Alchemia - De Felibus

Page 1

ALCHEMIA

No.4 AUGUST 2018


Arhiva Alchemia • Grup FB

De Felibus Tehnoredactare / concept grafic, coordonare: Sash Segal Redactare, corectură: Otilia Rossetti, Robert Novac, Dana Weiss Grafică, Fotografie, Colaj: Baruch Elron, Filomela-Elena Bucur, Beatrice Bernath, Miriam Dauber, Sash Segal Fotografie şi Grafică| Internet Shutterstock | Pixabay | Wallpaper.net | etc. Pe copertă: Posterul “Tournée du Chat Noir”, cca. 1896 – Téophile Alexandre Steinlein


No. 4 August 2018

ALCHEMIA


CUPRINS ÎN DESCHIDERE .................................................................4 Sash Segal | Le Chat Noir ............................................................... 4

DE FELIBUS.......................................................................10 Mioara Băluţă | Căderea în tăcere ........................................... 12 Letopiseţ cu părtăşie den mâţă .................................................. 14 Şerban Foarţă| Botanicat, A Botanical Cat .............................. 24 Ana-Maria Negrilă | Povestea motanului Sofronie .................. 25 Sash Segal | Cafenele cu pisici ................................................... 30 Ioan-Mircea Popovici | Domnul Picasso .................................... 39 Elena Malec | Regina ................................................................... 41 Miriam Dauber | Shakespeare Cats ........................................... 46 Mihail Bulgakov | Behemoth ....................................................... 49 Daniela Voicu | Lui Ozi ................................................................. 55 Filomela-Elena Bucur | Pisici aristocrate..................................... 57 Cătălin Borangic | Figo ................................................................ 67 Robert Novac | Iubiţii nevestei mele .......................................... 69 Elena Malec | Blondul .................................................................. 73 Otilia Rossetti | Mia Mor ................................................................ 75 alchemia| No.4 - august 2018

1


Sofia Gelman | Pisicile şi muzica ................................................. 82 Dana Fodor Mateescu | Motanul nostru, stăpânul nostru ...... 88 Simona Ioana Cucuian | Oda motanului plecat ..................... 92 Baruch Elron | Feline ..................................................................... 93 Veronica Pavel Lerner | Puiul de pisică ..................................... 99 Anath Hanit | Un asortiment de pisici.......................................101 Saki | Tobermory ..........................................................................106 Sash Segal | Dalí Atomicus ........................................................114 Beatrice Bernath | Feliforme ......................................................117 Daniela Hendea | Pisica de mare în acvariu .........................123 Reclame cu feline ........................................................................126 Ciprian Chisega-Negrilă | Elemente de chimie motanică ...131 Laurenţiu Artim | Pisicile în arta japoneză ...............................134 Mary Oliver | Pisoiaşul .................................................................143 Maria Cecilia Nicu | Loiu ............................................................145

ULTIMA PAGINĂ ...........................................................147

alchemia| No.4 - august 2018

2


alchemia| No.4 - august 2018

3


ÎN DESCHIDERE Sash Segal | Le Chat Noir Mascota numărului nostru este una dintre cele mai mai faimoase imagini de gen din lume, afişul creat în 1896 de artistul elveţian Téophile Alexandre Steinlein pentru barul Le Chat Noir al lui Rodolphe Salis. Şi barul şi artistul din spatele afişului au poveşti interesante, pe care, iată, le vom aminti: Le Chat Noir a fost, se pare primul cabaret modern, unde clienţii urmăreau de la mese spectacolul de varieté care se desfăşura pe scenă. S-a deschis în noiembrie 1881, în cartierul parizian Montmartre şi a existat până la moartea patronului său, în 1897. Salon frecventat de artişti şi local gălăgios, Le Chat Noir a început cu două cămăruţe ieftine pe Bulevardul Rochechouart, nr. 84. Succesul lui s-a datorat unui grup animat, compus din tineri artişti, autointitulaţi “Les Hydropathes”. Cu alte cuvinte, oameni care au ciudă pe apă şi preferă alcoolul acestui inodor, insipid şi nesuferit lichid. Fie spus, Hidropaţii erau la fel de înfocaţi şi în dezbaterile lor politice, sociale şi artistice. Constatând că “sediul” acestor oameni de treabă devenise neîncăpător, impresarul Rudolphe Salis, i-a convins să se mute peste drum, la cabaretul nou înfiinţat.

alchemia| No.4 - august 2018

4


După câţiva ani, sediul de pe Rochechouart a devenit neîncăpător pentru clientela tot mai numeroasă. Le Chat Noir s-a mutat în 1885 într-un local somptuos, la nr. 12, Strada Victor Massé. Printre clienţii de vază ai localului s-au numărat aici Jeanne Avril, Paul Verlaine, Claude Debussy, Erik Satie, Alphone Allais, August Strindberg, George Oriol şi Henri de Tulouse Lautrec. Aceştia au fost anii de glorie ai cabaretului Le Sediul din Victor Massé, imagine din 1929 Chat Noir. Pe lângă numere de comedie, Salis s-a ocupat şi de teatrul de umbre, care a devenit un simbol al brandului său. Între 1885 şi 1896, Salis şi trupa sa de 20 de artişti au pus în scenă 45 de spectacole de teatru de umbre, folosind pentru proiecţie cea mai avansată tehnologie a vremii. Printre artiştii care au luat parte la realizarea decorurilor s-au numărat Téophile Steinlein, Adolphe Willette şi Albert Robida. Mai târziu cabaretul s-a mutat la nr. 68, Bulevardul Clichy, unde s-a închis după moartea lui Salis. Ideile lui au fost preluate de alţi impresari cu mai mult sau mai puţin succes.

alchemia| No.4 - august 2018

5


În 1898, sediul din Victor Massé a fost re-deschis de un admirator al lui Salis. Un alt Le Chat Noir a existat la sediul din Bulevardul Clichy până prin anii 20’. T. A. Steinlein, gravură de P. Dupont 1901

Posterul Art Nouveau care a devenit simbolul localului şi al trupei lui Salis este opera lui Steinlein (1859 – 1923), artist elveţian ajuns la Paris în căutarea succesului. La recomandarea pictorului Adolphe Willette, Steinlein a intrat în cercurile artistice de la Le Chat Noir. A urmat o perioadă în care a creat afişe pentru diverşi impresari şi proprietari de localuri celebre, ca Rodolphe Salis şi Aristide Bruant. A lucrat apoi ca ilustrator la revistele Le Rire şi Gil Blas. Între 1883 şi 1920 a produs, sub pseudonim şi un număr mare de desene în care critica diverse probleme sociale.

Mare ailurofil, Steinlein şi-a creat un stil aparte, centrat în jurul unor feline elegante, sofisticate şi misterioase. În paginile următoare se află o selecţie de ilustraţii cu pisici ale lui Steinlein, poate mai puţin cunoscute decât afişul lui Salis, dar la fel de cuceritoare din punct de vedere artistic. Surse: The Insider’s Guide, Wikipedia, The Great Cat

alchemia| No.4 - august 2018

6


alchemia| No.4 - august 2018

7


alchemia| No.4 - august 2018

8


alchemia| No.4 - august 2018

9


DE FELIBUS

alchemia| No.4 - august 2018

10


11

Outdoor Cannes Lions

alchemia| No.4 - august 2018


Mioara Băluţă | Căderea în tăcere invizibil şi invincibil rămâne cuvântul pe care îl port în mine o matriţă a lumii care mă arată lumii aşa cum sunt: un fel de felină la pândă în lumina lunii şi lumea ca un şoarece în câmp cu spaima foşnind printre ierburi nemişcarea mea capătă sclipirea metalică a unui leu de bronz cu umbra subţire alunecând de pe acoperiş în picioare în cele din urmă

alchemia| No.4 - august 2018

12


alchemia| No.4 - august 2018

13


Letopiseţ cu părtăşie den mâţă Umblând alene pe întinderile Facebookului am descoperit, nu demult, o pagină care pune laolaltă două dintre lucrurile bune ale vieţii: dulcea limbă cronicărească şi arătarea de mâţe de prin ceasloave vechi, cu anluminuri pe file de pergament. Pagina se cheamă simplu Letopiseţ şi este o cronică în limbaj arhaic a multor evenimente moderne, unele legate de hazul şi necazul politichiei iar altele despre oameni de seamă, călătorii, sau noi obiceiuri lumeşti. Desăvârşit lingvist, autorul paginii are o pricepere de invidiat în a mânui limba veche de acum cinci-şase veacuri, dacă nu mai mult. Mare iubitor de mâţe şi fin observator al dinamicii internetului, face din aceste feline scripturale o portavoce pentru mesajul pe care îl împărtăşeşte cititorilor. Prin amabilitatea cronicarului, am adunat de prin paginile Letopiseţului câteva mostre savuroase de pisălire cu alăturare den mâţe. Iar de veţi dori să ştiţi mai mult, dragi jupâniţe şi cinstiţi boieri, mergeţi degrabă în cancelaria unde se pune la cale acest zapis cum nu-i altul. Iată legătură aici. den partea Alchemiei, Sash Segal

alchemia| No.4 - august 2018

14


Auzit-am că iaşte obiceaiul de a face părtăşie cu cetitorii den mâţele aflate pren ceasloave.

alchemia| No.4 - august 2018

15


Iubite cetitoriule, catastiful de-l vezi nu iaşte nici spre zidirea sufletului sau lauda Domnului, dar nici spre hulirea Lui; ci iaşte numai un fel de a închipui lumea în carea vieţuim ca cum ar fi aiasta văzută pren ochii unui hronicar den bătrâni. De cauţi hulă, nu o vei afla aiciea, iar de cauţi mântuire, binevoieşte a cerceta Sfintele Biserici. Ci ca să iei aminte la spusele aiastea, alăturez mâţă.

Mâţa: “Au nu cutează a istorisi despre mine” Hronicarul: “Istoriseşte despre mâţă.”

alchemia| No.4 - august 2018

16


Mâţa đzilei ne iaşte trimeasă de către cronicarul celu leşescu Daniil Cazimir, măcar că nu iaşte den Lehia ci den Misir, căruia i se mai đzice şi Eghipet. Ci întrebându-l pre acesta de ce iaşte mâţa aiasta degrabă vărsătoare de sânge şerpesc, cinstitul Cazimir a binevoit a ne lumina: Eghiptenii cei dân vechime vedzând că mâţele amarnic prigonesc şoareci şi uneori şi aspide, încercat-au a se apropia de ele. Iară mâţele, jivine neîncrezătore, cu timpul şi cu greu aciuatu-s-au pre lângă căşile eghiptenilor, unde cald ierea şi demâncare mereu găseau. Vedzând că odată cu venirea mâţelor nu se mai prăseau scârbavnicele neamuri ale şoarecilor ş-ale aspidelor, eghiptenii început-au, precum nişte păgâni ce ereau a face închinare la acestea, dzicând că sfinte sunt şi le-au închinat numele necuratei idoliţe Bastet. Pre bună direptate că mâţa cea dân faţă-ne cu junghiul taie capul aspidei, dară aciasta nu iaşte altăceva decât un feliu de-a grăi mai pre după cais despre binefacerile ce le aduce o mâţă la casa omului, fie această jivină plimbată (“Plimbă mâţa”) au frământată (“Nu mai freca pisica”), cum fără de noimă grăieşte prostimea. alchemia| No.4 - august 2018

17


În vremurile noastre, iaşte năpastă mare carea se cheamă “pravoslavie obştească”. Aiasta nu ţine de cele sfinte ci de cele lumeşti. Deaspre astă nenorocire prevestise învăţatul Gheorghe Orvelie în tomul său “Văleat şapte mii patru sute noauă đeci şi trii, iară de la naşterea Domnului una miie noauă sute opt đeci şi patru”, cum Fârtatul celu Mare izvodeşte limbă noauă carea schimonoseşte atât gândul ci şi vorovirea. Măcar de se vroia lucrarea lui Orvelie a fi numai închipuire, aceasta fu prevestire, căci în đziua de azi nu mai iaşte slobođzenie a đzice curat ce ai pre suflet. De cutează, de pildă, careva a scriie cuvente neplăcute duhului vremii pre Ceaslovul Chipurilor, numaidecât Zuchie îi afuriseşte preţ de câteva đzile, ba chiar şi o meseţă. Iată o pildă de pravoslavie obştească: “De iaşti bălai; De iaşti de parte bărbătească; De săvârşeşti firească împreunare; Mergi, dar, de-ţi cercetează înlesnirea.” Ce iaşte îngăduit în continuare, iaşte de a face părtăşie den mâţe; ci mă tem că atâta se va înverşuna mustrarea celor carii iubesc slobođzenia, că va rămâne numai dezlegare la mâţe pre Tiparniţa lui Zuchie.

alchemia| No.4 - august 2018

18


Dară nu crez să fie întâmplare că iaşte slobozenie la aiaste lighioane, căci în angliceşte pravoslaviei obşteşti i se spune “polyticale corectness” ori PC, carea se rosteşte “Pisi”, dovadă că duhul acesta iaşte lucrarea mâţelor. Ci spunând acestea, alăturez pomenita dihanie în chip de crăiasă a Ceaslovului Chipurilor.

