Cum construim comunități trans reziliente în zona noastră, de Patrick Brăila

Cum construim comunități (trans) reziliente în zona noastră

Autor: Patrick Brăila

Acest document este o scrisoare venită din experiența mea în lucrul cu persoane trans din ultimii 7-8 ani, mai degrabă decât un ghid metodologic. De altfel, nu cred că poate exista un ghid metodologic despre cum să formezi comunități, deoarece componentele esențiale care țin oamenii sudați sunt organice, viscerale, ceva ce nu poate fi învățat eficient din niciun material didactic. În aceeași măsură, sper ca această scrisoare să nu fie exhaustivă, pentru că văd, la fel, acest document ca pe un produs organic, supus ajustărilor, schimbărilor, îmbunătățirilor în timp. O scrisoare deschisă și personală, cu alte cuvinte.

DRAGOSTEA PENTRU OAMENI

Este elementul fără de care nu se poate face activism pentru drepturile omului. Mai exact, dragostea pentru oamenii pentru care lupți. Dacă nu vine firesc, ca o dorință de a schimba ceva în bine pentru cei ca tine, va eșua încă din fașă. Mai mult, dacă dorința de activism nu e autentică, adică dacă maschează o avidă sete de vizibilitate și recunoaștere publică, nu doar că își pierde eficiența, ci devine dăunătoare și găunoasă în scopul ei. Și, sunt convins, istoria nu o va consemna. Acest „ceva”, menționat mai sus, ar fi bine să fie rezultat din context, realist în timp și ca resurse și finit. Dacă ne propunem doar „să facem lumea un loc mai bun”, burnout-ul ne va lovi înainte să aflăm ce ne-a lovit. „Ce ne-am face fără cuvinte” sau importanța vocabularului Chiar dacă felul în care comunicăm nu se bazează în totalitate pe cuvinte, ele sunt un factor extrem de important în munca noastră. Și pentru că e așa, cuvintele pot lovi sau pot alina, iar asta depinde nu atât de mult de cunoaștere, cât de intenția cu care le folosim. Însă, cuvintele specifice de care ne ajutăm ca să ne definim constituie un vocabular și acest vocabular este una dintre uneltele cele mai la îndemână, cele mai simplu de accesat și cu reverberație puternică. Eu însumi am fost ajutat de cuvinte. Până să descopăr termenul trans sau transgender, spuneam despre mine că sunt un bărbat. Și atât. Nu mi-am atribuit și nu m-am identificat niciodată cu termenul transsexual. Asta și pentru că acest termen a căpătat în timp un sens peiorativ, exotizant, folosit cu senzaționalism în emisiuni, articole, filme, piese de teatru, în spațiul public. În plus, făcea referire la femei trans, bărbații trans fiind, cel puțin în spațiul românesc, inexistenți public până în 2013. Când mi-am însușit identitatea de bărbat trans, am acceptat, în

