Nediscriminarea în accesul la servicii de sănătate Situaţii practice și documentarea încălcărilor de drepturi, de Iustina Ionescu

Nediscriminarea în accesul la servicii de sănătate. Situaţii practice și documentarea încălcărilor de drepturi

Autor: Iustina Ionescu

PARTEA ÎNTÂI:

Nediscriminarea în accesul la servicii de sănătate. Situaţii practice

Prezentarea sesiunii: Sesiunea îşi propune să pună bazele noţiunilor legale privind dreptul la sănătate în condiţii de nediscriminare în contextul HIV, prin discutarea şi analizarea unor situaţii practice mai des întâlnite şi a remediilor existente. Scopul sesiunii: să învăţaţi să recunoaşteţi cel mai des întâlnite cazuri de discriminare în domeniul dreptului la sănătate şi să puteţi recomanda accesarea unor posibile remedii. La începutul sesiunii am rulat un clip video UNAIDS despre situaţii de discriminare în accesul la servicii de sănătate, din interviuri cu personal medical şi persoane care trăiesc cu HIV, realizat în cadrul campaniei Agenda for zero discrimination in health care | UNAIDS. De asemenea, am ascultat-o pe Alina Dumitriu, activistă şi persoană care facilitează accesul la servicii şi tratament pentru persoanele care trăiesc cu HIV despre cele mai des întâlnite situaţii de discriminare în accesul la servicii de sănătate cu care se confruntă persoanele care trăiesc cu HIV în România. Am introdus care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o situaţie pentru a fi încadrată de lege la faptă de discriminare şi sancţionată conform Legii Antidiscriminare (OG 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare). În general, pentru a demonstra existenţa unei fapte de discriminare sancţionate de lege în legǎturǎ cu dreptul la sǎnǎtate, trebuie demonstrate urmǎtoarele elemente cheie: A. Existenţa unui tratament diferenţiat (deosebire, restricţie, excludere, preferinţă). B. Acest tratament diferenţiat este aplicat unor persoane care se aflǎ în situaţii analoage sau comparabile (situaţiile comparabile pot fi din prezent, din trecut sau chiar ipotetice). C. Tratamentul diferenţiat trebuie să aibă la bază statutul HIV pozitiv. D. Tratamentul diferenţiat trebuie să urmǎrească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a dreptului la sǎnǎtate.

E. Tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate şi necesare. Am luat apoi fiecare element cheie în parte şi l-am trecut printr-o serie de întrebări pe care o persoană care analizează o situaţie, în care se dorește a vedea dacă este sau nu discriminare trebuie să şi le pună pentru a putea încadra corect cazul. Aceste întrebări se pot constitui în check lists pentru ONG-uri prin care să treacă la fiecare caz cu care sunt semnalate, pentru a face o documentare exhaustivă, esenţială pentru monitorizare şi găsirea celor mai bune soluţii legale – căi legale pentru depunerea unor plângeri, elaborarea unor recomandări pentru măsuri de îmbunătăţire a situaţiei, redactarea unor rapoarte de drepturile omului în care sunt redate tipologii de încălcări ale drepturilor omului. Pentru mai multe întrebări şi detalii despre monitorizarea şi documentarea încălcărilor dreptului la sănătate în context discriminatoriu, puteţi accesa această publicaţie: Ghid monitori sanatate.pdf (romanicriss.org)

A. Identificarea tratamentului diferenţiat:

Prin întrebările pe care ni le punem vrem să înţelegem dacă a fost semnalat un tratament diferenţiat, în ce constă acesta, în particular dacă s-a înregistrat o deosebire, restricţie, excludere sau preferinţǎ. Este important să strângem toate informaţiile disponibile prin dosare medicale, informaţii publice, declaraţiile martorilor, ale altor persoane, alte dovezi, astfel încât să putem descrie documentat în ce constă excluderea, restricţia, preferinţa sau deosebirea şi cine este responsabil din punct de vedere juridic pentru tratamentul diferit. În cazul persoanelor care trăiesc cu HIV, acestea se confruntă cu situaţii în care personalul medical le refuză îngrijiri generale de sănătate, care nu au legătură cu HIV, ca de exemplu servicii stomatologice, ginecologice, de medicină generală, precum şi intervenţii chirurgicale.

