3 minute read

Veronica Pavel Lerner | Urzeli scolare

Veronica Pavel Lerner | Urzeli şcolare   

Nu cred că există pe lume elevi care să nu fi complotat într‑un fel sau altul în timpul şcolii, fie contra profesorilor, fie a regulamentelor foarte stricte, fie, pur şi simplu, ca să se lege, într-un fel, de câte un obicei al vreunui profesor.

Usturoiul

Urzelile la care am participat, cele mai multe când eram în clasa a zecea, au fost, aş spune, destul de inocente. Şi uneori am plătit chiar noi, urzitorii, cu inconvenientele lor, cum ar fi de exemplu ziua în care, câteva fete am hotărât să facem ceva ca s-o determinăm pe profesoara de matematică să nu se mai plaseze în picioare exact lângă băncile noastre – a 4-a și a 5-a de la uşă – când asculta pe cineva la tablă. Sigur, de acolo vedea bine la tablă, dar pe noi ne enerva apropierea ei. Aşa că am hotărât într-o dimineață să frecăm băncile cu usturoi, ca ea să simtă mirosul şi să se ducă în altă parte. Rezultatul: ea tot lângă noi a stat, noi, cele patru fete, am suferit nu doar o oră, ci toată ziua de miros, iar fiecare profesor care intra în clasă spunea, primul lucru: “La voi e aerul cam închis, poate că ar fi bine să deschideți o fereastră”.­­

Sunetul cheilor

Au mai fost şi alte urzeli, dar una dintre cele mai amuzante a fost cea iniţiată de nişte băieți. Aveam câţiva profesori care pretindeau că au umor şi “făceau glume” cu noi, dar erau atât de insipide, încât nimeni nu râdea. Ori noi eram convinşi că lor le-ar fi făcut plăcere ca noi să râdem. Drept care unul din colegi a propus ca atunci când unul din profesori încearcă să facă o glumă, el să sune din chei şi, la acest semnal, noi să râdem. Cu alte cuvinte, să ni se atragă atenţia de căre unul din băieți că proful a spus o glumă. Şi aşa am făcut, ne amuzam grozav, pentru că profesorul părea fericit iar noi râdeam de fapt de toată urzeala asta. Şi totul mergea de minune, mai ales la profesorii mai puțini “ţepeni”, care credeau că au mare succes la noi.

Totul însă s-a terminat într-o zi când profesoara de rusă, o tipă acră şi care vorbea cu "rrrr" (ceea ce de fapt a ajutat-o ca atunci când s-a scos rusa din şcoală, ea să devină profesoară de frrrrranceză) a auzit sunatul cheilor şi ne-a însemnat în condică, de unde diriginta se inspira pentru notele la purtare. Da, aveam o condică şi diriginta număra însemnările fiecăruia şi la trei însemnări scădea nota la purtare.

Cum eu eram responsabilă cu condica, nu numai că am păstrat-o, dar am adus-o cu mine în Canada. Mi-aduc aminte că unii profesori scriau în fiecare zi şi, uneori, fiind mai mulţi elevi “răi” decât “buni”, era însemnat numele celor buni, spunându-se că toţi ceilalți erau răi, iar diriginta, necitind atent, număra însemnările numelor nefăcând nicio deosebire dacă erau buni sau răi, drept care ieşeau mari confuzii la notele la purtare.

Dar să revenim la chei. Devenise, deci, un obicei; cum încerca un profesor – oricare ar fi fost el – să facă o glumă și dacă ea nu avea haz (pentru că dacă avea haz, râdeam natural, nu era nevoie de semnalul cu cheile), atunci unul din băieți suna o legătură de chei şi instantaneu toţi râdeam.

Am dovada acestei urzeli. Odată, profesoara de rusă s-a enervat – de fapt degeaba, noi am vrut să fim amabili cu ea, dar poate că ea nu făcuse o glumă şi colegul nostru o luase drept glumă proastă, cine poate şti? – şi l-a însemnat pe elev în condică. “Elevul Sostarich sună în timpul orei bani sau chei în buzunar producând ilaritate”. Am fotografiat pagina din condică, la data de 23 aprilie 1960, cu peste jumătate de secol în urmă.