11 minute read

Iris Dan | Idei pentru reusita unui banchet funebru

Colaj - Sasha Segal

Iris Dan  

Idei pentru reușita unui banchet funebru  

Rețete, toalete și idei de conversație   

Fragment al unei (im)posibile cărţi, în pregătire la eterica şi serenisima editură Thanatos & Eros

Un ospăț îmbelșugat     

Zidurile cele mai greu de trecut dintre religii nu sunt legate de probleme doctrinare, pe care cei mai mulți nu le cunosc, nu le înțeleg și nici nu vor în mod special să le cunoască, ci de practici și rituri: forme fixe pe care le-a văzut fiecare în casa părinților săi și pe care le consideră singura modalitate valabilă de a face lucrurile. Și chiar dacă cineva e suficient de liberal sau flexibil pentru a accepta, mintal, că mai există și alte modalități valabile, reacția sa afectivă la aceste practici va fi una de excludere, variind între condescendență și repulsie.     

Riturile funebre stârnesc probabil emoțiile cele mai violente. Popoare care-și incinerează morții le disprețuiesc pe cele care-i îngroapă, argumentându-și disprețul cu descrieri plastice ale procesului de descompunere. Cei care practică înhumarea au o plăcere considerabilă în a relata că Gangele este plin de resturi de cadavre incinerate incomplet, care plutesc la suprafața apei împreună cu coroanele de flori și cu lumânările flotante. Și câte și mai câte…     

În religiile care practică înhumarea – în cele trei religii monoteiste adică – variantele preferate sunt percepute ca definitorii, ca explicând anumite trăsături  dezagreabile de caracter atribuite celuilalt, și în primul rând ca făcând conviețuirea familială și socială suportabilă. Exemple din propria mea familie îmi vin în minte:   

Una din surorile bunicii mele materne, Tante Betty, a decis la un moment dat să se căsătorească cu un tânăr catolic pe care-l cunoscuse la Viena și cu care părea să se potrivească din diverse puncte de vedere. Părinții ei muriseră, deci nu mai risca vreo opoziție serioasă pe tema diferenței de religie. Pe lângă aceasta, prăbușirea Imperiului Habsburgic la sfârșitul primului război mondial, prăbușirea lumii pe care o cunoștea, prăbușirea băncilor în care se afla dota ei au transformat-o într-o persoană care a știut de foarte curând că nu se poate bizui decât pe ea însăși – nu pe alți oameni și nu pe Dumnezeu. La vârsta de 18 ani a plecat la Viena, unde a învățat meseria de modistă. Cu puținul pe care-l câștiga se ducea la operă și la filarmonică. 

Era frumoasă, inteligentă, plină de umor – și foarte dură. Voi mai povesti despre ea. Ceea ce voi povesti acum e că, în ciuda independenței ei, a simțit totuși nevoia să se consulte cu o rudă în vârstă în privința căsătoriei prospectate și să elogieze calitățile tânărului. Bătrâna a ezitat îndelung, după care s-a pronunțat:     

“Toate bune și frumoase, Betty, dar gândește-te ce-o să se întâmple dacă pe băiatul acesta drăguț îl lovește damblaua și moare. Va trebui să-l îmbraci în costumul lui cel mai bun și să-l ții trei zile pe masă.”     

Acest argument nesofisticat s-a dovedit a avea o greutate mai mare decât s-ar fi putut bănui. Evreii, care consideră contactul cu moartea impur, se străduiesc să-și îngroape morții chiar în ziua decesului, într-o ceremonie rapidă, fără multe ornamente, care i se pare unui creștin stranie și brutală. Evreii se dau înapoi de la practica machierii, dichisirii și expunerii cadavrului, pe care o privesc ca pe o dublă profanare: atât a mortului, căruia i se cuvine să fie returnat în pulberea din care este constituit, cât și a celor vii, care trebuie feriți de impurificare.     