B. Identificarea situaţiei comparabile

Prin întrebările pe care ni le punem vrem să comparăm felul în care a fost tratată persoana care trăieşte cu HIV, spre deosebire de ceilalţi pacienţi sau persoane, pentru a putea identifica anumite diferenţieri în detrimentul persoanei care trăieşte cu HIV, dacă acestea există. De exemplu, persoana care trăieşte cu HIV a fost refuzată de la operaţia la rinichi de care avea nevoie, în timp ce alţi pacienţi au fost primiţi şi operaţi.

C. Identificarea criteriului pe baza cǎruia s-a aplicat tratamentul diferenţiat

Prin întrebările pe care ni le punem vrem să identificăm dacă tratamentul diferenţiat aplicat se datorează statusului HIV pozitiv sau altor împrejurǎri şi să putem argumenta dacă tratamentul diferit afectează doar o singurǎ persoanǎ care trăieşte cu HIV sau mai multe persoane care trăiesc cu HIV sau întreaga comunitate de persoane care trăiesc cu HIV, dacă statusul HIV pozitiv, evident sau cunoscut, în cazul victimei. În sensul de mai sus ne ajută să verificăm pe baza dovezilor strânse dacă personalul medical a folosit explicit expresii, afirmaţii, cuvinte, sintagme legate de statusul HIV pozitiv al victimei. În contextul criteriului de discriminare, am discutat cu participanţii o întrebare despre diferenţa dintre discriminarea multiplă şi discriminarea intersecţională.

Discriminarea multiplă, prin adăugarea mai multor criterii de discriminare este atunci când o persoană este refuzată de la înscrierea la medicul de familie din cauza statusului său HIV pozitiv şi a faptului că este de etnie romă şi i se adresează injurii în legătură cu ambele aspecte (discriminare pe criteriul HIV pozitiv şi pe criteriul etniei). Discriminarea intersecţională este atunci când nu poate fi identificat un singur criteriu (sau mai multe) pentru care o persoană a fost tratată diferit în raport cu alte persoane aflate în situaţii comparabile, ci este vorba despre faptul că persoana are de suferit în exercitarea drepturilor sale tocmai pentru că însumează o serie de dezavantaje care provin din faptul că este identificată ca aparţinătoare a acelor grupuri expuse discriminării – de exemplu o femeie însărcinată care trăieşte cu HIV şi este de etnie romă se poate confrunta cu discriminare intersecţională când medicul nu îi comunică informaţii despre prevenirea transmiterii HIV de la mamă la făt, presupunând că aceasta nu ar putea să le pună în practică în contextul socioeconomic şi locativ în care se găseşte (un bărbat de etnie romă nu s-ar putea afla într-o situaţie comparabilă deoarece serviciile de sănătate maternă sunt destinate exclusiv femeilor, medicul nu ar fi făcut probabil o presupunere de acest tip dacă era vorba despre o femeie care trăieşte cu HIV şi nu este de etnie romă, iar o femeie de etnie romă care nu trăieşte cu HIV nu s-ar fi găsit în situaţia de a avea nevoie de acele sfaturi specifice mamelor care trăiesc cu HIV); soluţia în cauză, dacă dificultăţile locative ar fi reale, era ca medicul să încerce să găsească împreună cu femeia acele modalităţi adecvate contextului său special.

D. Identificarea dreptului încǎlcat

Nu orice tratament diferit constituie discriminare, el trebuie să fie în legătură cu anumite drepturi recunoscute de lege sau de convenţii internaţionale. În contextul discuţiei despre nediscriminare în domeniul sănătăţii, pentru a putea argumenta discriminarea trebuie să arătăm care au fost consecinţele tratamentului diferit asupra persoanei în legǎturǎ cu dreptul său la sǎnǎtǎtate, precum alegerea medicului de familie, asistenţa medicală, asigurările de sănătate, serviciile de urgenţǎ sau alte servicii de sănătate.

