Alchemia - Amalgam

ALCHEMIA

No.3 IUNIE 2018

Arhiva Alchemia • Grup FB

Amalgam Tehnoredactare / concept grafic: Sash Segal Redactare, corectură: Otilia Rossetti, Dana Weiss, Robert Novac Grafică, Fotografie, Colaj: Baruch Elron, Sash Segal, Beatrice Bernath, Çagdaş Topçu, Obafa Onema Fotografie şi Grafică| Internet Shutterstock | Pixabay | Wallpaper.net | etc.

Grafica coperţilor şi coperta interioară | Sash Segal

No. 3 Iunie 2018

ALCHEMIA

CUPRINS ÎN DESCHIDERE .................................................................4 Elena Malec | Şablonul – blestem sau rău necesar?................. 4 Sash Segal | Amalgam ................................................................... 8

ALCHEMIE LITERARĂ.......................................................10 Claudiu Komartin | M. Blecher, explorator al visului lucid ....... 12 Ioana Scoruş | Liuba ..................................................................... 22 George G. Asztalos | Ultima casă pe stânga ........................... 23 A.T. Dachin | Aca(t)triste .............................................................. 24 Daniela Sorina Ciurariu | Dodo ................................................... 25 Paul Vinicius | Rosenrot ................................................................ 28 Maria Sava | Sora lui Freud .......................................................... 32 Dan Romaşcanu | O tragedie franceză ................................... 44 Alexandru Cazacu | Palatini ....................................................... 51 Liviu Antonesei | Şiretlicurile vânătoresei ................................... 52 Simona-Ioana Cucuian | Definitiv .............................................. 53 Cătălin Borangic | Când noi dormim ........................................ 55 Elena Katamira | Aşa e în tenis ................................................... 56 Daniel Marian | Asta se trăieşte .................................................. 57 alchemia| No.3 - iunie 2018

1

Vasi Cojocaru | Când am început să devenim legende ....... 58 Iris Dan | Balul Vacilor ................................................................... 60 George Kun | Prăjituri? Zâmbiţi vă rog! ...................................... 63 Dana Fodor Mateescu | Tristeţea vânzătorului de PET-uri goale ..... 69 Adrian Creţu | O baladă modernă ............................................ 73 Maria Sava | Digul ......................................................................... 76

TRADUCERI, REINTERPRETĂRI .........................................82 Leo Butnaru | Valeri Prokoşin ....................................................... 83 Sash Segal | Williams Carlos Williams .......................................... 92 Robert Novac | Neil Gaiman ...................................................... 93

ARTĂ VIZUALĂ ................................................................96 Çagdaş Topçu | Istanbul, dragostea mea .............................100 Obafa Onema | Cercuri de piatră...........................................114

CĂRŢI NOI.....................................................................124 Blockprint Design ..........................................................................125 George G. Asztalos | Liber Poezionist .......................................128 Daniel Marian | Revelaţii, resuscitări, regrete .........................132

ULTIMA PAGINĂ ...........................................................135

alchemia| No.3 - iunie 2018

2

alchemia| No.3 - iunie 2018

3

ÎN DESCHIDERE Elena Malec | Şablonul – blestem sau rău Şablonul – blestem sau rău necesar? necesar?

De la clişee lingvistice sau de gândire, la modelul cultural şi Weltanschauung, oamenii au operat cu şabloane de la facerea primelor mituri cosmogonice încoace. Pentru societăţile în formare, a consolida valori nu se poate face fără a turna în tipare un model. Acest model urmează triada dialectică teză – antiteză – sinteză, o perioadă de afirmare şi consolidare, urmată de una de declin şi, eventual, de depăşirea sa structurală şi de trecerea la un nou model.

Antichitatea, Evul Mediu, Era Modernă stau mărturie acestor depăşiri dialectice… şi iată-ne ajunşi în Secolul XXI, vreme de noi sinteze şi aş zice, chiar de o nouă paradigmă. Această paradigmă este de fapt antimodelul sau amodelul. Treptat omenirea a ajuns la conştientizarea non necesităţii unui canon pornind de la o structură sau idee validă. Şi asta a avut loc în multe domenii, ca proces susţinut ştiinţific. În scopul stabilităţii unor sisteme sociale, ideologice, religioase, mai ales, s-a mers repetitiv pe izolarea şi exaltarea unor valori centrale, pe coordonata sincronică şi diacronică, deopotrivă la nivel regional şi geopolitic. În acest sens şablonul devine un rău necesar şi orice model social încercat până acum o confirmă. alchemia| No.3 - iunie 2018

4

Cel mai rezistent este din acest punct de vedere modelul religios, mulat pe economic, social, politic.

Ne subţiem sau îngroşăm să intrăm în tipare. Copiem forma şi conţinutul doar din instinct de conservare, din corectitudine politică. Nu facem notă distinctă doar din teama de a nu bate la ochi. Azi, asta se întâmplă din ce în ce mai puţin. Suntem conştienţi de faptul că am mimat o gândire încorsetată în tradiţii ce au expirat demult. Ne revoltăm, chiar dacă nu reuşim să afirmăm mare lucru înafară de revoltă… nicidecum gândirea originală, care descătuşează. Azi suntem măcar conştienţi că şablonul e blestem în ceea ce priveşte înnoirea, schimbarea – schimbare pe care o dorim acum şi aici, de parcă s-ar fi scurs aproape tot nisipul din clepsidră.

Era neoliberală, era economiei de piaţă, era globalizării, este de fapt un timp în care lumea nu mai are un centru, o Romă, un Ierusalim, un Vatican, un Constatinopol. E vorba de o ubicuitate a centrului de greutate. Un exemplu este miracolul ţărilor Golfului Persic, în care prosperitatea a apărut ca un miraj în deşert, petrolul făcând ca triburi de beduini până mai ieri să rivalizeze în bogăţie şi influenţă cu Statele Unite. Un alt exemplu e China: de la o societate agrară, în anii ‘40, la o economie de piaţă azi, cucerind cu brio industrializarea în anii ’80-90.

Azi contracarăm şablonul cu inovaţia, improvizaţia, experimentul din mers. Educaţia şi pregătirea profesională urmează şi ele acest curs. Lumea digitală ne propune alte forme de învăţare. Legitim din punct de vedere ştiinţific, avem adevăruri, nu Adevăr, soluţii multiple, sisteme deschise.

alchemia| No.3 - iunie 2018

5

Noile generaţii nu ne seamănă, pentru că se adaptează diferit, operează cu şabloanele “noastre” diferit, nu se mai închină modelului, cum însuşi modelul are o durată de viaţă aşa de scurtă încât nimeni nu-l mai consacră, ci se leapadă de el, cam la doi ani, când altceva, fie şi infinitezimal diferit, îi ia locul. A învăţa să gândeşti original, fie antimodel, fie amodel, e una din cerinţele nescrise ale unui interviu de angajare.

Mai există şabloane în gândire sau vorbire?, veţi întreba. Aş zice, la tot pasul. Nu suntem emancipaţi de ele, deoarece, oficial şi cultural şablonul nu a fost abrogat. E numai împins de economie pe raftul prafuit al istoriei, dar suntem încă nutriţi cultural de el. Pentru timpurile noastre, evident, şablonul nu mai e rău necesar, ci blestem.

Avem nevoie, deci, cultural, pentru acest mileniu, de o paradigmă suplă, care să primeasca date noi, fără a suferi rupturi de semnificaţie. Modificarea de paradigmă pe care o întrevăd va avea loc la nivel ştiinţific, de abstracţie; ea nu mai vine săpată în granit ca altă dată pe malurile Nilului. Piramidele, statuile din insula Paştelui, zidul chinezesc, sunt moştenire culturală din alte ere.

Acum e momentul zborului liber al imaginaţiei spre noi frontiere de cunoaştere şi cunoaşterea adevărului este singura care se face neîntrerupt, nu o dată pentru totdeauna.

alchemia| No.3 - iunie 2018

6

alchemia| No.3 - iunie 2018

7

Sash Segal | Amalgam Câteodată, lucrurile negândite ies mai bine decât cele atent plănuite. Conţinutul acestui număr a fost adunat din teascul de unde s-a scurs adevărul vinului din numărul trecut. Am găsit acolo lucruri prinse unele de altele ca boabele de aur de cele de argint viu.

Vechii greci îi spuneau mercurului “hydrargyros”, argint – apă.

Amestecurile lui cu alte metale au căpătat numele de “amalgam”… cuvânt care se trage fie din greacă, unde “malagma” ar fi un fel de pastă sau unsoare, fie din arabă, unde “al-malgham” înseamnă leac sau alifie. Tâlcul acestor cuvinte vine din faptul că mercurul era folosit în multe din aceste unsori medicale, fiind multă vreme considerat un leac la toate. Strămutarea lui din farmacii în chimia metalelor s-a petrecut cu timpul, odată ce a ieşit la iveală faptul că alifiile cu mercur otrăveau mai mult decât tratau.

Pe lângă conotaţiile legate de mercur, amalgamul şi-a lărgit cu vremea sfera de semnificaţii, ajungând să însemne orice amestec, puţin nedefinit şi eclectic, hibrid, vaporos sau fluid, în care se amestecă ADN-ul tuturor părţilor componente.

Amalgamul de texte şi imagini din numărul de faţă are savoarea unui decoct de ierburi aromate, alese cu grijă şi introduse în ceainic pe rând, la momentul oportun. Vă las să îl savuraţi în tihnă, în compania unui poster puţin mai neobişnuit, care a fost creat din amalgamarea unor mesaje lăsate de membrii grupului nostru de Facebook. Sunt sinonime, definiţii şi exemple, vorbe de duh şi felurite sintagme, trecute prin caseta de litere a ucenicului tipograf şi presate pe hârtia electronică a zilelor noastre.

Acestea fiind zise, vă doresc lectură plăcută. alchemia| No.3 - iunie 2018

8

alchemia| No.3 - iunie 2018

9

ALCHEMIE LITERARÄ‚

alchemia| No.3 - iunie 2018

10

alchemia| No.3 - iunie 2018

11

Claudiu Komartin | M. Blecher, explorator al visului lucid M. Blecher, explorator al visului lucid La opt decenii de la moartea sa prematură, înainte de a împlini 29 de ani, scriitorul român de origine evreiască Max Blecher rămâne una dintre figurile cele mai admirate şi mai influente din literatura interbelică (unul dintre foarte puţinii, de altfel, ale căror cărţi sunt descoperite cu pasiune de noi promoţii de lectori şi de scriitori, cu sentimentul unei frapante actualităţi) şi în acelaşi timp o personalitate puţin cunoscută publicului larg, aşadar neclasicizat (în ciuda evidenţei că toţi criticii proeminenţi ai ultimelor decade au scris pagini superlative despre literatura sa), autor al câtorva cărţicult care au în fiecare epocă cititori de o rară, de o aprigă fidelitate. Aici se găseşte un prim paradox al receptării operei, nu foarte întinse, dar puternice şi acaparante a lui M. Blecher. Numai Mateiu Caragiale (autor al unei literaturi la fel de concentrate şi de contaminante) a mai avut, dintre scriitorii români ai secolului trecut, asemenea “adepţi”, solitari sau organizaţi în cluburi de cititori devotaţi ce întreţin spiritul literaturii blecheriene cu pasiune, dar şi cu o discreţie legitimată de întreaga viaţă a unui artist exemplar, în explorările căruia scrisul şi biografia se suprapun până la totala identificare. Îmi pare potrivită acestei situaţii pretenţia ironic-orgolioasă a lui Joyce dintr-un interviu luat de Max Eastman în 1931: “Nu îi cer cititorului meu decât să-şi dedice viaţa lecturii operei mele”.

alchemia| No.3 - iunie 2018

12

Şi totuşi, absolutismul moderniştilor este la antipodul textelor lăsate de Blecher: nimic mai străin de etica acestei literaturi intense şi autentice decât ideea de Gesamtkunstwerk sau monumentalizarea şi “eroismul” necreditabil astăzi al atâtora dintre stâlpii modernităţii europene. Un scriitor, aşadar, pentru cititorii din intimitatea literaturii – niciunui alt autor român din prima parte a secolului XX nu i se potriveşte ca o mănuşă faimoasa frază a lui Hesse în legătură cu literatura lui Robert Walser (“Dacă [Walser] ar fi avut 100.000 de cititori, lumea ar fi un loc mai bun”). Spre deosebire, însă, de arealul german, a cărui cultură înaltă păstrează, până în modernitatea târzie, această caracteristică: transformarea vieţii artistului într-o alegorie, în stare să facă din personalităţi ignorate în timpul vieţii (sau uitate, cum este cazul lui Walser) nişte legende validate canonic şi recuperate in integrum, cultura românească a trăit periodic eclipse care au făcut improbabile asemenea revalorizări care să dea peste cap un canon convenţional şi rigid, suferind de un provincialism incurabil.

Personaj al unui film ieşit în 2016, ce împrumută titlul celui de-al doilea roman al său, Inimi cicatrizate, tratând într-o manieră cam prea liberă (şi, pe alocuri, senzaţionalistă) drama biografică a unui tânăr forţat de o boală incurabilă – tuberculoză osoasă – să trăiască în sanatorii, confruntat cu o suferinţă fizică ce îl înscrie în galeria marilor torturaţi tragici, M. Blecher este autorul unui volum de poezii, Corp transparent (1934), şi a trei cărţi de proză: Întâmplări în irealitatea imediată (1936), Inimi cicatrizate (1937) şi Vizuina luminată (rămasă în manuscris şi publicată după 33 de ani).

alchemia| No.3 - iunie 2018

13

imagine din filmul Inimi cicatrizate, 2016

Diagnosticat la 19 ani cu “morbul lui Pott”, tânărul care se pregătea să studieze medicina la Paris îşi va petrece următorii nouă ani în sanatorii din Franţa şi România, ţintuit la orizontală, supus periodic la chinuitoare intervenţii chirurgicale, captiv într-un corset de ghips. Şi totuşi, Întâmplări în irealitatea imediată nu este o carte despre boală, ci despre anumite deformări de percepţie, despre o lume ieşită din ţâţâni (s-a vorbit despre o “criză a realului” la Blecher) – despre care scriu imediat cu entuziasm Mihail Sebastian (“Sunt cărţi care par a-ţi fi fost adresate (...) scrise cu orgoliul singurătăţii şi cu speranţa ascunsă de a găsi undeva o corespondenţă, un răspuns, un ecou. O astfel de carte este Întâmplări în irealitatea imediată”), Octav Şuluţiu (“Întâmplări în irealitatea imediată este o carte alchemia| No.3 - iunie 2018

14

uluitoare”) sau Eugen Ionescu (“Întâmplarea a făcut ca dl. Blecher să aibă nu numai aspiraţii metafizice, ci şi talent literar şi, unor expuneri de probleme, unor mărturisiri, să urmeze «întâmplări» de-o poezie fantastică neasemuită; atmosfere create dintr-o frază, dintro imagine; pagini de-o frăgezime sau de-o putere de viziune cu totul rare”). Cu un extraordinar control al limbii, introspectiv şi funambulesc, M. Blecher are o fascinaţie pentru frumosul artificial şi o imaginaţie luxuriantă, literatura sa convertindu-se într-o confesiune directă şi bulversantă a suferinţei şi atrocităţii. Din coşmarul trăit pe viu, Blecher se smulge printr-o fantezie foarte productivă, prin şarje onirice şi prin sondarea teritoriilor visului şi ale halucinaţiei. În Inimi cicatrizate (comparată fără temei, numai din cauza heterotopiei coincidente, sanatoriul, cu Muntele vrăjit al lui Thomas Mann), Blecher va face un pas înapoi, impunând prin naraţiunea la persoana a III-a o anumită distanţă faţă de cititor, care îi diminuează din forţă şi din directeţea frapantă a discursului.

Carte cu multe cruzimi fiziologice şi morale, Inimi cicatrizate este deopotrivă cel mai dezordonat şi cel mai frust dintre romanele sale, şi totuşi Blecher nu a mers în îndrăzneală până la capăt: ediţia de Opere (2017), îngrijită de criticul Doris Mironescu sub egida Academiei Române, scoate în sfârşit la iveală primul manuscris al cărţii, care se intitulase iniţial Ţesut cicatrizat, cititorul având ocazia să intre în contact cu varianta “sălbatică”, neşlefuită a cărţii.

