare peste plaiuri, ce pare-a fi chiar de Artist întinsă, în joc de curcubeu divin, pe pânză. Aleargă-n câmp nuanțele nebune, ca zbenguiala veselă de mânză scăpată-n drum din frâie ezitante; se-ndreaptă mâna-ți dulce să adune firavul trup al ierbii de pe pante. Sonet 3 [Prind mușchi de verde piatră încolțită] E-n stâncă nemișcarea de milenii, în carnea mea, e clipa împărțită, dar gemeni suntem chiar de-i despărțită cărarea străbătută de silenii SALONUL LITERAR / 10
ce-și lasă timpul altfel decât omul să bântuiască poftele ascunse. Și de-are Cronos, pletele mai tunse, o fi un meșter luciferic, gnomul, ce-o să-i lungească dalba lui putere, dar mie, cine azi o să-mi inducă voința de-a fi dragoste și fiere? Prind mușchi de verde piatră încolțită și las clintirea vorba să-mi seducă în păstrătoare frunză nepețită. Sonet 4 [Cum m-am înveșnicit aici. Impresii] Când s-o trezi din somn acel ce doarme, Golemul ghemuit în unda apei, dezlănțuit se va deda agapei, cu alți novaci, tovarășii de arme cu care-a stat cândva la sfat de lavă și va pleca, apoi, în lumea largă. Tot călărind pe-a vieții iapă șargă, sau navigând în trupu-mi ca-ntr-o navă, am fost și piatră, uneori și carne și-n lupta ce am dat-o chiar cu mine, m-au apărat inofensive marne. Când după ere m-oi scula din gresii, voi scrie-n steiul rece cu aldine: „Cum m-am înveșnicit aici. Impresii!” Sonet 5 [mă-mbăt cu liniști rare din abisuri] La margine de apă prăvălită, cu un însemn pe coaja-i semilună ce-aduce vag cu un contur de-alună, piciorul meu cu carnea obosită se-opri s-apese erele-n străfunduri. Așa o sta, strunită, înălțarea giganților ce se-oglindeau în marea pictând încet culorile pe prunduri, ecou invers din Babelul silabei. Și nemișcat, cum mi se-arată stânca, urs împietrit ce-și mușcă gheara labei, mă-mbăt cu liniști rare din abisuri și-aștept ca Zâna să-mi ostoaie brânca, în alt prezent stau viitoare visuri. 107 / iunie 2022
