TEATRU
TEXT DE HORIA GHIBUŢIU
CINCI SPECTACOLE ALTFEL În anul în care școala, munca, dacă nu și viața s-au mutat online, Festivalul Național de Teatru a găzduit o ediție altfel (ediția a 30-a, 22-29 noiembrie 2020). Iată cinci dintre transmisiunile remarcabile. „Drumul trilogiei” - Andrei Șerban (secțiunea Spectacolul ascuns). Film-portret despre regizorul de teatru Andrei Șerban. Filmul surprinde procesul de creație și modul de lucru al lui Șerban, în timpul punerii în scenă a spectacolului itinerant „Trilogia antică” („Trilogia antică – Medeea”, „O Trilogia antică – Electra”, „Trilogia antică – Troienele”) la Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București în anul 1990. Îndeobște mă feresc de cuvintele mari, dar nu și când mă refer la (re)venirea lui Andrei Șerban în teatrul românesc. „Trilogia” e, socot, cel mai marcant spectacol din istoria teatrului românesc. Trei decenii mai târzii, continui să cred că n-am fost pregătiți de un asemenea șoc cultural și n-am știut să-l prețuim la adevărata, inestimabila, sa valoare. Ceea ce a făcut Andrei Șerban în 1990, subliniez, înaintea vremurilor, rămâne un reper al teatrului universal și un deschizător de drumuri pentru slujitorii Thaliei de atunci încoace. Șerban e Peter Brook-ul nostru, ne-a arătat drumul, adevărul și viața. „Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?” de Cătălin Ștefănescu, după romanul „Moromeții” de Marin Preda, cu Marcel Iureș și George Mihăiță, un spectacol de Alexandru Dabija, Teatrul ACT București (secțiunea arta ACTORULUI mare). Am râs și am lăcrimat cu Iureș și cu Mihăiță, care aduc pe scenă pasiunea unor „trăiriști“, cum numai actorii increați reușesc, pe care-ți vine să-i iei acasă, să-i rogi să-și mai sumeată o data nădragii precum Cocoșilă ori să-și netezească părul, înainte să se așeze la masă, cu smerenia celui ce s-ar ruga și totuși nu s-ar ruga, Moromete ăl bătrân. M-am delectat cu această meditație despre prostie și despre lipsa recunoștinței față de părinți, ceea ce tot aia e. M-am entuziasmat pentru că domnul regizor Dabija frizează excelența având curajul de a o lua pe arătură în buricul târgului. PAGINA
34
foto © Florin Ghioca
„Regele moare” de Eugène Ionesco (secțiunea FNelinișteT). Montat de regizorii Andrei și Andreea Grosu la TNB după textul lui Eugène Ionesco, „Regele moare” e un spectacol de o majestuoasă vitalitate. O punere în scenă care evidențiază marea artă interpretativă și înțelegerea profundă a unui text de referință. Literalmente îl ador pe Rebengiuc pentru rolul din „Regele moare” – merită savurată fiecare realizare interpretativă a sa. Fiecare silabă, fiecare expresie, fiecare pas pe care-l face pe scenă acest actor inegalabil, într-o demonstrație impecabilă despre arta nemuririi artistice. Îl ador și pe actorul de film (menționez doar două capodopere ale cinematografiei românești, „Pădurea spânzuraților” și „Moromeții”). Când l-am văzut întruchipându-l pe Apostol Bologa, țin minte că m-a frapat asemănarea cu tatăl meu: slăbănog, năsos, blond… Teribil aveam să mă amuz aflând că de fapt, în platou, actorului i se lipise un tul de nas ca să pară cârn, i se oxigenase părul, iar macheozele munceau din greu să-i accentueze ochii (conform „De-a dreptul Rebengiuc” de Simona Chițan și Mihaela Michailov). Adaug că îl ador, deopotrivă, și pe cetățeanul care a scos după Revoluție un sul de hârtie igienică, și pe cel resemnat ulterior („o să mor tot în comunism! Credeam că nu…”). www.zilesinopti.ro