Depăşind suprarealismul ornat şi destul de conformist pe care îl tatonase în Corp transparent, Blecher va scrie până în ultimele clipe ale vieţii capodopera sa postumă, Vizuina luminată, publicată alchemia| No.3 - iunie 2018

15

pentru prima oară în 1971, de către poetul avangardist Saşa Pană. Vizuina luminată este un roman-jurnal ce tratează experienţa bolii, impresii şi amintiri din sanatoriu, reverii şi spectre generatoare de anxietate. Puţini sunt scriitorii din cărţile cărora să ieşi amprentat durabil şi a căror scriitură să fie într-o asemenea măsură de obsedantă şi expiatoare. Prăbuşirea în propriul corp aduce o stranie lumină interioară, pe mari ecrane lăuntrice este proiectată drama unei lucidităţi necruţătoare – vedem derulându-se episoade stranii, fragmente onirice intense, înşelătoare escapade himerice –, iar în “văgăuna” absurdă şi fără scăpare a cărnii şi a fluxurilor sanguine sălăşluieşte un anti-erou calm şi lipsit de patetism, care a abandonat orice formă de autoiluzionare: “Tot ce facem, tot ce trăim, lăsăm să se topească în aer şi aerul pe locul acela se reface fără urmă. Toată claritatea lumii absoarbe viaţa noastră. Şi totuşi în vidul acesta funcţionează, în locul ascuns al unui corp, ceva ce doare şi suferă fără a fi atins de nimic material, cu gânduri şi sentimente din neant, ce sunt neant şi totuşi torturează corpul acesta interior şi el gata să dispară şi să se dizolve în aer”.

Trebuie să ni-l imaginăm pe Blecher eliberat.

alchemia| No.3 - iunie 2018

16

M. Blecher – Inimi cicatrizate, fragment Emanuel se zvârcoli toată noaptea în vise amare şi halucinante. Se răspândise parcă în odaie un aer moleşitor şi putred ca gelatina meduzei... ...Şi totuşi era soare afară; un soare extraordinar de alb şi strălucitor într-un cer senin de vară. Emanuel se găsea în mijlocul unui stadion sportiv. Toate băncile erau însă goale. Era singur, cu desăvârşire singur pe pista asfaltată, în plin soare. Şi deodată apăru, sărind, Zed. Era îmbrăcat în costumul lui de curse cu o flanea roşie barată de o enormă iniţială.

- Vezi... m-am vindecat, am început să umblu, spuse el.

Atunci Emanuel îl privi mai cu atenţie şi descoperi bizarele lui picioare. Când fuseseră tăiate? Mai rămăseseră doar fluierele de la genunchi în jos; labele fuseseră suprimate şi în locul lor pe secţiunea picioarelor erau aplicate bucăţi rotunde de tinichea ca nişte capace de cutii de conserve. De asta, când sărea pe asfalt, făcea un zgomot metalic nesuferit... Pac!... Pac!... Pac!... Şi Zed se îndepărtă ca pe catalige. Era atât de cald încât soarele topea asfaltul, încet stadionul se prefăcu în smoală călduţă şi moale... Cu cât se îndepărta Zed, cu atât se înfunda mai adânc în asfalt... Până la genunchi... până la coapse... până peste cap... în locul unde dispăru scufundat, se ivi pe trotoar o foiţă subţire şi transparentă de piele roză ca o băşică de apă pe un picior fript... În dimineaţa aceea Emanuel trebuia să fie dus la clinică pentru a fi examinat de doctorul Ceriez. Acesta îl găsi foarte schimbat şi palid. alchemia| No.3 - iunie 2018

17

– Ce ai? întrebă doctorul. Te rog să-mi spui totul... mă importă sănătatea d-tale morală ca şi aceea a vertebrelor...

Emanuel avea lacrimile în ochi.

– Îmi este imposibil să mai stau la Berck... sunt cu totul copleşit... distrus de tristeţea oraşului... s-a acumulat aici toată melancolia lumii...

Doctorul rămase tăcut, gândindu-se intens la ceva.

– Ce-ar fi să-1 părăseşti? Să faci de exemplu o mică pauză plecând în Elveţia pentru câteva luni. Cred că o schimbare de climat ţi-ar face bine...

– Şi eu mă gândeam de mult la asta, spuse Emanuel. Dar cum pot pleca aşa culcat pe gutieră?

– Asta-i uşor de tot, zâmbi doctorul. Există un expres de noapte direct de la Boulogne până la Geneva... iei trenişorul de Berck de seară până la staţia de legătură, acolo eşti îmbarcat într-un compartiment special în expres... şi eşti scoborât a doua zi la staţia de destinaţie. Te poate însoţi, eventual, o infirmieră... sunt infirmiere elveţiene la Paris care acompaniază pe bolnavi şi fac mereu naveta între Paris şi Geneva... Pot să mă interesez.

Emanuel decise plecarea peste o săptămână.

Ziua plecării, zi de ultime confruntări.

Emanuel luă o trăsură pentru a mai vedea încă o dată vechile locuri cunoscute.

Mai întâi în dune, la vila “Elseneur". Era o după-amiază călduţă şi însorită de toamnă, ca înainte cu un an când venise la Berck. alchemia| No.3 - iunie 2018

18

Îşi luă rămas bun de la cârciumar, de la cârciumăreasă şi de la câţiva marinari... Cu toţii băură absint şi oamenii urară lui Emanuel însănătoşire; în plin soare, în pustietatea din dune, cuvintele sunau bizar. Undeva, în după amiaza asta, zăcea sub pământ, înmormântată, o fată albă, cu părul în franjuri, care îşi pusese odată o garoafă roşie cu cochetărie după ureche. Şi un bărbat îmbătrânit prea devreme, care îi arătase odinioară nişte fotografii pornografice – în ce realitate mai existau dunele şi lumina caldă a soarelui şi el Emanuel în trăsură?... Cu mâinile acelea vii... cu ochii care văd... cu zumzetul clar al după-amiezii în cap? Pustietatea lumii devenise nesfârşită.

Se duse la marginea oraşului unde Celina locuia împreună cu sora ei şi cu cumnatul ei, pescar, într-o căsuţă umilă şi atât de joasă, încât putea fi atinsă streaşina cu mâna. În curte se uscau la soare plăşi de pescuit.

Celina ieşi îngheboşată pe uşa scundă ca dintr-o vizuină; în câteva zile faţa ei se zbârcise ca un fruct uscat şi putred.

Vorbiră despre Isa, cu aduceri-aminte atât de calme şi de pure, încât melancolia lor părea ceva luminos, tainic şi liniştit în tăcerea curată a după-amiezii; o însorire în plus, o iluminare gravă a inimilor.

– Mi-a părut rău că au trebuit s-o înmormânteze fără picior... spuse ea. Era prea trist... prea dezolant. Totuşi am încercat să ascund oroarea viziunii aceleia şi în locul piciorului tăiat am pus în sicriu o jerbă de flori... crini şi tuberoze... florile ei preferate...

alchemia| No.3 - iunie 2018

19

Emanuel se mai plimbă câtva timp pe străzile înguste şi triste ale oraşului. Apoi se întoarse la clinică pentru a face ultimele pregătiri de plecare; îl însoţeau până la tren, pentru a-l pune în compartiment, doi brancardieri, iar infirmiera elveţiană şi ea sosise din Paris ca să-1 acompanieze mai departe.

Seara, pe peron, veni să-1 mai vadă şi doctorul Ceriez.

Era instalat de câteva secunde în trenişorul de Berck când irupse în vagon Solange, zăpăcită de întârziere.

Veni lângă el gâfâind şi cu voce scăzută, abia de mai avu putere ca să murmure câteva vorbe.

– Te rog să uiţi, Emanuel, spuse ea. Să uiţi totul... şi mai ales noaptea aceea îngrozitoare... Uită oraşul ăsta... uită durerile lui...

Se aplecă peste dânsul şi îl sărută pe frunte, apoi părăsi iute compartimentul, pentru a nu izbucni în plâns. Încet, trenişorul porni hurducându-se pe şine.

Infirmiera începuse a tricota în lumina slabă a becului.

Emanuel rămase câteva minute inert, apoi se ridică în coate şi privi afară pe fereastră. În depărtare, oraşul era un vapor ce se scufundă, dispărea în întuneric.

alchemia| No.3 - iunie 2018

20

alchemia| No.3 - iunie 2018

Sash Segal | Paintbrush Movement 1

21

Ioana Scoruş | Liuba “Liubă nătângă, Liubă hazlie Ai ochii prea moi, ai trup de hârtie Eşti mică, eşti bleagă, eşti mult prea naivă Oh, să nu uit: eşti şi expansivă Lăbuţa ţi-e puf, vânt ai în gură În plus, eşti lipsită total de cultură.

Hai să vorbim pe faţă o dată: Fiinţa îţi e în ceaţă brodată Nu am ce face cu tine, măi, fată, Femeia din tine din nor e creată Ţi-e umbletul ploaie de vară senină Ai zarea sub pleoape şi fum pe retină Mai mult, faci şi pâine cu coaja crocantă Tu, Liuba, tu eşti de moarte vacantă Căci eşti nefiind, eşti gând şi eşti vis Eşti ceea ce viaţa în toţi a ucis Eşti ceaţă, eşti fum, eşti vers, eşti poem Liuba, tu ştii că eşti un blestem?” Îngeri plutesc sub cupola imensă Răsuflarea li-e rece, aripa densă Şişul, ascuns în poşeta suavă Vibrează mai sus cu o octavă “Nu va mai fi vreme”, îmi spun “Târgul de moarte pe loc să-l răpun” O râpă se cască-ntre inima-i albă Şi sufletu-mi gol purtat ca o jalbă Sub ochii mei muţi Poetul devine Un hău transparent prăvălindu-se-n sine “E-un coşmar”, spun în gând, “e-un coşmar, dar va trece” Şişul pătrunde în palma mea rece alchemia| No.3 - iunie 2018

22

George G. Asztalos | Ultima casă pe stânga dacă vreodată vrea careva să mă localizeze le spun mereu că stau în ultima casă pe stânga fără număr şi fără nume majoritatea prietenilor mei nu-s de-ai casei sunt ca şi mine, nomazi închiriaţi cu ziua peste tot unde-am stat am dat tot de-un frig şi-un străin habar nu am ce-nseamnă să vină cineva la mine casa mea e dată drumului şi drumul dracului la mine e pretutindeni şi nicăieri e ca un fel de explozie la mine totul e pe ducă şi casa fuge la vale cu mâinile-n cap

alchemia| No.3 - iunie 2018

23

A.T. Dachin | Aca(t)triste într-un ziar din cu totul alte vremuri un domn cu pălărie înaltă foarte serios crede că la fel ca oamenii şi animalele şi plantele au suflet un altul fără poză încercând să-l contrazică spune că nici oamenii nu au suflet darmite plantele ori animalele prin fereastra deschisă intră şi ies după bunul lor plac felurite gângănii adândălade cu ziarul pe faţă îşi doarme somnul lui zilnic odihnitor

alchemia| No.3 - iunie 2018

24

Daniela Sorina Ciurariu | Dodo nevastă-mea-i mai cool decât un frigider profesionist pentr-un artist când deschid uşa îmi găsesc inima între două prăjituri “diplomat” şi un iaurt nihilist nevastă-mea-i mai rotofeie (eu îi zic “dodo” când vreau s-o alint) şi-şi ţine sentimentele sub cheie le mănâncă pe sub ascuns ca pe nişte praline scoţând feline onomatopee nevastă-mea-n sus nevastă-mea-n jos dar tot ea e agentul meu 007 cu care joc într-un film de acţiune din Vietnamul îndrăgostiţilor în fiecare noapte aşa că nu mai şuşotiţi pe la spate despre noi doi: că ne merge aşa sau aşa că nu ştiţi de câte ori am luat deja premiul Nobel la chimie pe masa cu scârţâituri de aur din bucătărie

alchemia| No.3 - iunie 2018

25

sunteţi doar geloşi pe noi, fraţilor că nevastă-mea-i mai cool decât un frigider profesionist pentr-un artist şi că din tagma bărbaţilor m-a ales inevitabil pe mine poetul scund dar suprarealist

Ilya Zomb | Dansatoare cu rinocer

alchemia| No.3 - iunie 2018

26

alchemia| No.3 - iunie 2018

Pierre-Joseph RedoutĂŠ | Rosa Gallica Purpuro Violacea Magna

27

Paul Vinicius | Rosenrot (substantivul toamna aprinde verbul copac)

mulţumesc vieţii că îmi crează stări pe lângă facturi dezastre şi avioane de hârtie precum şi oraşului ăsta bătrân şi întemeiat care musteşte de amintiri precum o păstrăvărie în care s-a înecat iubăreaţă despuiată primăvara sau poate o pasăre pe care ai umplut-o cândva de plumbi şi continuă să zboare pe toate plasmele oboselii tale fiindcă şi atunci când mă aflu departe de el continuă să trăiască în mine că o boală incurabilă că o iubită fugită de-acasă iar rosenrot tocmai îşi plimbă puştoaica pe bulevard mână în mână piele care scrâşneşte peste piele care oftează

alchemia| No.3 - iunie 2018

28

(habar nu am dacă l-ar putea cheama chiar aşa mai mult că sigur că nu dar puţin îmi pasă i-am împrumutat însă numele pentru că aşa mi-a venit mai uşor de la inscripţia de pe spatele bluzei pe care o poartă) merg în faţa mea aidoma anilor de atunci care îmi lăsau lungi cicatrici la vârsta care acum este a lor numai că nici lor nu le pasă dacă cineva le urmăreşte iubirea căţărându-se în toţi copacii luminoşi cuprinşi de focul blând al toamnei nici lor nu le prea pasă de scurgerea ambulanţelor zbieretele sirenelor de poliţie sau de urletele vreunui nebun evadat din ospiciu fiindcă este libertate - nu? iar când rosenrot îşi întoarce privirea (cu totul şi cu totul întâmplător) constaţi că este tu sau vreunul dintre prietenii tăi care nici ei nu mai sunt

alchemia| No.3 - iunie 2018

29

iar el îşi întâlneşte singur chipul privindu-l din spate cum îşi plimbă iubita pe bulevard pe sub copacii luminoşi pieptănaţi de lumina cuminte a toamnei şi încet-încet şi în inima lui (a mea a ta a voastră a ei) se face puţin - (însă extrem de puţin cale de numai vreo trei secunde) iarnă

alchemia| No.3 - iunie 2018

30

pictură - Baruch Elron alchemia| No.3 - iunie 2018

31

Maria Sava | Sora lui Freud

“Klara a închis fereastra şi a zis: – Toţi oamenii normali sunt normali în acelaşi fel, fiecare nebun e nebun în felul său.”

Dar cine poate spune de unde începe nebunia fiecăruia şi unde se termină ea? E întrebarea retorică care te bântuie până la finalul romanului “Sora lui Freud”. Un roman tragic, prin discursul narativ introspectiv pe tema lucidităţii, a vieţii şi a morţii. Ajunsă în anticamera morţii, Adolfine, sora lui Freud, revede filmul vieţii începând cu primele amintiri: contactul cu lama unui cuţit, un basm, în care mai credea, despre o pasăre trădată în iubire, care şi-a spintecat cu ciocul propriul piept, smulgându-şi inima, şi adierea unei mângâieri cu un măr, pe faţă. În toate aceste flash-uri ale memoriei există şi figura unui băieţel care, de fapt, era Sigmund, fratele său.

“O bătrână stă întinsă în întuneric şi, cu ochii închişi, îşi caută printre amintirile ei cele mai timpurii. Găseşte trei: momentul când multe lucruri de pe lume n-aveau încă un nume, iar un băieţel i-a întins un obiect ascuţit şi i-a zis: "cuţit"; momentul când încă mai credea în basme, iar un glas i-a şoptit despre pasărea care şi-a spintecat pieptul cu propriul cioc şi şi-a smuls inima; momentul când comunicarea se făcea mai mult prin gesturi decât prin vorbe, iar o mână s-a întins spre chipul ei, mângâindu-i obrazul cu un măr.”

alchemia| No.3 - iunie 2018

32

Împreună cu Adolfine sunt şi surorile ei: Pauline, Maria şi Rosa.

Europa fusese invadată de nebunia fascistă - vremelnică credeau ele, pentru că aşa cum unui individ i se întunecă mintea, în timp, tot aşa şi un popor poate parcurge drumul nebuniei. Numai că poporul îşi mai poate reveni datorită indivizilor rămaşi lucizi şi a valorilor fundamentale rămase neatinse. Dar, până îşi revine, e capabil de multe atrocităţi colective aşa cum a fost capabil poporul german.

Viaţa Adolfinei, o viaţă lipsită de sens, sfârşeşte la fel de absurd, iar Adolfine încearcă să găsească o justificare, locul şi momentul în care nu a ales drumul care trebuia. Doar era sora marelui Freud cel care a revoluţionat psihologia vremii.