Nepretrecându-se nemică în đzilele den urmă, trimet numai mâţe să vă ţiie de urât; ci đzice norodul că dacă nu iaşte veste, vrea să đzică că iaşte veşti bune. Eu nu crez; întrebaţi mâţele.

alchemia| No.4 - august 2018

19


În graiul den Ţearile de Gios, “Let op” vrea să đzică “luaţi aminte”. Deci, letopiseţ vrea să însemne cumva că mâţele ne îndeamnă a lua aminte, căci orişicând pun aiastă făptură, lumea o priveşte. Ci iată mâţă olandeză zugrăvită de mâna lui Ian Ştin den Leida în veacul al şaptespređecelea după Hristos.

alchemia| No.4 - august 2018

20


Eri, văleat şeapte mii cinci sute doauă-deci şi şease luna lui Prier în douăđeci de đzile iară de la naşterea Domnului doauă mii optspređece, s-au pristăvit Avicie, în etate de două deci şi opt de ai. Născut în ţinuturile de miazănoapte ale Evropei den părinţi de neam şved cu numele de botez Timotei Berglinghie, acesta încă de mic intrase în rândul diceilor, adică aceia carii ostenesc la stranele cu bumbi şi platane; ci având acesta darul suptului şi dobândind mare beteşug la gâlca folcuţului den aşa trudă, l-au aflat fără suflare în cetatea Muscatului măcar că era încă brudiu. Întru luare aminte, tocmit-am mâţă cu alăută, iar întru pomenirea răposatului, alătur psalm deaspre iubirea frăţească de-i đzice în elineşte ἀγάπη, adecă agape:

alchemia| No.4 - august 2018

21


1. Dă-mi ascultare, fârtate: iaşte un drum fără de capăt pre carele te poftesc a-l afla înnoit. Ia aminte, suroră: află că dulce iaşte apa, dară sângele mai vârtos iaşte. Ci măcar de-ar cădea ceriul, nu iaşte nimica pre lume ce nu aş face pentru domniia ta. 2. Ascultă, frate al meu: mai aveţi credinţă unul întru celălalt? Ia aminte, suroră : mai ai credinţă în iubire? Mira-m-aş. Ci măcar de-ar cădea ceriul, nu iaşte nimica pre lume ce nu aş face pentru domniia ta. 3. Ce se va pretrece de mă voiu afla la mare depărtare de bordeiul meu? Vai, frate al meu, voiu auđzi strigarea ta. Iară măcar de voi pierde totul, soră a mea, vei afla nădejde în mine. Vai, de ar fi să cadă ceriul, pentru domniia ta nu iaşte nemica pre lume ce nu aş face. 4. Dă-mi ascultare, fârtate: iaşte un drum fără de capăt pre carele te poftesc a-l afla înnoit. Ia aminte, suroră: mai ai credinţă în iubire? Mira-m-aş. Vai, de ar fi să cadă ceriul, pentru domniia ta nu iaşte nemica pre lume ce nu aş face. 5. Ce se va pretrece de mă voiu afla la mare depărtare de bordeiul meu? Vai, frate al meu, voiu auđzi strigarea ta. Iară măcar de voi pierde totul, soră a mea, vei afla agiutor în mine. Vai, de ar fi să cadă ceriul, pentru domniia ta nu iaşte nemica pre lume ce nu aş face.

alchemia| No.4 - august 2018

22


alchemia| No.4 - august 2018

23

Sash Segal | Botanicat


Şerban Foarţă| Botanicat, A Botanical Cat Glosă în versuri la colajul alăturat În regnul motanic, pisoiul botanic e un unicat: e făr’ de păcat, ca seva ce se va fi scurs, verde-roz, prin Adam şi prin Eva, ’naintea Căderii, a decăderii, de printre crini, în ciulini şi dârmoz.

cât să te-nfioare!) el este mai nobil decât un ignobil ca Botaniates, – cum, din păcate,-s (când facem bilanţ) atâţi basilei în purpuri şi slavă, de la Bizanţ. El nu-i dintre-aceştia; cât despre primejdia-i, ea e doar suavă... Nu ştiu ce imbold i-o fi dat Arcimboldo şi dacă i-a dat; el este, însă, petală şi frunză, fără osânză, fără grăsime, nici sânge stricat, – el e pisoiul botanicat, fără grosime, pur şi clement, unic în soiul său delicat, ca o mulţime cu un, doar, element.

Pisoiul edenic nu e fotogenic, căci n-are figură cu pleoape şi gură (victime cutelor din vârsta cea sură), ci foi şi petale ca inşii tăcutelor lumi vegetale. Dar fără efigie, ba chiar nici religie alta decât a grădinii în floare (în care-i atâta splendoare pe-alei,

alchemia| No.4 - august 2018

24


Ana-Maria Negrilă | Povestea motanului Sofronie Este o zi caldă de septembrie în care pisicile stau lungite pe garduri, gospodinele coc vinete şi ardei, oalele cu zacuscă aşteptă înşirate pe pervaz borcanele în care se vor odihni peste iarnă, oamenii poartă sacoşe pline de cartofi, ceapă şi gogoşari, iedera se înroşeşte, obosită să se mai cocoţe sus pe pereţi, mustăriile îşi deschid porţile împodobite cu stuf, iar mustul curge în valuri pe vechile străzi ale Bucureştiului, adunând în şuvoiul lui oameni care mai de care. Eu sunt, desigur, doar un motan neştiutor în toate aceste, dar deschis spre buchiseală şi învăţătură. Am şi eu gardul meu şi casa pe lângă care-mi agonisesc traiul, iar în zilele de gătelniţă mă împărtăşesc cu măsură din toate câte trec prin bucătăria bătrânei madam Georgescu. Mă numesc Sofronie, dar n-aş putea spune de ce. Aşa a vrut dumnealui, fiul domnului Axinte Anticarul, băiatul cu genunchi murdari şi coate zdrelite ce locuieşte la parter. Stau pe o stradă liniştită, cu clădiri îndreptate mai degrabă spre visare şi aplecate pe-o rână de prea multă bătrâneţe. Nu foarte departe, se înalţă o zonă cu blocuri fără ziduri de piatră, ci doar cu geamuri ce oglindesc toate câte fiinţează prin jur. Un loc neprielnic mâţelor, fără tufişuri şi fără ascunzişuri. Cei din case vor să ajungă să trăiască acolo, iar eu, cu puţina-mi minte, nu pot înţelege de ce. Stau, deci, sus pe creanga unui copac prielnic, îmi fac toaleta de seară şi cuget la toate cele la care-i şede bine unei mâţe să cugete. Am o blăniţă neagră şi lucioasă pe care-o ferchezuiesc în fiecare moment de răgaz. Madam Georgescu, grasă şi cu părul alb, acoperit de o basma înflorată, mă laudă pentru înfăţişarea mea curată zicându-mi: – Frumosule! alchemia| No.4 - august 2018

25


Iar eu mă alint, torc, mă rostogolesc privind-o galeş şi aşa mai capăt şi câte un supliment binevenit de carne sau de şuncă. O mâţă trebuie să ştie să-şi câştige existenţa, iar micile mele trucuri le-am învăţat de la răposata maică-mea – o pisică tărcată, care a plecat dintre cei vii înainte să mă ridic ca motan şi să-mi fac un nume prin cartier. Dar asta este viaţa, deşi, dacă ar fi să-mi plec urechea la ce zic oamenii şi mai ales Antonie, chiriaşul, învăţăcel în ale teologiei, mi-ar pieri cheful de-a mai umbla haihui pe acoperişuri şi a huzuri din toate câte mi le oferă lumea, pentru că aş afla că viaţa este subţire ca firul de aţă şi pieritoare ca umbra de vară, iar tot ce se naşte este supus morţii şi decăderii până la sfârşitul veacurilor când cei duşi să vor întoarce să se bucure de toate bunătăţile. Şi tocmai de aceste bunătăţi îmi lasă mie gura apă şi dacă aş fi blagoslovit cu glas omenesc, tare l-aş mai întreba eu pe student cum e cu mâncările acelea şi cam ce gust au. Dar aşa, nu pot decât să înghit în sec şi să mă rog la zeul-coadă, învârtindu-mă de trei ori în jurul axei aşa cum făcea şi o rudă de-a mea de la Soare Răsare. Este o după amiază liniştită şi dacă nu ar fi atât de cald, aş putea să ies la plimbare pe malul Dâmboviţei şi să privesc peştii cum fac cerculeţe la suprafaţa apei. Îmi este însă prea somn. Într-o astfel de zi, şi oamenii au apucături pisiceşti, iar strada se lăfăieşte pustie în lumina potolită de toamnă. Dorm şi mă cufund în visare, aşa cum e normal după o masă îmbelşugată, diger liniştit bucata de friptură, pe care-am găsit-o pusă la păstrare sub o farfurie, pe fereastra domnului Axinte. Minunate şi neasemuite sunt făcăturile oamenilor! Somnul îmi este însă tulburat de un strigăt ce pare că nu are sfârşit. Tresar şi sunt gata să cad de pe creangă. E un bărbat cărunt, slab, îmbrăcat cu o cămaşă albastră peste nişte pantaloni roşii de trening. Aleargă pe stradă şi din când în când se opreşte şi bate la porţi. alchemia| No.4 - august 2018

26


– Fugiţi, strigă. E sfârşitul lumii! A venit ziua Judecăţii de Apoi! Îl urmăresc cum dispare după colţ, şi apoi îmi găsesc o poziţie prielnică ca să văd ce o să se mai întâmple. Madam Georgescu iese şi ea din casă, iar vecinii se strâng care mai de care. Toţi se întreabă ce-o fi asta, dar niciunul nu ştie să răspundă. “Prostii!” îmi zic. Mă întind şi casc. “Ehei, tinereţi zburdalnice!” Oasele mele trosnesc din încheieturi, semn că nu mai sunt nici eu aşa de verde. Mă uit în jos la mulţimea gălăgioasă şi mi se năzăreşte că văd printre picioarele lor o mâţă mare şi dungată, întocmai ca răposata mea maică. Dar nu poate fi ea, ci doar una care-i seamănă. Între timp, cei de lângă casă s-au încins la vorbă şi par că nu mai termină. Antonie le spune ce a citit el în “Vedenia lui Cosma Monahul, înfricoşată şi de folos”, iar madam Georgescu se închină de câtă nebunie este pe lume. Oamenii dau din cap a mirare şi iată că bărbatul cu pantaloni roşii se întoarce tot într-o goană strigând de această dată: – Creştini, s-au deschis gropniţele şi răposaţii se întorc la viaţă! Ehei! Multă nebunie e pe lume! Clatin din cap şi îmi schimb poziţia, pentru că aşa întâmplare rar să vadă neamul pisicesc! De altfel, nu e niciun semn că ziua aceasta ar fi altfel decât toate celelalte de sub soare. Toamna este blândă, bolţile de căpşunică s-au încărcat de ciorchini copţi, ce îşi împrăştie mirosul până hăt departe, oamenii se agită tot pentru nimicuri, iar frunzele se roşesc, se îngălbenesc ca apoi să vină ploaia cea rece şi să le spulbere la pământ. Între timp, bărbatul îşi continuă goana până i se pierde urma după un cot al drumului, iar de pe creanga mea, văd acum un bătrânel cu nas ascuţit, cum coteşte de pe-o stradă laterală. E îmbrăcat cu un costum negru la două rânduri, cămaşă albă, batistă aşişderea, şi poartă o pălărie cu boruri mari, pleoştite. alchemia| No.4 - august 2018

27


Merge încetişor de parcă ar avea tot timpul din lume şi se opreşte pe o latură a grupului ca să mai asculte şi el ultima bârfă. – E inadmisibil. Toţi nebunii prin oraş, gata să-ţi dea şi-n cap pentru un ban. Ce mai ziceţi şi de ăsta? Auzi la el, răposaţii! Păi, ăştia nu mai vin ei înapoi aşa uşor! spune madam Georgescu. Bătrânul dă aprobator din cap, apoi îşi scoate pălăria şi se scarpină în creştet. “Că multe s-or mai schimbat!” murmură el. Pare uimit şi cască şi el gura la lume. – Dacă aş avea eu o putere, continuă madam Georgescu privind în jur ca să se asigure de atenţia auditoriului. Nu-i pică însă bine, pentru că dă cu ochii de bătrânelul ce-şi roteşte inocent pălăria între degete, se înroşeşte la faţă, îşi duce mâna la inimă şi strigă plină de groază: – Vai de mine, ce-mi făcuşi bunicule, cum te întorseşi de-acolo? Lumea se agită, pentru că madam Georgescu leşină în timp ce bătrânul o priveşte clipind din ochi a mirare. – Da’ ce caţi matale în curtea mea? Încep şi eu să mă mir, dar mirarea mea nu durează mult pentru că mă uit peste acoperişuri şi cât văd cu ochii - un puhoi de lume, de animale, de păsări şi de Dumnezeu mai ştie ce - o gloată nesfârşită ce se înghesuie pe străzile Bucureştiului, strigând, behăind, mieunând, lătrând, mugind, cotcodăcind, măcăind şi făcând un vacarm de parcă Sfârşitul Lumii ar fi fost cu adevărat aproape...

alchemia| No.4 - august 2018

28


alchemia| No.4 - august 2018

29


Sash Segal | Cafenele cu pisici Fenomen modern, asociat ultimelor două decenii, cafeneaua cu pisici – cat café – a devenit un concept la modă, care s-a răspândit în marile metropole ale lumii şi chiar în centrele urbane de dimensiuni mai modeste. Prima cafenea de acest gen, Cat Flower Garden (acum numită Café & Cats), a luat fiinţă în Taipei, Taiwan, în 1998. Localul încă există şi adăposteşte circa 15 feline care atrag vizitatorii. Sunt considerate parte din familia extinsă a patronilor şi nici una nu este disponibilă pentru adopţie. Majoritatea clienţilor sunt tineri turişti chinezi sau japonezi. Pisicile sunt libere să umble peste tot şi să sară pe mese. Li se pot cumpăra gustări şi pot fi mângâiate. Începuturile cafenelei au fost modeste, până când un post de televiziune a făcut o emisiune despre ea. Publicitatea i-a adus succes şi public doritor de a interacţiona cu pisicile. Ideea a fost rapid preluată de alţi întreprinzători. Sunt acum o duzină de astfel de cafenele în Taipei, şi peste 150 în toată lumea. Favorita localului este Huahua, o pisică din rasa Scottish Fold. Dolofană şi rotundă la faţă, corespunde modelului asiatic de frumuseţe felină. Pe lângă pisici, cafeneaua adăposteşte acum şi doi câini. Rămâne o mică afacere de familie care îşi merită faima de oază a iubitorilor de animale. alchemia| No.4 - august 2018

30


Munchies: Tracy Zang – Cat Flower Garden, Taipei, 2016

Munchies: Huahua, favorita localului

alchemia| No.4 - august 2018

31


Popularitatea internaţională a conceptului se datorează unei populaţii tinere şi mobile, pasionată de feline până la dependenţă, dar de multe ori aflată în imposibilitate de le ţine ca animale de casă. În New York, unde prima cafenea de gen s-a deschis în 2014, inaugurarea a produs cozi interminabile. Pentru norocoşii care au fost admişi înăuntru, prima grijă a fost obţinerea unei fotografii cu pisicile localului. Unii au aşteptat ore în şir în ploaie pentru a se putea bucura de compania felinelor. Localul a fost deschis numai temporar, fiind o colaborare între Purina şi un adăpost pentru animale.

Munchies: William K., un client care a aşteptat circa cinci ore pentru a intra în cafenea

alchemia| No.4 - august 2018

32


Prima cafenea londoneză cu pisici, Lady Dinah’s Cat Emporium, funcţionează cu un sistem de rezervări. Orele cele mai căutate vin cu o listă lungă de aşteptare. Regulile sunt de înţeles, dat fiind că e un local de dimensiuni modeste, cu doar 30 de locuri, şi adesea se primesc mii de cereri pe zi.

