CINCI SPECTACOLE ALTFEL

În anul în care școala, munca, dacă nu și viața s-au mutat online, Festivalul Național de Teatru a găzduit o ediție altfel (ediția a 30-a, 22-29 noiembrie 2020). Iată cinci dintre transmisiunile remarcabile.

„Drumul trilogiei” - Andrei Șerban

(secțiunea Spectacolul ascuns). Film-portret despre regizorul de teatru Andrei Șerban. Filmul surprinde procesul de creație și modul de lucru al lui Șerban, în timpul punerii în scenă a spectacolului itinerant „Trilogia antică” („Trilogia antică – Medeea”, „O Trilogia antică – Electra”, „Trilogia antică – Troienele”) la Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București în anul 1990. Îndeobște mă feresc de cuvintele mari, dar nu și când mă refer la (re)venirea lui Andrei Șerban în teatrul românesc. „Trilogia” e, socot, cel mai marcant spectacol din istoria teatrului românesc. Trei decenii mai târzii, continui să cred că n-am fost pregătiți de un asemenea șoc cultural și n-am știut să-l prețuim la adevărata, inestimabila, sa valoare. Ceea ce a făcut Andrei Șerban în 1990, subliniez, înaintea vremurilor, rămâne un reper al teatrului universal și un deschizător de drumuri pentru slujitorii Thaliei de atunci încoace. Șerban e Peter Brook-ul nostru, ne-a arătat drumul, adevărul și viața.

„Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?”

de Cătălin Ștefănescu, după romanul „Moromeții” de Marin Preda, cu Marcel Iureș și George Mihăiță, un spectacol de Alexandru Dabija, Teatrul ACT București (secțiunea arta ACTORULUI mare). Am râs și am lăcrimat cu Iureș și cu Mihăiță, care aduc pe scenă pasiunea unor „trăiriști“, cum numai actorii increați reușesc, pe care-ți vine să-i iei acasă, să-i rogi să-și mai sumeată o data nădragii precum Cocoșilă ori să-și netezească părul, înainte să se așeze la masă, cu smerenia celui ce s-ar ruga și totuși nu s-ar ruga, Moromete ăl bătrân. M-am delectat cu această meditație despre prostie și despre lipsa recunoștinței față de părinți, ceea ce tot aia e. M-am entuziasmat pentru că domnul regizor Dabija frizează excelența având curajul de a o lua pe arătură în buricul târgului.

foto © Florin Ghioca

„Regele moare” de Eugène Ionesco (secțiunea FNelinișteT). Montat de regizorii Andrei și Andreea Grosu la TNB după textul lui Eugène Ionesco, „Regele moare” e un spectacol de o majestuoasă vitalitate. O punere în scenă care evidențiază marea artă interpretativă și înțelegerea profundă a unui text de referință. Literalmente îl ador pe Rebengiuc pentru rolul din „Regele moare” – merită savurată fiecare realizare interpretativă a sa. Fiecare silabă, fiecare expresie, fiecare pas pe care-l face pe scenă acest actor inegalabil, într-o demonstrație impecabilă despre arta nemuririi artistice. Îl ador și pe actorul de film (menționez doar două capodopere ale cinematografiei românești, „Pădurea spânzuraților” și „Moromeții”). Când l-am văzut întruchipându-l pe Apostol Bologa, țin minte că m-a frapat asemănarea cu tatăl meu: slăbănog, năsos, blond… Teribil aveam să mă amuz aflând că de fapt, în platou, actorului i se lipise un tul de nas ca să pară cârn, i se oxigenase părul, iar macheozele munceau din greu să-i accentueze ochii (conform „De-a dreptul Rebengiuc” de Simona Chițan și Mihaela Michailov). Adaug că îl ador, deopotrivă, și pe cetățeanul care a scos după Revoluție un sul de hârtie igienică, și pe cel resemnat ulterior („o să mor tot în comunism! Credeam că nu…”).

„Freak Show”, un spectacol de și cu Florin

Piersic Jr (secțiunea arta ACTORULUi mare). Ceea ce am putut vedea, special pentru această ediție FNT, a fost transformarea unui spectacol de teatru într-un film. “Freak Show” e un manifest. Anti-kitsch, anti-inegalități sociale, anti-ipocrizie, anti-bravadă, anti-fanfaronadă academică, ba chiar anti-consumerism. Pilduitor pentru convingerile lui Piersic fiul, piticul de grădină ne oferă una dintre cheile spectacolului: ciudații suntem noi, cei care au conceput ceva kitschos și inutil, cum sunt prea multe dintre lucruri în mileniul ăsta. Ca să păcălim lumea? Ca să ne păcălim pe noi înșine? Piticul de balcon sau de sufragerie, cu pipa spartă sau ba, știe cu siguranță răspunsurile. Reușita artistului nu e reprezentată numai de un detaliu relativ minor – spectacolul e poate cel mai elaborat și mai profesionist oneman-show de pe piață -, ci și de faptul că și-a întrecut mentorul și părintele: cu multă vreme în urmă, Florin Piersic intra în pielea mai multor personaje, schimbând uluitor mimica, dicția, accentul, gestica, totul. Numai că Piersic Sr. juca în acele scheciuri TV după texte celebre ale unor autori consacrați. Juniorul și-a scris și regizat singur textele și, în ansamblul celor 13 tablouri vivante din „Freak Show“, dincolo de interpretarea sa magică, de grăitor inteligent și de seamă al scenei românești, putem descoperi un autor greu de proze scurte despre tragicomedia tranziției autohtone.

foto © Florin Ghioca foto © Florin Ghioca

„Furtuna” - Alexander Morfov (secțiunea FNeuitareT). „Furtuna” regizorului bulgar Alexander Morfov, o îndrăzneață interpretare postmodernistă a stilului de a face teatru în teatru, a înnobilat cea mai mare scenă din România. Spectacolul e o piatră prețioasă, șlefuită pe fiecare fațetă, fie că vorbim despre viziunea regizorală, despre jocul actorilor (marele István Téglás e Ariel, Mihai Călin e un Caliban premiat, iar Ion Caramitru e un Prospero-Einstein la apogeu), despre decor sau despre jocul de lumini. Semnalez excelenta ilustrație muzicală – Sașa Morfov o semnează la fiecare spectacol al său, iar selecția e atât de reușită, după gustul meu, că i-aș sugera să-și pună playlist-urile pe YouTube, ca să se bucure cât mai mulți de ele. Așa cum în timpul spectacolului sunt secvențe vizuale inefabile, izvorând din îmbinarea actului regizoral cu tehnica actoricească (scena talazurilor din timpul furtunii, scena în care Ariel dirijează nălucile ce cântă la hârtii mototolite), așa e ilustrația muzicală: „Carmina Burana”, „Lux Aeterna”, „Ummagumma” și laitmotivul „Lighthouse” (Patrick Wilson) se completeză reciproc, până la eufonie. Rar am ascultat ceva mai impresionant într-un spectacol de teatru realizat în România.