Tante Betty a abandonat ideea căsătoriei, s-a întors în Suceava ei natală și a deschis un atelier de mode, care a prosperat. Avea enorm de mult de lucru, și e amuzant că o mare parte din comenzile ei erau legate de înmormântările notabililor creștini.             

În asemenea ocazii, nu numai membrele familiei notabilului decedat, dar și toate doamnele din oraș comandau pălării mari cu voal negru, care trebuiau terminate în cele trei zile până la înmormântare.     

Tante Betty nici nu se ducea acasă în zilele acelea, rămânea în atelier după plecarea lucrătoarelor, fasona, însăila și cosea până-i cădea capul pe masă, iar dimineața se spăla pe față cu apă rece și o lua de la capăt.     

Cu toată graba și tensiunea, Tante Betty a început, din motive evidente, să aibă cea mai înaltă apreciere pentru înmormântările creștine și să le desconsidere pe cele evreiești, unde, după spusele ei, era de ajuns să-ți arunci o broboadă pe cap ca să te poți prezenta onorabil la cimitir.     

Cred că descrierea de workaholic i se potrivea. Și la fel ca mulți workaholics, nu avea timp pentru o viață socială. De la rude mai îndepărtate am auzit că ar fi avut câteva relații cu bărbați (termenul folosit a fost “a avut amanți”), dar nu s-a căsătorit decât spre 40 de ani, cu un bărbat foarte înstărit care avea un magazin de galanterie la Rădăuți. Până la deportarea în Transnistria au condus împreună acest magazin, iar în anii comunismului, după ce magazinul și tot ce posedau le-a fost “naționalizat”, li s-a permis, pentru că erau deja în vârstă,  să deschidă un atelier de pălării, principalii lor clienți fiind țăranii din satele din apropiere. A murit foarte bătrână, aproape oarbă, aproape până la sfârșit cu acul în mână.               

Dacă Tante Betty s-a speriat de ideea căsătoriei cu un catolic, din motivul riturilor funerare, sora ei mai mare Amelie (Melie) s-a arătat mai curajoasă, sau poate mai indiferentă. După  ce logodnicul ei a căzut pe frontul italian, ea a plecat la Paris, cred – nu știu detaliile exacte – și a devenit infirmieră la Crucea Roșie.     

A cunoscut acolo un elvețian, cu care s-a căsătorit și cu care a trăit într-o localitate idilică undeva pe malul lacului Geneva. Surorile o vizitau adeseori în perioada dintre cele două războaie mondiale.     

În copilăria mea ascultam fascinată poveștile despre Elveția, care mi se păreau aproape la fel de fantastice ca basmele Fraților Grimm. Unul din lucrurile greu de conceput pentru mine era că, procedural, pregătirea unei vacanțe în Elveția nu prezenta mai multe complicații decât a uneia la Vatra Dornei, de pildă. Mătușile citau adeseori expresii dialectale elvețiene și dădeau exemple menite să ilustreze mentalitatea locală, pe care, spre regretul lor, Melie părea s-o fi adoptat. La una din vizitele lor au avut ocazia să participe la înmormântarea unei persoane din localitate.     

La ieșirea din cimitir, oamenii s-au îndreptat spre casa decedatei, pentru ospățul funebru. Surorile au fost șocate. “Și tu te duci acolo, Melie?”, au întrebat-o, iar ea a dat un răspuns a cărui naturalețe și seriozitate încapsula tot abisul care se crease între ele. “Natürlich. Nach dieser ganzen Aufregung gehört sich ein herzhafter Schmaus.” Adică: “Desigur. După toată agitația asta se cuvine un ospăț îmbelșugat.”     

Limba era altă limbă, deși fiecare cuvânt era inteligibil. Termenul “Schmaus” este arhaic, folosit în general numai în mod ironic, pentru o masă la care nu se mănâncă, ci se înfulecă. (Am căutat traduceri ale termenului în română și am găsit “chef” sau ”bairam”.)     