Sprudge: imagine din Lady Dinah’s Cat Emporium

Vizitatorii nu au voie să ia în braţe pisicile şi nici să le hrănească. De asemeni, personalul cafenelei nu are voie să atingă pisicile în timpul orelor de program.

alchemia| No.4 - august 2018

33


Capitală a cafelei europene, Viena are propria ei cafenea cu pisici, Café Neko, deschisă de doamna Takako Ishimitsu. Decorată cu gust şi găzduită într-o clădire elegantă, cafeneaua are o atmosferă relaxată, fără prea multe reguli. S-a întâmplat ca pisicile să se strecoare în cărucioarele de copii ale clienţilor, de aceea patroana recomandă un control înainte de plecare.

American in Vienna: Café Neko

alchemia| No.4 - august 2018

34


În cartierul Marais din Paris, printre altele, există Café des Chats, un local fondat pe acest principiu în 2013. Afacerea a fost începută de Margaux Gandelon, cu o sumă de 40 000 euro, colectată pe Indiegogo, în sistem de crowdfunding. Aici locuiesc o duzină de pisici adoptate de la societăţi de protecţia animalelor. O parte din profiturile localului sunt destinate felinelor şi fiecare dintre pisicile de aici are un mic cont de pensii.

Glamour Paris: imagine din Café des Chats

alchemia| No.4 - august 2018

35


La Miau Café, în Bucureşti, se află un local similar, adăpostit într-un imobil vechi de pe strada Maximilian Popper. Aici locuiesc 15 pisici maidaneze, salvate de patroanele cafenelei. Pisicile pot fi adoptate dacă există interes, dar pentru asta trebuie seriozitate şi este necesar un interviu. Localul are o atmosferă boemă, relaxată şi nepretenţioasă. Există o listă de reguli care ţin cont ca pisicile să fie tratate cu respect de către clienţi.

Animal Zoo Ro: La Miau Café

alchemia| No.4 - august 2018

36


Fără a epuiza lista, în creştere de la an la an, a cafenelelor cu pisici, adaug în incheiere şi Excalipurr Cat Café din Regina, oraşul meu de reşedinţă. Clienţii sunt, în general, iubitori de pisici care stau cu chirie în clădiri unde nu sunt acceptate animale de companie. O altă cafenea cu pisici, VegaBoo Cat Heaven s-a închis de curând, spre regretul nostru. Excalipurr lucrează în strânsă legătură cu Regina Cat Rescue şi oferă, pe lângă compania de zi cu zi a felinelor în cafenea, şi clase de yoga printre pisici, sau clase de artă pentru cei care doresc să deseneze feline şi au nevoie de model.

Regina Leader Post: la Excalipurr

Surse: Munchies, Lonely Planet, Sprudge, American in Vienna, Glamour Paris, Metropotam, Regina Leader Post, Excalipurr

alchemia| No.4 - august 2018

37


Excalipurr: siestă pisicească

alchemia| No.4 - august 2018

38


Ioan-Mircea Popovici | Domnul Picasso Contrar celor ştiute despre pisicile negre, motanul meu, Domnul Picasso, inspiră încredere, respect şi multă dragoste. Aşa cum la casele cu câine-n curte găseşti o tăbliţă cu: “Atenţie, câine rău!”, pe poarta noastră stă scris: “Atenţie, Chat Noir!”. Nu de altceva, dar superstiţioşii care cred că pisica neagră aduce ghinion să fie preveniţi şi să nu se sperie când, pe cărare, le iese în întâmpinare Picasso. Nu oricine are privilegiul să fie trezit de mieunatul lui Picasso. Dacă până ieri ziceam: “Oamenii au un cuvânt de spus.” Astăzi, de Ziua Regatei, spun că: “Motanul meu, Domnul Picasso, are un mieunat de spus.” De aici, tot lanţul slăbiciunilor… că dacă-ţi cunoşti slăbiciunile Şi le pui la treabă, acestea lucrează Evident, în câteva zile, sau mai mult Nu are cum să nu-ţi iasă bine. Să-l vezi pe Picasso ce de chestii de viaţă mă învaţă Vorba lui: “Întru bucurie să fie!" a devenit deja parola de iulie Despre prietenie să nu mai vorbim ce de chestii am învăţat de la el. Atât doar mi-a spus: “Priveşte prietenia prin ochii unui motan.” Şi atunci mi-am zis: “Da, mare dascăl, Picasso al meu.” Am multe de învăţat de la el. Se uită-n ochii mei, mustăceşte de plăcere. Îi place să fie mângâiat şi lăudat. Ghiceşte ce gândeşti.

alchemia| No.4 - august 2018

39


Are grijă Picasso să-mi facă zilele speciale nu degeaba specialitatea mea de-a întâia o reprezintă temutele Speciale de parcă eu aş fi vinovat că-s numite ele aşa… …Matematici Speciale În răcoarea dimineţii Peste terasa Alchemistului Noi vâslim spre zorii vieţii Tu îmi eşti tot mai aproape Cântul schimbă multe ape Şi aşa, din loc în loc Se mai strânge într-un strop Picătura de noroc. Totul contează. Culorile, pentru orb, contează mai puţin decât sunetul. Pentru surd contează şi culorile şi gesturile. Toate semnele-s de bine dacă ai lumina bună-n tine. Habar n-ai ce complicat este să fie simplu. Şi ce simplu este totul când te complici. Care-i soluţia? În spatele celor spuse, ca-n spatele scenei de pe vapor, calea de mijloc. Peninsularii se întorc din Voiaj. Picasso le iese în întâmpinare. Se schimbă Amintirea în Viitor Trecut cu floarea în cădere din cântul unui mut. În spatele cortinei se dă un recital cu probele din roluri ţinute-n Radical şi-n rolul principal – Domnul Picasso călare pe cal...

alchemia| No.4 - august 2018

40


Elena Malec | Regina

fragment din cartea “Povestirile Reginei, pisica globe-trotter”, disponibilă pe Amazon, aici.

După multe peripeţii, Regina, o pisică italiană, ajunge în România, unde urmează o nouă serie de aventuri.

Eram în al nouălea cer în România şi mi se părea că era cea mai frumoasă şi pitorească ţară vizitată. Mă jucam în iarbă toată ziua şi nici nu îmi păsa dacă celelalte pisici mă aceptau în cercul lor sau nu. Eu mă bucuram de natură, de vară, de flori şi atmosfera de vacanţă de la pensiune. Din păcate, la munte chiar şi vara mai vine câte o ploaie de rupe pământul şi atunci copiii erau în casă şi iar începeau să mă supere. Într-o zi, miau, mi-au pus părul pe bigudiuri şi ce se mai distrau până şi cei mari sau bătrânii văzându-mă aşa împodobită. Dar vara părea că trece mai repede decât voiam eu, curând vacanţa avea să se termine şi copiii şi cu mine aveam să ne întoarcem la Valencia. alchemia| No.4 - august 2018

41


Această perspectivă mă îngrijora cum îmi amintea toate umilinţele suferite în acel apartament unde eram tracasată zilnic şi luată de Vasile să ajut la instalaţiile electrice. Cu alte cuvinte trebuia să fac ceva şi repede. Cum nu voiam să trezesc bănuieli asupra planului meu, ziua mă prefăceam că dorm buştean printre florile grădinii. Aceasta s-a dovedit a fi o strategie care mi-a reuşit. Spre seară însă, când celelalte pisici erau la vânătoare de şoricei, eu şedeam la pândă după ocazii de fugă şi hotărârea mea era luată. Trebuia să părăsesc satul cât mai curând. Ocazii aş fi avut multe dar nici nu voiam să ajung prin Anglia unde e frig şi când nu plouă e ceaţă. Aşa că îmi făceam socotelile să mă aciuez pe undeva prin sudul României unde speram să fie o climă mai blândă. Deci când am văzut un tânăr din Bucureşti venind la pensiune mi-am zis: “Acum sau niciodată!” E drept, nici tânărul nu a stat prea mult la Mioara. Era o rudă de-a lor din capitală. De fapt, Mioara şi soţul ei, care erau profesori de sport, când au ieşit la pensie s-au retras la aer curat în Maramureş. Era bine la ei dar ce mă aştepta era întoarcerea la Valencia şi nu puteam risca. Aşa că în seara plecării la Bucureşti m-am introdus în rucsacul lui Gabi, cum se numea nepotul Mioarei. Gabi avea să afle de existenţa mea în rucsac abia în tren când deja era târziu, dar la descoperirea mea s-a amuzat în loc să se supere. Şi el ca şi ceilalţi mi-a citit plăcuţa de la gât cu numele şi a aflat că mă născusem pe pământ italian. Ce mi-a plăcut a fost pronunţia la fel ca în italiana a numelui Regina. Asta mă făcea să mă simt ca acasă printre români. alchemia| No.4 - august 2018

42


După o călătorie ce părea că nu se mai sfârşeşte am ajuns cu bine la Bucureşti, morţi de foame şi tot ce am împarţit frăţeşte a fost o cutie cu sardele. Gabi locuia cu mama lui într-un apartament la bloc şi după câteva zile mi-am dat seama că era pasionat după programele de software şi după sistemele de securitate ale acestora. Cu alte cuvinte era un hacker clasa întâi. Ucenicia mea la Gabi a debutat însă cu reparaţii de hardware şi îl ajutam cum puteam să scoată un ban de buzunar din fel de fel de operaţii pe laptopuri dar şi desktopuri. Aici beneficiam şi eu, fireşte, de trataţii şi mai ales de acvariul cumpărat anume pentru delectarea mea atunci când nu lucram. Nu după mult timp Gabi mi-a cumpărat primul meu iPad pentru pisici, cu care mă enervam cumplit cum jocurile mi se păreau stupide. Văzând că am un IQ ridicat, Gabi care avea studii de cibernetică, a început treptat să mă introducă în palpitanta viaţă de spărgător de coduri, meserie de fapt mai mult furată de la el. În căteva luni devenisem expertă şi am abandonat cu totul iPadurile de pictura şi muzică. Nu ştiu să vă spun cum a început chestia asta, dar într-o seară Gabi mă tot măngâia şi pipăindu-mi colierul de la gât i-a trecut prin cap că ar putea conţine ceva. A început să-l inspecteze şi mă gâdila de nu se poate, dar am fost cuminte vrând să-l ajut să găsească ce căuta. Cu un briceag elveţian a desfăcut părţi din colier şi într-una era de fapt ceea ce eu purtasem la gât tot acest timp în peregrinările mele. Un tranzistor cu înregistrarea făcută de Saşa a convorbirilor în casa diplomatului din Aman. alchemia| No.4 - august 2018

43


După ce a ascultat înregistrarea Gabi a izbucnit în urale şi m-a strâns în braţe. – Regina we are rich, mi-a zis pe englezeşte. Vreau să vă spun că tot acest timp mă învăţa engleza, limba prin excelenţă a tot ce mişcă în software. Iar eu eram de-acum, cum s-ar zice, a cyber cat. La început nu am înţeles ce voia să spună Gabi cu “vom fi bogaţi”, dar mi-a explicat şi până şi eu am priceput. Convorbirea oferea informaţii despre locul paraşutării de armament in America Latină ca şi punctele de încărcare cu narcotice care se întorceau pe aceeaşi rută spre a fi vândute pe piaţa stupefiantelor din Rusia şi estul Europei. – Cu informaţia asta, Regina, ne cumpără americanii, a mai spus Gabi şi m-a pupat în bot, fericit. Şi aşa a fost. După cererea depusă şi după ce a informat serviciile secrete americane despre datele găsite, lui Gabi i s-a oferit o slujbă în Silicon Valley, iar eu am căpătat o medalie cu panglică.”

alchemia| No.4 - august 2018

44


Stânga sus: A douăsprezecea noapte Stânga jos: Henric al V-lea

alchemia Dreapta jos: | No.4 - august 2018 Îmblânzirea scorpiei

45


Miriam Dauber | Shakespeare Cats Miriam Dauber s-a născut în Bucureşti în 1946 şi a emigrat în Israel în 1958. A absolvit liceul cu o specializare în arte şi după serviciul militar a urmat Ecole des Beaux Arts in Franţa. Artista şi-a continuat studiile la Saint Martin’s School of Art în Londra, unde lucrările ei au fost expuse în diverse expoziţii în 1967 – 1968. De aici, a fost invitată să ia parte în reconstrucţia şi reamenajarea unei vechi biserici pe insula Minorca (Spania), pentru care a conceput un tavan din sticlă pictată. În 1969 artista s-a întors în Israel, şi-a deschis propriul studiou de artă şi a început să picteze pe mobilier vechi şi diverse obiecte de bucătărie. Au urmat succese legate de expoziţii personale şi de grup în Israel, SUA, Germania, Italia şi Japonia. Stilul lui Miram Dauber este unic, distingându-se prin vivacitate, fantezie, umor (adesea fin şi cu o umbră de satiră) şi prin minuţiozitatea detaliilor. Arta ei este influenţată de curentele artistice Art Nouveau, Art Deco, Rococo şi Neoclasicismul European. În numărul de faţă, Miriam revine cu o serie felină inspirată din dramaturgia shakespiriană, fie că este vorba de piese istorice ca Cezar, Henric al V-lea, Antoniu şi Cleopatra, tragedii ca Othelo şi Regele Lear, sau comedii ca Visul unei nopţi de vară, Nevestele vesele din Windsor, sau Mult zgomot pentru nimic.

alchemia| No.4 - august 2018

46


alchemia| No.4 - august 2018

47


Sus, de la stânga la dreapta: Visul unei nopţi de vară Mult zgomot despre nimic Nevestele vesele din Windsor

Jos, de la stânga la dreapta: Cezar Macbeth

alchemia| No.4 - august 2018

48

Antoniu şi Cleopatra


Mihail Bulgakov | Behemoth Printre personajele demonice ale capodoperei lui Bulgakov, Maestrul şi Margareta, se află motanul Behemoth, o uriaşă felină neagră. Palavragiu, pus pe şotii şi cu un apetit vorace, Behemoth are o pasiune pentru armele de foc, se doftoriceşte cu benzină şi adoră să dea foc lucrurilor. Se pare că inspiraţia lui Bulgakov pentru Behemoth a fost legată de motanul său cenuşiu, pe nume Flyushka, căruia a decis să-i schimbe culoarea, odată cu adăugarea puterilor supranaturale. În prezent, la casa memorială Bulgakov din Moscova se află un motan închis la culoare, numit Stepan, despre care administratorii şoptesc turiştilor, pe un ton misterios, că nu ştiu de unde s-a materializat acolo.