E. Identificarea justificǎrii

Nu toate situaţiile în care a avut loc un tratament diferenţiat care pune o persoană care trăieşte cu HIV într-o situaţie dezavantajată constituie discriminare sancționată de lege. Se poate ca tratamentul diferenţiat să fi fost justificat de un obiectiv legitim care se urmăreşte a fi atins, dacă metodele prin care se urmăreşte atingerea acelui obiectiv legitim sunt adecvate şi necesare, adică sunt proporţionale cu gravitatea situaţiei. De exemplu: simpla lipsă a unor materiale medicale care să asigure respectarea precauţiunilor universale nu ar trebui să se considere a fi un motiv justificat, dacă este vorba despre un spital acreditat, care funcţionează în condiţii obişnuite şi tratează pacienţi în mod curent – managementul spitalului trebuie să asigure cele necesare pentru ca precauţiunile universale să fie respectate pentru fiecare pacient, indiferent de statutul său HIV. Pentru a şti dacă este sau nu vorba despre un tratament diferit justificat, trebuie să căutăm să răspundem la întrebări precum: Se poate reţine în cauzǎ o justificare pentru tratamentul diferit aplicat? Existǎ o cauzǎ obiectivǎ pentru acest tratament? A fost aceastǎ cauzǎ dincolo de posibilitǎţile reale ale medicului sau a fost o decizie subiectivǎ? Existǎ în cauzǎ un comportament care sǎ fi fost indus datoritǎ atitudinii

victimei? A cooperat victima, a avut o atitudine corespunzǎtoare, politicoasǎ? Au existat reclamaţii împotriva victimei faţǎ de comportamentul propriu? Este refuzul de a acorda serviciul medical, justificat de lipsa instrumentarului medical, medicamentaţiei corespunzǎtoare, aparaturii medicale corespunzǎtoare, a specialiştilor în domeniul respectiv, a personalului calificat? În contextul acestei discuţii despre refuz justificat, am aprofundat cu participanţii discuţia despre câteva prevederi legale utile în legătură cu situaţiile în care este legal refuzul de a acorda îngrijiri medicale:

1. Pentru situaţiile în care personalul medical lucrează pe cont propriu (de exemplu activează într-un cabinet individual) Art. 663 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii

(1) Medicul, medicul stomatolog, asistentul medical/moaşa au obligaţia de a acorda asistenţă medicală/îngrijiri de sănătate unei persoane doar dacă au acceptat-o în prealabil ca pacient, criteriile de acceptare urmând a fi stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei legi. (2) Medicul, medicul stomatolog, asistentul medical/moaşa nu pot refuza să acorde asistenţă medicală/îngrijiri de sănătate pe criterii etnice, religioase şi orientare sexuală sau pe alte criterii de discriminare interzise prin lege. (3) Medicul, medicul stomatolog, asistentul medical/moaşa au obligaţia de a accepta pacientul în situaţii de urgenţă, când lipsa asistenţei medicale poate pune în pericol, în mod grav şi ireversibil, sănătatea sau viaţa pacientului.

Art. 664

(1) Atunci când medicul, medicul stomatolog, asistentul medical/moaşa au acceptat pacientul, relaţia poate fi întreruptă: a) odată cu vindecarea bolii; b) de către pacient; c) de către medic, în următoarele situaţii: 1. (i) atunci când pacientul este trimis altui medic, furnizând toate datele medicale obţinute, care justifică asistenţa altui medic cu competenţe sporite; 2. (ii) pacientul manifestă o atitudine ostilă şi/sau ireverenţioasă faţă de medic. (2) Medicul va notifica pacientului, în situaţia prevăzută la alin. (1) lit. c) pct. (ii), dorinţa terminării relaţiei, înainte cu minimum 5 zile, pentru ca acesta să găsească o alternativă, doar în măsura în care acest fapt nu pune în pericol starea sănătăţii pacientului.

2. Pentru situaţiile în care personalul medical lucrează într-o unitate medical furnizor de servicii de sănătate (de exemplu într-un spital, clinică) Art. 665

(1) Medicul, asistentul medical/moaşa, angajaţi ai unei instituţii furnizoare de servicii medicale, au obligaţia acordării asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate pacientului care are dreptul de a primi îngrijiri medicale/de sănătate în cadrul instituţiei, potrivit reglementărilor legale. (2) Medicul poate refuza asigurarea asistenţei medicale în situaţiile menţionate la art. 664 alin. (1) lit. c).

Art. 666

În acordarea asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate, personalul medical are obligaţia aplicării standardelor terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică în specialitatea respectivă, aprobate la nivel naţional, sau, în lipsa acestora, standardelor recunoscute de comunitatea medicală a specialităţii respective.