“Nu există dreptate în lumea asta. Nici o pedeapsă nu poate repara o nedreptate, fiindcă trecutul nu poate fi schimbat, iar cei nedreptăţiţi vor rămâne cu pierderea lor. Şi chiar dacă într-o altă lume se obţine dreptatea pierdută aici, iar cei păgubiţi vor fi răscumpăraţi, aceea nu e repararea nedreptăţii din viaţă, ci doar o consolare: ceea ce se pierde într-un anumit moment nu se mai poate îndrepta în veci, fiindcă ceea ce s-a pierdut era necesar exact în momentul în care s-a pierdut. Prin urmare, chiar dacă existenţa noastră va continua într-o altă lume după moartea din aceasta, această existenţă nu va fi decât o consolare. În lumea materială totul nu e decât o mare nedreptate şi, de vreme ce nu ştim dacă existenţa noastră va continua într-o altă realitate, una mai bună, singura consolare în această lume e frumuseţea ei.”

Copilăria tristă şi absurdă, marcată de ostilitatea unei mame care n-o iubise niciodată, o tinereţe fără bucurii, avortul, despărţirea de omul iubit, faptul că se simţea inutilă şi, în cele din urmă, abandonul în ghetou de unde, cu siguranţă, avea să parcurgă unicul drum, alchemia| No.3 - iunie 2018

33

drumul către moarte, alcătuiau ca într-un joc puzzle viaţa Adolfinei.

“De-a lungul întregii sale vieţi, prin opera sa, fratele meu s-a străduit să dovedească faptul că esenţa rasei umane o reprezintă sentimentul de vinovăţie: fiecare individ are o vină, pentru că fiecare om a fost cândva un copil, iar fiecare copil s-a simţit în competiţie cu tatăl lui pentru iubirea mamei şi i-a dorit moartea.

Aşa zicea fratele meu Sigmund.”

“Din fiecare pagină a cărţii lui despre Moise, fratele meu striga: Nici el şi nici eu nu suntem evrei; eu sunt, ca şi el, un conducător înnăscut şi un profet.”

Negându-şi originea şi istoria Freud îşi renegase întreaga familie. De aceea nu i se păruse atât de important să-şi ajute surorile să părăsească Viena invadată de armata germană şi să le scape de chinurile de care au avut parte. Deşi, aparent, se învăţaseră cu spaimele lor, cu toate restricţiile la care erau supuse - nu mai aveau voie să iasă din casă decât la anumite ore, nu mai aveau voie să circule decât cu tramvaiul, nu mai aveau voie la teatru, la cinematograf, li se tăiase telefonul şi trebuia să poarte continuu steaua lui David. Într-o dimineaţă s-a întâmplat şi inevitabilul: soldaţii au intrat în casele evreilor şi le-au ordonat să se prezinte la gara din marginea cartierului. Destinaţia? Necunoscută pentru cei scoşi cu forţa din casele lor. Puţini ştiau adevărul despre lagărele morţii. Era în 1942.

Adolfina şi-a pregătit surorile pentru călătoria către neant luând cu sine cât mai multe amintiri de familie. Bagajul ei s-a desfăcut în bucăţi şi, în cele din urmă, a ales să ia cu sine un singur obiect: o căciuliţă tricotată, o căciuliţă destinată îngerului său nenăscut întro lume atât de ostilă. alchemia| No.3 - iunie 2018

34

“Ce e căciuliţa aia de copil? m-a certat Maria Căciuliţă de copil? a întrebat Pauline Da, confirmă Maria, a scos dintre lucrurile ei o căciuliţă de copil şi şia pus-o la inimă.

La inimă? s-a mirat Pauline. .................................................

Nu ştiu la ce-o să-ţi ajute căciuliţa, a zis Maria. Laşi atâtea lucruri care o să-ţi fie necesare. Ţi-am zis deja: am luat tot ce-mi trebuia.”

Trenul a ajuns la Terezin, lagărul de tranzit unde se mai construiau încă barăci pentru extinderea lui. Pictori, scriitori, balerini, actori lucrau ziua la câmp, cărau nisipul, amestecau mortarul, iar seara dădeau spectacole. Adolfina o cunoaşte aici pe sora lui Kafka, Ottla, care se ocupa de copiii evrei aduşi din Praga. Viaţa şi moartea în lagăr au dimensiuni apocaliptice; instinctul de supravieţuire fiind atât de puternic, fiecare gest, cât de mărunt, se transformă într-o epifanie.

Ajunsă în faţa morţii, Adolfine închide ochii şi toată viaţa i se derulează pe retină ca într-un film suprarealist. Pe lângă cele trei amintiri de pe vremea când lucrurile nu aveau încă nume retrăieşte clipele de extaz trăite alături de fratele care-i fusese unic prieten şi confident în copilărie. Însă din memorie îi lipseau acele gesturi care marchează primii paşi în viaţă ai fiecărui copil, gesturile duioase, pline de gingăşie pe care le face orice mamă. Copil bolnăvicios de sensibil, lipsit de iubirea unei mame mult prea tânără şi mult prea copleşită de grijile zilnice, alchemia| No.3 - iunie 2018

35

Adolfine îşi canalizase întreaga iubire către fratele său Sigmund.

“Micuţul Siggie”era unicul băiat între cele cinci fete ale familiei Freud. O ghicitoare îi prezisese mamei când era însărcinată că va ajunge om mare.

Ieşirea din copilărie a Adolfinei s-a petrecut brusc şi dureros când a descoperit că adolescenţa, în care Sigmund păşise deja, nu mai era o vârstă a purităţii, că din momentul în care conştientizează diferenţele care separă femeia de bărbat, fiecare se îndreaptă către propria moarte.

“Nu ştiu dacă fratele meu povestise sau eu singură am născocit povestea păsării care şi-a pierdut iubirea şi, de durere, şi-a sfârtecat pieptul cu ciocul şi şi-a smuls inima. În timp ce zăceam aşa, pe jumătate conştientă, am simţit cum ceva mă înţepa în piept, ca şi cum ar fi vrut să ajungă la inima mea.”

Sigmund lăsase posterităţii propria convingere că fetiţa devine femeie atunci când vede organul sexual al celuilalt, se simte prejudiciată şi devine invidioasă. Pentru el, eul femeii se crea din invidie, nu şi din acel sentiment de disperare pe care îl trăise Adolfina atunci când conştientizase că legătura dintre ea şi Siggie nu mai putea fi una pură, lipsită de conotaţii sexuale, că starea de beatitudine era înlocuită cu o durere răscolitoare în piept.

“Eu i-am vorbit doar de tabloul pictorului al cărui nume nu mi-l aminteam şi de dorinţa mea de a picta. La vârsta aia oricine e convins că va reuşi să-şi îndeplinească într-o bună zi dorinţele: doar că ziua aceea nu mai vine niciodată, nu pentru că dorinţa era irealizabilă sau pentru că şi-a supraestimat forţele, ci pentru că între ziua dorinţei şi ziua împlinirii (ziua-care-nu-mai-vine-niciodată) mai sunt multe alte zile care îi deturnează puţin câte puţin viaţa, şi dorinţa, iar dorinţa aceea de la vârsta fragedă se preschimbă în alchemia| No.3 - iunie 2018

36

pictură - Baruch Elron alchemia| No.3 - iunie 2018

37

ceva derizoriu, în regret, în amintire dulce sau uitare. Eu nu mi-am uitat niciodată dorinţa menită a se împlini în ziua-care-nu-mai-vineniciodată: dorinţa pentru culorile pământului, în spatele cărora se ţeseau aerul şi sângele ca să prindă contur teama şi liniştea, binele şi răul, neputinţa şi atotputernicia, aşteptarea morţii şi nădejdea mântuirii, ca în acea imagine a lui Isaac şi Avraam.”

Intrarea în adolescenţă a Adolfinei trezeşte resentimente în sufletul mamei care o vede ca pe o rivală în dragostea ei posesivă pentru Sigmund. Va porni o luptă surdă de desfiinţare, de umilire, de complexare a copilei, lucru care îi va afecta toată viaţa. Pasiunea pentru desen a acesteia o scotea din minţi şi Adolfina începe să deseneze pe ascuns de parcă ar fi făcut un lucru extrem de ruşinos.

Viaţa ei a căpătat un alt curs, poate, când a fost surprinsă pictând.

Cuprinsă de o furie lipsită de justificare, mama i-a tăiat aripile cu cruzime, i-a ironizat pasiunea pentru un lucru atât de nepractic, i-a ironizat înclinaţia către frumos şi către visare, lucruri care nu puteau face din ea o femeie bună de măritat.

“Desenele tale sunt absurde. M-am uitat la desenele mototolite între degete. Ştii ce e aia absurd? Absurd înseamnă să faci ceva în zadar. Şi care n-are cap şi coadă. Înveţi să mergi ca să poţi ajunge undeva. Înveţi să vorbeşti ca să te poţi înţelege cu cineva. Naşti un copil ca să prelungeşti viaţa. Pe când tu de ce desenezi? Exact asta înseamnă absurdul. Făcând ceva absurd cum e desenul poate că absurde vor rămâne în viaţa ta şi lucrurile care trebuie să aibă sens. N-ajungi nicăieri chiar dacă ai învăţat să mergi. N-ai să te înţelegi cu nimeni chiar dacă ai învăţat să vorbeşti. N-ai să prelungeşti viaţa chiar dacă poţi să naşti.

A acoperit cu mâna desenul aflat cel mai aproape.

– Lasă desenul dacă vrei să dai un sens vieţii.” alchemia| No.3 - iunie 2018

38

În urma acestui episod a renunţat la desen, a ars toate planşele, căutând refugiu printre prieteni de vârsta ei. A început să frecventeze saloanele la modă unde se întâlneau copiii celor bogaţi, dar şi tineri talentaţi, intelighenţia în devenire a momentului.

Aşa îi cunoaşte pe Klimt şi pe sora lui, Klara, amândoi abia ieşiţi dintr-o copilărie tristă în care fuseseră abuzaţi de un tată alcoolic şi de o mamă extrem de violentă. Klara devenise o feministă înfocată şi o mare apărătoare a femeilor abuzate în căsnicii. În familiile modeste era o regulă ca mamele să-şi îndrepte fiicele către o viaţă domestică, să fie supuse şi să accepte căsnicia indiferent cum ar fi fost pentru a nu rămâne o povară pentru familiile lor. De aceea sancţionau cu atâta duritate orice abatere, orice încercare de evadare în imaginar.

Deşi societatea susţinea ideea de castitate, de puritate, trecând carnalul sub tăcere, în spatele acestor imagini idilice lumea era cu totul alta. Tinerii învăţau unii de la alţii şi pe propria piele cât de crudă putea fi viaţa, prostituţia fiind în floare în zonele rău famate ale Vienei. Mişcarea feministă avea tot mai multe adepte în rândul tinerelor vieneze emancipate.

Dar Adolfine rămâne total descoperită în faţa pornirilor agresive ale mamei din ziua în care Sigmund se mută la spitalul unde lucra pentru a fi mai aproape de femeia de care se îndrăgostise. Auzea tot mai des expresia pe care, o vreme, mama ei n-o mai rostise: “Era mai bine dacă nu te-ai fi născut.”

Adolfine încerca să găsească o explicaţie pentru toată această ură.

alchemia| No.3 - iunie 2018

39

“Încă de la primele licăriri ale conştiinţei mele, o vagă premoniţie că existenţa e construită din fire de nisip împrăştiate de vânt şi că doar sensul propriei existenţe, a Eului, care ne ţine aparent laolaltă până când ultimul fir de nisip, ultima rămăşiţă de viaţă ne e împrăştiată, până când Eul se va stinge , iar ceea ce va rămâne după noi va fi vântul timpului.”

“Stelele se influenţează unele pe altele: mişcarea, exploziile, extincţia uneia le influenţează pe cele din jur; se hrănesc unele din altele, se mănâncă unele pe altele. La fel e şi cu oamenii: cu priviri, cu cuvinte, cu gesturi- se hrănesc unii din alţii, se mănâncă unii pe alţii; se susţin şi se dărâmă, îşi separă Eul de alţii, se apără împotriva prăbuşirii, se adună din bucăţi şi îşi împiedică Eul să se recompună din nou: se hrănesc şi se mănâncă, se susţin şi se dărâmă, se apără, se ajută pentru a se compune din bucăţi disparate. Tot aşa mama rupea bucăţi din mine cu privirea, cu cuvintele ei, cu gesturile ei, părţi de care aveam nevoie în permanenţă, părţi pe care le căutam în permanenţă; am simţit cum îi lipsise ceva de-a lungul întregii ei vieţi, aşa cum lui Venus din Milo îi lipsesc braţele; mie nu în exterior îmi lipsea ceva, ci în interior, ca şi cum sufletului meu i-ar fi lipsit braţele, iar această lipsă, această absenţă, această senzaţie de gol mă făcea neputincioasă. Toată viaţa am simţit cum privirea cuiva ar putea să-mi anuleze existenţa, dar, în acelaşi timp, am căutat o fiinţă care să vindece acea spulberare a Eului meu.”

Ura mamei îşi găsea explicaţia în lipsa de pragmatism a Adolfinei, în aplecarea ei către visare, în dorinţa continuă de evadare într-o lume a fantasmelor în care dispăreau toate frustrările din lumea reală.

alchemia| No.3 - iunie 2018

40

Lipsită de apărarea lui Sigmund, hărţuită continuu de mamă, Adolfine îşi găseşte un punct de sprijin în Rainer Mendelssohn, unul dintre bolnavii de melancolie internaţi la spitalul unde lucra fratele său. Tânărul Rainer era obosit de călătoriile pe care le făcea pentru a studia melancolia, boală care îl afectase şi pe el. La sfârşitul uneia din călătoriile lui a adus cu sine o copie după gravura lui Albrecht Dürer intitulat «Melancolia».

“A trăi sau a nu trăi ? Asta e întrebarea din gravură, de pe chipul cufundat în întuneric, pe care licărea doar albul ochilor. Melancolia din gravura lui Dürer are aripi, dar nimănui nu i-ar trece prin cap că ar fi zburat vreodată cu ele; nu erau nici măcar de ornament.

Poate avea aripi doar ca s-o jeneze la mers, s-o îngreuneze, să-i amintească de faptul că ar fi putut zbura, dar acum era prea târziu.” Şi-a venit primăvara lui 1888, când prietena Adolfinei, Sarah, care îl iubise pe Sigmund cu disperarea muribundului, şi-a găsit liniştea veşnică, când Rainer a plecat într-o călătorie din care avea să se întoarcă total schimbat, când Klara, sora lui Klimt, a plecat definitiv în lumea ei, lumea marelui gol din care n-avea să se mai întoarcă niciodată. A fost internată într-o clinică de boli nervoase unde a stat până când şi-a găsit şi ea liniştea pe care în timpul vieţii n-o avusese. Fusese la fel ca Adolfine un “monstru” care nu-şi acceptase condiţia de fiinţă inferioară bărbatului. Ar fi fost în rândul lumii dacă s-ar fi pregătit pentru viaţă, pentru a fi mamă şi soţie şi nimic altceva.

Adolfine rămâne gravidă cu Rainer, însă bucuria se transformă în tristeţe în clipa în care iubitul ei îi cere să avorteze. Trauma avortului avea s-o schimbe pentru totdeauna. În cele din urmă, ia decizia de

alchemia| No.3 - iunie 2018

41

a se muta împreună cu Klara la clinica de psihiatrie din Viena, numită “Cuibul”.

“Din acel moment a început să vorbească tot mai puţin. Tăcea aşa cum tac oamenii care aşteaptă ceva, cu un soi de încordare.” “În cursul vieţii Eul e modelat de experienţă la fel cum marea modelează piatra de-a lungul secolelor; Eul este ceea ce separă fiecare fiinţă umană de lumea exterioară, dar tot prin intermediul Eului fiinţa umană interacţionează cu lumea; Eul e centrul de gravitaţie al universului personal al fiecăruia, e conştiinţa sinelui şi a lumii înconjurătoare. Există oameni al căror Eu nu e sigur de sine, fiindcă Eul lor a avut într-un anumit moment din trecut sentimentul că nu are dreptul de a exista.” (...)

“Oamenii cu un asemenea Eu trăiesc în mijlocul realităţii, dar văd, simt, gândesc o altă realitate, o irealitate proprie, iar când realitatea li se adresează, acei oameni transformă semnele şi mesajele realităţii, chiar înainte de ale recepta, în semne diferite, în mesaje diferite. Fiecare din aceste fiinţe se divide în două părţi - o parte din ei, o parte din Eu creează o lume imaginară şi trăieşte în interiorul ei, în timp ce partea cealaltă a Eului comunică cu realitatea care pentru el nu există decât ca o închisoare la care a fost condamnat.” În “Cuib”, Adolfine întâlneşte o mulţime de “îngeri” cu aripile tăiate, bolnavi lipsiţi de speranţă, a căror alienare încearcă s-o înţeleagă. Însă pe lumea asta omul găseşte pentru orice lucru o explicaţie, numai propria fiinţă rămâne o mare necunoscută.