mintea și sufletul meu, faptul că experiența mea, biologică și socială, e foarte diferită de cea a unui bărbat cis. M-a ajutat să dărâm, pas cu pas, tot ce am absorbit din mediul în care am crescut, din societate, acele tipare care m-au ținut blocat cea mai mare parte a vieții mele și, dărâmându-le, să pot construi apoi, pe o fundație nouă, sinele meu autentic. După ceva timp, am realizat că această căutare, această auto-identificare e un proces continuu, care poate se va opri (sau nu) cândva în timpul vieții mele. Așa se face că, atunci când am aflat despre non-binaritatea de gen, mi-am atașat identității mele încă două cuvinte: bărbat trans aproape binar. Împăcarea dobândită mi-a permis să merg mai departe, să cercetez curios orientarea mea romantică, sexuală, apoi să aflu despre non-monogamie și kink. Nu știu ce va urma, dar sunt bucuros să aflu, pentru că, definindu-mă, m-am împăcat cu mine, împăcândumă cu mine, am vindecat transfobia mea internalizată. Menționez asta pentru că încă observ multe persoane trans care se luptă cu transfobia lor internalizată, care le împiedică să-și trăiască viața în pace și armonie. Iar datoria noastră, a activiștilor trans și a organizațiilor și grupurilor LGBTQIA+ este de a crea spații sigure pentru persoane trans, fie ele virtuale sau fizice, fie ele doar în cadrul unei întâlniri, al unui eveniment sau un spațiu permanent. Cuvintele specifice, folosite în mod obișnuit mai fac ceva important. Ele scot subiectul trans dintr-un obscur al subiectelor publice și îl împing către uzual. Dacă ne imaginăm niște cercuri concentrice, unite ca într-un labirint și ne gândim că în punctul central al acestui labirint se află subiecte banale, precum, să zicem, vremea, persoanele trans până nu demult se aflau în afara ultimului cerc sau atingeau tangențial ultimul cerc. În ultimii ani, prin materialele de presă, prin schimbarea vocabularului în media (am văzut cum termenii transgender și trans au înlocuit „infamul” transsexual), prin înmulțirea conținutului despre persoane trans, subiectul a pătruns în cercurile labirintului, însă mai are cale lungă până în centru. Felul în care vorbim despre persoane trans și frecvența cu care o facem va rezulta în mai mult conținut bun, va face banal subiectul și va împinge, încet-încet, temele specifice comunității către punctul central. S-ar putea să vedem, în viitor, o reapropiere de termenul transsexual, așa cum se întâmplă deja cu termenul queer. Înțeleg și respect (și voi lua parte la) lupta de a lua înapoi și de a face al nostru ce a fost folosit împotriva noastră cu parșivitate sau indiferență. Pentru un glosar de termeni, poți vizita https://transinromania.ro/.

TRANZIȚIA

e, din punctul meu de vedere, momentul când începe viața unei persoane trans. Până atunci, poate fi vorba de supraviețuire, nicidecum de a trăi. Însă o tranziție fără sprijinul corespunzător, pentru că nu se poate face pe cont propriu, poate deveni o nouă cauză a durerii. Tranziția poate fi de trei feluri, care pot fi conectate sau nu, în orice combinație posibilă: socială, medicală, juridică. Tranziția socială, adică atunci când o persoană trans înțelege și își asumă în sinea sa identitatea trans, începe să le spună și celorlalți despre asta, alege prenume și pronume noi și adoptă (sau nu) o expresie de gen corespunzătoare, e un prim pas necesar și important. Pentru unele persoane trans, în special non-binare, gender fluid, agender, genderqueer, genderfuck, tranziția socială poate fi de ajuns. În cazul acesta, suportul, înțelegerea și respectul celor din jur, mai ales celor dragi, e crucial.

Tranziția medicală se referă la dorința de a accesa servicii de sănătate specifice persoanelor trans, fie ele de natura endocrinologică (suprimarea pubertății, terapia de substituție hormonală) sau chirurgicală(operații de feminizare sau masculinizare asupra feței, pieptului și/ sau a organelor genitale). Tranziția juridică se referă la parcurgerea procedurilor juridice pentru schimbarea indicatorilor de gen din actele de stare civilă: prenume, CNP, indicator de sex. Mai multe despre tranziție găsiți aici: https://transinromania.ro/tranzitie/ . Orice aspect al tranziției nu trebuie condiționat de celelalte două. Și pentru că viața unei persoane trans începe odată cu tranziția, noi, ca activiștix, fie individual, fie în organizațiile și grupurile din care facem parte, trebuie să gândim căi ușoare prin care să facilităm accesul persoanelor trans la tranziție. Asta se poate realiza prin câteva exemple: Consiliere unu-la-unu, fie între activistx-persoana trans, fie de către un psihoterapeut cunoscător-persoana trans. Organizarea unui grup de suport pentru persoane trans (coordonat de un psihoterapeut). Organizarea unui grup de suport pentru familiile persoanelor trans. Crearea unor ateliere de informare cu specialiști din domeniul sănătății pe chestiuni medicale specifice persoanelor trans. Întocmirea unor baze de date cu specialiști trans friendly (din orice domeniu), la care să aibă acces și să poată contribui persoane trans. Crearea unui dialog cu avocați dispuși să reprezinte în instanță persoane trans pentru recunoașterea juridică a identității de gen și informarea lor cu materiale utile sau sub instruirea altor specialiști juridici cu experiență.

