3 minute read

Catalin Borangic | Urzeala dacilor

fotografie: Incze Arpad

alchemia No.1 - martie 2019

Cătălin Borangic | Urzeala dacilor   

Deceneu învârtea atent bucata de slănină înfiptă în țepușă. Nu-i plăcea să fie nici prea arsă, că-l jena la gingii și nici prea nefriptă, că se mesteca greu. Așa că se strofoca să-i iasă cât mai bine, chiar dacă era puțin mâhnit și asta-l scotea din ale lui. Burebista, prietenul lui, zăcea înfofolit în mantie și dacă Deceneu s-ar fi străduit mai tare l- ar fi auzit cum horcăie ușor. Mâncase bucata lui de slană așa cum era în desagă, crudă, ba chiar fără pâine, că și asta se terminase de alaltăieri. Nu era el cu finețuri și nici mofturos nu era.

Dar Deceneu n-avea vreme de mărunțișuri de astea și chiar la țepușă era doar pe jumătate atent. Zeci de gânduri i se vălureau prin cap, planuri, proiecte, strategii, toate deodată. Plus prăjitul nenorocitei de slănini, care tocmai când i s-a părut potrivit de perpelită i s-a scurs fierbinte pe palmă, făcându-l să-și bage iute mâna în zăpadă. Buimăcit de usturime și cu unsoarea scurgându-i-se pe barbă, șterse tot din cap și se uită la tovarășul prăvălit ghem lângă foc. Abia atunci i se păru nedreaptă împărțeala ostenelii și povara gândurilor. Îl împinse cu piciorul pe adormit.

– Bă, Bure, hai scoală!

Poate n-ar fi trebuit să fie așa direct că, mno, Burebista nu era el prea filozof, drept pentru care trezirea s-a facut la fel de repede ca adormirea, ba mai mult, Deceneu avea acum în fața lui spada lungă a prietenului. Deh, un războinic ager, că doară de aia și l-a luat ortac.

– Stai, bre, că nu dau pizmașii. Ce sari așa?, zise Deceneu, uitând convenabil din câte primejdii îl scosese iuțeala bătăușului.

– Ce e? mormăi nemulțumit și netrezit de tot matahala.

– Băi, m-am tot gândit cum să facem. N-are rost să luăm cetățile tarabostesilor ăstora. Îs prăpădite, niște cotețe. Mai bine ne facem noi altele, din piatră, ca alea din Pont sau din Grecia. Ți-am zis de ele. Cu temple, sanctuare, palate, străzi, apeducte. – Apeducte nu! – De ce, mă? că ai apă la botul calului și gura nevestelor. – Apeducte nu! repetă uriașul, că se pișă unul și altul în apă și nu vreau să beau după toți betegii.

– Bine, apeducte nu, atunci, dar mai vreau să ne facem brățări de alea mari, să punem biciul pe ăia de au râurile de se spală aur, să poprim argintăria, să luăm noi negoțul cu vin - ai văzut ce de denari se mișcă în negustoria asta? – Bine, facem cum vrei tu, dar lasă-mă să dorm acum, că mai avem de mers. – Dar, zic și cred că mai avem un necaz și mai mare. – Ce necaz? Romanii? Celții? Îi încalec ca pe cai, nu-ți bate capul cu ei, aia e grija mea. Tu fă să asculte prostimea de mine, cum ai zis că poți. – Nu mă, alta, mai groasă și supărătoare. – Ha? Mai supărătoare decât tine, acum? – Mai. Uite, am luat legătura cu zeul, știi tu, ăla mare de sus, de ne-a zis ce și cum să facem. Cât ai soilit tu, am luat niște fumuri de alea bune. – Așa, și? Ceva rău, vreun ucigaș tocmit? – Sunt și de ăia, dar mai încolo. Acum o fost o chestie urâtă, mai tare chiar.

– Zi o dată și dacă pot, o tai ca pe ceapă. – Neah, uite, peste cam fo două mii de ani, o să vină unii să ne dezgroape oasele. – Și ce să facă cu ele? Zamă? – Nu fi prost cum te știu, numa la mâncare îți stă capul. Or să ne ia tot ce avem și or să le pună în saci, prin temnițe, beciuri și hrube. – Dar de ce? – N-am putut vedea așa de amănunțit, doar că parcă nu-mi place, sculele dacă ni le iau, treacă meargă, dar și pe noi, mă? Nu-mi place și gata. – Și pentru atâta m-ai trezit? – Da, că nu-mi place să stau înghesuit în vreo ladă sau sac, uitat în vreun beci. – Treaba ta, zi dacă vrei ceva și nu mă purta aiurea cu vorbe de babe.

– Auzi, m-am gândit că, după ce punem povestea pe roate, cum am zis, să dăm poruncă să ardem morții și să aruncăm cenușa. Măcar să le dăm cu tifla la proşti, dacă n-au cinstire. Fac prinsoare că dacă vor găsi numai romani or să se scarpine ani la rând în cap. Și oricum fustițelor ăstora le place să fie băgaţi în seamă. Să stea ei la periat.

– Cum vrei tu facem, știi că nu mă bag la boscoanele tale. Tu numai zi cine te supără și-l altoiesc fără zăbavă. Ah, să nu uiți, rămâne cum am povestit? Vreau trei muieri tinere, una bălaie, de-a noastră, una roșcată, cum au celţii și una oacheşă, o grecoaică. – Nesătul te-am găsit, nesătul ai să mori. Trei o să ai. Cel puțin! Hai, scoală și strânge boarfele. Azi trecem munții.