PETolog: Stepan, motanul Casei Bulgakov

alchemia| No.4 - august 2018

49


Maestrul şi Margareta cap. 27 – Sfârşitul apartamentului 50, fragment traducere Natalia Radovici

…Oamenii s-au răspândit neîntârziat prin toate odăile, dar n-au găsit nicăieri nici ţipenie; în schimb, în sufragerie, pe masă, se vedeau resturile unui prânz, fără îndoială de curând părăsit, iar în salon, pe prichiciul şemineului, lângă o carafă de cristal, şedea un uriaş motan negru care ţinea în labe un primus. Un răstimp destul de îndelungat cei intraţi îl priviră pe motan fără a scoate un sunet. – Hm, hm... Într-adevăr e grozav... şopti unul dintre ei. – Nu fac pozne, nu mă leg de nimeni, repar primusul şi atâta tot, rosti motanul încruntat, pe un ton ostil, în plus, socot de datoria mea să vă previn că pisica este un animal străvechi şi tabu. – Impecabilă punere în scenă, şopti unul din cei sosiţi, în timp ce altul rosti tare şi răspicat: – Hai, motan tabu şi ventriloc, ia pofteşte încoace! O plasă se desfăşură în văzduh, dar cel care o aruncase, spre cumplita uimire a tuturor, dădu greş şi prinse doar carafa de cristal care se prăbuşi zăngănind şi se făcu ţăndări. – Unu la zero! urlă motanul. Ura! Şi imediat, punând la o parte primusul, scoase de la spate un browning. Îl îndreptă într-o clipă asupra celui care se afla mai aproape de el, dar, înainte să fi apucat să apese pe trăgaci, în mâna omului fulgeră o flacără şi, o dată cu împuşcătura alchemia| No.4 - august 2018

50


mauserului, motanul se prăbuşi cu capul în jos de pe şemineu, scăpând din mână browningul şi trântind pe podea primusul. – S-a isprăvit, rosti animalul cu voce stinsă şi se întinse sfârşit în balta de sânge; daţi-vă la o parte o secundă, lăsaţi-mă să-mi iau rămasbun de la acest pământ. O, Azazello, prietenul meu, gemu motanul, şiroind de sânge, unde eşti? Şi-şi îndreptă ochii care se stingeau înspre uşa ce dădea în sufragerie – n-ai sărit în ajutorul meu într-o luptă inegală, l-ai părăsit pe sărmanul Behemoth pentru un pahar de coniac – ce-i drept, un coniac epocal! Dacă-i aşa, fie ca moartea mea să-ţi apese cugetul, iar eu îţi las moştenire browningul meu... – Plasa, plasa, plasa... şoptiră alarmaţi cei din jurul motanului! Dar plasa, dracu ştie de ce, se agăţase în buzunarul cuiva şi nu voia să iasă afară. – Singurul lucru care poate salva un motan rănit de moarte, bâigui din greu motanul, e o înghiţitură de benzină, şi, profitând de zăpăceala tuturor, îşi lipi botul de orificiul rotund al primusului şi sorbi din benzină. În aceeaşi clipă, sângele care i se prelingea pe sub laba stângă din faţă se opri. Motanul sări în picioare viu şi nevătămat, şi, mai sprinten ca oricând, apucă primusul la subţioară şi o zbughi cu el înapoi pe şemineu, iar de acolo, sfâşiind tapetul, se căţără pe perete şi peste două secunde se afla sus, deasupra tuturor, cocoţat pe o galerie de metal. Într-o clipită, mai multe mâini se încleştară de perdea smulgând-o cu galerie cu tot, din care pricină soarele năvăli în odaia întunecată. Dar nici motanul care se înzdrăvenise prin şarlatanie, nici primusul nu căzură jos. Fără să se despartă de acest instrument, motanul izbuti să facă un salt prin aer, până la lustra care atârna la mijlocul odăii.

alchemia| No.4 - august 2018

51


– Scara de funie! strigară cei de jos. Behemoth | Cristopher Conn Askew

– Vă provoc la duel! urlă motanul zburând pe deasupra capetelor cu lustra care se legăna; acum, ţinea din nou în labe browningul, iar primusul îl aşezase între braţele lustrei. Pişicherul duse pistolul la ochi şi, balansându-se ca un pendul deasupra celor adunaţi jos, deschise focul asupra lor. Bubuiturile cutremurară apartamentul. Cioburile lustrei de cristal se împrăştiară pe podea, oglinda de pe şemineu crăpă în mii de raze, aerul se umplu de praf de tencuială. Tuburile de cartuşe goale porniră să salte pe duşumea, geamurile plesniră şi, din primusul găurit cu un glonte, ţâşni benzina. Acum nu mai putea fi vorba ca motanul să fie luat de viu, şi, drept răspuns, cei veniţi trăgeau alchemia| No.4 - august 2018

52


din mausere cu precizie, ca turbaţi, în capul, în burta, în pieptul şi în spinarea animalului. Sunetul focurilor de revolver trezi panică afară, pe asfaltul din curte. Dar aceste împuşcături nu durară prea mult, potolindu-se cumva de la sine. Fapt e că atât motanul, cât şi cei veniţi nu avuseseră absolut nimic de suferit din pricina lor. Nu fusese nimeni nu numai ucis, dar nici măcar rănit. Toţi, printre care şi motanul, rămăseseră absolut teferi şi nevătămaţi. Pentru a verifica definitiv acest lucru, unul dintre vizitatori trase cinci gloanţe la rând în capul afurisitului animal, la care motanul răspunse prompt, descărcând o magazie întreagă de cartuşe; rezultatul — acelaşi: nici un efect asupra nimănui. Motanul se legăna pe lustră, ale cărei balansări se încetineau tot mai mult, suflând cine ştie de ce în ţeava revolverului şi scuipându-şi în labă. Pe feţele celor de jos, încremeniţi şi muţi, se zugrăvi expresia unei totale nedumeriri. Era unicul sau unul dintre puţinele cazuri când împuşcăturile nu produceau nici un efect. S-ar fi putut admite, bineînţeles, că pistolul motanului nu era decât o jucărie, dar despre mauserele celor veniţi nu se putea nicidecum afirma acelaşi lucru. Prima rană a motanului, cum reieşea acum clar şi fără putinţă de tăgadă, nu fusese decât o scamatorie, o prefăcătorie neruşinată, la fel ca şi băutul benzinei. S-a mai făcut o încercare de a se pune mâna pe motan. Aruncară un arcan, dar acesta se agăţă de o lumânare şi lustra se prăbuşi. Izbitura ei păru să cutremure întreaga clădire, dar degeaba. Cei prezenţi fură împroşcaţi cu ţăndări, iar motanul zbură prin aer şi se aşeză sus de tot, sub tavan, pe partea superioară a ramei aurite care încadra oglinda de pe şemineu. N-avea de gând s-o şteargă nicăieri, ba dimpotrivă, şezând într-o relativă siguranţă, începu din nou să pălăvrăgească.

alchemia| No.4 - august 2018

53


– Nu înţeleg defel, strigă el de sus, cauzele acestei comportări atât de violente faţă de mine... De la primele cuvinte însă, o voce groasă, tunătoare, răsunând de undeva, întrerupse cuvântarea motanului: – Ce se întâmplă în casă? Sunt deranjat în preocupările mele. O altă voce, neplăcută şi fonfăită, răspunse... – Bineînţeles, cine poate fi altul decât Behemoth, lua-l-ar dracu! Un al treilea glas, scârţâit, rosti: – Messire! E sâmbătă! Soarele apune. Venit-a ceasul! – Vă rog să mă scuzaţi, dar nu mai pot continua discuţia, spuse motanul de pe oglindă. Venit-a ceasul. Îşi azvârli pistolul şi sparse ambele geamuri de la fereastră. Apoi aruncă benzină pe jos şi benzina se aprinse de la sine, stârnind o vâlvătaie până-n tavan. Incendiul se dezlănţui cu o neobişnuită putere şi repeziciune; ardea, mai abitir ca benzina. Pe loc tapetul începu să fumege, perdeaua, ruptă şi căzută pe duşumea, se aprinse, luară foc ramele ferestrelor sparte. Motanul se arcui, mieună, sări de pe oglindă pe pervazul ferestrei şi dispăru împreună cu primusul său. De afară s-auziră împuşcături. Omul care şedea pe o treaptă a scării de incendiu, la nivelul ferestrelor văduvei, trăsese în motan pe când zbura de pe un pervaz pe altul, îndreptându-se spre burlanul de la colţul casei, ce era construită, după cum s-a mai spus, cu faţada în formă de U. De pe burlan motanul se caţără pe acoperiş. Acolo, din păcate, tot fără rezultat, fu întâmpinat de gloanţele celor care păzeau coşurile, dar motanul se pierdu în lumina crepusculară ce învăluia oraşul.

alchemia| No.4 - august 2018

54


Daniela Voicu | Lui Ozi

* într-o zi ploioasă de mai ai învăţat să zbori către soare... cerul atât de mult a plâns... atât de mult amestecându-se în lacrimile mele devastându-mă până la rădăcinile care mi-au crescut în loc de picioare am rămas nemişcată aşteptând să-mi crească aripi privind soarele... să-ţi spun cât de mult te iubesc drum bun către Soare, Ozi! într-o zi şi eu voi ajunge pe Soare...

alchemia| No.4 - august 2018

55


** în ochiul meu stâng curge o viaţă întreagă un film banal repetându-se la aceeaşi secvenţă de timp aşteptând ca cineva să lipească filmul rupt... când apusul mi-a răsărit pe pielea deja purtată mult de ani când luna mi-a vânat visele tu ai fost în braţele mele, Ozi luptând cu toţi dragonii până nu a mai rămas nimic… niciun poem la locul lui… doar ochii tăi în ochii mei şi numele tău tatuat în mine tu ai avut doar una alţii au 9 vieţi

alchemia| No.4 - august 2018

56


Filomela-Elena Bucur | Pisici aristocrate Pisicăreasă en-titre, Filo ne-a făcut de data aceasta o surpriză de zile mari: un cuartet de pisici aristocrate şi artistocrate care au văzut lumina zilei la jumătatea lui iulie. În ciuda vârstei lor fragede, felinele lui Filo sunt adevărate staruri, demne de cea mai selectă companie. Fiecare din ele are propria-i alcătuire. Una e împletită din fire de apă vie, iarbă de toamnă însorită şi coacăze roşii. Alta e un ghemotoc de foc, care pune viaţă în orice răsuflare. A treia e crăiasa zăpezilor de altădat. Ultima are un şoarec pe urme. Cea de apă şi ierburi sălăşluieşte în coafura unei doamne verzi, cu părul în al nouălea cer, acolo unde norii sunt alcătuiţi din perle, cârlionţi şi zăpezi care au uitat să cadă. Deşi aflată în dulce şi leneşă odihnă, este deopotrivă în veşnică preumblare prin lume împreună cu doamna norilor şi a ierburilor făcute pompadour. Cea de foc şi eter e stâlpnică, dar nu din tagma celor uscăţive şi descărnate. Rotunjimile ei înflăcărate sunt hrănite cu limbi de soare şi vălătuci de aer cald. Ţine un ochi pe muritorii care încearcă să o tragă în piept, deşi ştie că nu se află pe lume asemenea răsuflare încăpătoare. Stâlpul pe care stă e sceptru domnesc, însemnat cu ochi de păun şi urme prelunghi de gheare. Ultimele două stau ascunse, aşteptând să fie descoperite de cei care vor răsfoi paginile în căutarea lor.

alchemia| No.4 - august 2018

57


alchemia| No.4 - august 2018

58


alchemia| No.4 - august 2018

59


alchemia| No.4 - august 2018

60


alchemia| No.4 - august 2018

61


alchemia| No.4 - august 2018

62


alchemia| No.4 - august 2018

63


alchemia| No.4 - august 2018

64


alchemia| No.4 - august 2018

65


alchemia| No.4 - august 2018

66


Cătălin Borangic | Figo Noi niciodată nu am avut o pisică. La noi, întotdeauna, a locuit şi o pisică. Uneori chiar mai multe. Pe toate le-am iubit şi respectat, indiferent de personalitate, indiferent de mobile zgâriate, de spart lucruri, de făcut pişu aiurea. Întotdeauna am căutat să ne respectăm reciproc, să ne armonizăm relaţiile. Şi întotdeauna am reuşit să găsim numitorul comun. Nimeni nu s-a urcat pe tronul de semizeu, nici oameni, nici feline. Fiecare avea lucrurile lui, locurile lui, drepturile lui, obligaţiile lui. Şi îmi place să cred că fiecare a reflectat celorlalţi doza necesară de bine, de siguranţă, de confort, de acceptare şi mai ales de bună dispoziţie. Pe Figo l-am primit cu tot cu nume de la Cristina. Acum vreo zece ani. Nu avea mai mult de o lună, poate două. L-am văzut şi l-am luat. – Nu, nu pot să ţi-l dau! a fost reacţia stăpânei lui de atunci. – Singura problemă e dacă poţi să mi-l iei, am răspuns, şi duşi am fost. A fost din prima secundă acceptat de toţi şi toate. Câţiva ani a stat cuminţel, dar apoi a învăţat să deschidă plasele de la geamuri şi de atunci a devenit semi-liber. Venea în fiecare zi acasă, mânca, dormea, mânca din nou şi pleca iară. Din când în când făcea câte o baie caldă. Nu se dădea în vânt după săpuneală, dar nici nu protesta foarte viguros. Uneori chiar torcea, mai ales dacă apa era caldă, caldă.

alchemia| No.4 - august 2018

67


Era un motan mare, frumos, puternic. S-a întâmplat, nu o dată, să sară la bătaie cu câinii de prin cartier. Din câte ştiu eu, a câştigat întotdeauna şi oricum nu fugea de ei decât când n-avea chef de harţă. Doar atunci se urca alene în copacul din faţa casei. Deşi, cum am spus, pe toate felinele le-am tratat la fel, Figo a fost şi rămâne figura centrală a casei. Poate pentru că, aşa ca din întâmplare, a fost unul dintre puţinii masculi care au locuit la noi, poate pentru sictirul cu care privea tot restul lumii de dincolo de noi, poate pentru forţa lui, poate pentru modul în care avea grijă de fiecare dintre noi, poate pentru setea lui de libertate, niciodată înfrântă. Motanul ăsta era atent cu casa lui, cu ceata lui ciudată. Ăştia eram noi. Mare, greu, nu se dezlipea de femeile casei în perioada aia a lunii. Ştia, simţea că ele nu se simt bine şi le păzea, se culca lângă ele sau pe ele până le vedea din nou bine. Uneori, abia puteam să văd la monitorul calculatorului din cauză că se tolănea pe birou. Mă simţea încordat şi aşa ştia el să preia din tensiune. Am preferat să ridic monitorul, deşi niciodată n-am înţeles de ce o pisică poate alege să doarmă pe lemnul tare al mesei când avea tot restul casei plin de locuri confortabile. Motanul ăsta aproape a fost cu mine la toate examenele şi în felul lui a participat la toate cărţile scrise de mine. Şi la toate examenele fetei. Şi tot un derbedeu de cartier a rămas. Şi azi încă, atunci când fiecare dintre cei plecaţi ne întoarcem acasă din lungile peripluri, prima privire este cea care-l caută. S-a întors Figo? Dacă vedeţi cumva, pe unde vă poartă paşii, un motan mare, tărcat negru-alb-gri, care păşeşte tacticos, căruia nu îi e frică de câini sau oameni, lipicios, care răspunde la numele Figo, îi spuneţi vă rog că îl aşteptăm de vreo trei ani?