În dialectele elvețiene, care ca toate dialectele conțin numeroase cuvinte mai mult sau mai puțin dispărute din limba standard, termenul s-a păstrat probabil în sensul său primar, de ospăț, fără nicio conotație de lipsă de măsură sau de ignorare a bunelor maniere.     

Mătușile, desigur, nu s-au dus la acel Schmaus, și nu din motive de kashrut, ale cărui reguli de mult nu le mai respectau; dar a întinde o masă după moartea cuiva li se părea cultural inacceptabil. Nu așa se făceau lucrurile în comunitatea evreiască de la Suceava. (Desigur, dacă Tante Betty ar fi avut o firmă de catering și nu un atelier de mode, poate ar fi ajuns să aprecieze și acest aspect al înmormântărilor creștine.)           

***     

Riturile funerare evreiești conțin sfâșierea (simbolică) a hainelor și acoperirea (simbolică) a capului îndoliatului cu cenușă. La moartea mamei mele, sfâșierea hainelor a constat în desfacerea foarte delicată a cusăturii de la umăr a jachetei pe care o purtam, așa încât să poată fi reparată fără nicio daună; căci hainele se obțineau greu, costau mult și trebuiau respectate. (În Israel, în schimb, cu serviciile funerare dominate de o ramură fundamentalistă a iudaismului, sfâșierea hainelor se ia în serios; drept care îndoliații principali se duc la înmormântare cu cele mai proaste cămăși, de care nu le va părea rău pe urmă.)   

Înmormântarea – cum am spus, foarte succintă – este urmată de șapte zile de Shiva, adică ședere, numite astfel pentru că se șade (sau ar trebui să se șadă) direct pe podea: probabil un rit extrem de vechi, descris și în Biblie, și nu numai în cazuri de moarte (iat-o pe Tamar, fiica regelui David, sfâșiindu-și hainele și aruncându-se la pământ jelindu-și soarta după ce fusese violată de fratele ei). Dar n‑am văzut pe nimeni șezând direct pe podea; în comunitatea în care am crescut se ședea pe un taburet jos, iar în Israel se șade pe canapele, în fotolii, pe scaune și pe ce se mai poate.     

Nu are loc nici un Schmaus pregătit și organizat, dar lumea vine să condoleze și aduce mâncare de tot felul: și mâncare gătită pentru a scuti familia îndoliată de grijile de fiecare zi, dar în general gustări și băuturi răcoritoare, pentru ca vizitatorilor să li se poată oferi întotdeauna câte ceva.     

Prietena mea decedată Eva era coproprietară a unei mici afaceri de expediere de cadouri din Statele Unite în Israel: de aniversări, de sărbători, dar și în caz de moarte. Partenera ei din Statele Unite primea comenzile, iar prietena mea cumpăra aici produsele și se îngrijea de expedierea lor la familii. De la ea am aflat că în familiile evreilor orientali nu se duc pateuri și fursecuri la moartea șefului familiei, ci dimpotrivă produse de bază: făină, zahăr, orez, ca pentru a asigura văduva și orfanii că nu trebuie să-și facă griji; comunitatea le va asigura subzistența.     

Un obicei frumos și mișcător – și extrem de patriarhal. (Dar ce să-i faci, moartea bărbatului a fost întotdeauna percepută – pe drept sau pe nedrept – drept catastrofă care pune în pericol supraviețuirea fizică a familiei.     

Îmi vine în minte un monument ridicat de Regina Victoria în memoria Prințului Albert, conținând cuvintele: “văduva ta și sărmanii tăi orfani”. Doliul ei a fost fără îndoială sincer și a durat o viață întreagă; însă referirea la “sărmanii orfani” are o tentă grotescă, sugerând asociații cu romanele lui Dickens.)           

***     

Voi descrie acum cea mai bizară vizită de condoleanțe pe care am făcut-o vreodată. Eram pe vremea aceea, cooptată de Eva, membră a unui grup care se întrunea o dată pe lună ca să joace Trivia. De cele mai multe ori, întrunirile acestea erau găzduite de un cuplu de aficionados, Becca şi Yura, care cumpărau cărțile specializate cu întrebări și răspunsuri, dar foloseau și material auxiliar, ca de pildă rubrica de Trivia din suplimentul de sfârșit de săptămână al ziarului Haaretz și întrebări traduse de Yura din limba rusă (căci era și membru al unui cerc de Trivia în rusă, potrivit afirmațiilor lui, mult mai avansat decât cel în ebraică).               

