alchemia No.1 - martie 2019
Se apropia bine de 60 de ani şi era considerat un om calm şi echilibrat, rece. Unii îl suspectau chiar de faptul că e total lipsit de sentimente, ceea ce nu era adevărat, doar că avea personalitate de introvertit, lăsa greu să i se citească ceva pe chip. Pe la spate vecinii şopteau că lucrase... şi făceau un semn cu două degete la umăr. Nu ştia nimeni exact, dar nu prea îi suflau în borş. El în schimb, ştia. Anii lungi de serviciu şi trecerea bruscă în rezervă îl afectaseră. La ultima testare psihologică fusese diagnosticat cu o formă uşoară de paranoia. Oricum, niciodată nu fusese un geniu. Gândea lent pentru anumite standarde, de aceea nici nu ajunsese prea sus. I se recomandase să evite alcoolul şi şocurile emoţionale şi îl azvârliseră ca pe ultimul gunoi. Trecuse rapid prin protocolul descărcării informative, predase armamentul, nici măcar la ăla nu mai avea dreptul în calitate de pensionat medical, semnase contractele de confidenţialitate cu clauze ce îi puteau afecta până şi rudele, nu numai pe el, şi din clipa aia îl uitaseră toţi, ca şi cum n-ar fi existat. Îl îngropau. Aşa cum la rândul lui o făcuse cu alţii. Şi odată cu el tot ce ar fi putut spune. Nu putea afirma că era nemulţumit de viaţa lui. Se cam lăsase, însă, în voia sorţii şi ajunsese la vârsta asta să fie singur. 43