Atingerea demnităţii personale în timpul exercitării dreptului la sănătate pe criteriul statutului HIV pozitiv

Dacǎ în timpul exercitǎrii dreptului la sǎnǎtate – fie accesarea unui serviciu medical sau urmǎrirea apǎrǎrii dreptului la sǎnǎtate – persoana este supusǎ unor injurii, gesturi sau declaraţii umilitoare, ostile, intimidante pe criteriul statutului HIV pozitiv, atunci avem de-a face pe lângǎ încǎlcarea discriminatorie a dreptului la sǎnǎtate şi cu atingerea demnitǎţii personale ca formǎ particularǎ de discriminare sancţionatǎ în legislaţia româneascǎ. Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminǎrii, autoritatea naţionalǎ care se ocupǎ cu prevenirea şi sancţionarea contravenţionalǎ a discriminǎrii în România, a stabilit cǎ folosirea anumitor afirmaţii, cuvinte sau sintagme pot fi considerate cǎ aduc atingere dreptului la demnitate al persoanelor de etnie romǎ atunci când sunt utilizate într-un anumit context, raportat la modul, locul, motivul pentru care au fǎcute, impactul şi efectul acestora – „sidos”. Personalul medical are obligaţia conform regulilor de deontologie profesionalǎ sǎ respecte demnitatea persoanei umane, fǎrǎ discriminǎri inclusiv pe motiv de status HIV pozitiv. Câteva întrebări pe care le puteţi adresa unei persoane care se plânge de discriminare, pentru a documenta o astfel de situaţie de abuz, sunt: Încercaţi sǎ vǎ amintiţi exact ce v-a spus personalul medical? Au spus ceva care v-a deranjat/supǎrat? Unde s-au fǎcut gesturile, afirmaţiile respective? Cine mai era de faţǎ? Cum v-aţi simţit când v-au fost adresate afirmaţiile respective? Cum v-au afectat afirmaţiile respective? Ce aţi fǎcut dupǎ aceea? În completarea prevederilor de mai sus, am trecut în revistă cu participanţii şi alte prevederi legale prin care este garantat dreptul de a nu fi supus discriminării în exercitarea dreptului la sănătate. Dreptul de a nu fi supus discriminării în sănătate este garantat în România prin urmǎtoarele prevederi legislative: OG 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare: art.1 alin.2 lit.(iv), art.10 lit.b Legea nr. 95/2006: art.62, 98 (7), 652 (2). Codul deontologic al Colegiului Medicilor din România: art.2, art.3 În cazurile de un pericol social ridicat, în care fapta sau consecinţele faptei sunt grave, poate fi incidentǎ chiar legea penalǎ, de exemplu: Codul penal: art. 184 Vătămarea corporală din culpă, art.296 Purtarea abuzivă, art. 297 Abuzul în serviciu. La finalul sesiunii am discutat despre posibile remedii legale disponibile în România şi modele de plângeri: penală, la CNCD, civilă, care pot fi găsite cu detalii de completare la următorul link: Modele Petitii (antidiscriminare.ro).

Am mai discutat în mod special despre un set de situaţii care privesc adolescenţii, potenţiale victime ale discriminării sau care au nevoie de servicii de informare privind tratamentul, testarea şi alte servicii de sănătate. Cum în România nu mai există reflectat în practică conceptul de servicii de sănătate prietenoase cu tinerii, avem o problemă stringentă privind această categorie de vârstă – minorii sub 18 ani. Regula de bază este că minorii sub 18 ani au nevoie de consimţământul părinţilor pentru a decide cu privire la aspecte esenţiale în legătură cu propria persoană, cum ar fi accesarea serviciilor medicale. Sunt însă câteva excepţii prevăzute de legislaţie: - când este nevoie de o intervenţie medicală de urgenţă (Art.15 din Legea 46/2003 privind drepturile pacientului):

Art. 15

În cazul în care pacientul necesită o intervenţie medicală de urgenţă, consimţământul reprezentantului legal nu mai este necesar. - dacă reprezentatul legal (părintele) refuză o intervenţie medicală pe care furnizorul de servicii medicale o consideră în interesul pacientului – se constituie o comisie de arbitraj de specialitate.

Art. 17

(1)În cazul în care furnizorii de servicii medicale consideră că intervenţia este în interesul pacientului, iar reprezentantul legal refuză să îşi dea consimţământul, decizia este declinată unei comisii de arbitraj de specialitate. (2)Comisia de arbitraj este constituită din 3 medici pentru pacienţii internaţi în spitale şi din 2 medici pentru pacienţii din ambulator. - situaţii medicale legate de diagnosticul şi/sau tratamentul problemelor sexuale şi reproductive, la solicitarea expresă a minorului în vârstă de peste 16 ani.