MIZA CEA MAI MARE: AUTODETERMINAREA

adică dreptul fiecărei persoane de a decide pentru sine, de a putea lua decizii sigure și informate despre propria persoană și despre tranziția sa. În prezent, prin procedurile medicale și juridice stufoase, intruzive și uneori abuzive, cuvântul persoanei trans nu contează. Pentru a putea tranziționa, o persoană trans are nevoie de raport psihiatric, scrisori medicale, proces în instanță, avocat, procuror, judecător, investigații amănunțite, mult timp. Tranziția juridică e strâns legată de tranziția medicală. Impunerea dreptului la autodeterminare nu se poate face decât de către persoanele trans dispuse să vorbească despre sine, să organizeze evenimente, ateliere, să facă acțiuni de advocacy și să coaguleze oameni din domenii cheie. Nimic despre noi fără noi trebuie să fie miza oricărei acțiuni pentru bunăstarea și drepturile persoanelor trans. Cred cu tărie că, chiar dacă ar fi ca totul să fie perfect la nivel procedural/legal pentru persoane trans, adică să existe acces la servicii medicale și hormoni, să existe o procedură administrativă simplă de schimbare a actelor, să existe o lege anti-discriminare bine pusă la punct, să existe un

sistem coerent de identificare, raportare și pedepsire a infracțiunilor motivate de ură, activismul trans nu s-ar putea opri. Cred că cea mai importantă latură a activismului trans e awareness-ul, lupta pentru vizibilitate, respect și demnitate. Relația cu presa este pe cât de necesară, pe atât de obositoare. Consider că sunt indispensabile parteneriatele informale, de durată cu jurnaliști buni. Din punctul meu de vedere, un jurnalist bun e acela care acordă la fel de multă importanță și cercetării și realizării materialului, care își alocă timp și are capacitatea de a asculta, care se apropie cu respect și empatie de subiectul său și care înțelege că rolul său nu e doar de informator, ci și de educator al audienței sale. Acela care nu mai crede că jurnalismul e obiectiv. De jurnaliști avem nevoie în munca noastră, asta e clar. Însă eu prefer întotdeauna un jurnalist bun, cel mai probabil independent sau al unei publicații independente, în locul unui jurnalist al unei publicații/televiziuni cu audiență mare și timp puțin. Un material de presă bun va pune o cărămidă mai stabilă în construcția reprezentării corecte a persoanelor trans. Va rămâne în timp ca reper și va fi mult mai greu de combătut, contrazis, criticat prin comentarii transfobe. Activitatea de a vorbi despre noi, întâi în nume personal, apoi ca reprezentantx al comunității, a stat la baza coagulării comunității trans, în special a comunității persoanelor trans AFAB (assigned female at birth). Observ cu tristețe cum, în continuare, persoanele trans AMAB nu reușesc să se coaguleze în grupuri și comunități puternice. În tot acest timp, m-am întrebat de ce și cred că am găsit câteva explicații. Primul comunicator public al identității trans masculine a fost Sasha Ichim, fondatorul TRANSform. Odată cu începerea terapiei hormonale, a ieșit public și a povestit despre el în 2013, anul în care a și înființat TRANSform. Pentru că au apărut aceste informații în spațiul public și pentru că a avut disponibilitatea și bunătatea de a vorbi cu alți bărbați trans care au văzut în el un reper, comunitatea s-a format și a început să crească. Deși am fost acolo, în umbră, în tot acest timp, eu am căpătat curajul să ies public abia după ce am început tranziția mea hormonală, câteva luni bune mai târziu și astfel mai mulți oameni au ajuns în comunitate prin mine. Ce am făcut amândoi, și Sasha, și eu, a fost să întâmpinăm oamenii care veneau către noi cu blândețe, empatie, înțelegere și iubire. Asta le-a dat și lor curaj să vorbească despre ei, să caute doctori, să anunțe în comunitate luptele lor și să fie mai departe acolo pentru alții. Deși uneori ne sufoca și pe noi furia, nedreptatea și neputința, avem siguranța că rămânem în asta împreună, ca frați, că facem toate eforturile să transformăm furia noastră în muncă făcută cu drag și îndârjire. În timp, prietenia și dragostea dintre noi n-a făcut decât să crească, iar noi am avut grijă să arătăm asta în jurul nostru. În grupurile noastre, pe Facebook, pe Whataspp, sunt acum peste 200 de bărbați și băieți trans, persoane trans masculine non binare sau pur și simplu persoane trans AFAB, iar responsabilitatea armoniei în aceste grupuri e împărțită între mai mulți oameni care au fost de acord să își asume rolul de administratori ai acestor grupuri. Am înțeles, cred, că cel mai bun mod de a păstori aceste grupuri este prin forța propriului exemplu și prin capacitatea de a împărți sarcini și de a cere ajutor. Nu ne numim lideri, suntem permanent atenți ca niciun alt subgrup să nu acapareze discuția și să facem loc oricui simte că ar vrea să facă parte, prin identitatea sa, din aceste grupuri. Suntem egali și atenți ca acest aspect să fie înțeles de toată lumea. Atunci când izbucnesc scandaluri (care sunt inevitabile și rare) intervenim cu vehemență și drag și reușim să le dezamorsăm rapid.