alchemia| No.4 - august 2018

68


Robert Novac | Iubiţii nevestei mele Pare titlu de scandal, dar nu vă grăbiţi, că nu e decât numele unui tablou cu mâţe, care a spart internetul, mai dihai ca fundul purtător de şampanie al lui Kim Kardashian. Ce-i drept, multe mâţe. Vreo 42. Conform Ghidului Autostopistului Galactic*, 42 e un număr care conţine în el toată deşteptăciunea universului. E răspunsul la toate. Nici măcar nu contează că pe vremea când s-a pus vopseaua pe pânză nu se bănuiau aceste arcane ale numărului 42. Era predestinat să se întâmple aşa. Până în 2015 internetul nici nu ştia de tabloul ăsta, dar Sotheby l-a vândut cu 862 000 $, adică 20 523,21 $ de cap de mâţă. Dacă nu i-ar fi apucat năbădăile în ultimele două minute pe cei care licitau, unul din dânşii l-ar fi luat la jumătate de preţ. Dar ei nu şi nu. Şi dăi şi aruncă cu banii în Sotheby. Carl Kahler, omul care a făcut tabloul a luat pe el 5 000 $ în 1893, dar pe vremea aceea banii aveau mai multă greutate… aşa că nu-i atât de meschin cum pare la prima vedere. A venit la el o văduvă bogată, Kate Birdsall Johnson, care i-a zis: “Am auzit că eşti zugrav bun. Să-mi faci un tablou cu 42 de pisici, că atâtea am, şi îţi dau 5 000 $.” Şi Kahler, care abia venise în San Francisco, puţin rupt în coate, a zis: “Bine, îţi fac, că am mare nevoie de bani.”. Deşi nu ştia să deseneze pisici de nicio culoare. Şi s-a pus omul pe desenat pisici dimineaţa, la prânz şi seara. A petrecut doi ani desenând şi pictând pisici. Puţin după ce a terminat tabloul în 1893 a murit şi proprietăreasa. Dar nu de bucurie, ci de pneumonie. În 1906 a fost cutremur mare în San Francisco. Tabloul cu mâţe a scăpat nevătămat, dar Carl Kahler nu, aşa fiindu-le scris şi unuia şi celuilalt.

alchemia| No.4 - august 2018

69


Studioul de pictură al lui Carl Kahler din San Francisco

Tabloul a schimbat câteva mâini până la licitaţia care a spart gura internetului. Acum se află în Los Angeles la o persoană de vază, care a căzut la mare dragoste cu dânsul de când a cumpărat mamei sale o poză cu zisul tablou, ce-i drept mai ieftină decât a pus acum trei ani în cuferele de la Sotheby. Despre ce e adevărat şi ce nu e adevărat legat de tabloul acesta cu 42 de mâţe, găsiţi mai mult aici.

* Ghidului Autostopistului Galactic, Douglas Adams, 1979

alchemia| No.4 - august 2018

70


alchemia| No.4 - august 2018

71


alchemia| No.4 - august 2018

72


Elena Malec | Blondul Cotoi, pisic, motan de clasă, eu mă prezint, sunt Blondu' (e)N trăiesc şi liber şi în casă, când eram mic, eram şaten. Pe coada mea, sunt as în toate şi toate mâţele mă plac, de asta-s mândru peste poate şi că-s probabil pui de dac. N-am meserie, nici carieră, că nu sunt prost să şi muncesc, dar asta nu e o barieră să mă afirm şi să-nfloresc. Iubesc pe Fifi cea finuţă, şi sunt amorezat lulea, dar Fifi e o pisicuţă de-aceea care nu prea vrea. Sunt şmecher poate din născare, dar la pisici nu mă pricep, femeia e o chestie care habar nu am cum să o-ncep. Dar cu jumări şi cu brânzeturi, până la urmă o momesc pe Fifi şi fără scumpeturi, că-i doar din neamul pisicesc.

alchemia| No.4 - august 2018

73


Apoi sunt acţionar la Bursă, mă cheamă zilnic la Palat, pe şoarecii ce cad în cursă, i-eliberez, sunt diplomat, sunt uns cu multe alifiuri, descurcăreţ şi pişicher, în timpul liber fac crochiuri, pe câmp dar şi în atelier. La premiul Nobel, azi tupeul, mă-ndeamnă să-mi depun CV-ul.

alchemia| No.4 - august 2018

74


Otilia Rossetti | Mia Mor Când înaintaşa şi-a dat obştescul sfârşit – fie-i ţărâna agreabilă – am aşteptat perioada cuvenită şi bine simţită de doliu, după care am pornit cu sacul la orfelinatul lăudat să adopt un/o urmaşă pentru a duce înainte numele familiei. Neştiind de ce gen va fi, F sau M, pregătisem nume şi de una şi de altul, adică şi pentru Fâţă şi pentru Mâţ. Acesta din urmă avea să poarte numele de Yermiau... And the rest is history, ori mai bine zis, herstory. Am adoptat-o deci... dar ea nu ştie!! Am tot amânat şi uite aşa am ajuns la Bat Miţiva şi încă nu i-am spus... Dar, după cum se vede din cele ce urmează, soarta nu i-a fost vitregă, dar nici eu. V-o prezint deci pe Mia Mor (sau Mi Amor cum vă place mai bine), venită pe lume într-o zi toridă de august, adică pisică leu adoptată de un peşte...

Mia Mor a împlinit 12 ani! Sunteţi invitaţi la Bat Miţiva. alchemia| No.4 - august 2018

75


La lucru Mia – o secretară poliglotă, care ţine în ordine aspectele legate de cărţi şi programări ale firmei de traduceri.

Mia şi Otilia sunt de acord: “Numai pisicile pot scrie miau într-un cuvânt!” alchemia| No.4 - august 2018

76


Preocupări culturale… teatrale… muzicale…

Fragment din “După-amiaza unui miaun”, de Clawed de Pussy alchemia| No.4 - august 2018

77


coloristice… aşternuturi galbene, draperii roşii… iată în ce stă PolicroMia

Mia şi suta… … de shekeli

…sau financiare alchemia| No.4 - august 2018

78


Şi un interviu… Ca orice mondenă n-a fost scutită de scandal... Uneori câte un paparaţ mai îndrăzneţ a surprins-o într-o postură mai delicată, de purrrmiscuitate...

Atunci, cu sufletul la gură aştepta presa... şi oprobriul public. Şi se ascundea de reporteri...

alchemia| No.4 - august 2018

79


Totuşi uneori n-a reuşit să-i ţină în frâu... Iat-o fiind nevoită să dea interviu după interviu...

Noroc că reporterul a fost fermecat de frumoasa Mia şi înfiripându-se între ei o frumoasă poveste de amor, articolul n-a mai apărut...

alchemia| No.4 - august 2018

80


alchemia| No.4 - august 2018

81


Sofia Gelman | Pisicile şi muzica

Motto: Şi cea mai mică felină este o capodoperă Leonardo Da Vinci

Misterioase, pline de graţie, pisicile au fost mereu în centrul atenţiei celor ce căutau inspiraţie pentru a scrie poveşti palpitante – vezi Motanul încălţat sau, filmul Pisicile aristocrate semnat de Walt Disney dar, ele apar nu o dată, personificate şi în literatura adresată cititorilor adulţi… Vom aminti doar Motanul lui Bulgakov care apare pe străzile Moscovei împreună cu alte personaje ireale. Pisicile sunt fascinante prin apariţia lor lascivă, sunt enigmatice prin definiţie, frumoase, capricioase, imprevizibile; iată suficiente motive pentru ca ele să îşi facă apariţia şi în domeniul muzicii! Fără a respecta o ordine cronologică, vom trece în revistă prezenţa câtorva din atrăgătoarele feline în paginile configurate sonor: Domenico Scarlatti a compus o fugă al cărei subiect i se datorează pisicii sale, pe nume Pulcinella. Într-o bună zi, pisica s-a “plimbat” pe clapele claviaturii iar compozitorul a notat sunetele care apoi i-au servit drept sursă pentru a compune fuga pe tema “cântată” de către Pulcinella.

alchemia| No.4 - august 2018

82


Gabriel Fauré a inclus în suita Dolly pentru pian la patru mâini, un “portret” al unei pisici - Kitty - care se joacă cu un ghem de lână. Muzica descrie în mod ingenios mişcările repezi ale pisicii; ascultând lucrarea lui Fauré este uşor să îţi imaginezi felul în care ea fuge după ghem şi îl desface… Când muzicii i se asociază arta vizuală ajutată şi de text – cum este cazul scenei de operă – descrierea devine concretă, ea nu mai lasă loc interpretărilor subiective, interpretări ce caracterizează muzica fără imagine. Maurice Ravel a scris opera Copilul şi vrăjitoriile în care jucăriile prind viaţă pentru a-l ajuta pe stăpânul lor în… rezolvarea temelor de casă. Apar şi două pisici care, firesc, vor cânta în duet. Şi, à propos de duet, celebră şi populară este lucrarea bazată pe cuvântul miau concepută pentru două pisici (ea şi ea sau ea şi el), lucrare cunoscută ca fiind semnată de Giacomo Rossini, deşi, probabil este doar atribuită compozitorului fiindcă de fapt, ea îi aparţine lui Robert Lucas de Pearsall care a publicat duetul sub pseudonimul G. Berthold. Duetul Pisicilor în interpretarea solistelor Kiri Te Kanawa şi Norma Burrows - YouTube Compozitorul englez Andrew Lloyd Webber scrie musicalul Cats bazat pe textul lui T.S. Elliot. Succesul nu se lasă aşteptat; cântăreţiidansatori care întruchipează pisicile participante la desfăşurarea acţiunii seduc publicul. Muzica plăcută, imaginea complexă şi colorată a scenei, ingeniozitatea eşafodajului, decorurile şi costumele pitoreşti garantează reuşita. Premiera la West End a avut loc în anul 1981 iar în 1982 musicalul se pune în scenă pe alchemia| No.4 - august 2018

83


Broadway. Cats câştigă numeroase premii, textul este tradus în 20 de limbi, iar în anul 1998 apare şi o variantă concepută pentru televiziune. Memory face ocolul lumii în mod independent de restul musicalului, devenind melodia care cea mai cunoscută a lucrării. Serghei Prokofiev compune povestea muzicală Petrică şi lupul în anul 1936. Destinată copiilor, povestea descinde în imaginaţia celor mici cu ajutorul naratorului, dar, şi prin intermediul diverselor instrumente care sunt sinonimele oamenilor şi ale animalelor prezente în acţiune. Pisica – nu chiar personaj pozitiv – este întruchipată de către clarinet; linia melodică săltăreaţă descrie năzbâtiile ei. Paşii pisicii devin uneori lenţi, clarinetul în pianissimo sugerează lăbuţele cu perniţele ca de catifea spre a reda manevrele ei viclene. Aaron Copland s-a inspirat din fabula lui La Fontaine, Pisica bătrână şi şoarecele tânăr când a scris în anul 1920 lucrarea sa pentru pian cu acelaşi titlu. Muzica zugrăveşte în mod sugestiv cele două personaje, limbajul sonor al compozitorului clădeşte imagini clare ce se fac văzute în fantezia ascultătorului. Descrierea plastică a şoarecelui tânăr perspicace şi a mişcărilor anevoioase ale pisicii împrumută lucrării un farmec deosebit şi o lesne vizualizare pentru auditori. Pisica şi Şoarecele de Aaron Copland – YouTube Pisica este prezentă şi în paginile semnate de Piotr Ilici Ceaikovski. Baletul Frumoasa din pădurea adormită include – printre alte personaje neaparţinătoare derulării acţiunii, dar prezente în basmele lui Charles Perrault – Motanul încălţat, Tom Degeţel sau Cenuşăreasa. alchemia| No.4 - august 2018

84


Ceaikovski scrie baletul în anul 1889 după versiunea Fraţilor Grimm. Subiectul baletului se concentrează asupra conflictului dintre cele două zâne, forţa binelui, Zâna Liliacului şi forţa răului, Zâna Carabosse. Aceasta din urmă – fiindcă nu fusese invitată la botezul Prinţesei Aurora – o blestemă pe fetiţă în semn de răzbunare. Aurora va deveni o tânără frumoasă dar când va împlini 16 ani se va înţepa cu acul unui fus şi va muri. Regele şi Regina cer milă pentru Prinţesă dar Carabosse este neînduplecabilă. Noroc cu Zâna Liliacului care rămăsese ultima în rândul celor ce-şi exprimă urările; nu are suficientă putere spre a anula blestemul, dar transformă moartea într-un somn îndelungat de 100 de ani cu deznodământ fericit, prevestind sosirea unui Prinţ care o va trezi pe Prinţesă printr-un sărut. Motanul încălţat apare doar în actul trei, împreună cu Scufiţa roşie, Tom degeţel şi Cenuşăreasa, care sunt şi ei invitaţi la nunta Prinţesei şi a Prinţului. Cert este că figura motanului l-a fascinat pe Ceaikovski dacă l-a inclus într-o poveste în care se putea lipsi de prezenţa lui… Baletul Frumoasa Adormită de Ceaikovski, Pas-de-deux, Motanul Încălţat şi Pisica Albă, Royal Opera House - YouTube