Art. 661 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii

Vârsta legală pentru exprimarea consimţământului informat este de 18 ani. Minorii îşi pot exprima consimţământul în absenţa părinţilor sau reprezentantului legal, în următoarele cazuri: a) situaţii de urgenţă, când părinţii sau reprezentantul legal nu pot fi contactaţi, iar minorul are discernământul necesar pentru a înţelege situaţia medicală în care se află; b) situaţii medicale legate de diagnosticul şi/sau tratamentul problemelor sexuale şi reproductive, la solicitarea expresă a minorului în vârstă de peste 16 ani. Prevederile legale de mai sus vizează copilul-pacient, nu neapărat copilul-beneficiar al unor servicii oferite de ONG-uri. În acest din urmă context, în lipsa unor prevederi legale explicite, comportamentul care se conformează strict legii presupune: anunţarea Protecţiei Copilului în caz de abuz, referirea copilului la un serviciu specializat pentru copii (de ex. la Salvaţi Copiii), cu care eventual puteţi dezvolta un parteneriat în acest sens şi să le oferiţi informaţii specifice copiilor care fac parte din grupurile voastre de beneficiari (de ex. adolescenţi LGBTI) sau oferirea serviciilor cu acordul părinţilor pentru minorii sub 18 ani. Din discuţii, a reieşit că participanţii au identificat nevoia de reglementări care să adreseze în mod specific nevoile de informaţii şi servicii adecvate vârstei pentru minorii sub 18 ani, în funcţie de diferite categorii de vârstă, de capacitatea de înţelegere şi discernământ a acestora, aşa cum există în alte state (de ex. Marea Britanie). O astfel de reglementare ar răspunde şi principiului interesului superior al copilului şi principiului capacităţii de decizie în evoluţie a copilului prevăzute în Convenţia privind drepturile copilului.

PARTEA A DOUA:

Documentarea încălcărilor de drepturi în domeniul sănătăţii şi nediscriminării

Prezentarea sesiunii: Sesiunea îşi propune să prezinte câteva tehnici de bază pentru documentarea cazurilor de încălcare a drepturilor omului în domeniul sănătăţii şi nediscriminării – cererile de informaţii de interes public sau a dosarului personal, relaţia cu victima, constatarea la faţa locului. Scopul sesiunii: veţi cunoaşte trei tehnici de bază pentru documentarea cazurilor de încălcare a drepturilor omului în domeniul sănătăţii şi nediscriminării – cererile de informaţii de interes public sau a dosarului personal, relaţia cu victima, constatarea la faţa locului.

Ce înseamnǎ sǎ monitorizezi situaţia dreptului la sǎnǎtate în rândul persoanelor care trăiesc cu HIV?

Sǎ monitorizezi înseamnǎ ca prin observaţie şi analizǎ sǎ fii în mod constant la curent cu situaţia respectǎrii dreptului la sǎnǎtate în rândul persoanelor care trăiesc cu HIV din comunitate, cu felul în care statul le protejeazǎ de încǎlcǎrile dreptului la sǎnǎtate din partea unor persoane din afara sistemului public, precum şi cu modul în care autoritǎţile iau mǎsuri pro-active pentru a asigura atingerea celui mai înalt standard de sǎnǎtate în cazul acestor persoane. Monitorizarea te ajutǎ sǎ ai în permanenţǎ o imagine de ansamblul cu starea lucrurilor în acest domeniu, sǎ identifici violǎri ale dreptului la sǎnǎtate, sǎ evaluezi şi sǎ decizi în cazuri particulare. O bunǎ metodǎ de monitorizare este compilarea unui raport privind starea dreptului la sǎnǎtate în rândul persoanelor care trăiesc cu HIV din regiunea în care activezi. Acest raport ar putea fi actualizat în mod regulat. Raportul ar putea include informaţii despre condiţiile generale de la nivel local, condiţiile specifice cu care se confruntǎ persoanele care trăiesc cu HIV şi unele evenimente şi evoluţii care ar putea avea consecinţe negative asupra dreptului la sǎnǎtate. Raportul te ajutǎ sǎ înţelegi de ce anumite încǎlcǎri ale dreptului la sǎnǎtate sunt mai probabile sǎ aparǎ, de ce altele s-au diminuat sau au dispǎrut. (De exemplu: Liste de indicatori privind starea de sănătate a persoanelor care trăiesc cu HIV: Microsoft Word - UA2011_Indicator_GuideFINAL.doc (who.int)