Amândoi erau divorțați, cu copii mari, amândoi lucrau la bancă și amândoi erau membri ai societății Overeaters Anonymous (umbla vorba că de-a lungul vremii Becca şi Yura se îngrășaseră şi slăbiseră cu un total de o jumătate de tonă, dar în perioada respectivă amândoi se aflau în partea de jos a curbei si chiar “sponsorizau” alți mâncăi anonimi).   

Când tatăl Beccăi a murit, ne-am dus desigur şi la înmormântare, şi la shiva. Am găsit o casă plină de oameni de o vârstă foarte înaintată – tatăl era un personaj destul de cunoscut, dirijor al unui cor bulgar, pe care-l conducea cu autoritate, deși, dupa cum ne-a spus Becca, nu știa să citească notele.     

Sosirea noastră a reprezentat o vădită ușurare pentru Becca; un motiv de a se îndepărta puțin de muzicienii amatori din corul bulgar şi de spectatorii acestora şi de a-și depăna propriile ei amintiri. De obicei o persoana foarte timidă, care dincolo de răspunsurile de la Trivia şi de descrierea programului de 12 puncte de la Overeaters Anonymous nu prea avea nimic de spus, de data asta Becca era pusă pe confidențe. 

Foarte repede am ajuns la începuturile relației ei cu Yura, ilustrate și cu fotografii din acea perioadă. Fotografiile arătau două persoane aproape perfect sferice; la Becca sfericitatea era accentuată de un breton și de niște pantofi cu botul rotund și cu barete.               

Și iată ce-a ieșit la iveală: cei doi se cunoscuseră, așa cum era usor de ghicit, într-un cerc de Trivia. Yura era atunci proaspăt divorțat şi împărțea un apartament cu un amic pe nume Alex, care juca şi el Trivia uneori, dar mai mult lipsea, pentru că pasiunea lui reală era șahul şi participa regulat la tot felul de turnee.     

Când relația dintre Becca şi Yura a început să devină serioasă și Becca a sugerat conviețuirea ca pas ce se impune, Yura i-a spus că are o înțelegere cu Alex, și anume că dacă o femeie intră în viața unuia dintre ei, ea va trebui să intre și în viața celuilalt. 

“Să fie clar”, a ținut Becca sa precizeze, “Yura şi Alex nu aveau relații sexuale. Și nici n-am făcut sex de grup.”     

Situația asta a durat cât a durat, după care s-a dovedit intenabilă. Cine știe, poate din cauza imposibilității coordonării unui orar corespunzător, în care și campionatele de Trivia, și cele de șah, şi obligațiile sexuale ale părților să poată fi împăcate. Așa că Alex a ieşit din ecuație, iar Becca şi Yura au devenit cuplul pe care-l cunoșteam și au început să frecventeze împreună Overeaters Anonymous, cu urcușurile şi coborâșurile în greutate pe care le știam deja.     

De-a lungul relatării, Eva şi cu mine ne străduiam să menținem o expresie empatică şi încurajatoare, de parcă situaţia descrisă era curentă în rândul cunoscuților noștri. În orice caz, am ieșit de acolo cu coada între  picioare. Am păstrat multă vreme tăcerea, până când Eva a exclamat indignată: “Ei, ce părere ai?”     

Indignarea ei nu se datora desigur bizareriei sexuale a poveștii, ci faptului că se simțea indusă în eroare. Amândouă ne consideram mai sofisticate, mai cunoscătoare într-ale lumii decât Becca; aveam un usor dispreț pentru înfățișarea ei cenușie, pentru lipsa ei de umor, pentru predictibilitatea absolută a fiecărui moment din viața ei, şi iată că ne făcuse să ne simțim ca două femei plicticoase și oarecare, sufocate de convenționalitatea căsătoriilor lor.           