Vedeţi, aşa sunt pisicile: adorate, uneori chiar adulate, divinizate fiindcă emană mister, sunt ezoterice, ascund cine ştie ce taine nedesluşibile; ele atrag ca un magnet orice om care vrea să se afle în preajma legăturii cu transcendenţa…

alchemia| No.4 - august 2018

85


Pas de deux, Motanul Încălţat şi Pisica Albă, Baletul “Frumoasa din pădurea adormită” P.I. Ceaikovski, Royal Opera House, 2012

alchemia| No.4 - august 2018

86


alchemia| No.4 - august 2018

87


Dana Fodor Mateescu | Motanul nostru, stăpânul nostru Motanul nostru, stăpânul nostru Miorlau! Voi nu mă cunoaşteţi, aşa că mă voi prezenta singur. Sunt un motan sănătos tun, din rasa comună (aşa zice lumea, dar am sânge de prinţ!), am vreo trei ani şi arăt excepţional. Nu, nu sunt chiar încrezut, dar să ştiţi că leşină mâţele pictorului (un vecin, nu-l ştiţi voi!) când ridic eu coada şi ţopăi pe gardul din faţa lor. Am mare trecere la dame! Vreau să vă povestesc puţin despre viaţa mea, n-aţi mai auzit aşa ceva, pe laba mea stângă dacă mint! Să-mi scuzaţi limbajul cam colorat, sunt născut într-un cartier de şmecheraşi, la o margine de Bucureşti, pe vremuri mahala în toată regula. Oamenii la care locuiesc eu în prezent m-au găsit pe o străduţă, lângă Piaţa Chibrit, o zonă plină de neamuri pisiceşti. Taţii mei sunt tomberonişti sadea, niciunul de rasă. Băieţi de cartier, hârşiţi în toate gheşefturile, şmenuiţi pe la urechi în luptele cumplite dintre clanuri… Miorlaaau! Hmm. Scuzaţi. Nu mă pot abţine. De mama îmi amintesc vag. Era o pisicuţă tărcată, extrem de discretă cu relaţiile ei. Cu ea semăn la blană, dar la caracter, cu unul dintre taţii mei, v-am zis c-am avut mai mulţi. Eram slaaaab ca vai de lume, ameţit şi plin de purici. Miauu! Până şi-n ochi aveam. Femeia roşcată m-a luat în braţe şi s-a strâmbat niţel când m-a mirosit. Crrrr! Ce vreţi? Eram împuţit rău! Cine să aibă grijă de mine? Ploua şi-mi era frig. Tremuram. M-au dus acasă la ei şi mi-au pus numele Berlioz, cu toate că pe mine mă chema Gore.

alchemia| No.4 - august 2018

88


Era bine, pe blana mea de cotoi! Paradis! Mi-au dat să mănânc. Cred că am mestecat întruna, o oră, la potol. Apoi, cu burta plină, am plecat optimist la explorat şi la marcat teritoriul. Totul era al meu, fireşte, şi curtea şi casa cu etaj. Mi-am ascuţit ghearele în canapeaua lor, în persane, pe piciorele pianului, miaaau, da’ ce n-am făcut! Aaa, dar mai trăiesc şi alţii pe lângă mine. E un câine, Victor, un Golden Retriever mare şi cam bălălău, i-am tras două labe peste bot: jap, jap, ca să ştie cine comandă în curtea aia, o pisicuţă mică, neagră şi obraznică, Mary o cheamă, (am rezolvat-o lejer, c-o singură gheară, şi puştoaica s-a calmat rapid!), doi papagali Nimfă (pun io dinţii pe ei!) şi un porcuşor de Guineea, puţin depresiv şi cam tralala, nu mă înţeleg cu el, vorbeşte în altă limbă. M-am făcut cunoscut rapid în noul cartier, cu personalitatea mea de vânător şi şarmul inegalabil. M-am bătut cu vreo cinci motani din teritoriu, praf i-am făcut, că-s smardoi şi neînfricat, i-am pus la pământ, acum ştiu cine-i şeful. Când mă văd, îmi pupă laba smeriţi. Miorlau! Sunt naşu’ lor. Nopţile mi le petreceam chefuind cu tovarăşii mei. Fumam, beam, iubeam, cântam pe garduri, ah, ce-mi place să cânt! O ştiţi p-asta? “Foaie verde măr domnesc, am iubit şi-am să iubeesc…” Deci, toată lumea era la picioarele, pardon, labele mele. Totuşi, de la o vreme se întâmpla ceva. Am început să am probleme cu damele, mă înhib, mă ia o moleşeală, îmi cade blana, n-am putere, nuşt’ ce naiba, să fie vreo anemie motănească, vreo lipsă de vitamine? (Ce vă tot miraţi că ştiu atâtea? Nu v-am zis că-s deştept? V-am zis de la bun început!). Şi bălanu’ ăla mare, lătrător, avea necazuri cu părul, că la fetiţe n-a fost în viaţa lui, e naiv şi alchemia| No.4 - august 2018

89


virgin ca o garofiţă roz! Domnilor, era plină toată curtea cu smocuri de blană, iar el se scărpina ca disperatul până-i dădea sângele. – Are ceva la piele!, a zis femeia roşcată care are grijă de noi. – N-are nimic, năpârleşte, a contrazis-o, ca de obicei, bărbatul înalt şi mustăcios ca mine. Într-o zi, însă, la ei a venit un prieten care mirosea extraordinar de bine. L-am pipăit, l-am cercetat, m-am mângâiat de el. Apoi am înţeles. Îmi adusese, mie în primul rând, nişte boabe maronii cu miros bun. Frate! Trăiască mama celui care le-a inventat! Mrraaau! Îmi curgeau balele ca-n istorie! Revoluţie era în stomacul meu. Am balotat, urgent, o strachină plină, apoi am cerut iar şi iar. În viaţa mea n-am mâncat ceva aşa de bun. Mă uitam şi la micuţa Mary. Omul ăla mirositor îi pusese şi ei ceva în faţă. Hăpăia ca nebuna, zgâise ochii, credeam că se îneacă sufocată. Păi ce fel de haleală ne dădeau ăştia până acum? Ne aruncau bucăţele de salam, ca la chiori, şi nişte gogoloaie colorate care puţeau a ştrampi şi-a motorină îndoită cu apă. Bleah. Eu eram nevoit să ucid păsărele şi şoricei ca să-mi potolesc foamea. O să-i explic eu şi Retrieverului despre ce e vorba, ca să ştie de acum înainte ce să ceară la masă! Eu sunt acum bine, sănătos, mă simt excepţional, m-aş plimba tot timpul pe acoperişuri şi aş flirta cu pisicuţele, ceea ce vă doresc şi vouă. N-am dreptate când spun că sunt cel mai deştept motan din casa asta?

alchemia| No.4 - august 2018

90


alchemia| No.4 - august 2018

91


Simona Ioana Cucuian | Oda motanului plecat Oda motanului plecat Duţubator complicat, Eşti violator de stat? Pisăceşti şi motăneşti, Tot de mine te loveşti! Copilaş împieliţat, Şi azi, tot de mine-ai dat? Mustăceşti, nehotărăşti, Pierzi la timp când mă priveşti. Mă ademeneşti în pat Cu lăptic proaspăt din sat? Stai, să vezi, tu, ce ţi-oi da! Până când te-oi sătura... Să-ţi înfigi gheruţa-n mine, Să jupoi cu tăt din tine, Să umbli pe la străine, Să le guşti cu tăt’, haine! Lasă-mă încet să zac, Că voi da peste un drac, Şi te-oi lecui, gânsac! Până te-oi fura în sac.

alchemia| No.4 - august 2018

92


Baruch Elron | Feline Printre ailurofili s-a numărat şi renumitul pictor israelian Baruch Elron (1934 – 2006), a cărui artă a fost admirată de multe ori în paginile revistei noastre. Revenim prin amabilitatea soţiei pictorului, d-na Lydia Elron, cu o serie de imagini care reuneşte tema copilăriei cu reprezentarea plină de căldură şi umor a unor feline, surprinse în diverse ipostaze, alături de prietenii lor umani.

alchemia| No.4 - august 2018

93


alchemia| No.4 - august 2018

94


alchemia| No.4 - august 2018

95


alchemia| No.4 - august 2018

96


alchemia| No.4 - august 2018

97


alchemia| No.4 - august 2018

98


Veronica Pavel Lerner | Puiul de pisică Cred că mama mea a avut în copilărie o aventură neplăcută cu un câine, altfel nu îmi explic de ce a fost întotdeauna recalcitrantă la orice contact cu acest animal bun şi prietenos, de care avea nu numai frică, dar chiar oroare. Bun, explicaţia era valabilă pentru relaţia ei cu câinii. Dar averisunea ei se extindea şi la bietele pisici, care nu muşcau, nu săreau pe ea, nu lătrau şi, dacă erau ignorate, ar fi putut trece neobservate. Dar nu! Mama dezvoltase o antipatie faţă de toate animalele domestice, nu numai pentru câini, fenomen pe care nici fratele meu Toma şi nici eu nu l-am putut înţelege. Dar, ce contează ce înţeleg nişte copii? Mama e mama şi trebuie să i se respecte atât gusturile cât şi (mai ales) dezgusturile! În Bucureşti, pe vremea când eu aveam 10 ani şi frate-meu 13, am găsit în curtea din spatele blocului un pui de pisică abandonat. Era tărcat, nu ştiu dacă era motan sau pisică, pe vremea aia nu dădeam atenţie unor amănunte pe care le socoteam neesenţiale. Important e că era de o drăgălăşenie rară şi nu m-am putut abţine, l-am luat şi l-am adus acasă. Mama era plecată şi am hotărât, cu Toma, să-l ascundem în coşul de rufe murdare din baie. Era un coş înalt, cu capac, iar împletitura de rafie permitea aerului să între, aşa încât putea respira. Nici Toma şi nici eu nu ne-am gândit la altceva decât ca pisoiul (sau pisicuţa, ce o fi fost) să aibă aer. A venit mama acasă şi nu s-a prins, pisoiul a fost cuminte, i-am dat noi nişte lapte (ne-am încuiat în baie pentru asta), în fine, ne-am descurcat.

alchemia| No.4 - august 2018

99


Secretul, precum se poate bănui, n-a ţinut mult, nu pentru că sărăcuţa creatură ar fi făcut vreun zgomot sau pentru că mama ar fi observat cum, din când în când, coşul de rufe se cam zgaltaia, că deh, puiul de pisică e ca puiul de om, vrea să se joace, iar printre rufele chiar destinate spălatului ulterior, găseşti întotdeauna ceva cu care să te joci! Nu. Mama nu l-a observat. În schimb, după o zi am auzit-o spunându-i tatei că e posibi ca o ţeavă în baie să fie înfundată, sau că scurgerea e defectuoasă, pentru că se simte un miros neobişnuit. Sfârşitul poveştii e previzibil. Pisica a fost descoperită, ancheta a dezvăluit vinovaţii, care au fost obligaţi să ducă pisica înapoi de unde au adus-o, iar cearta înghiţită a fost atât de virulentă încât am renunțat definitiv şi irevocabil la orice încercare de a mai aduce în apropierea mamei vreun animăluţ domestic! Şi aşa s-a terminat povestea cu un pui de pisică care a avut, pentru vreo două zile, o locuinţă împărătească… Cred că i-a plăcut, pentru că, atunci când am vrut s-o scoatem, s-a opus cu mare îndârjire. Ce ţi-e şi cu puii ăştia de animale…

alchemia| No.4 - august 2018

100


Anath Hanit | Un asortiment de pisici

Iată doamnelor şi domnilor cititori, privitori şi răsfoitori Un asortiment de pisici mari şi mici, din colecţia toamnă – iarnă – primăvară – vară… Pisici în costum de sport şi cu şoarec la scară… Pisici căpşunărese, cu mustăţi cârlionţate simetric, deşi nu chiar geometric… Pisici care ne dorm în poală, cu o alură regală… Pisici cu hanukia, care aduc bucuria… Pisici înflorate, sau la gât cu cravate… Pisici inimoase şi norocoase… Asfel încât, avem pentru fiecare, o pisică, mai mică, sau mai mare.

alchemia| No.4 - august 2018

101


alchemia| No.4 - august 2018

102


alchemia| No.4 - august 2018

103


alchemia| No.4 - august 2018

104


105

Anath Hanit | Pisică pe sticlă

alchemia| No.4 - august 2018


Saki | Tobermory (din Cronicile lui Clovis) fragment traducere: Robert Novac

……….. – Şi chiar vrei să credem, zise Sir Wilfrid, că ai descoperit metoda prin care să instruieşti animalele să vorbească omeneşte şi că dragul nostru Tobermory e primul tău elev de succes? – Este o problemă la rezolvarea căreia lucrez de şaptesprezece ani, răspunse Dl. Appin. Totuşi, doar de vreo opt - nouă luni încoace am început să mă bucur de oarecari rezultate. Am experimentat cu mii de animale, dar în ultima vreme doar cu pisici, aceste creaturi minunate care s-au integrat atât de perfect în civilizaţia noastră, păstrându-şi totuşi intacte instinctele sălbatice. Din când în când, apare printre pisici câte una cu un intelect de excepţie, aşa cum se întâmplă şi în marea masă a oamenilor. Când am făcut cunoştinţă cu Tobermory, săptămâna trecută, am văzut imediat că aveam de-a face cu un Super-Motan, de o inteligenţă extraordinară. Astfel că am progresat foarte mult în cercetarea mea… Datorită lui Tobermory, cum îi zici dumneata, mi-am atins ţelul. Dl. Appin îşi încheie fraza pe un ton pe care încercă să-l despoaie de orice inflexiune triumfătoare. Nimeni nu zise “Pe dracu’!”, deşi buzele lui Clovis se strânseră într-un rictus care probabil invoca acest demon al neîncrederii.

alchemia| No.4 - august 2018

106


– Vrei să zici, întrebă Miss Resker după o scurtă pauză, că l-ai învăţat pe Tobermory să înţeleagă şi să spună ceva simplu, cam de o singură silabă? – Miss Resker, draga mea, zise răbdător făcătorul de minuni, metoda asta de predare este potrivită pentru copilaşi, sălbatici şi adulţi înapoiaţi mintal. Odată ce am rezolvat problema contactului cu un animal deosebit de inteligent, nu este nevoie să ne poticnim în felul acesta. Tobermory poate vorbi limba noastră la perfecţie. De data asta, Clovis spuse cu voce tare “Fir-ar dracu’ al dracului!”, iar Sir Wilfrid, deşi mai politicos, fu la fel de sceptic. – N-ar fi mai bine să aducem aici pisica şi să ne convingem singuri?, propuse Lady Blemley. Sir Wilfred plecă să caute animalul, în timp ce invitaţii se pregătiră sufleteşte pentru plictisul unei reprezentaţii date de un ventriloc amator. În câteva minute Sir Wilfrid se întoarse livid, în ciuda bronzului de sezon, şi cu ochii holbaţi de uimire. – Doamne, iartă-mă! E adevărat! Agitaţia lui, care părea autentică, stârni curiozitatea celor de faţă. Sir Wilfred continuă, prăbuşindu-se într-un fotoliu: – L-am găsit picotind în salonul de fumat şi l-am invitat la ceai. A clipit la mine, cum face de obicei şi i-am zis “Hai, măi Toby, nu ne face să aşteptăm.” Şi, să nu-mi vină să cred, a răspuns, natural… cu voce omenească… şi mi-a zis că o să vină când o să aibă chef! Era să îmi stea inima în loc! alchemia| No.4 - august 2018