Exemplu de raport pe o temă considerate prioritară în ceea ce priveşte persoanele care

trăiesc cu HIV: Cazul femeilor care trăiesc cu HIV în România by Euroregional Center for Public Initiatives - issuu

Exemplu de raport privind situaţia generală a drepturilor omului în cazul persoanelor care

trăiesc cu HIV în România: "Life Doesn't Wait": Romania's Failure to Protect and Support Children and Youth Living with HIV (hrw.org) Primul lucru care trebuie să ne fie clar în documentarea drepturilor omului ţine de care sunt posibilele surse de informaţii pentru monitorizare. O primă sursă de informare constă în propriile observaţii şi contacte şi presupune deplasarea la faţa locului – vizite în locurile unde se pot întâlni persoane care trăiesc cu HIV sau prestatorii de servicii de sănătate care lucrează cu aceste persoane – şi contactul direct cu persoanele în cauză sau altele care ar putea să ştie despre situaţia lor. Această metodă poate fi completată din birou, cu adresarea către autorităţile competente a cererilor de informaţii de interes public în baza Legii 544/2001 privind accesul la informaţii de interes public. În legătură cu acestea, trebuie să ştim că atâta timp cât informaţia solicitatǎ nu presupune identificarea pacientului, ci se referǎ la date cu caracter general sau date statistice, informaţia poate fi de interes public, iar comunicarea ei

nu încalcǎ sfera privatǎ şi confidenţialitatea persoanei. Pe paginile web ale mai multor instituţii publice există o secţiune privind Legea 544, în care sunt formulare de cereri de informaţii şi datele de contact ale responsabilului cu rezolvarea acestor cereri de informaţii de interes public. Informaţii de interes public, dar selectate şi interpretate, pot fi găsite şi în mass-media localǎ, când consemnează de exemplu incidente sau evenimente care s-au întâmplat la nivel local, precum şi din rapoarte, studii, strategii, politici, planuri de acţiune, protocoale de colaborare sau date statistice de la nivel local sau naţional. Altă sursă valoroasă de informaţii se găseşte la organizaţiile societǎţii civile locale (organizaţii ale persoanelor care trăiesc cu HIV, organizaţii de drepturile omului, organizaţii care presteazǎ servicii sociale) şi în comunicate de presǎ, rapoarte de activitate, bugetele autoritǎţilor şi instituţiilor de la nivel local, unele dintre ele putând fi găsite chiar pe paginile de internet ale autoritǎţilor şi instituţiilor de la nivel local. Participarea celor care monitorizează situaţia drepturilor omului la seminarii, conferinţe, întâlniri de la nivel local, chiar dacǎ nu vizeazǎ în mod particular problematica dreptului la sǎnǎtate a persoanelor care trăiesc cu HIV, oferă ocazii bune sǎ afle situaţia generalǎ privind sǎnǎtatea la nivel local, cine sunt persoanele responsabile de anumite competenţe în domeniul sǎnǎtǎţii şi administraţiei publice locale. Totodată, este esenţial ca monitorii să aibă contacte directe cu personalul medical, asistenţii sociali, asistenţii comunitari, mediatorii sanitari, farmaciştii; persoane din sistem care cunosc anumite informaţii direct de la sursǎ şi pot avea o imagine de ansamblu şi pot indica anumite probleme şi soluţii. În măsura în care există permisiunea persoanei în cauză, pot fi folosite informaţii relevante din dosare medicale, hotǎrâri ale instanţelor, rechizitorii ale procurorilor, expertize medico-legale.