Bibliografie: Goce Smilevski, Sora lui Freud, Polirom, 2013, Iaşi alchemia| No.3 - iunie 2018

42

alchemia| No.3 - iunie 2018

43

Dan Romaşcanu | O tragedie franceză Pierre Assouline – Le dernier des Camondo

Legătura mea personală cu povestea familiei Camondo începe acum câţiva ani. Discutam cu prietena noastră Isabel Berger despre oraşul pe care îl consider cel mai frumos din lume – Parisul – şi despre o vizită pe care o planificam în lunile următoare. ‘Trebuie să vizitezi neapărat muzeul “Nissim de Camondo” de lângă Parc Monceau’ mi-a spus ea.

M-am bucurat să descopăr un nou obiectiv pentru călătoriile mele pariziene şi să-l adaug listei de repere culturale din Oraşul Luminilor. În vizita următoare am ajuns acolo şi şocul emoţional a depăşit cu mult bucuria cunoaşterii unui nou jalon artistic. Am făcut cunoştinţă cu o poveste tragică unică, povestea unei familii evreieşti care şi-a lăsat amprenta în istoria Turciei, Franţei şi altor ţări, şi a scris pagini inedite în această epopee care pare fără sfârşit a istoriei evreilor.

Tot Isabel mi-a recomandat şi cartea despre care scriu acum, o carte care îşi apropie cititorii de această poveste fascinantă în aşteptarea momentului în care vor ajunge şi ei în palatul de la periferia parcului parizian. “Le Dernier des Camondos” este scrisă de scriitorul evreu sefard Pierre Assouline, născut în Maroc în 1953, scriitor specializat în biografiile unor personalităţi de marcă în istoria artei şi culturii franceze sau legate de Franţa. Merită menţionată aici şi biografia pe care i-a dedicat-o colectionarului de artă D.H. Kahnweiler. Alte cărţi ale sale se ocupă de Georges Simenon, Henri Cartier-Bresson, Gaston Gallimard. Scrie şi istorie şi ficţiune, şi o face cu talent şi în mod documentat şi inteligent.

alchemia| No.3 - iunie 2018

44

Ediţia pe care am citit-o a apărut în 2015 în colecţia ‘folio’ a Editurii Gallimard. Prima ediţie a cărţii datează din 1997. Din câte ştiu cartea nu a fost încă tradusă în limba română.

Istoria cunoscută a familiei Camondo începe odată cu exilul evreilor din peninsula iberică, în urma decretului de expulzare dat la Alhambra, în 1492, de regii catolici ai Spaniei, odată cu desăvârşirea Reconquistei (eliberarea peninsulei iberice de sub stăpânirea musulmană). Evreii, care trăiau în Spania încă înainte de perioada creştină, erau obligaţi să se convertească (şi să nu practice in secret sau să revină la religia lor sub ameninţarea pedepsei cu moartea) ori să ia calea exilului luând cu ei cât puteau căra în spate, dar nu valori, aur sau pietre preţioase.

Aproximativ o sută de mii de evrei (cam o treime din numărul total al evreilor din peninsulă) au ales calea exilului stabilindu-se în marea lor majoritate în sudul Europei, nordul Africii şi în Imperiul Otoman, care în acea vreme practica o nuanţă a Islamului tolerantă faţă de evrei. Descendenţii lor constituie astăzi comunitatea evreilor sefarzi. Între aceştia se afla şi familia Camondo, ai cărei descendenţi, comercianţi şi bancheri evrei italieni, se stabiliseră în Secolul al XIX-lea în Imperiul Otoman. Abraham Salomon Camondo devenise la mijlocul Secolului XIX ministru de finanţe şi consilier economic al sultanilor care încercau să reformeze din interior sistemul şi să facă să supravieţuiască Imperiul Otoman.

La moartea sa i s-au acordat funeralii naţionale rezervate marilor demnitari, fiind singurul evreu din istoria Imperiului Otoman care s-a bucurat de asemenea onoruri:

alchemia| No.3 - iunie 2018

45

“Se putea zice că în ziua aceea se îmbrăcase în mantia doliului tot Constantinopolul. Clopotele întregii capitale sunau a jale. Bursa, toate instituţiile financiare, toate magazinele din Galata, Stanbul şi din suburbiile Cornului de Aur, tot era închis. Era de nedescris mulţimea care urma catafalcul. Două batalioane, unul de infanterie şi altul de marină, fanfara imperială, corpul diplomatic şi consular din Constantinopol, tot personalul instituţiilor financiare, reprezentanţii clerului creştin, ortodox şi catolic, coruri bisericeşti, elevi de şcoală, mai toţi miniştrii otomani, funcţionarii musulumani ai administraţiei guvernamentale, toţi israeliţii din capitală, în fine, toată urbea asista la funeraliile acestea. De la sosirea evreilor în Turcia, cu toate că de atunci se scurseseră şase veacuri de şedere pe pământ otoman, nu se acordaseră niciodată asemenea onoruri unui israelit.” (pag. 130-131) La vremea morţii sale, însă, Abraham Salomon Camondo nu îşi mai avea domiciliul principal în Turcia. Cu aproximativ două decenii înainte părăsise imperiul împreună cu fiul şi nepoţii săi, după ce încercările sale de a reforma evreimea sefardă locală se izbiseră de refuzul rabinilor şi al autorităţilor locale. Putem specula ce s-ar fi întâmplat în cadrul iudaismului sefard dacă familia Camondo ar fi reuşit să impună viziunea lor, a unui iudaism liberal, mai deschis dialogului cu culturile lumii, cam în momentul când acelaşi lucru se întâmpla cu mai mult succes în cadrul iudaismului ashkenaz.

Nu a fost să fie, şi familia Camondo a ales Franţa lui Napoleon al III-lea ca nouă patrie.

alchemia| No.3 - iunie 2018

46

“La Paris se cădea să fii, şi nu în altă parte. Nu că ar fi fost chiar centrul universului, dar era, cu siguranţă, centrul universului lor.

Parisul era noul Ierusalim, la vremea când sionismul politic, aflat încă între două ape, nu era o stare de spirit cristalizată.” (pag. 114) Familia Camondo a repetat în proporţii mărite în Franţa succesele financiare precedente. Au investit în finanţe şi în industria franceză în expansiune, au folosit relaţiile lor internaţionale şi şi-au creat relaţii locale la cele mai înalte nivele ale Imperiului Francez al lui Napoleon al III-lea şi apoi ale Republicii. Au acumulat o avere colosală şi şi-au întărit statutul social vânând titluri nobiliare şi achiziţionând proprietăţi în cele mai “chic” cartiere ale Parisului. Între acestea s-a aflat şi terenul cu adresa pe strada Monceau.

Vecinii lor erau oameni de finanţe, cultură şi nobilimea din cele mai elevate eşantioane ale societăţii franceze, evrei şi ne-evrei. Între ei se aflau membrii ramurii franceze a familiei Rothschild, rivalii familiei Camondo în rândurile evreimii de elită, dar şi Marcel Proust şi chiar şi Theodor Herzl, părintele sionismului, care a locuit cu chirie pe această stradă în perioada afacerii Dreyfuss.

La sfârşitul Secolului XIX familia Camondo părea solid integrată în societatea franceză. Pentru a cimenta această integrare, Moise de Camondo construieşte palatul care a devenit în timp muzeul pe care l-am vizitat şi eu. În acest palat el adună o colecţie unică de artă şi mobilier din secolul XVIII. De ce secolul XVIII? Pierre Assouline dezbate în detaliu motivaţiile acestei preferinţe şi conclude că aspiraţia spre nobilime îi duce pe cei din clanul Camondo să revendice legături şi un mod de viaţă “autentic francez” care precede chiar şi revoluţia şi schimbările aduse de aceasta după 1789. Moise de Camondo îşi concepe palatul ca pe un loc în care Secolul XVIII este nu numai păstrat şi venerat ci şi trăit, în care el şi famila sa vor trăi între obiectele epocilor trecute, imersaţi în artă alchemia| No.3 - iunie 2018

47

pre-revoluţionară. Cu câteva decenii mai târziu clădirea şi conţinutul ei vor fi donate statului francez pentru a deveni muzeul pe care îl cunoaştem azi, cu condiţia ca nicio schimbare esenţială să nu fie făcută în conţinutul şi amplasamentul colecţiei. “În cele din urmă, Palatul Camondo reflectă solitudinea proprietarului său. S-ar putea zice că este un loc de refugiu. Nici Volpone şi nici Shylock, el poartă în interior o rană secretă de o cu totul altă natură. Acestui nostalgic îi e teamă de marşul inexorabil al istoriei. În felul lui refuză scurgerea timpului. Lumea iluminismului, în care se exilează, este o epocă de aur, de factură mitică. Cumva idealizată… Proprietar al unui nume, al unei tradiţii şi al unor valori, domnul conte nu va fi în curând decât o amintire. Totul se va prăbuşi iremediabil.”

Istoria într-adevăr a fost necruţătoare cu Moise Camondo şi cu descendenţii săi. Întâi a intervenit afacerea Dreyfuss, răzbucnire a antisemitismului, urii şi invidiei acumulate vreme de decenii după ce evreii căpătaseră drepturi egale şi unii dintre ei reuşiseră prea bine în Franţa republicană. Primul război mondial revendică din partea familiei jertfa supremă – ofiţerul francez de aviaţie Nissim de Camondo cade pe frontul franco-german.

Practic niciun bărbat nu mai continuă numele familiei, vărul lui Moise murind fără a lăsa urmaşi. Celălalt copil, fiica sa Beatrice, măritată Reinach, este interesată mai mult de cursele de cai.

Filmul documentar pe care l-am văzut la muzeu descrie dispariţia în 1935 a celui care a fost ‘ultimul Camondo’ şi apoi particparea fetei cu soţul şi cei doi copii ai săi la activităţile ecvestre ale înaltei societăţi franceze. Imagini filmate şi fotografii din 1936, 1937, 1938, alchemia| No.3 - iunie 2018

48

1939. Chiar şi din 1940 şi 1941, ani în care în Franţa ocupată, familia lui Beatrice Reinach născută Camondo continuă cu acelaşi stil de viaţă, aparent protejaţi de avere şi de amintirea unui frate căzut în apărarea Franţei în primul război mondial. Şi apoi 1942. Nici film şi nici fotografii. Doar un text. Câteva cuvinte care explică faptul că membrii familiei au fost arestaţi în 1942, internaţi în lagărul de tranzit de la Drancy şi de acolo deportaţi la Auschwitz. Nici unul dintre ei nu a supravieţuit. Dinastia Camondo fusese nimicită. “În capela care împodobeşte cavoul familiei, o placă a fost gravată în memoria celor patru deportaţi. “Morţi pentru Franţa în 1943 şi 1944.” Ca şi Nissim, fratele mai mare, în 1917. Cel puţin el era conştient de asta. Dar vor fi simţit ei că mor pentru Franţa trecând pragul unei camere de gazare într-un lagăr din Polonia, pentru singura crimă de a se fi născut evrei?”

Cartea lui Pierre Assouline este splendid scrisă. Am citit-o cu pasiunea şi fervoarea cu care am citit cele mai captivante romane de aventuri. Personajele sunt excelent caracterizate, descrierile locurilor precise şi plastice, atmosfera epocii în care au trăit ultimii Camondo este redată în detalii, cu farmec şi eleganţă. Sper că această carte va fi curând tradusă şi îşi va găsi locul şi în rafturile pasionaţilor de artă si literatură din România.

Biografia dinastiei Camondo este o formidabilă poveste evreiască, italiană, otomană, franceză. Sfârşitul tragic al familiei este o tragedie franceză.

traducere citate – Sash Segal imagine din Palatul Camondo Dean Farris Style

alchemia| No.3 - iunie 2018

49

alchemia| No.3 - iunie 2018

50

Alexandru Cazacu | Palatini Dimineaţa ceţurile risipindu-se deasupra oraşului precum fumul subţire şi albăstrui ce iese din ţeava înroşită a revolverului iar drumurile sub paşii fiecăruia din noi asemeni şarpelui ce-şi zbate trupul lucios între cer şi adâncimile pământului şi gesturile de palatini ai toamnei ce s-a duce când am vrea să ne povestim unul altuia vieţile aşa cum au fost şi legaţi la ochi va trebui să alegem paharul cu nectar printre cele pline cu oţet Vorbim în treacãt despre orice precum boxeurii cu mâinile bandajate la sfârşitul partidei nemaiştiind din cauza efortului de respiraţie şi auz dacă au foşti fãcuţi k.o. ori au învins la puncte

alchemia| No.3 - iunie 2018

51

Liviu Antonesei | Şiretlicurile vânătoresei Ea nu te vânează dintr-odată, preferă drumul lung, cu largi ocoluri, capcane, cu semne lacunare şi trimise discret, subtile şi abia perceptibile – o păcăleşti o bucată de vreme cu licori miraculoase, cu piese de schimb şi felurime de trucuri vremelnice… Şi deodată rămâi fără umbră, ca toate vestigiile dispărute într-o mare, un ocean, de ceaţă şi fum – numai umbra îngerului are umbră, după cum ştim de la Babilon încoace citire. Şi alţii de la Ierusalim. Şi nu, nici umbra mării celei mari nu este marea!

Iar cel fără umbră nu mai eşti tu decât cu numele, numele înscris prima oară cu cărămidă pe un zid văruit, sau cu un creion chimic pe o margine de ziar. Nomen.

alchemia| No.3 - iunie 2018

52

Simona-Ioana Cucuian | Definitiv Definitiv doar te iubesc. Definitiv gândesc în spirale organice.

Definitiv pot să-ţi împletesc laurii cu care să-ţi acopăr zonele lascive, vunerabile.

Definitiv pot rămâne precum mă vrei.

Definitiv pot fi a ta din toţi porii, rărunchii şi clonele sufletului meu.

Definitiv pot scrie doar pentru tine.

Definitiv pot respira prin tine.

Definitiv mă umezesc la reacţiile tale nesaturate, nesărutate.

Definitiv vreau să-ţi cresc copilul nerecunoscut ca pe un erou necunoscut în pântecul meu prioritar. Definitiv te doresc.

Definitiv fac echilibristică pe sufletul tău însăilat cu depărtare.

Doar definitiv nu mă mai mint.

Definitiv pot rămâne în tine.

Definitiv dacă vreodată vrei.

alchemia| No.3 - iunie 2018

53

alchemia| No.3 - iunie 2018 Stephanie Kilgast | Growth

54

Cătălin Borangic | Când noi dormim Am venit târziu, ostenit şi mi-am aşezat tălpile goale lângă pantofii tăi cu toc.

Se întâmplă, tot mai des, să mă mir cum se potrivesc.

Tălpile sunt tălpi, ca toate tălpile, au degete şi linii, uneori mai au şi urme de pietre fierbinţi-ascuţite.

Pantofii, însă, au forme perfecte, au culoare şi graţie chiar, iar tocurile înalte i-ar putea face să pară mai mari.

Dar ei stau cuminţi, aşezaţi cuviincios lângă tălpile mele. Şi sunt sigur că de fiecare dată, în fiecare seară, îşi spun poveşti nenumărate despre drumuri şi lume, atunci când noi dormim.

alchemia| No.3 - iunie 2018

55

Elena Katamira | Aşa e în tenis el a plecat la război comandantul oştilor lupta la dublu şi trebuia să se descurce cu toate strategiile inamicului ea a rămas acasă cu butelia goală înfăşurată în capot ca într-un eşafod al credinţei cu soarele agăţat de ferestre semn tradiţional de victorie el s-a întors târziu cu palmele bătătorite de arme a cerut să mănânce cu dragoste i-a pus în farfurie capul ei el a refuzat cu tărie ea şi-a luat capul înapoi din farfurie târziu în edificiul din cartierul bombardat o butelie goală a explodat

alchemia| No.3 - iunie 2018

56

Daniel Marian | Asta se trăieşte care este cea adevărată starea de agregare a luminii pluteşte ea zboară ea sau curge ea coboară ea urcă ea umblă ea sau se face cristal şi atunci doare şi când se face cuvânt e acela pe care niciodată nu-l ştim singurul cuvânt nedefinit de aceea nu-l pronunţăm decât inconştient şi cum se joacă lumina între răsărit şi zâmbet acolo unde se nasc întrebările şi de ce luându-le lumile le face tăişuri şi în lumini le taie pe ele lumi cu ele lumi se duce mai departe prin tot ce există cu ea lumină spre ea lumină asta e numai în gând asta nu se întâmplă asta se trăieşte

alchemia| No.3 - iunie 2018

57

Vasi Cojocaru | Când am început să devenim legende Când am început să devenim legende Nu-mi vine să cred!

Nu-ţi vine să crezi!

De decenii străbatem acest deşert care muşcă din noi cu o mie de guri şi ne arde cu o mie de sori!

Răsar în urma noastră şi înfloresc grădini şi holde, păduri şi legende.