Intersecționalitatea e atributul de la care nu facem niciodată abatere, avem grijă să fim conștienți de privilegiile noastre (atunci când le avem), să ne recunoaștem diferențele de putere dintre noi și să fim atenți constant la multiplele noastre identități. Metamorfozele comunității din care fac parte au fost: bărbați trans, băieți și bărbați trans, persoane trans masculine non-binare, persoane trans AFAB. Printre noi sunt persoane heterosexuale, gay, bi sau pansexuale, prea puține persoane rome, musulmani, ortodocși, emigranți și imigranți, persoane cu dizabilități, persoane neurodivergente, persoane cu corpuri diverse, cu statuturi sociale diverse, persoane din organizații diferite.

ACTIVIȘTIX TREBUIE SĂ TRĂIASCĂ BINE!

Trăim în acest context, în această țară, în care activismul trans (sub orice formă ar fi) nu există ca muncă recunoscută legal și în care, în organizații, traiul e prost. Dacă vrem ca munca noastră să fie sustenabilă, aceste lucruri trebuie să se schimbe. Realitatea este că există mulți oameni dispuși să lucreze full-time în organizații, ca facilitatori comunitari, în loc să se obosească în job-uri epuizante și prost plătite și să facă activism în timpul liber. Realitatea e și că organizațiile trăiesc din proiecte centrate mai mult pe activități, indicatori și obiective, pe bugete acoperite de finanțatori care nu par să înțeleagă necesitatea remunerării bune a unor oameni. Iar o remunerație bună trebuie să se traducă în acoperirea nu doar a costurilor de trai decent ci, în cazul unor activiștix trans, și pe cheltuieli care să acopere eventuale costuri medicale care nu sunt (încă) acoperite de asigurarea de sănătate,precum și costuri juridice. Dacă nu ne creăm acest mindset, în care oamenii sunt remunerați corespunzător, adică dacă nu ne educăm finanțatorii să înțeleagă aceste aspecte, ajungem să avem activiștix care nu numai că trăiesc în precaritate, dar care se vor confrunta, destul de devreme în munca lor, cu

