3 minute read

Maria Cecilia Nicu | In dodii

alchemia No.1 - martie 2019

 Maria Cecilia Nicu |  În dodii     

 – Cam prăfuiți.     

– Adică?     

– Așa ca de drum lung.     

– Păi da, toți venim cam de la drum lung. Considerabil.     

– Depinde. E o problemă cu drumul ăsta lung, după 40 de ani s-a cam dublat, nu?     

– Mă, voi vorbiți în dodii...     

– Nu-i așa? Și tu încă mai știi românește, regionalism, slang ceva... dodii?     

– Ei sigur că slang, că așa se zicea pe la noi, nu?   

Atmosferă relaxată în cârciuma asta recomandată călduros de localnici pentru că “este civilizată, – serios – are țuică de Vâlcea, vin bun și de Cotnari și de Dealu’ Mare, cel puțân, băieții sunt subțiri, vorbesc englezește, ce mai, e un loc plăcut, merită să încercați” și toată gașca asta adunată din lume doar pentru că elementul nostalgic lucrează indiferent de distanță, fie ea în spațiu sau timp pare a aproba recomandarea.   

– Nu face tu pe deșteptul că dacă-mi aduc aminte tu chiar le ziceai copiilor în clasă shut up și, slavă domnului, nu stăteai prea grozav cu bruma aia de engleză pe care ai învățat-o în școală doar pentru că trebuia să fii invers decât toți ceilalți.     

– Păi da, că suna mai autoritar.     

– Mie-mi spui? Era și ușor să fim autoritari într-o clasă cu 45-50 de elevi,  ba chiar 52 dacă-mi aduc aminte bine. Numai vreo 15 fete și restul găligani de 17-18 ani,  cu hormonii vraiște şi cu imaginație încinsă de speranțe mai totdeauna gâtuite, e drept, de imposibilități...     

– Da’ susținute de autoritatea ideologică, selectivă, cum sper că n-am uitat.     

– Las-o dracului de autoritate oficială, să vă spun una bună. Eram de serviciu și o colegă care preda franceza m-a rugat să vin la teza de la una din clasele alea imense, a XI‑a, parcă, pentru că avea probleme cu ochii  și nu vedea mai departe de 2 m... Copiatul, bineînțeles, mai ales că era în clasa aia o gașcă  venită de la alt liceu – școală medie, pardon – o problemă de disciplină,  părinți cu pile, ceva de genul ăsta, mă rog, m-am  dus, băieților mai ales le-a căzut fața, dar n-a fost de ales...   

– Sigur, s-a cam dus copiatul.

– În general, da, cel puțin așa cred, ba chiar câțiva s-au resemnat, dar... pus în prima banca, în fața catedrei,  ca să poată fi supravegheat  îndeaproape, era unul Vișescu – sigur că nu i-am uitat numele – monument de lene, indolență obrăznicie uneori... problemă, ce mai.

Acuma fiți atenți la filmul ăsta: catalogul, poșeta și manualul pe catedră, Vișescu la un pas și băiatul ia cartea (de pe catedră, cum ziceam), o deschide unde îi trebuie, o reazemă de poșeta tov. prof. și-și scrie în liniște teza.  Ar fi trebuit să-i vedeți fața – tragedie shakespeariană – când m‑am oprit lângă el.

Dar după cum nu vă închpuiţi, n-am semnalat. I-am închis cartea și teza a rămas în suspensia momentului, presupun, în aer. Mi-a plăcut grozav ideea lui.     

– E banc?     

– Cum o să fie?

– Hai, mă!   

– Niciun hai. Băiatul avea imaginație. Eu am făcut o figură asemănătoare la un ex. de ff - fără frecvență, ce vă uitați așa, toată ziua vorbiți abreviat - cred că era înainte de bacalaureat, un tov. locotenent de miliție, altfel băiat simpatic și în general civilizat,  ia biletul (la oral) și zice “Mă iertați dar nu prea știu primul subiect, pot să trec la a doilea?” “Sigur”, zic, pauză, cu ochi mari țintă. “Pe al doilea îl știți?”, întreb și răspunsul vine încet, dar ferm: “Tot ca pe primul.”  

– Și l-ai trecut?     

– Păi!     

– Hai că o comisie de ff avea “fun”, trebuie să recunoașteți.  Vorba lui Nelu Caius: “Draga mea, nu încerca să-ți ridici fusta mai sus de genunchi că știu, ai muncit degeaba să scrii pe picior” Am supravegheat odată – la teză, totdeauna cu probleme – o clasă de vreo 18 ff-iști care mai de care mai important, dădeau scrisul la socialism (științific, evident!). Toți au încercat să copieze, nu le-a mers, că eram afurisit mai ales cu ăștia așezați deja dar școliți retroactiv. Dar un tov. maior de secu. – maior, era și în uniformă – m-a lăsat cu gura căscată, având o fițuică în 3 exemplare... just in case!          

E o seară superbă, căldură neîncinsă, adieri trimise de undeva doar așa ca să amintească sfârșit de august și de ani care i-a ținut la distanță pe toți adulții (sic!) ăștia, dar peste care se vede că știu să treacă doar pentru că tinerețea le-a fost comună ori poate nu doar, ci tocmai.