Unde o fi oaza promisă de acel miraj al amiezii, acolo, la marginea deşertului, la capătul lumii?

alchemia| No.3 - iunie 2018

58

Bohinj, Slovenia, www.bohinj.si

alchemia| No.3 - iunie 2018

59

Iris Dan | Balul Vacilor Cu părinţii la Balul Vacilor (Bohinj, Slovenia) I. Tata spune: vacile şi-au făcut datoria, au dat lapte bun, şi-acum că se-ntorc de sus din Alpi sunt sărbătorite şi primesc premii ca nişte eleve fruntaşe. (Ştiu că nu e serios şi mi-e teamă că este.)

Mama spune sever: cei capabili şi harnici reuşesc întotdeauna. Îmi las capul în jos şi tata mă strânge de mână. Îi arăt mamei dansatoarele în costume naţionale, o întreb, oare broderia e manuală? Ea nu prea crede că ar fi, dar desigur, ochii o lasă. În tinereţe, îmi spune, a apărut la un bal de Purim în costum naţional românesc (mult mai elaborat şi cu broderie mult mai bogată decât aceste costume slovene) şi vrea să mă asigure încă o dată că-i venea de minune.

Tata, care a lucrat la cherestea, mă ia la demostraţia gaterului.

Prezentatorul strigă, râde, petrece. Tata spune, îţi trebuie un temperament special ca să scoţi aşa spectacol dintr-un gater. Ce zici, mă consultă, asemenea oameni or fi mai fericiţi în general? Mă gândesc, voi fi eu în stare vreodată să am asemenea intuiţii, să-mi pun asemenea întrebări?

Mama spune când mă apropii de-un stand, nu trebuie să cumperi tot ce vezi, şi tata spune, las-o.

Mama spune, să nu-ţi treacă prin minte să cumperi tricotajul acela grosolan, şi mai ales nu cumpăra mâncare, la vârsta ta totul rămâne pe şolduri, dar acceptă o clătită.

(Cam atât ne putem apropia de cei morţi: gândindu-le gândurile, şi gândindu-le apoi pe-ale noastre, ca răspuns.) alchemia| No.3 - iunie 2018

60

II. La prânz vacile sunt mânate prin mulţimea extaziată: proprietarii mândri în frunte ducându-şi sculele vaci premiate purtând ghirlande împletite din crengi şi din flori vaci mediocre nepurtând nimic viţei înspăimântaţi lăptărese bătrâne cu zâmbete ştirbe lăptărese tinere cu priviri galeşe copii turtiţi sub pălării cât roata carului trec toţi prin faţa mea totul scris dinainte: care pentru viaţă şi care pentru moarte care pentru păşune şi care pentru jug care pentru sămânţă şi care pentru carne care pentru lapte şi care pentru viţei III. şi mă văd pe mine trecând ba trasă în jos de-o ghirlandă ridicolă care-mi zgârie gâtul şi pentru care mă urăsc celelalte vaci ba cu gâtul ruşinos de gol pe veci arsă cu fierul roşu al iubirii părinţilor mei trasă în toate direcţiile de o funie alchemia| No.3 - iunie 2018

61

împletită din temerile şi prejudicăţile lor contradictorii ici şi colo întreţesută cu ale mele contradictorii şi ele Mă văd întorcându-mă acasă după ce mi-am luat examenele cu deosebită strălucire sau după altă ispravă la fel de lipsită de importanţă sărind din tren în braţele tatei cea mai vrednică şi mai mândră junincă şi văd o bătrână cocoşată trăgând de o funie o vacă îndărătnică împodobită cu o ghirlandă subiectul ideal pentru un moment distractiv în cursul jurnalului de seară.

Flaşurile explodează. Reporterii pun întrebări.

Bătrâna vorbeşte şi râde trăindu-şi momentul de glorie.

Mama săraca n-a avut parte de aşa noroc.

alchemia| No.3 - iunie 2018

62

George Kun | Prăjituri? Zâmbiţi vă rog!

La vârsta de 20 de ani, am avut 68 de kilograme. 35 de ani mai târziu s-au mai adăugat încă 25 de kilograme, deci 92. Aşa o diferenţă, evident este foarte vizibilă, mai ales dacă e observată spontan, fără nici o continuitate, ca într-o revedere cu cineva cu care nu te-ai văzut de decenii. Aşa s-a întâmplat, că la apogeul meu gravitaţional mă aflam într-o delegaţie de servici în Germania, la Frankfurt, şi am avut un sfârşit de săptămână liber. Am hotărât să iau o pauză de la colegii de afaceri şi de la discuţii forţate pe teme asociate cu lucrul, ca să fac o seară “socială” şi să mă întâlnesc cu prieteni adevăraţi, cu care pot să mă relaxez, amuz sau cu puţin noroc, ambele.

Am început să răsfoiesc carneţelul meu cu numere de telefon, pe care-l preferam surselor digitale, şi iată mi-a sărit în ochi un nume drag, anume unul Mihai G. El era pe vremea sa un artist grafic foarte talentat şi a devenit un tânăr arhitect promiţător deja în România. Adresa indica faptul că locuia lângă Frankfurt, şi e posibil ca numărul lui de telefon să-l fi primit de la părinţii mei care erau buni prieteni cu părinţii lui Mihai G. Instantaneu, mi s-a reîmprospătat memoria, şi cu ochii minţii, îl vedeam şi atunci pe acest tânăr înalt, cu privire inteligentă, cu trăsături fine de intelectual, cu maniere rafinate şi umor bun în conversaţie, asociat cu un râs controlat, mai degrabă un zâmbet.

L-am sunat de la hotel şi spre satisfacţia mea nu numai că era acasă şi mi-a răspuns, dar a ştiut imediat cine eram eu, deşi nici nu ne văzusem sau vorbisem de 35 de ani. După câteva schimburi de

alchemia| No.3 - iunie 2018

63

cuvinte de curtoazie, Mihai mi-a propus să ne întâlnim încă în acea seară şi să petrecem ceva timp împreună.

Nici că s-ar fi putut să fie mai potrivit. Ne-am dat reciproc o oră jumate, timp suficient pentru mine să mă pregătesc pentru o ieşire, şi pentru el să facă acelaşi lucru şi să şi ajungă la hotelul meu.

Ne-am întâlnit în holul elegant al hotelului unde am stat şi după un efort scurt de întinderea gâtului şi priviri cu ochii mijiţi printre musafirii hotelului, ne-am recunoscut uşor, aproape instinctiv şi ne-am îmbrăţişat. Nici nu era prea greu, pentru că amândoi am fost punctuali şi el a fost primul să zică “bună George”, într-o rază destul de mică pentru şansa de-a fi fost şi un alt “George” pe acolo. Eu am răspuns cu “ce plăcere mi-ai făcut Mihai că ai putut să vii”.

După încă câteva strângeri călduroase de mână, eu am insistat să avem o cafeluţă la barul hotelului, să ne mai “încălzim” înainte de a merge în maşină, probabil undeva la cină.

Un barman înalt şi elegant, cu o mustaţă roşcată şi păr rar, pieptănat cu grijă peste chelie, ne-a adus două cafeluţe turceşti, cu o mini-tabletă de ciocolată plasată pe muchie şi sprijinită de ceaşca de porţelan fin. Măsuţa era rotundă şi mică, aşa că şedeam prea aproape unul de altul, cum s-ar numi în America de Nord “în interiorul spaţiului personal” dar pentru foşti carpatobalcanici şi prieteni, asta era în regulă. Instinctiv, amândoi ne-am înclinat în spate, ca să ne vedem, paradoxal, mai bine. Deşi am început conversaţia imediat, uşor şi natural, privirea ne era în mod clar ocupată cu o examinare reciprocă. Manierele bune ne-au menţinut însă un zâmbet constant, reflectând bucuria revederii şi acceptarea reciprocă.

alchemia| No.3 - iunie 2018

64

Gândul că poate şi Mihai făcea acelaşi lucru ca şi mine, adică mă evalua ca să determine “pagubele” estetice ale îmbătrânirii pe faţa mea, mi s-a părut hazliu, şi m-a ajutat să-mi menţin zâmbetul.

Nimeni nu te întreabă “de ce zâmbeşti?”, ci doar “de ce eşti încruntat?” sau “morocănos”, aşa că cu o faţă zâmbitoare, întotdeuna ieşi în câştig. Spre norocul meu, am făcut “inventarul” destul de repede, şi cam când am început să mă jenez de această activitate nedemnă dar tipic umană, am şi terminat studiul.

Am apucat să pun la “dosarul” meu de reactualizare rezultatele observaţiei: cearcăne şi pungi la ochi, păr nazal vizibil, ochelari destul de groşi, câteva pete rozacee pe faţă şi nas, lucrări dentare masive, un început de scolioză în postura... şi de abia atunci am înţeles ca şi Mihai putea facea acelaşi lucru cu mine şi asta mi se părea total inacceptabil din cauza lipsei totale de importanţă a acestui “studiu” pentru amîndoi.

Cea mai bună strategie era să abandonăm examinarea vizuală şi să continuăm conversaţia. Astfel am mai vorbit de delegaţia mea de servici în Germania, cu ceva detalii legate de munca mea, apoi el m-a pus la curent cu situaţia lui profesională, cea de familie şi câteva aspecte politice locale, demne de ştiut, dar mai ales demne de criticat. După vre-o jumate de oră Mihai s-a sculat brusc şi a zis: “Hai să mergem, te duc la un restaurant yugoslav, nemaipomenit”. Eu deja aveam o alternativă pentru unde l-aş fi invitat eu, dar cum Mihai a luat o poziţie fermă de “gazdă” eu m-am conformat ca “musafir”, şi aşa a rămas. În maşină n-am prea vorbit că Mihai se concentra pe condus şi traficul era destul aglomerat, dar în 20 de minute am ajuns la destinaţie. Restaurantul yugoslav se numea “Dalmacija” şi arăta alchemia| No.3 - iunie 2018

65

destul de simplu din afară, dar era un restaurant de familie, unde mâncarea era excepţională. Proprietarul părea să-l cunoască pe Mihai că imediat l-a întâmpinat cu braţele deschise şi ne-a aşezat la o masă mare, de patru persoane, cu vedere spre un mic podiu cu o cântăreaţă de muzică populară în costum naţional dalmaţian care era în pauză şi consuma un ţap de bere.

Atmosfera în restaurant era foarte plăcută, cu arome intense de bunătăţi de tot felul. Ospătari dinamici veneau la mese cu paşi mari, ţinînd cu ambele mâini farfurii imense cu porţii Gargantueşti, servite cu o dexteritate profesională. Se putea observa pe feţele radiante ale clienţilor de la mesele învecinate, bucuria de anticipaţie a hedonismului culinar care urma. La un moment dat a sosit un client, o matahală de bărbat cu o mustaţă groasă, o ceafă lată şi gât scurt, cu o burtă imensă ce se revărsa peste cureaua mult prea subţire şi alunecată sub nivelul şoldurilor. Evident era aşteptat la una din mese, de la care s-a ridicat un bărbat înalt, de proporţii normale, care s-a dus să-l întâmpine.

Dacă nu cunoaşteam obiceiul balcanic, primitiv şi rural la care am fost martor, poate că m-aş fi mirat, dar ceea ce am văzut era conform acestei tradiţii. Omul burtos, cu un rînjet larg pe faţă l-a îmbrăţişat pe prietenul care a venit să-l întâmpine, după care imediat şi-a înfipt adânc degetul arătător în burta omului mai slab.

Interpretarea balcanică a acestui gest acoperă o gamă largă de mesaje, cum ar fi: “măi da bine te mai hrăneşte nevasta”, sau “teai îngrăşat ca porcul”, sau “burta ta e mai mare decât burta mea”, sau “nu te mai ţine ţanţoş, că ai ajuns şi tu gras ca mine”... cam aşa. E de “bon ton” ca “victima” să râdă şi să pretindă că asta e amuzant.

alchemia| No.3 - iunie 2018

66

Noul sosit s-a aşezat la masă cu prietenii, care deja consumaseră multă tărie de “Slivoviţă”, aveau o mulţime de sticle de vin pe masă, unele deja goale şi au comandat încă câteva pentru a facilita tranziţia de la băutul la masă la băutul sub masă. Cam atunci cântareaţa a terminat berea şi s-a întors pe scenă, să mai cânte. Părea destul de în vârstă şi nu se mişca prea graţios, dar avea o voce foarte bună, şi mulţi clienţi cântau şi ei cu ea.

Proprietarul restaurantului a venit personal la masa noastră şi eu am profitat de ocazie să fac ceva conversaţie cu el, ştiind că o punte lingvistică poate schimba o conversaţie politicoasă într-una prietenoasă, şi asta poate ajuta la calitatea serviciului şi a meniului.

Mihai părea să vrea să comande tot ce a recomandat şi lăudat proprietarul, şi a trebuit să-i amintesc că cel puţin eu, am venit acolo pentru o cină, nu pentru o noapte de Revelion sau o nuntă italiană. Fapt e că Mihai m-a convins să degustez “cevapcici” (cei mai buni din Frankfurt), două păhărele de Slivoviţă ( preparată de casă de proprietari, fără egal în lume ), ciorbă de peşte (Riblja Juha, cea mai bună din Germania), friptură mixtă (Mjesano Meso, cea mai bună din Europa), salată mixtă (specialitatea casei), pâine germană (Njemacki Kruh, cea mai sănătoasă şi gustoasă din lume), vin roşu dalmaţian Dingac (cel mai bun din Croaţia), cafea turcească Frank (cea mai bună din univers). Deşi felurile servite nu s-au suprapus, ospătarul nu prea ne-a lăsat multă pauză între feluri, aşa că am atins un nivel de saturare a stomacului care în general îţi poate cauza apoplexie, opri respiraţia, sau rupe cureaua de la pantaloni, dacă mai poţi respira. Pe scurt, pur şi simplu nu mă mai puteam uita la mâncare aşa că am început să-mi sucesc gâtul în direcţia opusă mâncării şi am făcut eforturi modeste de respiraţie

alchemia| No.3 - iunie 2018

67

parţială. Cam atunci, Mihai mi s-a adresat cu o întrebare pe cât de firească şi logică, pe atât de neaşteptată şi nedorită.

A zis : “George, pot să-ţi mai ofer un desert?”. La care stupefiat, am răspuns: “Mihai, arăt eu ca unu' care are nevoie de un desert?” La care Mihai: “Nu, dar arăţi ca unu' care de obicei are un desert!”

Următoarele 10 minute le-am petrecut prăvălindu-mă de râs în hohote convulsive, şi asta mi-a fost salvarea pentru că mi-a stimulat puţin digestia şi m-a ajutat să supravieţuiesc acelei seri memorabile. În plus, ca un premiu special cu această ocazie, am aflat şi cum mă vedea Mihai. “Prăjituri? Zîmbiţi vă rog!”

alchemia| No.3 - iunie 2018

68

Dana Fodor Mateescu | Tristeţea vânzătorului de PETTristeţea uri goale vânzătorului de PET-uri goale Editura Mateescu

De ceva vreme, în traficul bucureştean şi-au făcut apariţia nişte vehicule ciudate, care se târăsc la marginea carosabilului. Imense plase de rafie, umplute până la refuz cu sticle din plastic, sunt cocoţate pe nişte rable de cărucioare trase de oameni prost îmbrăcaţi, murdari şi bolnavi.

PET + “man”= Petman Colectarea deşeurilor din plastic e o nouă sursă de venit care aduce pâinea pe masă celor mai nevoiaşi dintre români. Sunt “Petmenii” Bucureştiului. I-am botezat astfel pentru că ei trăiesc datorită plasticului strâns de pe străzi. De la depărtare, seamănă cu nişte dirijabile sau cocoane de viermi de mătase. Noaptea, unele au câte o lanternă chioară sau lampă cu gaz atârnate în spate, pentru atenţionarea şoferilor.

Zilnic, petmenii răscolesc tomberoanele, subsolurile blocurilor, merg în zonele cu restaurante şi terase, caută în pubelele din parcuri.

Plasticul a devenit pentru ei un ideal. Găsesc sticle pe stradă, au ce mânca. Nu găsesc, rabdă. Visează PET-uri multe, sticle de bere la 3 litri, sticle de apă plată, goale. Mediul înconjurător le este recunoscător, pentru că amărâţii curăţă străzile aşa cum peştii-sanitari strâng murdăriile de pe fundul apei. Între ei şi angajaţii salubrităţii e un război feroce. Dacă trec ăia înaintea lor, e jale. Nu mai lasă nimic. Noroc că lumea aruncă, tot aruncă… alchemia| No.3 - iunie 2018

69

Un “Petman” adevărat simte de la distanţă mirosul plasticului şi, într-o fracţiune de secundă, printr-o mişcare acrobatică de adevărat atlet, reuşeşte să se arunce cu capul în jos într-un tomberon, lăsându-şi, pentru siguranţă, un singur picior afară. Apoi, el se extrage singur din tomberon, delicat, folosindu-şi acelaşi membru. Ziua de lucru a unui Petman, începe de cum se crapă zorile. Până la prânz, reuşete să scoată dopurile câtorva sute de recipiente, pe care apoi le striveşte şi le balotează în plasa cât o cisternă. Urmează drumul către centrul de colectare. Pentru fiecare kilogram de material plastic, Petmenul încasează 90 de bani. E mult? E puţin? “Mie-mi ajunge, zice Gică, Petman de Militari. Îmi iau o pâine, ceva de băut, o conservă d-aci dă la magazin. Mă dăscurc. Matale n-ai ceva dă plastic pân maşină? Orice. Fă-ţi pomană!”

