ARTA FERICIRII
ALINA PERRIN
i
Dilema Prizonierului
Ironic, dar adevărat, în cadrul unui studiu (Cohen, 2003), un grup de cercetători a administrat virusul răcelii unor voluntari sănătoși cu obiectivul de a verifica legătura dintre fericirea individuală și rezistența sistemului imunitar. După 5 zile de carantină, voluntarii cei mai fericiți au demonstrat o rezistență mai mare la răceală.
Acest studiu mi se pare extrem de revelator în situația actuală. La toate nivelurile, de la individ până la națiuni, cu toții dorim să fim bine, să fim fericiți. Acesta este scopul pe care oamenii l-au urmărit de-a lungul timpului (I). Modalitățile adoptate însă pentru a ajunge la această stare de bine ne-au adus la limita modelului (II), iar alegerile pe care le facem în prezent vor impacta radical viitorul (III).
(I) Scopul omenirii. O scurtă istorie a fericirii. Despre arta de a trăi bine se vorbește de 2.500 de ani. Grecii antici vorbeau de eudaimonia, un bun daimon, un 50 |
înger păzitor sau să fii născut sub o stea norocoasă. Apariția creștinismului a schimbat dezbaterea întrucât, pentru acesta, adevărata fericire nu se poate găsi decât în viața de apoi. Abia în secolul Luminilor, Saint Just a scris: „fericirea este o idee nouă în Europa”. Este epoca în care „căutarea fericirii” a fost înscrisă în Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii (1776) ca drept inalienabil. Secolul XIX însă, în timp ce aspirația la progresul social lua amploare, a dat naștere unui curent critic la adresa acestei căutări. Nefericirea părea mult mai autentică. Căutarea fericirii, percepută ca o grijă a burghezilor de a accede la confort este în consecință disprețuită. Flaubert dă o definiție plină de ironie: „Să fii prost, egoist și sănătos: iată cele trei condiții pentru a fi fericit. Dar, dacă prima lipsește, totul e pierdut.” Apoi s-a adăugat o critică și mai radicală: în definitiv, căutarea fericirii nu duce nicăieri. Fie pentru că fericirea nu ține decât de sensibilitatea individului (Schopenhauer)
sau de condițiile sociale și economice (Marx), fie pentru că fericirea este o stare fugitivă, un „fenomen episodic” (Freud). Dramele secolului XX i-au făcut pe intelectualii europeni și mai pesimiști, chestiunea angoasei devenind centrală în lucrările lor (Heidegger și Sartre), iar căutarea fericirii a căzut în desuetudine ca o utopie. Dar, după ce marile ideologii politice și-au arătat inaptitudinea de a face lumea mai bună și, prin prăbușirea lor, au subminat încrederea în progres – mit fondator al modernității – chestiunea fericirii a ieșit din nou la suprafață.
(II) Modalitățile de atingere a scopului. La limita modelului. Lumea a ajuns la limita modelului nu astăzi, din cauza pandemiei. Eram deja de ani buni în pragul schimbării de paradigmă. Progresul a adus, într-adevăr, eliberarea de greutatea muncii fizice și, parțial, de tributul plătit naturii, dar asta nu a împiedicat atrocitățile. Noile ideologii au eșuat în misiunea de a face lumea mai bună, iar contextul economic