***     

Thanatos și Eros, câte nu s-au scris despre asta! Dar această pereche este pomenită în special în contextul din Tristan și Isolda, în contextul “eliberării de erotism prin moarte”, ca să folosesc expresia unui foarte pretențios intelectual pe care l-am cunoscut în tinerețea mea. Sau mai bine zis: nu este pomenită în termeni poetici și sublimi  decât într-un asemenea context.     

Cât despre vectorul invers, încercarea de fugă de moarte prin erotism, acesta este de obicei tratat în cu totul alți termeni: a se vedea filmele (adeseori cu gangsteri) în care văduva, îmbrăcată într-o ispititoare rochie neagră, face mișcări sugestive în direcția bărbaților veniți să-și prezinte respectul, chiar deasupra sicriului deschis al răposatului.     

Dar și în creații aparținând celei mai elevate literaturi, ca “Muntele Vrăjit” al lui Thomas Mann, coexistența destul de pașnică și de banală dintre Thanatos și Eros într-un sanatoriu de tuberculoși, unde prin forța lucrurilor se moare tot timpul și unde personajele se împerechează ca iepurii, este prezentată cu ironia specifică autorului în termeni în cel mai bun caz comici, dacă nu de-a dreptul grotești.     

Dar grotescul, ca și excesul, sunt forme de afirmare a vieții și de sfidare a morții. Toate riturile legate de pomenirea morților instituționalizează și încearcă să îmblânzească acest aspect. Viața și moartea stau împreună la masă, uneori nu numai în mod simbolic; uneori chiar mortul se alătură, cum se întâmplă în priveghiul orgiastic din “Finnegan’s Wake” al lui James Joyce.     

Și e aproape un clișeu expresia folosită de atâtea ori că numai prezența celui care nu mai este ar putea face întrunirea în cinstea lui completă. Numai el sau ea ar fi putut găsi cuvântul potrivit pe care-l caută cu toții, numai el sau ea ar fi putut aprecia la justa lor valoare mâncarea servită sau conversația purtată.     

Îmi amintesc de parastasele din România. Termenul parastas, pe care nici un dicționar etimologic nu-l explică satisfăcător, și pe care l-am lămurit pe Facebook, cu un membru grec al unui grup de lingvistică, înseamnă “ședere alături”, ceea ce ar implica prezența simbolică a decedatului.     

Am mai găsit pe internet discuții teologice legate de tot felul de credințe populare conform cărora morții mănâncă sau beau din cele puse pe masă; în unele sate li se lasă chiar sticle de rachiu pe morminte. Dar morții, oricât ar fi de jeliți, se retrag la un moment dat și-i lasă pe comeseni să-și vadă de ale lor. O colegă de-a mea de serviciu din vremea aceea relata parastasul pentru o rudă răpusă de cancer.     

“După zece minute în care s-au făcut că o plâng, toți au început să înfulece și să vorbească despre operă, apoi despre mașini… și cât s-a chinuit săraca…”     

Iar un coleg care-mi lumina zilele cu umorul lui a comentat: “Ei da, după metastaze nu poți să te aștepți decât la parastaze”, și cu toții, inclusiv colega care deplora frivolitatea parastasului la care tocmai luase parte, am izbucnit într-un râs isteric.           

Până la urmă, incapabili cum suntem de a concepe moartea și fiindu-ne frică de ea, nu ne putem confrunta cu ea decât dându-i cu tifla.

Vizitele de condoleanțe, la care, până și la evrei, se mănâncă și se vorbește despre verzi și uscate, și ospețele ritualizate precum parastasele, iau în considerare această limită umană. De asemenea, ele ne permit să creăm o zonă de intersecție și să ne includem morții în plăcerile simțurilor noastre. Și pentru noi, dar și pentru ei, după toată agitația asta se cuvine un ospăț îmbelșugat.