“Talentu’ s-a localizat la deşte…”

Gică e slab şi zice că are TBC. Scuipă mereu şi tuşeşte. Un monstru nevăzut îi roade plămânii pe dinăuntru. Mâinile, prea mari, în comparaţie cu trupul pirpiriu, ştiu să adulmece ca nişte câini plasticul pitit bine printre gunoaie. Petman-Gică are în fiecare deget un nas de căţel care miroase de la o poştă PET-urile: “Vedeţi deştile astea? E cele mai dăştepte dân lume. Ele mă ajută să găsesc plasticu’. Are simţu petului în ele”, explică Gică în timp ce-şi pupă fiecare falangă în parte.

Lupta e aprigă. Petmenii sunt mulţi în Bucureşti. Îşi scot ochii şi se scuipă pentru un rest de plastic. Se pândesc unii pe alţii. Aia e zona lui X, cealaltă e zona lui Z. Nu respecţi legea petmenilor? Poţi plăti cu viaţa. Ăştia sunt în stare să-şi ia glicemia pe cuţit pentru o sticluţă goală de suc!

alchemia| No.3 - iunie 2018

70

alchemia| No.3 - iunie 2018

71

Petman - Gică e din Vaslui. Are 34 de ani, dar arată, săracul de 50.

I-au căzut şi dinţii, ochii-s vârâţi în cap, mâinile îi tremură şi e plin de bube la gură care sângerează atunci când râde. Herpes symplex!

Pe frunte e plin de cicatrici. A trăit prin orfelinate, a făcut şi niţică şcoală, îi plăcea tare mult să citească poveşti. La 16 ani, a venit la Bucureşti. Câte n-a îndurat el! În viaţa lui chinuită e şi o femeie.

Fireşte, o petwoman. O iubeşte, de numai poate! Amândoi au locuit numai în case din carton sau ghene de bloc. “Nina mai mătură pă la blocuri sau îi ajută p-ăia dân piaţă, zice Petman. Iarna e greu. Vara mai merge. Câteodată, când mi-e rău, se duce ea în locu’ meu la strâns dă plastic. Da’ ea nu ştie unde să caute, aşa ca mine. N-are simţu’ Petului!” Gică e un adevărat talent la găsirea sticlelor din plastic. Cu ochii închişi le dibuieşte. “Totu’ vine dă la deşte, zice expert. Acolo e localizat talentu’ meu! Ştiu dă la depărtare dacă într-un tomberon găsesc PET-turi. Pun pariu pă 10 lei.”

Pariu cu Petman Şi odată îl văd că se afundă, bâldâbâc, în gunoaiele dintr-o ladă pusă la marginea trotuarului. Intră în resturile menajere ca-n apă, dă din mâini, înoată, scotoceşte, râcâie cu ghearele printre pempărşi, coji de cartofi, hârtii şi tot felul de mizerii. Bagă capul.

Dispare. Din Gică se mai vede doar un crac. Containerul cu împuţiciuni e gata să-l înghită. Cască o gură mare şi începe să-l mestece lacom pe bietul Petman. Dar nu! Meseriaşul e mai tare.

Victorie! Iese viu şi nevătămat. Plin de jeg pe faţă şi pe piept, dar cu două sticle de Cola la jumătate. “Ţ-am zis?! Iete-le! Scoate banii!

Am câştigat pariu’!” Îi dau 10 lei şi ne despărţim. Gică-Petman e fericit. Se îndepărtează încet, încet. Şi, de la departare, nu-mi dau seama bine dacă vine sau pleacă… alchemia| No.3 - iunie 2018

72

Adrian Creţu | O baladă modernă a morţii cerşetorului de sub pod noaptea înainta tot mai hotărât peste umbrele oraşului frigul atacase violent totul deasupra asfaltului crăpat de timp în cârciuma din gang fumul de ţigară se întinsese gros, ca un nor alburiu, deasupra puţinilor clienţi rămaşi vocile tari şi răguşite umpleau aerul călduţ, plin de un miros greu de transpiraţie la o masă şubredă, un cerşetor îşi calcula, uşor ameţit, gurile de vodcă rămase în pahar şi asculta cu atenţie o poveste porcoasă spusă lângă el care nu se mai sfârşea cerşetorul termină ultima sorbitură după care cerşi de la o masă vecină cinşpe mii pentru încă o vodcă ieftină despre care lumea spune că e făcută în camera din spatele barului din fecale macerate de om o bău cu sete la tejgea în picioare, într-o înghiţitură prelungă se închise la toţi nasturii paltonului său ros până la căptuşeală îşi aprinse o ţigară şi ieşi în aerul îngheţat al oraşului vântul de decembrie bătea cu îndârjire peste străzile goale înfrigurat, cerşetorul îşi scoase radioul său mic din buzunarul de la piept singurul lux pe care şi-l mai oferea în ultimii ani îşi potrivi bine căştile în urechi şi deschise pe postul său obişnuit de muzică clasică. forţa notelor simfonice ale concertului pentru trompetă in Mi bemol major a lui Haydn îi inundă urechile arse de ger îl mai auzise o dată, demult, şi-i plăcuse teribil alchemia| No.3 - iunie 2018

73

înveselit, dădu mai tare volumul radioului şi continuă drumul spre culcuşul său de sub pod între ţevile de apă caldă se apropie de calea ferată şi sări atletic peste şinele îngheţate fără să mai audă nimic când, pe neaşteptate, întoarse privirea şi văzu luminile unui tren de noapte năpustindu-se spre el primul lui instinct îi comandă să sară din mijlocul şinelor în dreapta sa din faţa trenului în viteză o bucurie imensă însă îl cuprinse bizar pe când se uita la trenul ce se apropia cu viteză de el la gândul că moartea îi e la doar 2 secunde depărtare astfel, se decise, într-o fracţiune de secundă, să renunţe la restul de viaţă şi-n concertul lui Haydn, şi să aştepte trenul acolo - singur şi liber în mijlocul şinelor aproape imediat, un sunet sec, urmat de un zgomot de oase sfărâmate, umplu pentru o clipă spaţiul întunecat de sub pod. trenul izbi din plin cerşetorul ce stătea în picioare, nemişcat, în calea sa, aruncându-l brutal în tufişurile cu ţepi îngheţaţi de pe margine pacea se reaşeză încet peste noapte odată cu stingerea ultimelor sunete ale trenului ce gonea indiferent mai departe viaţa părăsea leneş trupul zdrobit al cerşetorului pe ultimele acorduri ale trompetei din concertul în Mi bemol major al lui Haydn sub coloanele podulului din beton masiv în noaptea ce stăpânea abia acum, autoritar, oraşul pustiu şi îngheţat.

alchemia| No.3 - iunie 2018

74

alchemia| No.3 - iunie 2018

75

Maria Sava | Digul

“Şi-am să beau hătu-i amaruuuu’ /Pân’oi bea boiiii şi caruuuu”: aşa-şi cânta Costică Palamaru, din Sperieţii din Vale, obida, stând pe terasa barului din marginea satului, cu ochii ţintă în cinzeaca pe care “domnişoara barmaniţă” o încărcase de câteva ori pînă acum, cu un lichid gălbui. Dumnezeu ştie ce era, că lui Costică i se părea că-i apă chioară şi, în loc să-i mai treacă năduful care-l apăsa pe suflet, mai mult parcă se scufunda într-o baltă plină de noroi. Simţea, aşa, ca o durere înfundată în furca pieptului şi i se umpleau ochii de lacrimi iar, ca să se mai ogoiască, îngâna încetişor începutul acestui cântec parcă anume pentru el ticluit. Şi iar ofta din toţi rărunchii... Ofta, mai lua o înghiţitură, după care se ştergea la gură cu mâneca cămăşii, apoi începea iar să mormăie: “Şi-am să beau, hătu-i amaruuuu... pân’ oi bea boiiii şi caruuuu….”

Afară turna cu găleata de câteva zile, de parcă s-ar fi spart o conductă uriaşă de apă, şi nici nu se arăta vreun semn că vremea s-ar putea îmbuna. De sub umbrela mare, pe care scria CocaCola, Costică îşi mai arunca când şi când privirea în zare, acolo unde, cam la vreun kilometru depărtare, începuse Dunărea, ca un balaur nestăpânit ce era, să se umfle şi să bolborosească. Din spatele şandramalei, dintre lăzile cu sticle stivuite fără nicio noimă a ieşit bărmăniţa cu telecomanda în mână şi a deschis televizorul spânzurat pe o etajeră la streaşina terasei. Să se mai uite clienţii, că vânzarea era tare slabă. Pe ecran se mişcau ca într-un film suprarealist oameni, animale, “puhoaie de apă ce înecau Moldova”, aşa cum spunea o reporteriţă care părea să mai aibă puţin până să-şi dea duhul de atâtea urlete în microfon.

alchemia| No.3 - iunie 2018

76

“Potop… apocalipsă… dezastru… nenorocire… puhoaie… morţi… case dărâmate… foame… vom muri… vom muri…” se rostogoleau cuvintele din gura fetei căreia îi tremura mâna în care ţinea microfonul şi ochii îi înotau în lacrimi de la frigul care o pătrunsese.

Fiind novice în ale meseriei plecase pe teren îmbrăcată de parcă sar fi dus pe Champs-Élysées, nu la Pocraca Veche. Întâmplarea a făcut să-i apară în faţa camerei de filmat şi un “subiect de intervievat”, care mergea pe şapte cărări, cântând din toţi rărunchii “Trăiască regele şi patria!” Ca să nu scape prilejul l-a întrebat ce crede despre vremea de afară. “De când mama m-a făcut, n-am văzut aşa ploaie, dom’le” urlă omul luat prin surprindere. “Am patruzeci de ani, dar nu-mi amintesc să mai fi plouat vreodată în halul ăsta…”

“Pe dracu, n-ai văzut”, mormăi Costică. “Dar anul trecut ce-a fost? Şi tot în Moldova... Şi tot aşa v-a luat pe ne-veste! De parcă Dumnezeu altă treabă n-ar avea decât să vă anunţe ploile…”

Următoarea ştire era despre “codul roşu” de pe Dunăre.

Costică privi mai atent ascultând cu faţă năucită de băutură ştirea care îl privea direct. Casa lui era pe cealaltă uliţă, aproape de malul Dunării. Şi vara trecută îi intrase apa în toate odăile. A venit apoi seceta care a ţinut toată vara şi s-a uscat totul de jur împrejur.

N-au mai rămas decât urmele de mâl de pe pereţi. I s-au promis şi lui “ajutoare” de la primărie. A rămas cu promisiunea. Între timp, a apărut o frumuseţe de casă, mai la deal, la şoseaua cea mare. Era a primarului Melinte. L-a prins şi pe el câteva zile la clacă, când şi-a turnat temelia, că nu voia să-i dea “ajutoru’ social”. “Tre’ să faci 100 de ore în folosul comunităţii”, i-a zis primarul şi l-a luat să-i care sacii cu ciment. În schimb, la el, în ogradă, Costică n-a mai mişcat un pai. De ce să mişte când, iaca, Dunărea îi bate iar la poartă? Ce putere avea el?

Cu Dumnezeu nu te pui! De-aia stătea de câteva zile pe terasa alchemia| No.3 - iunie 2018

77

barului, de unde se vedea furnicarul de soldaţi apărut peste noapte de pe malul Dunării şi-şi cânta of-ul şi amarul de om necăjit.

Veniseră şi “ăi de sus”, de la Bucureşti, să vadă cum le trece lor Dunărea pragul. Mocirliseră noroaiele prin ploaie, au dat din mâini ca “ăl bătrân” şi pe urmă au plecat. Au venit apoi câteva camioane de jandarmi care s-au apucat să lucreze la digul început în urmă cu un an, dar care nu se mai terminase: ce rost ar fi avut, pe seceta de astă-vară, să mai facă şi zăgazuri Dunării?

Rumânii din sat apucaseră din toamna trecută să-şi care bălegarul din gospodării de-a lungul apei şi-au ridicat un fel de dig în dreptul satului. Pe urmă, a venit Stănel, fratele primarului, care zicea că are firmă de construcţii, şi-a pus peste stăvilarul de bălegar câteva remorci de pământ. Zicea lumea prin sat că luase bani frumoşi pe dig. Se găsise unul mai guraliv să-l facă “hoţ.” Atât i-a trebuit primarului: l-a prins pe bietul om la bar şi l-a-njurat de toţi morţii neamului. “Cum să-i facă fratele hoţ, când le făcuse ditamai digul calicilor şi puturoşilor din Sperieţi?” Şi cum stătea Costică Palamaru şi-şi ogoia amarul, aşteptând pe careva cu care să-mpartă necazul, apare pe terasa barului şi matahala de Pleşcoi. Să tot fi avut vreo 40 de ani, da-i pocneau panatalonii în tur şi burta i se revărsa mult peste curea de gras ce era. “Hai noroc, bă, nea Costică!”, zise el. “Care-i mersul pe-aici?”

“Noroc, mă! Nu te-ai dus şi tu la dig cum zicea bondocu’ ăla la televizor?” “Da’ ce-s prost, bre? Ăştia ce-au de făcut?” Şi arătă cu barba înainte către siluetele de militari ce roboteau prin ploaie. “Ce să-mi rup eu şalele cu sacii de nisip? Pentru două sute de lei cât primesc eu ajutoru’, nici să mă uit nu se merită! Lasă-i să muncească, mama lor de puturoşi, că stau tot anul degeaba şi nu muncesc decât la zăpadă şi la inundăţii. Şi iau câte douăj’ de milioane pe lună, nu ca mine.”

alchemia| No.3 - iunie 2018

78

Costică căzu pe gânduri şi, ca şi cum ar fi făcut o descoperire epocală, îi zise lui Nae Pleşcoi: “Mă, să ştii că s-ar putea să le şi placă! Altfel erau şi ei aici, lângă pulpa mea, cu o cinzeacă în mână.” Apoi, coborând uşor vocea: “Da’, parcă te-am zărit azi-noapte cu căruţa plină de saci, ai fost la moară?” “Ei, aş! Am luat şi eu câţiva saci de nisip, că poate pică ceva la ajutoare şi-mi tencuiesc casa. Tot îi umpluseră fraierii ăştia! Şi m-am făcut şi cu vreo zece lopeţi. Le-am găsit într-o tufă. Vezi, dacă nu dorm ca tine pe cămaşa nevestii?”

Al dracu’, Nae – îşi zise Costică Palamaru cu admiraţie, în gând.

Parcă mai ieri umbla cu mucii pe mânecă prin sat şi-acum, uite, cei merge mintea. Ăsta era bun de primar, că-i rău de gură şi iute de mână. Dar... cine mai ştie?...

Nae Pleşcoi îşi trase un scaun alături şi-i făcu fetei de la bar un semn să-i aducă o bere. Pils, că numai aşa-i plăcea lui. “Tuborg şi rece”.

Fata-i ştia obiceiul, că-i era client vechi şi învăţase să-l servească aşa cum cerea mormolocul. Tot timpul îi lăsa şi ei câte un leu “deun suc” şi-i ardea câte o palmă peste fund. Aşa-i plăcea lui. Iar fata înghiţea, că de la ceilalţi ţărani nu vedea ea ciubuc... Doar n-o mânca. Îşi făcea o dambla şi-atât... Şi Nae începu să-i spună lui Costică fel de fel de istorioare pe care le auzise de la unii care fuseseră la “cules de peşte”. Ieşiseră ciortanii din Dunăre şi se plimbau peste câmpuri, aşa de-ai dracului, să le facă lor în ciudă că tot nu araseră în toamnă. Costică holba ochii la Nae care, dând să mai plătească o bere, a atins cu degetele lui butucănoase fundul buzunarului gol şi rece. Împungând aerul cu arătătorul îi strigă barmaniţei: “Trece-mă la caiet, când vine ajutoru’, dau datoria şi mai adă-mi o bere!”

Costică era deja trecut la caiet cu a şaptea cinzeacă. Începuse chiar să se încălzească şi gura-i devenise tot mai slobodă. Nu-l mai supăra nici ploaia, nici norii negri şi apăsători, nici gândul c-o să-i intre iar apa-n casă. alchemia| No.3 - iunie 2018

79

Când şi când, îi mai venea în minte cântecul de of şi amar. Dar aşa... mai mult de-o plăcere. Că se simţea el bine şi-l gâdila o mare şi neînţeleasă bucurie la inimă. Ce n-ar fi dat să-l audă acum pe Mutu Ţambalagiul, lăutarul satului? Da’-i luase apa casa, aşezată hăt, în luncă, şi plecase ţiganul la Bucureşti, la neamuri.