107


Dacă predica D-lui Appin nu mişcase pe nimeni, mărturia lui Sir Wilfrid avu efect contrar. Se stârni o babilonie de exclamaţii, pe care savantul o savură în linişte, bucuros de roadele descoperirii sale. În mijlocul vacarmului, Tobermory intră liniştit în cameră şi îşi croi drum cu mersul lui catifelat şi nonşalant prin grupul celor strânşi în jurul măsuţei de ceai. Aceasta avu rolul de a linişti lucrurile brusc şi glacial. Părea oarecum jenant să tratezi pe picior de egalitate o pisică domestică a cărei calitate se limita strict la “lucrul cu colţii”. – Pofteşti nişte lapte, Tobermory?, întrebă Lady Blemley cu o voce care îi trăda tulburarea. – Nu m-ar deranja, fu răspunsul, dat pe un ton perfect egal. Un murmur de uimire străbătu adunarea, iar Lady Blemley turnă laptele cu o mână tremurândă, lucru de înţeles în situaţia respectivă. – Mă tem că am vărsat cam mult din el, se scuză ea. – Nicio problemă. Nu-i covorul meu persan, veni replica lui Tobermory. Urmă un alt moment de tăcere, întrerupt de Miss Resker, care, cu tonul ei de turistă venită în vizită, întrebă dacă limbajul oamenilor fusese dificil de învăţat. Tobermory se uită direct la ea preţ de un minut, apoi o ignoră cu privirea. Era evident că nu dorea să-şi bată capul cu întrebări plicticoase.

alchemia| No.4 - august 2018

108


– Ce crezi despre inteligenţa oamenilor?, întrebă Mavis Pellington, se pare nu foarte inspirată. – A cui inteligenţă, anume?, replică Tobermory, cu răceală. – A mea, să zicem… chicoti Mavis – Mă pui într-o situaţie penibilă, zise Tobermory, din atitudinea şi tonul căruia nu răzbătea, de altfel, niciun pic de jenă. Atunci când s-a adus vorba dacă să fii invitată, Sir Wilfrid s-a plâns că eşti cea mai proastă femeie din grup şi că trebuie făcută o diferenţă între ospitalitate şi grija acordată celor slabi de înger. La asta, Lady Blemley a zis că lipsa ta de creier e exact calitatea pentru care s-a decis să te invite, dat că eşti singura persoană suficient de stupidă ca să cumpere maşina lor cea veche. Aceea poreclită “Visul lui Sisif” pentru că merge binişor la deal, dacă o împingi din spate. Valul de dezminţiri şi proteste venind de la Lady Blemley ar fi avut poate un efect mai mare, dacă în dimineaţa cu pricina nu i-ar fi sugerat lui Mavis că maşina respectivă era exact ce îi trebuia pentru călătoria ei de întoarcere în Devonshire, tot la vale. Maiorul Barfield interveni, decis să schimbe cursul conversaţiei: – Şi cum zici că mai merge aventura ta cu pisicuţa aia înflorată, de la grajduri? Moment în care toată lumea a realizat gafa comisă. – Scuză-mă, dar astea nu sunt lucruri care se discută în public, răspunse Tobermory pe un ton glacial. Observând, în treacăt, cum te-ai comportat de când ai intrat în casa asta, nu cred că ţi-ar plăcea dacă am aduce vorba despre micile tale “aventuri”. alchemia| No.4 - august 2018

109


Panica ce urmă nu îl afectă doar pe maior. – Vrei să mergi să vezi dacă bucătarul ţi-a pregătit masa?, sugeră Lady Blemley în grabă, părând să ignore faptul că mai erau cel puţin două ceasuri până la cina lui Tobermory. – Mulţam, spuse Tobermory, dar nu chiar aşa iute după ceai. Nu vreau să mor de indigestie. – Dar pisicile au nouă vieţi, făcu Sir Wilfrid. – Poate, zise Tobermory. Dar au un singur ficat. – Adelaide!, izbucni D-na Cornett, încurajezi pisica să ne bârfească cu servitorii? Panica deveni, în acel moment, generală. Prin faţa dormitoarelor de oaspeţi ale vilei trecea o balustradă îngustă, cu rol ornamental, iar invitaţii îşi amintiră, cu groază, faptul că Tobermory se plimba tot timpul pe acolo, pândind porumbeii şi privind cine ştie ce. Faptul că ar fi putut să discute cu aceeaşi francheţe cele văzute reprezenta, să zicem, un mare motiv de îngrijorare. D-na Cornett, care petrecea multă vreme în faţa mesei de toaletă, şi al cărei ten, deşi disciplinat, trăda ceva influenţe nomade, nu se prea simţea în largul ei. Asta ca să nu-l mai amintim pe maior. Miss Scrawen, care scria poeme de o senzualitate feroce, în timp ce ducea o viaţă fără de prihană, se simţi oarecum iritată. Poţi fi cât doreşti de virtuos şi metodic în intimitate, fără ca toată lumea să ştie asta. Bertie van Than, care la 17 ani era aşa depravat că, nici dacă ar fi vrut, n-ar fi reuşit să decadă mai tare, se albi la faţă ca o floare ofilită, deşi nu făcu greşeala de a ţâşni din cameră… ca Odo Finsberry, un tânăr domn care se pregătea pentru o carieră alchemia| No.4 - august 2018

110


ecleziastică şi care era, pe semne, tulburat la gândul destăinuirilor de scandal pe care le-ar fi putut auzi la adresa altora. Clovis avu prezenţa de spirit de a-şi menţine o figură impenetrabilă, în timp ce calcula în minte cât i-ar lua să facă rost de o cutie de şoareci de cea mai bună calitate de la “Exchange and Mart”, cu care să cumpere tăcerea cuiva anume. Dar, chiar şi într-o situaţie delicată, cum era cea de faţă, pe Agnes Resker nu o răbdă firea să nu iasă în faţă. – Nici nu ştiu ce m-a apucat să vin aici!, exclamă ea, melodramatic. Tobermory accepta imediat provocarea. – Din câte i-ai zis D-nei Cornett, ieri, la jocul de cricket, ai venit să mănânci. Ai spus că soţii Blemley sunt cele mai plicticoase gazde din lume, dar că totuşi au o calitate: au angajat un bucătar de primă clasă. Altfel, nimeni nu le-ar mai trece pragul a doua oară. – Minciună ordinară! D-na Cornett e de faţă, exclamă Agnes la ananghie. – D-na Cornett i-a repetat ce ai spus, cuvânt cu cuvânt, lui Bertie van Than, şi i-a zis: “Femeia asta chiar face Marşul Foamei. S-ar duce oriunde pentru câteva mese pe zi.” Iar Bertie van Tahn i-a zis… În acest punct, cronica mondenă se întrerupse, din fericire. Tobermory îl văzuse cu coada ochiului pe motanul cel mare şi galben al parohiei cum îşi făcea drum spre grajd, printre tufişuri. Într-o clipită dispăru pe uşa ce dădea spre terasă. alchemia| No.4 - august 2018

111


….. După plecarea lui Tobermory cei de faţă au decis că situaţia nu mai poate continua şi au luat hotărârea de a-l reduce la tăcere cu o porţie de mâncare asezonată cu stricnină. Şi probabil că dacă n-ar fi fost contrar legii, Profesorul Appin ar fi avut parte de acelaşi meniu. Sir Wilfred a decis să înece şi pisica înflorată de la grajduri, pentru mai multă siguranţă, lucru pe care l-a dus la îndeplinire cu oarecari dificultăţi. Faptul că Tobermory nu a reapărut la cină a ruinat şederea tuturor celor care au rămas peste noapte. Lucrurile s-au rezolvat când, în dimineaţa zilei următoare, corpul lui Tobermory a fost găsit în tufişuri şi a devenit clar că nu supravieţuise luptei cu motanul parohial. Câteva săptămâni mai târziu, Profesorul Appin a decedat şi el ca urmare a unui accident survenit la Grădina Zoologică din Dresda. Un elefant, care nu mai dăduse niciodată semne de iritare, s-a enervat brusc şi a omorât un britanic care părea că se amuză pe socoteala lui. La aflarea veştii, Clovis (protagonistul cronicilor) a concluzionat că pedeapsa primită de profesor era justificată, dacă acesta încercase, cumva, să-i predea elefantului verbele neregulate germane.

alchemia| No.4 - august 2018

112


alchemia| No.4 - august 2018

113


Sash Segal | Dalí Atomicus Geniu excentric despre care s-au scris mii de pagini, Salvador Dalí avea o pasiune declarată pentru pisici, fie exotice sau de rasă comună. Pe lângă faimosul ocelot Babou, pe care l-a avut în anii ’60, Dalí a fost surprins în numeroase imagini în compania unor pisici obişnuite, multe din ele negre. Trei pisici negre care au devenit faimoase sunt cele din fotografia lui Philippe Halsman, Dalí Atomicus, publicată în Revista Life, în 1948. La vremea respectivă, Dalí abia terminase de pictat Leda Atomica şi devenise interesat să participe în proiecte de fotografie cu amicul său Philippe Halsman, unul dintre cei mai mari fotografi ai secolului XX. Pentru Dalí, care se vedea pe el însuşi ca pe un pictor al erei atomice, “atomic” însemna mişcare liberă, neconstrânsă, materie aflată în suspensie. Minţi efervescente, cei doi au pus la cale un potret care avea să evoce esenţa personalităţii artistice a lui Dalí. Halsman avea o pasiune pentru portretele dinamice, în care personajele erau surprinse în mişcare, deseori în timp ce săreau. Aceasta a fost şi soarta lui Dalí, dar cei doi n-au fost mulţumiţi cu un fundal neutru, ci au decis să creeze un cadru suprarealist, care să intre în istorie. Un scaun şi două şevalete plutitoare (suspendate cu sârme din tavan), o jerbă de apă surprinsă în aer şi trei feline negre care sar să o intercepteze. Peste toate acestea, un Dalí apoteotic, transfigurat de inspiraţie, plutind lângă şevalet.

originalul lui Halsman în care se văd sârmele şi şevaletul gol

alchemia| No.4 - august 2018

114


De curând, Time Inc. a publicat un scurt documentar despre realizarea acestei fotografii simbol. Documentarul este narat de către fiica lui Halsman, Irene, care a participat ca asistentă de culise, împreună cu mama ei, Yvonne. La fiecare dublă, Halsman număra până la patru. La trei erau aruncate pisicile şi apa, iar la patru, Dalí sărea în sus şi Halsman apăsa declanşatorul. Între duble se ştergea apa, se calmau pisicile, iar Halsman se retrăgea în camera obscură să verifice rezultatul experimentului. Filmul era developat şi fotografia era examinată minuţios. Misiunea Irenei era să prindă pisicile, pe care să le ducă în baie şi să le şteargă cu prosopul. Au fost necesare în total 26 de duble (sau 28, din relatările lui Halsman). Fotografia aleasă a fost apoi retuşată pentru eliminarea sârmelor, iar Dalí a pictat o imagine peste cadrul gol al unuia dintre cele două şevalete plutitoare. Această versiune este cea publicată în Life.

poza din Life, cu sârmele retuşate şi cu imaginea adăugată de Dalí pe şevalet

alchemia| No.4 - august 2018

115


Stânga: două dintre dublele “nereuşite” Dreapta sus: Salvador Dalí şi Philippe Halsman Dreapta jos: Familia Halsman (Irene Halsman la margine, în dreapta)

Surse articol şi imagini: Time – Fotografia care a schimbat portretul modern AV News, Wikipedia, MoMA

alchemia| No.4 - august 2018

116


Beatrice Bernath | Feliforme Felină Himeră a umbrelor moi lascive te urmăresc prin ochii ei hipnotic în negura trează a nopţilor mele de femeie vagă, neliniştită chiar difuză şi calc uşor prin trecerea ta prin realităţi adormite doar atât cât să-ţi trezesc instinctul. schimbătoare, neagră în catifeaua mea de piele felină neagră în inimă simplă iluzie cu formă aproape triunghiulară; atinge negrul meu şi vei simţi pericolul în posibila ta izbucnire te omoară aşteptarea, incertitudinea, tăcerilor adânci. tu, bărbat – stânca fascinantului vulcan viu nehotărât vei fi!

alchemia| No.4 - august 2018

117


peste ceaţa mea păşeşte, în umbrele moi, sufletul meu de femeie & şi tu acela din nimicnicia ta ai căutat. piatra. din care să-mi ciopleşti o inimă pentru că m-ai dorit imperfectă. umană. ca tine. negăsind obiectul ce tresare la pătrundere, ai răscolit. ordinea. din nicăieri-ul tău cu umbrele fostelor inimi aranjate frumos în rafturi în funcţie de categorii utile, expirate. deşeuri de pietre. un fel de magazie de-a ta cu piese de schimb ca să nu rămâi deficitar de sentimente şi tot aşa. ai impresia. mereu. că vei reuşi. să mă creezi exact pe măsura ta. din frânturi. de amintiri şi iubiri neterminate pe când. eu exist perfectă. în lumea mea de când e. prin urmare privesc. amuzată eforturile tale existenţiale Animal răpitor cu coadă de bărbat sunt prima. şi unica. şi cea mai frumoasă. şi ultima ta. şi crezi că nu ştiu că ştii…

alchemia| No.4 - august 2018

118


Pisiceală insomnie educativă – bla bla bla devin o mutaţie utopică a propriei definiţii reactualizată în fum garnisit cu o prăjitură de ciocolată cu mac salonul familial – sală de aşteptare a drumului ramificat de obsesiile unui viitor incert ascult şi interpretez revisez ceaţa an-dan-di-no ce va fi aleg din multitudinea sinelor în luptă strânsă întru hegemonie să mă retrag în cel mai mic compartiment pisica ne adaptăm frecându-ne mustaţă în mustaţă şi miaun complezentă în cuib rotiţele schimbă ritmul în lent de felină şi pregătesc evadarea leneş calculat din epoca inimilor frânte în dragoste calmă şi detaşată, cu aplomb, despart inima de corp zâmbind sub mustaţa mea roză împrumutată de la felina indiferentă care se întinde şi cască total neruşinată de blana ei de pe picioare şi mă răsfăţ. alchemia| No.4 - august 2018

119


Ilustraţii – Beatrice Bernath

alchemia| No.4 - august 2018

120


alchemia| No.4 - august 2018

121


alchemia| No.4 - august 2018

122


Daniela Hendea | Pisica de mare în acvariu

Uniţi degetul arătător cu cel mijlociu, şi astfel aplicaţi o uşoară presiune pe partea dorsală. Vocea supraveghetoarei lângă bazinul deschis trăda repetiţia la infinit a refrenului pentru toţi curioşii care se perindau. Ai îngenunchiat mai întâi, s-o priveşti prin peretele gros de plexiglass pe această creatură care înota cu ajutorul unor palete ţuguiate, răsărite din trunchi, propulsând-o cu mici ondulaţii înainte. O farfurie zburătoare sub apă. Ai strâns din ochi, izbucnind într-un chicot când, trecând prin dreptul tău, a-mproşcat stropi cu înotătoarele ei. Cum aveai obiceiul cu pisica de-acasă, te-ai încumetat să înşfaci şi coada pisicii de mare. Cu ţepii răzuiţi, biciuşca s-a prelins printre degete.

alchemia| No.4 - august 2018

123


Întotdeauna-mi trece prin cap când o văd, că pe Crocodile Hunter tot o pisică de mare l-a ucis, împungându-i otravă din coadă în inimă. Dar aici, în bazinul care-ţi vine până-n talie, îşi lăbărţează burta albicioasă pe geam. Orientarea gurii deasupra celor două şiruri de branhii conturând înfăţişarea unui zâmbet jucăuş.