I. Documentarea și raportarea

Documentarea are ca scop colectarea informaţiilor pentru a susţine o anumitǎ alegaţie cu dovezi. O persoană care documentează o posibilă încălcare a drepturilor omului doreşte sǎ poată descrie ce s-a întâmplat, adică să afle: CINE a fǎcut CE, CUI? CÂND, UNDE şi CUM s-a întâmplat? Documentarea ne ajutǎ sǎ facem o raportare utilǎ a cazurilor şi sǎ identificăm tipologii de violǎri ale dreptului la sǎnǎtate în rândul persoanelor care trăiesc cu HIV. În acest scop, procesul de documentare presupune mai multe etape, de la strângerea tuturor informaţiilor despre incident (fără a omite detalii importante), organizarea lor logică şi evaluarea lor în aşa fel încât să răspundă întrebării dacă criteriile legale pentru constatarea unei încălcări a drepturilor omului sunt îndeplinite sau nu. Pe măsură ce strângem informaţiile ne asigurăm de veridicitatea lor confruntând informaţiile între ele, verificând dacă declaraţiile sunt similare sau contradictorii, dacă răspunsurile la o întrebare converg sau sunt contradicţii, dacă alegaţiile consemnate se încadreazǎ în tipare întâlnite în trecut în legǎturǎ cu violǎri similare. Trebuie înregistrată atât informaţia consecventǎ, dar şi contradicţiile. Tipurile de dovezi admise conform procedurilor româneşti în domeniul antidiscriminării sunt: declaraţii scrise ale victimei, declaraţii scrise ale martorilor, documente medicale, expertize medico-legale, documente oficiale, fotografii, înregistrǎri audio-video, date statistice. La scrierea raportului despre un anumit caz sau incident trebuie să ţinem cont că trebuie să detaliem cât mai mult cu putinţă, fără a devia de la violarea pe care o vrem raportată, să ordonăm informaţia sistematic, pentru a răspunde la întrebările cheie de mai sus, să folosim un limbaj concis şi clar, fără cuvinte jignitoare, opinii politice care pot ilustra lipsǎ de imparţialitate, fără implicare personală sau emoţională.

II. Constatarea la fața locului

Constatarea la faţa locului presupune investigarea anumitor incidente sau alegaţii despre încǎlcǎri ale drepturilor omului. Scopul constatării la faţa locului este de a aduna dovezi pentru a afla care sunt circumstanţele în care au avut loc incidentele, dacǎ alegaţiile se confirmǎ sau nu. În concret dorim să aflăm ce fel de încǎlcare a avut loc, ce s-a întâmplat de fapt, în ce circumstanţe, cine este victima, cine este pretinsul făptuitor, care sunt posibile cauze şi consecinţe ale încălcării, dacă face parte dintr-o serie de încǎlcǎri. Înainte de deplasarea la faţa locului, este foarte importantă pregătirea temeinică a misiunii. Pe primul plan trebuie să fie siguranţa noastră şi a contactelor noastre. În acest context, trebuie să fim pregătiţi să răspundem dacă suntem întrebaţi despre motivele pentru care suntem acolo, de ce punem întrebări. O pregătire minuţioasă implică cercetarea contextului în care a avut loc incidentul – de la alegaţii similare raportate anterior până la legislaţia naţională şi standardele care se aplică în astfel de situaţii, precum şi organizarea şi funcţionarea instituţiilor sau organizaţiilor pe care le avem în vizor, cine este conducerea lor etc. Pentru că avem un timp limitat pentru cercetare la faţa locului, este important să mergem ţintit, având în minte o serie de întrebări despre ceea ce vrem să aflăm de la faţa locului, care să completeze ceea ce știm deja, cine sunt posibilele contacte şi surse de informaţii, ce întâlniri oficiale dorim să organizăm, dacă este cazul. Este foarte important să avem o susţinere în organizaţia de drepturile omului cu care lucrăm, iar aceasta trebuie să cunoască scopul vizitei şi potenţialele riscuri pe care le implicǎ vizita. La faţa locului, posibilele surse de informaţii pot fi: victime, martori, rude, prieteni, vecini, personal medical (vorbeşte cu ei în mǎsura în care nu îţi pericliteazǎ investigația; respectǎ-le confidenţialitatea, s-ar putea sǎ comunice mai uşor în acest fel), mediatorul sanitar, asistentul social, asistentul comunitar, paznic, infirmierǎ, brancardier, liftierǎ, alţi pacienţi, înscrisuri (de tipul dosar medical, foaie de observaţie, bilet de ieşire din spital, înregistrare în registrul de consultaţii medicale, scrisoare medicalǎ etc.), dovezi materiale (precum condiţiile din salonul de spital, analize medicale), fotografii, înregistrǎri audio-video. Intervievarea este cea mai des folosită metodă de cercetare la faţa locului. Este important sǎ consemnăm cuvintele cât mai fidel posibil, pentru aceasta putem folosi un reportofon, cu permisiunea persoanei cu care vorbim. Iarăşi pregătirea dinaintea interviului este importantă, inclusiv o listă de întrebări cu informaţiile de care avem nevoie. Trebuie să urmăm regulile de bază de politeţe şi respect pentru celălalt care ne ajută să stabilim contactul uman esenţial pentru o comunicare de succes. Aceasta implică să ne prezentăm, să spunem la ce urmează să folosim informaţia, să verificăm detaliile privind păstrarea confidenţialităţii despre identitatea persoanei, să cerem permisiunea de a înregistra informaţia în scris sau audio, să menţinem contactul vizual, să ne menţinem neutri şi obiectivi, să punem întrebări deschise, să permitem redarea poveştii cursiv, fără a întrerupe şi să adresăm întrebările de completare sau lămurire la final, să mulţumim pentru interviu. Intervievatorul trebuie să ţină cont de anumite sensibilitǎţi culturale în legǎturǎ cu modul de formulare a unor întrebǎri sau modul în care va primi anumite rǎspunsuri, fie că este vorba despre sensibilităţi de gen, ca de exemplu: adresarea cu pronumele şi formulele de politeţe adecvate în cazul unor persoane trans, interviul unei femei în legătură cu corpul său sau subiecte tabu (viaţa sexuală) sau despre folosirea unui limbaj inadecvat cunoştinţelor şi experienţelor persoanelor intervievate (folosirea unor expresii medicale).