Discuţia dintre cei doi s-a încins când au ajuns, ca de obicei, la politică. Unde mai pui că erau şi în partide diferite: Costică la roşii, iar Nae la portocalii. “Ai văzut mă, ce-a făcut marinaru’? A venit, a ordonat şi-a plecat. Nici vorbă să dea şi el o mână de ajutor. Să fi pus, naibii, mâna pe-o lopată şi să dea la nisip! Aşa ne ajută el pe noi, amărâţii?” “Lasă, nea Costică, p-ai voştri nici nu i-am zărit. Sunt la mare, la soare, toţi! Ce le pasă?”

Dar, cum se ciondăneau ei acolo pe terasă, dinspre malul Dunării se auzi mai întâi un bolborosit, apoi ca un vuiet care se tot amplifica. Prin perdeaua de ploaie, ochii împăienjeniţi de băutură au apucat să vadă valul mâlos ce năvălea către sat. Cei doi au amuţit şi, pe loc, au simţit că li se înţepenesc genunchii. Fata de la bar a tras un chiot şi-a rupt-o la fugă către şosea urlând cât o ţineau plămânii. Apa tot venea, iar Costică şi Nae stăteau cu ochii holbaţi fără să facă cel mai mic gest. Nu le venea a crede ochilor! Nu era posibil: digul se zărea nemişcat în faţa lor, semn că apa nu-l depăşise. Şi-atunci de unde atâta potop de ape? Ce se întâmplase? N-au mai apucat să afle: un şuvoi învolburat a măturat terasa barului, aruncându-i pe Nae şi pe Costică în mijlocul unui vârtej.

alchemia| No.3 - iunie 2018

80

alchemia| No.3 - iunie 2018

81

TRADUCERI, REINTERPRETÄ‚RI

alchemia| No.3 - iunie 2018

82

Leo Butnaru | Valeri Prokoşin (1959 – 2009) Valeri Prokoşin s-a născut în satul Buda din regiunea Kaluga, crescând într-o baracă din micul orăşel Ermolin. A dus o viaţă între boemă (gen rusesc, abundent stropită cu vodcă) şi luciditatea creaţiei literare, în care a excelat.

A publicat volumele de poezie: “Călăuza sufletului” (1990), “Borovsk. Provincia” (1992), “Între Puşkin şi Brodski”, “Promenade prin Borovsk”. A editat şi câteva cărţi pentru copii, semnate cu pseudonimul Evgheni Kozinaki. I s-a acordat premiul “Marina Ţvetaeva” (2006), premiile revistelor “Deti Ra” (“Copiii lui Ra”) şi “Florida” (publicaţie americană, versiunea rusă).

Bacalaureat – 77 am visat-o pe prima mea învăţătoare Lidia Sergheievna Diacikova ea stătea culcată în pridvorul de lemn al şcolii tânără goală roşcată printre flori bătute de steluţe-vinete zise şi ochiul-boului şi gherghine însângerate cu picioarele bronzate larg desfăcute strângând la piept jurnalul clasei şi zâmbindu-ne nouă zâmbindu-ne nouă; zâmbind şi ei viitorii mei colegi de clasă alchemia| No.3 - iunie 2018

83

se apropiau pe rând de ea şi împreunându-şi mâinile luntriţă asemenea chinezilor şi japonezilor se înclinau apoi săltând de la podeaua pridvorului aruncându-se încrezători în afundul vaginului cu pubisul ras-luciu al primei lor învăţătoare l. s.d.

Valka Serdţev – cel mai înalt băiat cu ochi feteşti de culoarea mării sub uniforma şcolară purtând cruciuliţă în zile de odihnă mergând cu bunică-sa la biserică hăt la patru kilometri depărtare de casă a doua zi după balul de absolvire a şcolii s-a zdrobit cu motocicleta cu ataş care-i fusese făcută cadou Petea Malkov – grăsanul cu ghiozdan îmbuibat cu sandviciuri cu somon a devenit un magnat petrolier undeva în Siberia la mii de kilometri depărtare de casă iar părinţii săi destul de înstăriţi în fiece seară verifică coşurile de gunoi căutând în ele sticle goale de bere şi cutiile de metal “Coca-cola” sau “Otvertka” precum o făceau până la moartea fiului lor şi după Vovka Kapîşev – parcă tătar parcă udmurt pe chip cu surâsul de şarlatan al lui Buratino s-a spânzurat la nici 23 de ani împliniţi din cauza unei iubiri neîmpărtăşite reciproc faţă de maistrul de schimb Anatoli Stepanovici Agheşin alchemia| No.3 - iunie 2018

84

iar în ajunul sinuciderii el apăru gol în stradă alergând dintr-un capăt în celălalt al ei unii presupunând că o face din rămăşag alţii zicând că pur şi simplu s-a ţicnit iar după 7 sau 8 ani trecuţi după aceea noi beam bere în cafeneaua de vară dar poate că ar fi trebuit… să încerc zise a. s. a. (maistrul) rânjind în halbă după care privindu-ne adăugă mă-sa-n c. poate că chiar mi-ar fi plăcut Igor Burîghin – se alcoolizase murind la 33 de ani din întreaga lui viaţă şcolară memorie nu a reţinut decât un singur episod trupul său prăvălindu-se în curtea şcolii cu cravată roşie pe grumazul de bou mai apoi noi am tot râs până la istericale aflând că el de fapt nu dăduse ortul popii ci pur şi simplu îşi pierduse cunoştinţa Olea Sokolova – fetişcana cu cosiţe de foc împroşcată de pistrui de la frunte la umeri prima mea iubire din clasa întâi noi stăteam în ultima bancă ţinându-ne de mână şi temându-ne de a privi unul la celălalt iar peste câteva zile de când ea apăru în clasă cu o coafură nouă nu mi-a mai fost dragă a murit la treizeci de ani de leucemie

alchemia| No.3 - iunie 2018

85

Serghei Deveatov – poreclit “cervoneţ” a pierit cu moarte de erou în Afganistan noaptea în ajunul înmormântării părinţii au încercat să deschidă lada de metal că dacă acolo nu e totuşi Seriojka lor însă soldaţii care însoţeau coşciugul i-au împiedicat să facă ce-aveau de gând Tolik Limorenko – roşcat-foc şi pistruiat cum se spune într-un film pentru copii a nimerit beat sub trenul electric interurban tânăra văduvă împreună cu amanţii ei băteau din uşă în uşă la apartamentele din blocul de locuit adunând bani pentru înmormântare mama mea le-a dat 10 ruble Lenka Sivaeva – ce mai poamă a naibii punea rămăşag şi le şterpelea flăcăii prietenelor sale a născut la 45 de ani al treilea copil de la al treilea soţ iar fiica ei dreaptă şi-a ucis bunica ţesătoare renumită în URSS Anghelina Sivaeva erou al muncii socialiste o făcu pentru a-i lua banii puşi deoparte pentru înmormântare Olga Şkalikova – la un an după şcoală a fost admisă la universitatea Patrice Lumumba căsătorindu-se cu un etiopian-coleg de grupă plecă cu el putrezind pe undeva în acea Etiopie vitregă Kolka Tojin – alcoolizat mort la 37

alchemia| No.3 - iunie 2018

86

Gheşa Spirin – fost campion al regiunii la distanţe scurte alcoolizându-se şi el sau că a căzut din sau că s-a aruncat prin geam Galocika Davîdova – cea care m-a învăţat să dansez shake să fumez să beau vin şi să sărut a pierit la ferma unui sovhoz-milionar sub copitele taurului care se rupsese din lanţ împreună cu ea i s-a stins şi fiica sau fiul ea fiind gravidă în luna a 8-a Şurik Vişnevski – după armată a tot stat mereu pe la pârnaie ultima dată condamnat pe viaţă pentru triplu asasinat – al mamei, tatălui şi vecinei Irişka Pahomovskaia – frumuseţea şcolii după care îşi ieşeau din minţi mulţi elevi din clasele superioare spunându-se că ea se cordea încă din clasa a treia a născut o grămadă de copii 6 sau 7 ba chiar posibil 8 devenind bunică la 37 de ani serile stă pe banca din faţa scării blocului împreună cu bătrânele adevărate şi toacă bârfe cu proteza sa dentară Mişa Kolotilihin – mereu corigent absent de la ore codaş mi se pare că prin clasa a patra sau a cincea după lecţia de matematică eu cu el ne măsuram mădularele în veceul şcolii mort beat a ars în propria sa casă la 9 ani după balul de absolvire Denis Zavialov – alcoolizat a murit la 40 de ani

alchemia| No.3 - iunie 2018

87

Sioma Semaşko – jurnalist la ziarul raional “pentru comunism” s-a înecat beat în vin tare sub ochii mamei tatălui fratelui ai două surori soţiei fiului fiicei ai doi nepoţi prietenului şi prietenii aceluia Oksana Martînova – fiinţă hohotitoare şi bârfitoare la 28 de ani a fost înjunghiată de amantu-i turmentat chiar în pridvorul spitalului unde ea îşi făcuse un avort de rând Vaska Borodin – eternul provocator apăruse la cea de-a 75-a aniversare de întâi mai cu un prezervativ umflat mai mulţi de-ai noştri nu au înţeles ce şi de ce se întâmplă când profesorul de educaţie fizică iakutul ţibik ţirenovici se repezi spre el cu mereu stacojia sa mutră şi împunse “balonaşul” cu un ac de la insigna ce ţinea de oarece sport se alcooliză şi el murind la 41 sau 42 de ani Vitalik Jukov – stăpânea ghitara armonica balalaica şi cânta la mai fiecare a doua nuntă din câte se întâmplau în orăşelul nostru muncitoresc pentru distracţie nişte ticăloşi turmentaţi l-au aruncat de pe pod pe malul râului şi deja de 11 ani stă paralizat la pat Vitali Kubîşkin – băieţelul-fetiţă care declama cu atâta pasiune la sărbătoarea de 9 mai din Robert Rojdestvenski “şi i-au dat lui o ciuboţică cât mai mici şi manta-măntăluţă i-au dat…” a despicat cu toporul ţeasta amantului nevestei sale alchemia| No.3 - iunie 2018

88

trupul căruia a încercat să-l incinereze în dosul garajului i-ar când a fost eliberat din detenţie şi-a tăiat venele Tan’ka Paşkova – prima femeie din viaţa mea lucrează nopţile măturătoare în metroul din Moscova s-a brutalizat neamânat devenit un mujic sadea fumează “Belomor” şi dă peste cap stacane de basamac însă pe mine şi până astăzi mă mai excită amintirea beată a anilor de şcoală când eu am dezbrăcat-o în cerdacul barăcii noastre sărutând-o mângâind-o trăgând-o de sfârcuri muşcând-o iar sărutând-o pe când ea îşi strângea tot mai tare genunchii picioarelor slăbănoage repetând ca o maşină perpetuum mobile nununununununununununununununununununununununununununu iar când eu am reuşit totuşi să pătund în carnea ei dintr-o dată ea mă întreabă o să te căsătoreşti cu mine dadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadadada şopteam gemeam răgeam eu pe marginea prăbuşirii în orgasm da du-te tu în aia a mă-tii izbucnii eu după ce totul se terminase aruncându-i în lături mâinile încleştate de pe umerii mei Tomocika Ciurakova – şefa clasei animatoare şef de comsomol “poetesă” după şcoală a lucrat la fabrica de tricotaje fiind simplă ţesătoare ajunsă invalidă alchemia| No.3 - iunie 2018

89

pe care fiul a dat-o la azilul pentru invalizi din kaluga Vova Osadci – sută la sută semănând cu celebrul interpret iuri antonov după care alergau turme de fetişcane din clasele paralele se alcooliză şi muri acum vreo doi ani Zina Şvedova – alcoolizată moartă la 38 Timoha Ganin – mort din alcoolism Olecika Zaicenko – moartă din alcoolism Saşa Nikitin – mort din alcoolism Maksim Korobeinikov – la 39 de ani surprinzător se făcu preot acum un an când ne-am întâlnit din obişnuinţă eu i-am spus Maks iar părintele Maksim m-a corijat sever şi din obişnuinţă îşi făcu semnul crucii P.S. anul trecut la întâlnirea absolvenţilor din fosta noastră clasă nu a venit nicio persoană generaţie pierdută din care mai că nu a supravieţuit nimeni în afară de mine însă eu nu doresc să mă trezesc

alchemia| No.3 - iunie 2018

90

alchemia| No.3 - iunie 2018

91

Sash Segal | Williams Carlos Williams

Un fel de cântec Să aştepte şarpele sub ierburile lui şi scrisul să fie în cuvinte lente şi iuţi, gata să taie, aşteptând tăcute, fără somn.

- prin metaforă să împace lumea şi piatra.

Compune. (Fără idei ci în lucruri) Inventează!

Saxifraga e floarea mea care despică pietrele.

alchemia| No.3 - iunie 2018

92

Robert Novac | Neil Gaiman Neil Richard McKinnon Gaiman (n. 1960) este un renumit autor britanic contemporan. Printre scrierile lui se numără nuvele, romane, benzi desenate, scenarii de film şi poezie.

Este căsătorit cu interpreta de muzică Amanda Palmer, cunoscută o vreme pentru faptul că îşi rădea sprâncenele şi le redesena zilnic cu o cariocă neagră – fapt la care face aluzie şi poezia scrisă de soţul ei.

Versurile lui Gaiman sunt inspirate de un poem clasic englez, scris de Cristopher (Kit) Smart (1722 – 1771) în cinstea motanului său, Jeoffry. Având reputaţia unui geniu excentric, Smart a scris 74 de rânduri, fiecare începând cu aceleaşi cuvinte, dar enumerând o altă caracteristică a lui Jeoffry.

Cântec de dragoste, parodie şi tribut, “Poem pentru Amanda” are rezonanţa arhaică şi uşor stranie a versurilor lui Smart, altoită cu întorsături de frază neaşteptate şi bruşte incursiuni în contemporan.

poemul în lectura lui Neil Gaiman

alchemia| No.3 - iunie 2018

93

Amanda Palmer

Poem pentru Amanda în semn de preţuire, acestea fiind scrise după felul lui Christopher Smart, sau oarecum…

Iată, am să înşir farmecele doamnei mele, deşi sunt fără număr.

Iată, în primul rând surâsu-i: o rază de lumină trecând prin nori de medieval tablou.

Iată, în rândul doi, cum se prelinge: ca o panteră, ca argintul viu… şi nemişcată poa’ să stea când vrea.

Iată, în rândul trei, cum nu se pot doi oameni înţelege de ce culoare-s ochii ei… deşi mi-aduc aminte de-ndată ce-i închid pe-ai mei…

Iată, în rândul patru, cum râde la ale mele glume, cântă pe trotuare în gura mare… şi cu smerenie dă pomană celor care fac muzică pe străzi.

Iată, în rândul cinci, cum se-mpreună: ca mâţele sălbatice-n stihie.

Iată, în rândul şase, cum dă gingaşe sărutări.

Iată, în rândul şapte cum o urmez, îi merg altături, înainte, oriunde vrea să meargă ea, aşa… şi nicio frică n-am când merg cu ea.

Iată, în rândul opt cum despre ea visez şi mă alină.

Iată, în rândul nouă cum nu e, nicăierea, cineva ca ea… chiar nu e, deşi cunosc atâţia oameni… nu…

Iată, la urmă, cum chiţăie când mă aude cum zic “coş de maculatură”. Şi iarăşi, dimineaţa, cum se trezeşte fără de sprâncene, arătând, mereu, perfect nedumerită.

alchemia| No.3 - iunie 2018

94

alchemia| No.3 - iunie 2018

95

ARTĂ VIZUALĂ

alchemia| No.3 - iunie 2018

96

Secţiunea de artă vizuală a acestui număr reuneşte doi fotografi invitaţi de Revista Alchemia să-şi expună imaginile într-o mică expoziţe virtuală adresată publicului cititor: Çagdaş Topçu, din Turcia şi Obafa Onema, din Gambia.

Pasionat fotograf şi grafician, Çagdaş Topçu locuieşte şi lucrează în Istanbul, un oraş ca niciun altul, aflat la răscruce de vremuri şi de continente. Momentan face studii de doctorat în design grafic şi, în timpul liber, surprinde cu aparatul de fotografiat farmecul oraşului de reşedinţă. Imaginile alese de el prezintă Istanbulul istoric, plin de farmec şi poleit de lumina apusului, fie la ora de aur, cea atât de căutată de fotografi, fie la ora albastră a crepusculului.