Tatiana Arocha – pisica de mare

alchemia| No.4 - august 2018

124


alchemia| No.4 - august 2018

125


Reclame cu feline mai vechi Ĺ&#x;i mai noi

Pisica cu pipă etichete poloneze de cutii de chibrituri

alchemia| No.4 - august 2018

126


Faimosul săpun “Pisica” al firmei C. Ferrier din Marsilia, care se găsea şi în România interbelică. Reclama românească atenţiona: “Feriţi-vă de imitaţiuni!” Alte reclame la această marcă de săpun aveau textul: “Nu vă spălaţi ca pisica, ci cu pisica!” alchemia| No.4 - august 2018

127


Postere de la Black Cat Jazz Festival din New Orleans, 1962 şi 1942… …şi postere Black Cat Records, 1972 şi 1979

alchemia| No.4 - august 2018

128


Vanity Fair, brânzeturi franţuzeşti, piese auto, cafea

alchemia| No.4 - august 2018

129


detergent Persil, cremă de ghete, televizoare

alchemia| No.4 - august 2018

130


Ciprian Chisega-Negrilă | Elemente de chimie motanică de chimie motanică Elemente

motan

motenă

motină

O

OH

motanal

motanol

NH2

Cl

motamină

1-Clor motan

alchemia| No.4 - august 2018

131


O di-motil-eter

O O C

motanoat de motil

COOH ciclomotan

alchemia| No.4 - august 2018

132

acid motanic


alchemia| No.4 - august 2018

133

Suzuki Harunobu | IlustraĹŁie la Genji Monogatari, PrinĹŁesa cu pisica, 1769


Laurenţiu Artim | Pisicile în arta japoneză Japonia are cultul pisicilor poate mai mult decât orice altă ţară: simboluri moderne, ca Hello Kitty sau tradiţionale, ca Maneki Neko, temple ale pisicilor, cafenele cu pisici, o insulă întreagă dedicată pisicilor şi lista poate continua. Cultul felinelor are aici o istorie îndelungată, care a început nu multă vreme după ce pisicile au ajuns pe ţărmurile Japoniei, aduse din China şi transplantate în viaţa de fermă, apoi în temple şi reşedinţe nobiliare. În perioada Heian (794 –1185) pisicile erau încă rare, iar cele ţinute ca animale de casă aveau un loc aparte în înalta societate. Scrierile vremii vorbesc de pisici ţinute în lesă şi adorate de doamnele de la curte. În Genji Monogatari, romanul de marcă al perioadei Heian, o pisică participă direct la acţiune, înlesnind planurile unui tânăr curtean, Kashiwagi, de a seduce o prinţesă măritată. Mai târziu statutul pisicilor a decăzut treptat, pe măsură ce s-au înmulţit şi au devenit comune. La aceasta a ajutat cu precădere o lege dată la începuturile Secolului XVII, care obliga proprietarii de pisici să le lase să vâneze libere pentru a stăvili înmulţirea şoarecilor, care ameninţau crescătoriile de viermi de mătase. Aceasta se întâmpla la începuturile perioadei Edo (1603 – 1868), o epocă de înflorire culturală, lipsită de războaiele feudale din perioadele precedente. Una dintre formele de artă nou apărute au fost litografiile cunoscute ca Ukiyo-e – “imagini ale lumii în mişcare”. alchemia| No.4 - august 2018

134


Utagawa Kunyioshi | 53 de pisici, 1850

Aceste tipărituri făcute cu blocuri de lemn gravate erau destinate noii clase de mijloc, devenită afluentă datorită meşteşugurilor şi comerţului. Pisicile au ajuns curând parte din subiectele la modă ale litografiilor Ukiyo-e. Unii artişti, cum ar fi Utagawa Kuniyoshi (1797 – 1861) au devenit faimoşi pentru arta lor dedicată aproape în exclusivitate felinelor. Ailurofil fanatic, Kuniyoshi lucra într-un atelier înţesat de pisici, pe care le considera parte din familia lui, atât în timpul vieţii cât şi după moarte. Altarul strămoşilor cuprindea nu numai tabletele cu numele rudelor decedate, dar şi pe cele cu numele pisicilor plecate în lumea de dincolo.

Utagawa Kunyioshi | Studiu cu pisici, 1861

alchemia| No.4 - august 2018

135


alchemia| No.4 - august 2018

136


Utagawa Kunyioshi | Pisici antropomorfizate, 1846

Tot Kuniyoshi a venit cu ideea glumeaţă de a reprezenta pisicile în haine omeneşti şi în diferite ipostaze, printre care şi cea de actori de teatru Kabuki. Acest truc se datora legilor de cenzură date de Şogunatul Tokugawa în anii 1840 şi care interziceau reprezentarea actorilor, curtezanelor şi gheişelor. Alte desene de ale lui Kuniyoshi reprezintă pisici demon Nekomata, pe lângă care oamenii au proporţii liliputane. Este vorba de un tip aparte de legende care au dat naştere unui gen de teatru numit Neko Sodomono, “necazuri legate de pisici”. Felinele supranaturale iau înfăţişare de femei şi îşi omoară iubiţii, cauzează incendii sau pun în pericol viaţa călătorilor.

alchemia| No.4 - august 2018

137


Utagawa Kunyioshi | Legendă cu pisici, 1835

Alţi artişti din şcoala Ukiyo-e care au reprezentat pisicile în arta lor sunt Suzuki Harunobu (1725 – 1770), Andō Hiroshige (1797 – 1858) şi Ohara Koson (1877 – 1945). Un alt artist japonez faimos pentru imaginile lui cu pisici este Hishida Shunsou (1874 – 1911), care a promovat un stil de pictură specific perioadei Meiji (1868 – 1912). Una dintre cele mai apreciate picturi ale lui este Pisica Neagră, un tablou minimalist compus din două elemente: o creangă de portocal în partea de sus şi o pisică neagră, pufoasă, cu un aer surprins, în partea de jos.

alchemia| No.4 - august 2018

138


alchemia| No.4 - august 2018

139

Hishida Shunsou | Pisica neagră, 1910


Ando Hiroshige | Pisică la fereastră (fragment), 1857

Ohara Khoson | Pisica şi peştişorul, 1933

alchemia| No.4 - august 2018

140


Un loc aparte în grafica japoneză dedicată felinelor îl are artistul contemporan Tetsuya Noguchi, un suprarealist a cărui specialitate sunt picturile şi sculpturile cu samurai prezentaţi în situaţii moderne, sau cel puţin incongruente cu statutul lor istoric. Noguchi ne prezintă cu admirabilă virtuozitate artistică samurai cu valiza în mână, pedalând pe velociped, ascultând muzică la căşti sau plutind printre nori. Printre aceştia se află şi un samurai care duce de lesă o pisică îmbrăcată în armură protectoare. Parodia devine evidentă prin coiful cu urechi de pisică al samuraiului, amănunt care ne lămureşte definitiv că nu ne uităm la o pictură istorică. În încheiere, ca reprezentând pasiunea pentru pisici a Japoniei din perspectivă modernă, o imagine în stil animé a unui artist anonim. În ea – o fată în uniformă şcolărească tip Manga, cu căştile la urechi, pe al cărei cap tronează o pisică.

Surse articol şi imagini: Japanese Bobtail, The Met, Illustration Chronicles, Kuroneko, etc.

alchemia| No.4 - august 2018

141


Tetsuya Noguchi | Samuraiul cu pisica, 2014

alchemia| No.4 - august 2018

142


Mary Oliver | Pisoiaşul traducere – Daniela Hendea Andreei Molocea, în memoria lui Fidel

Mary Oliver este o poetă americană, care deţine premiile National Book Award, pentru volumul New and Selected Poems (1992) şi Pulitzer Prize, pentru volumul American Primitive (1983). Denumită “un neobosit ghid în lumea naturală”, versurile poetei se concentrează pe evenimente discrete din natură, cu proiecţii în conştiinţa umană.

Mai degrabă uimită am luat pisoiaşul negru complet, născut fără viaţă c-un singur ochi mare în mijlocul frunţii lui mici, din patul pisicii de-acasă şi l-am înmormântat într-un câmp din spatele casei. Bănuiesc c-aş fi putut să-l donez unui muzeu, aş fi putut da un telefon ziarului local.

alchemia| No.4 - august 2018

143


Dar în schimb l-am dus pe câmp undeva şi-am despicat pământul şi l-am depus înapoi spunând, a fost cu adevărat, spunând, viaţa e inventivă în feluri infinite, spunând, oare ce alte minunăţii zac în grăuntele întunecat al pământului, da, Cred c-am făcut bine să ies de una singură şi să-l înapoiez în pace, şi să acopăr locul cu mugurii nechibzuiţi de buruieni.

alchemia| No.4 - august 2018

144


Maria Cecilia Nicu | Loiu Loiu era o pisică cenuşie şi plictisitor de cuminte. Cum s-a pripăşit în curtea noastră n-aş putea să spun. A venit, n-a mai plecat şi cam atât, pentru că mie nu mi-au plăcut niciodată pisicile. Da, dacă memoria s-ar opri aici; mai ales că nici nu ştiu dacă Loiu mai există sau nu, dacă a emigrat în altă curte, dacă mai are blana aia înspicată – cenuşiul fiind numai ideea generală a culorii ei, altfel strălucitor argintie subliniere firească a unei pensule inspirate, pentru care albul s-a întinat pornind din jurul ochilor aşa ca să fascineze – chestie specifică felinelor, aş zice învăţând câte ceva în toţi anii aceştia pe care i-am acumulat chiar fără a uita. Şi, în ultimă instanţă, dacă s-ar recupera emotiv – pisicile transmit emotiv, zice o prietenă a mea – prezenţa lui Loiu ar căpăta nota aceea semnificativă a amintirilor de care nu scapi indiferent cât de insistent le-ai împinge undeva într-un sertar memoric pe care n-ai vrea să-l deschizi deloc ori în cel mai fericit caz rar, rar ca suspensiile întrebărilor fără răspuns. Eh, pretenţios spus şi neadevărat pentru că Loiu e o pisicuţă nu un tigru, cam leneşă, e drept. Mai toată ziua dormea şi când era în mişcare se unduia parşiv mieunând uneori aşa, milogic, suficient ca mama să se ducă în bucătărie să ia ceva de mâncare. Numai ea ştia de fapt ce este potrivit pentru Loiu, că eu îi dădeam chiar şi câte o bomboană şi, culmea, o şi mânca, sau cel puţin aşa cred eu – şi bineînţeles comenta apariţia pisicii în curtea noastră mai totdeauna ca o vină a tatei, evident: alchemia| No.4 - august 2018

145


“Că lui îi plac toate animalele astea domestice, dacă l-aş lăsa ar aduce şi câini şi cai şi vezi bine că a adus şi o găină”...Litaniile mamei sună la fel de acut şi astăzi după toată sumedenia asta de ani care-i acoperă plecarea. “Ce dacă avem şi un pui, zicea tata... o să facă ouă imediat ce creşte şi copilul o să aibă unul proaspăt şi oricum o să-l aibă, că ştii ce greu găseşti un ou proaspăt şi de fapt nu prea gaseşti de loc” Înţelegerea mamei se oprea la necesităţile copilului, cred, pentru că acceptase prezenţa găinii în curtea ei cu flori aşa cum îl hrănea şi pe Loiu. Curiozitate intrată în memorie, se vede, această ciudată acceptare a două vietăţi necomplementare, zic eu astăzi făcând pe deşteapta, mai ales că între Loiu şi găină se stabilise un mutual respect prezent chiar şi atunci când Coco – uitasem, găina avea şi ea nume desigur – ciugulea din castronul pisicii, semnul unei oarecare frustrări fiind numai coada uşor înfoiată, fluturată tot timpul prezenţei musafirului. Şi dacă despre Loiu nu mai ştiu mare lucru, despre Coco am aflat că a murit de bătrâneţe – nu se taie o găină care făcea ouă, nu(?) – lângă Loiu, obişnuită fiind să i se cuibărească alături şi, sigur, să fie acceptată. Şi nu-i o istorioară, ci pur şi simplu adevăr!

alchemia| No.4 - august 2018

146


ULTIMA PAGINĂ Alchemia octombrie 2018 Caleidoscop Iată că din cauza multor evenimente, apariţia numarului nostru din septembrie se amână cu o lună, urmând să ne vedem pe la jumătatea lui octombrie. Vă aşteptăm cu poezie, povestiri, umor, articole de cultură generală, recenzii de carte, artă grafică şi fotografie. De data aceasta nu există o temă fixă, numărul nostru urmând să fie un caleidoscop asamblat din roadele inspiraţiei voastre.  data limită de trimitere a materialelor este 15 septembrie, 2018  apariţia revistei este programată pentru 15 octombrie, 2018

alchemia| No.4 - august 2018

147


Precizări Toate textele trebuie să aibă specificat numele autorului şi titlul. Pe cei care trimit un grup de poeme, îi rugăm să sugereze şi un titlu sub care grupul respectiv urmează să apară la cuprins. Textele trimise redacţiei trebuie scrise după gramatica Academiei, cu diacritice, şi, pe cât posibil, cu font “Century Gothic” de mărime 15. De asemenea, preferăm să fie trimise într-un document MS Word, redactat după regulile de mai sus. Intrările destinate secţiunii Cărţi noi vor cuprinde coperta cărţii la rezoluţie bună şi, la alegere, fie o prezentare a volumului fie un fragment din el. Este obligatorie şi trimiterea unui link la pagina de internet de unde se poate achiziţiona cartea.

Fişierele pot fi trimise prin email la sandra.segal@gmail.com sau prin mesaj privat pe Messenger. Toate cele bune şi multă inspiraţie!

alchemia| No.4 - august 2018

148



Articles inside

Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.