O sensibilitate aparte este necesară când intervievăm victimele, unele dintre ele pot fi abuzate, traumatizate şi vrem să evităm re-victimizarea. Pe lângă regulile de bun simţ de mai sus, putem ţine cont să nu lungim interviul, să ne străduim să le oferim mai degrabă o discuţie amiabilă decât un interogatoriu, fără a ne implica emoţional, să fim pregătiți să oferim informaţii victimei despre locurile unde poate obţine consiliere sau îngrijiri medicale sau alt tip de ajutor. Violǎrile de drepturi ale omului pot fi incidente izolate, dar de multe ori se întâmplǎ în mod sistematic, afectând mai multe persoane sau grupuri de persoane şi comunitǎţi. Identificarea tipologiilor ne ajutǎ în raportare şi în construirea unor cazuri. Tipologiile pot fi în funcţie de identitatea victimelor, locaţia, metodele prin care se săvârşesc anumite violări de drepturi, circumstanţele în care au loc violările, identitatea făptuitorilor, reacţia autorităţilor. Organizarea informaţiilor şi redarea lor corectă asigură premisele pentru identificarea tipologiilor de violări ale drepturilor omului, dacă ne întoarcem periodic asupra cazurilor documentate şi confruntăm elementele de mai sus. Identificarea corectă a unor tipologii de violări ne ajută în găsirea responsabililor pentru încălcarea drepturilor, precum şi la găsirea soluţiilor celor mai bune.

Bibliografie:

Ghid monitori sanatate.pdf (romanicriss.org) Agenda for zero discrimination in health care | UNAIDS Modele Petitii (antidiscriminare.ro) Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare (republicată)+ Ordonanţa de urgenţă nr. 45/2020 pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare+Legea nr. 167/2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, precum şi pentru completarea art. 6 din Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi Codul deontologic al CMR | Colegiul Medicilor din Judetul Constanta (cmr-ct.ro) LEGE nr. 584 din 29 octombrie 2002 privind măsurile de prevenire a răspândirii maladiei SIDA în România şi de protecţie a persoanelor infectate cu HIV sau bolnave de SIDA Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii Brief_guide_Capacity_and_consent_in_under_18s v3.pdf (cqc.org.uk) Gillick competence and Fraser guidelines | NSPCC Learning Drepturile reproducerii în cazul adolescenţilor by Euroregional Center for Public Initiatives - issu Microsoft Word - UA2011_Indicator_GuideFINAL.doc (who.int) Cazul femeilor care trăiesc cu HIV în România by Euroregional Center for Public Initiatives - issuu "Life Doesn't Wait": Romania's Failure to Protect and Support Children and Youth Living with HIV (hrw.org) Ghid monitori sanatate.pdf (romanicriss.org)