Ca începător într-ale fotografiei, Obafa Onema, un tânăr antreprenor din Gambia, compensează lipsa experienţei cu entuziasmul propriu vârstei. Ne-a trimis un set de poze făcute într-una din călătoriile lui prin ţara natală, într-o localitate numită Wassu, unde se află nişte străvechi cercuri de pietre. Peisajele surprinse de el au un aer insolit şi o frumuseţe misterioasă. alchemia| No.3 - iunie 2018

97

alchemia| No.3 - iunie 2018

98

alchemia| No.3 - iunie 2018

99

Çagdaş Topçu | Istanbul, dragostea mea Sunt un locuitor al Istanbulului, un oraş unic, unde au trăit timp de milenii oameni din multe culturi, religii şi categorii sociale. Iubesc locurile lui vechi, mustind de istorie, străduţele strâmte, marea, podurile, pescăruşii, pescarii, copiii, si vânzătorii de bunătăţi. Îmi plac vasele vechi de pescuit, unde poţi servi peşte proaspăt, prins chiar în ziua respectivă, în timp ce admiri peisajul. Peşte la grătar, într-o chiflă proaspătă, cu ceapă şi pătrunjel! Îmi plac bacurile încărcate cu lume care se înghesuie să treacă de pe un ţărm pe altul, de pe un continent pe celălalt. Găseşti întotdeauna aici un covrig proaspăt şi un pahar de ceai fierbinte. Îmi place să stau pe podul Galata şi să fac poze. Este unul dintre simbolurile faimoase ale oraşului, un pod pe sub care s-au scurs valuri şi secole. Mă plimb pe aici la apus, privind marea, pescarii, soarele poleind norii. De aici se pot vedea în acelaşi timp Bosforul şi Cornul de Aur. Când eram copil, veneam aici cu tata, înarmaţi amândoi cu undiţe şi cu răbdare. Este un ritual continuat generaţie după generaţie. În apropiere se găsesc restaurante unde poţi lua masa, aproape de valuri şi de cântecul aspru al pescăruşilor. Prietenoşi şi puţin obraznici, sunt obişnuiţi cu omul şi se lasă fotografiaţi cu plăcere.

Unul mi-a pozat înainte de apropierea furtunii. De fapt nu sunt foarte sigur ce gen avea, dar privea cu atenţie oamenii care se grăbeau acasă.

alchemia| No.3 - iunie 2018

100

Cam tot atunci, în lumina galbenă a toamnei, am surprins o felie din cultura şi istoria oraşului – cartierul Eminönü, văzut de pe podul Galata. Forfotă, viaţă, istorie, toate elementele care fac din Istanbul o destinaţie culturală unică.

Dacă veniţi la Istanbul, treceţi negreşit prin Piaţa Sultanahmet, unde sunt Hagia Sofia, Moscheea Albastră (Sultanahmet), Palatul Topkapî, Cisterna Yerebatan şi multe alte locuri fermecate din această cetate de suflet. În mijlocul pieţei, fost hipodrom bizantin, stau un obelisc egiptean şi o coloană cu şerpi din templul lui Apollo.

Sunt 2 500 de ani de istorie aici. Lângă ele, o fântână de Secol XIX, construită de monarhul german, ca dar pentru oraş. În cele din urmă, obosiţi de vizitatul atâtor splendori şi atracţii, adăstaţi la un pahar cu suc de rodie stors proaspăt, în faţa voastră… sau la un covrig cu susan… sau un cornet cu castane coapte. Plăceri efemere, dar indispensabile, şi ele fac parte din farmecul propriu acestui oraş ca niciun altul.

Sunt onorat să particip la acest număr al revistei voastre cu pozele surprinse de mine. Vi le dăruiesc cu drag, prieteni din toate colţurile lumii. Fie să vă îndrăgostiţi de Istanbul prin ochii mei şi să veniţi aici, gata de o aventură fotografică pe care nu o veţi uita. cu drag, Çagdaş Topçu

traducere din engleză, Sash Segal

alchemia| No.3 - iunie 2018

101

alchemia| No.3 - iunie 2018

102

alchemia| No.3 - iunie 2018

103

alchemia| No.3 - iunie 2018

104

alchemia| No.3 - iunie 2018

105

alchemia| No.3 - iunie 2018

106

alchemia| No.3 - iunie 2018

107

alchemia| No.3 - iunie 2018

108

alchemia| No.3 - iunie 2018

109

alchemia| No.3 - iunie 2018

110

alchemia| No.3 - iunie 2018

111

alchemia| No.3 - iunie 2018

112

alchemia| No.3 - iunie 2018

113

Obafa Onema | Cercuri de piatră Obafa Onema are 22 de ani şi locuieşte în satul Busumbala din Gambia, în apropiere Banjul, capitala ţării. Face parte din grupul etnic Mandinka, ai cărui membri locuiesc şi în ţara vecină, Senegal.

Familia lui este din casta Jakhanke, un grup care, istoric, a fost compus din clerici musulumani şi educatori. În prezent structura societăţii e mai puţin rigidă şi ocupaţiile s-au diversificat.

După moartea tatălui, Obafa s-a văzut nevoit să-şi abandoneze studiile şi să muncească pentru a-şi întreţine familia. Chiar dacă soarta nu a fost prea generoasă cu el, şi-a păstrat optimismul ca filozofie de viaţă. Continuă să studieze limba engleză şi, de curând, şi-a început o mică afacere cu materiale publicitare. Atunci când poate călătoreşte, scrie poezii pe telefon, cântă la tobe sau face fotografii cu un mic Canon Powershot, care îi încape în buzunar. Îl interesează natura, istoria, oamenii şi arta tradiţională vest africană.

Ne-a trimis o serie de poze făcute într-o călătorie la Wassu, la cam 200 km de casă. Este un loc pe care dorea să-l viziteze demult, pentru cercurile de pietre care se găsesc aici. Nimeni nu ştie precis cât de vechi sunt, dar se pare că au cel puţin un mileniu. Sunt monumente funerare ale unor regi şi şefi locali, iar originea lor se pierde în negura vremurilor. Se găsesc sute de astfel de cercuri atât în Gambia cât şi în Senegal, dar cele din Wassu au fost declarate “World Heritage Site” de UNESCO.

alchemia| No.3 - iunie 2018

114

Piatra din care sunt ciopliţi stâlpii se numeşte laterită, o rocă poroasă, bogată în fier. Are o culoare roşcat-cărămizie, ca şi solul din regiunea respectivă. Săpăturile arheologice au scos la lumină diverse artefacte: arme şi unelte de fier şi bronz, ceramică, bijuterii.

Cercurile au rezistat de-a lungul vremii datorită unor legende legate de blestemele care s-au fi putut abate asupra celor care le-ar fi desecrat. În prezent, sunt deschise turiştilor şi există acolo chiar un ghid local care şi-a dedicat viaţa studiului şi conservării acestor monumente.

Omul ştie multe, dar de obicei vorbeşte contra cost şi preferă compania turiştilor mai afluenţi.

Există în apropiere şi un mic muzeu unde se află informaţii utile şi chiar şi o bere rece, lucru de apreciat într-o ţară unde electricitatea n-a pătruns chiar peste tot.

alchemia| No.3 - iunie 2018

115

alchemia| No.3 - iunie 2018

116

alchemia| No.3 - iunie 2018

117

alchemia| No.3 - iunie 2018

118

alchemia| No.3 - iunie 2018

119

alchemia| No.3 - iunie 2018

120

alchemia| No.3 - iunie 2018

121

alchemia| No.3 - iunie 2018

122

alchemia| No.3 - iunie 2018

123

Cฤ RลขI NOI

alchemia| No.3 - iunie 2018

124

Design de carte, Blockprint Design ca la carte stil eleganţă profesionalism

Aveţi un buget modest dar gusturi bune?

V-aţi săturat de soluţii amatoreşti, în stilul “făcut pe genunchi şi lipit cu bandă adezivă”?

Nu doriţi să folosiţi o copertă fără personalitate, pe care au mai folosit-o deja câteva sute de scriitori până acum?

Doriţi coperţi frumoase, personalizate, făcute special pentru volumul vostru?

Vreţi font elegant, paginare atentă, un tehnoredactor şi designer care vă ascultă şi lucrează cu voi?

Atunci apelaţi la Blockprint Design.

Nu veţi avea de regretat.

Broşura noastră de servicii

alchemia| No.3 - iunie 2018

125

Ce oferim?

Grafică şi machete de coperţi atrăgătoare, personalizate, executate în diverse stiluri, cu imagini şi fonturi combinate estetic.

Ilustraţii de carte în stil colaj.

Design de broşuri, postere, invitaţii, cărţi de vizită şi alte materiale publicitare, destinate tiparului, sau în format electronic.

Consultanţă gratuită pentru cei care doresc să înveţe mai mult despre latura tehnică a publicării unei cărţi în regie proprie.

Publicitate în rubrica “Cărţi Noi” a Revistei Alchemia.

În ce stil lucrăm? În orice stil doriţi voi. Clasic, modern, minimalist, baroc, naiv, futurist sau retro, ca să enumerăm doar câteva.

Putem folosi arta voastră, a noastră, sau a prietenilor, pe care să o integrăm într-o publicaţie bună, fie ea broşură, carte, poster sau invitaţie. Putem folosi în egală măsură imagini stoc, artă tipografică sau colaj.

Putem vedea mostre, machete şi exemple?

Cartea noastră de vizită este chiar Revista Alchemia, publicaţie pe care aţi răsfoit-o de multe ori cu plăcere şi pentru care ne-aţi adresat complimente generoase legate de aspectul ei grafic şi de profesionalismul cu care este realizată.

Vă prezentăm în paginile ce urmează, două volume de poezie nou apărute, ale căror coperţi au fost realizate cu grijă şi pricepere de către Blockprint Design: Gheorghe G. Asztalos – “Liber poezionist” (Editura Grinta) Daniel Marin – “Revelaţii, resuscitări, regrete” (Editura ECreator)

alchemia| No.3 - iunie 2018

126

alchemia| No.3 - iunie 2018

127

George G. Asztalos | Liber Poezionist Poeme de dincolo. De dragoste.

Volumul lui George Asztalos a apărut la Editura Grinta din Cluj, în primăvara anului 2018. Grafica coperţii a fost realizată de Blockprint Design, pornind de la figura centrală a lui Diogene înconjurat de câini, din tabloul lui clasic al lui Jean-Leon Gerome.

Inspiraţia a venit dintr-una dintre poeziile din volum – “marea mântuire de corali”, din care alăturăm fragmentul cu scânteia: pentru că oamenii sunt puţini şi trăitorii şi mai puţini fiecare din ei sunt greu dacă nu imposibil de înlocuit şi ca de obicei realizăm asta prea târziu ca să mai salvăm aparenţele nu o viaţă de om Aşijderea lui Diogene, poetul îi caută pe aceşti rebeli înţelepţi şi aproape invizibili ai lumii. Deşi pare suspendat într-un vid în care singurii lui discipoli rămân câinii, care îl înconjoară cu un aer înţelegător, Diogene e conectat cu restul universului trăitorilor prin fire de cuvânt, şi de înţelegere care răzbate dincolo de aparenţe.

Reţeaua se întinde mai departe, pe coperta din spate, unde crează un cadru fluid pentru cuvintele celor doi critici care recomandă volumul: Mioara Bahna şi Silviu Guga

alchemia| No.3 - iunie 2018

128

zodia pereţilor sonori “Hello, is there anybody in there?”

- Pink Floyd - Comfortably Numb

nu mi-au plăcut niciodată separatiştii n-ajunge să ai pentru ce să te izolezi trebuie să ai şi cu ce altfel e doar o paradă de luzări triumfalişti hai să mai îngropăm un perete în perete hai să ieşim la ţara promisă cu marea ruptă în două hai să ne ancoreze Paranoia lui Noe şi tot ce se mai simte într-o tristeţe apoplectică nu e nimeni acolo nu se ştie nimic poate că lemnul trăsnit căzut putrezit era cândva un pom întreg sus în pădure oricine crede în propria lui odisee irepetabilă atâta că nu se vede de pe lună doar cu o duioşie imposibilă de aproape nu vă separaţi dragii mei şi nu staţi prea mult împreună bucuria e rară şi doar pentru Noi aveţi respect egal atât pentru adunare cât şi pentru spaţiul privat oricum fiecare se întoarce împreunat sau mai solitar dar cu ditamai victoria în braţe acasă

alchemia| No.3 - iunie 2018

129

O expresie poetică necenzurată, uneori brutală stă alături de o exprimare elaborată şi mixajul acesta generează o tensiune dozată cu tot necesarul unui poet de anvengură care se autocaracterizează ca fiind “Liber poezionist”.

Aşa îşi intitulează şi recentul său volum care continuă “autobiografismul” din “mi se ulise” ca să demonstreze că are stăpânirea de sine ca să facă un “joc” de cuvinte, să amestece locuri comune cu metafore sclipitoare, dar şi să sfideze stările ce-l bântuie şi lumea din jurul lor. George G. Asztalos poetul liber care ştie să aşeze cu uşurinţă poezia pe poziţiile pe care le vrea. Atunci de ce să nu ne spună că i se ulise şi să se numească liber poezionist?

Silviu Guga

alchemia| No.3 - iunie 2018

130

alchemia| No.3 - iunie 2018

131

Daniel Marian | Revelaţii, resuscitări, regrete Cartea lui Daniel a apărut recent la Editura ECreator.

Blockprint Design a realizat grafica coperţii şi cea mai mare parte din tehnoredactarea volumului.

Stilul coperţii a fost inspirat de stilul fluid, organic şi greu de încadrat în tipare stilistice al lui Daniel. Am ales pentru titlul lui cu rezonanţe aliterative elemente de blazon fantastic, anatomico-vegetal.

Desenele lui Joseph Maclise realizate pentru Anatomia lui Quain (1844), se întreţes simbiotic cu plantele carnivore ale lui Ernst Haeckel (1904).

Caligrafia titlului se mulează în spaţiul negativ al colajului, devenind parte integrantă din acesta. Fiecare element e gândit, calibrat şi cântărit pentru un rezultat care să pună în valoare volumul, aşa cum merită.

Aceeaşi atenţie e acordată şi paginii de început a volumului, care reia tema vizuală a coperţii, acum devenită ramă a unui fragment de poem care a servit drept inspiraţie: contele de snagov eram inima mea era o pădure albă despre care nu ştiam aproape nimic toamna albul de prin copaci pica lăsând să se vadă moartea contele de snagov

alchemia| No.3 - iunie 2018

132

ea vorbindu-mi uită-te la tine miroşi a grenadă uită-te la mine miros a gutuie tu într-o tranşee singuratecă eu în fotoliul de pluş – stai prea ’drepţi’ şi chiar era să strigi ’atenţiune’ după portarul acoperit de galoane hai: să bem cafeaua hai mai întreabă-mă sau spune-mi tu cum e viaţa hai mai e ceva timp

alchemia| No.3 - iunie 2018

133

alchemia| No.3 - iunie 2018

134

ULTIMA PAGINĂ program de vară În iulie şi august vom fi puţin mai leneşi ca de obicei şi nu vom publica decât un mic supliment dedicat felinelor: De Felibus. Vor intra întrânsul numai cele legate de neamul mâţesc şi acestea cu multă cernere şi discernere, ca să vă punem înaintea ochilor numai lucru puţin şi bun. De aceea, colectarea materialelor se va face numai prin invitaţie directă din partea redacţiei.

Ne vom reveni la bunele obiceiuri democrate cu numărul din septembrie, pe care îl lăsăm cu temă liberă, ca să ne bucuraţi cu ce aveţi mai bun.

Alchemia septembrie 2018 Caleidoscop Vă aşteptăm cu poezie, povestiri, umor, articole de cultură generală, recenzii de carte, artă grafică şi fotografie  data limită de trimitere a materialelor este 7 august, 2018  apariţia revistei este programată pentru 7 septembrie, 2018

alchemia| No.3 - iunie 2018

135

Precizări Toate textele trebuie să aibă specificat numele autorului şi titlul. Pe cei care trimit un grup de poeme, îi rugăm să sugereze şi un titlu sub care grupul respectiv urmează să apară la cuprins.

Textele trimise redacţiei trebuie scrise după gramatica Academiei, cu diacritice, şi, pe cât posibil, cu font “Century Gothic” de mărime 15. De asemeni, preferăm să fie trimise într-un document MS Word, redactat după regulile de mai sus.

Intrările destinate secţiunii Cărţi Noi vor cuprinde coperta cărţii la rezoluţie bună şi, la alegere, fie o prezentare a volumului fie un fragment din el. Este obligatorie şi trimiterea unui link la pagina de internet de unde se poate achiziţiona cartea.

Fişierele pot fi trimise prin email la sandra.segal@gmail.com sau prin mesaj privat pe Messenger.

O vară frumoasă şi plină de inspiraţie!

alchemia| No.3 - iunie 2018

136