BURNOUT-UL

Reziliența se crează atunci când ne autoeducăm și înțelegem că binele personal e esențial în munca noastră și în bunăstarea comunităților pentru care muncim. Metafora perfectă pentru asta e acel mic set de reguli de dinainte de fiecare zbor cu avionul: ni se spune cum să ne punem corect centura de siguranță și cum, în cazul unei depresurizări în cabină, dacă însoțim copii, să ne punem noi întâi masca de oxigen care coboară din plafon și apoi să le-o poziționăm corect copiilor. Adevărul e că nu putem să facem activism eficient fără să avem (sau să învățăm pe parcurs să avem) grijă de noi. Munca aceasta, pe care am ales să o facem, va deveni ineficientă, superfluă. Trebuie să ne preocupăm de sănătatea noastră fizică și mintală, de bunăstarea noastră, trebuie să învățăm să ne dăm voie să ne mai și oprim din activism și să facem lucruri care ne relaxează și deconectează, fie că vorbim de somn, sport, plimbări, jocuri, petreceri, orice. Trebuie să ne antrenăm mintea să-și pună pauză de la nevoile comunității, să colinde puțin în relaxare, pentru a se putea întoarce proaspătă într-o muncă grea, solicitantă și de durată. Trebuie să ne tratăm corpurile cu blândețe și să nu uităm să fim omul pe care am fi avut nevoie să îl întâlnim în cele mai negre perioade ale vieții noastre. Se prea poate să apară momente când vom trebui să punem în balanță dacă e necesar, pentru binele grupului, să excludem pe cineva din comunitate. Pe cineva care destabilizează

grupul și oamenii, care acaparează resursele, care împrăștie ură și care nu răspunde metodelor diverse și repetate de a-și corecta comportamente toxice. În primul rând, în funcție de dinamica și organizarea comunității, se prea poate să fie nevoie, încă de la început, de trasarea unui set de reguli. E o primă măsură de siguranță. Apoi, se poate interveni punctual, în privat, cu atenționări și limite. Deși nimeni nu-și dorește ca altcineva să fie lăsat în urmă, uneori asta e singura soluție. Responsabilitatea acestei decizii și responsabilitatea de a informa ceilalți oameni despre această decizie trebuie asumată și împărțită. Vedem cum, în ultimul timp, se practică tot mai mult call out-ul, adică atunci când cineva e acuzat public de un abuz. Cancel culture începe să prindă amploare și la noi. E o chestiune care trebuie înțeleasă și aprofundată, tocmai pentru a nu îi da voie să devină o practică în interiorul comunităților noastre, pentru că nu aduce decât divizare, alienare și durere, ne consumă resurse și ne face să uităm care ne sunt, cu adevărat, cei potrivnici. Pentru oricine care vrea să aprofundeze subiectul, o recomand pe Clementine Morrigan: https://www.clementinemorrigan.com/ https://www.instagram.com/clementinemorrigan/ Las aici și câteva întrebări, pe care le păstrez și eu mereu în minte și la care încerc constant să găsesc răspunsuri: – Ce pot greși ca activistx? – Când și cum îmi dau seama că trebuie să mă opresc? – Îmi știu limitele? Reușesc să le comunic și celorlalți? – Am grijă de mine? – Ce-mi lipsește? – Cât mă afectează greutățile celorlalți și cum pot să mă protejez? – Mă odihnesc? – Îndrăznesc să cer? – Mă simt bine în comunitatea/comunitățile din care fac parte? – Am (nevoie de) mentori? – Care-s principiile și valorile mele? –...

În încheiere, următorul punct:

Cum poți să fii un aliat mai bun?

La această întrebare nu am decât un răspuns:

Învață să asculți.