Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial
Constatarea manifestãrii caragialescului în viaþa de toate zilele e un lucru aproape curent ºi, ca mod cognitiv de operare în raportarea la lume, considerat firesc. Aceeaºi condiþie o are ºi reacþia prin mimarea, citarea, parafrazarea caragialescului. Mai mult, rostul acestei reacþii nu se rezumã la a sesiza ºi a sancþiona similitudini între situaþii din realitatea cotidianã ºi situaþii din ficþiunea scriitorului. Ea traduce frecvent complicate atitudini ale desolidarizãrii ºi abstragerii subiectului – nu doar de/din concretul faptului de viaþã nemijlocitã astfel semnalat, ci, adesea, de/din însãºi problematica generalã în legãturã cu care el apeleazã la Caragiale. Replica datã vieþii prin mimarea caragialescului are semnificaþia unei detaºãri de împrejurãrile acesteia ºi implicã semnul afirmãrii unui subiect care îºi prezervã ºi îºi impune sinele – conºtient de valoarea ºi de importanþa propriei condiþii în raport cu orice circumstanþe exterioare. Cu umor doar sau ironic, inclusiv autoironic, dar întotdeauna în superioritate, subiectul ignorã sau coboarã în derizoriu ceea ce ameninþã sã-l depãºeascã – ºi asta, întotdeauna, spre a se situa deasupra. Nobil în principiu ºi de apanajul umanului eroic, gestul ascunde, s-a intuit, deficienþe în interstiþii. Aceleaºi, de fapt, pe care le poartã cu sine ºi personajul lui Caragiale. Activ ºi vizând, obiºnuit, o situare deasupra prin acþiune propriu-zisã, personajul se relevã ca având mereu probleme în ceea ce priveºte criteriile autopropunerii, autopropulsãrii, autosusþinerii. Criteriile lui acceptã sã se conformeze la valorile universale numai în latura lor formalã, pentru cã, în conþinut, ele rãmân strict individuale ºi personale. Caragialescul, în chip firesc, include aceste aspecte ºi mimarea lui le implicã ºi le reitereazã. Încât înrudirea cu ceea ce s-a numit atitudinea mioriticã nu e greu de constatat. Tot aºa cum nu e greu de constatat nici faptul cã, reiterat în viaþa cotidianã, ca replicã la aceasta, caragialescul implicã, în atitudinea pe care o presupune, în paralel cu gestul abstragerii, ºi probleme de ordinul validãrii principiilor ºi criteriilor pe seama cãrora subiectul opereazã disjunctiv afirmându-ºi superioritatea proprie ºi coborând alteritatea. Ciobanul mioritic e doar resemnat ºi îºi poartã de grijã sieºi dinaintea a ceea ce pare iminent – în vreme ce performerul caragialescului devine ºi zeflemitor cu realitatea care genereazã iminenþa ºi chiar cu iminenþa însãºi. Se putea, aºadar, extrage ºi reþine din acest Caragiale nu doar zeflemeaua – pentru care, totuºi, inerþiile ºi prejudecãþile ºi-au impus preferinþa. Cel puþin la fel de lesne de susþinut, poate cã nu ºi la fel de vizibil, este ºi un alt înþeles: acela al unei cãi de salvare. Coborârea comicã în derizoriu a circumstanþelor neconvenabile prin replicã ce apeleazã la caragialesc este o execuþie donquijotescã. Bãºcãlia exorcizeazã, alungã, mãcar iluzoriu, rãul unei neprielnicii ºi procurã, pe cale intelectualã, sentimentul aºezãrii sinelui deasupra acesteia ºi în neatingere cu ea .Atâta doar cã, indiferent ce aspect ar ajunge sã prevaleze, dezbaterea nu este în acest caz una despre Caragiale. Discuþia se poate purta, fãrã îndoialã, argumentele ºi concluziile pot fi interesante. Însã chiar cu textul scriitorului în faþã, adus ca mãrturie, abordarea de acest tip nu-l vizeazã pe Caragiale însuºi ºi nu aduce un comentariu critic despre opera lui. Obiectul atenþiei este un Caragiale remanent în memoria ºi/sau în sensibilitatea publicã, o reprezentare a unui trup la nesfârºit miºcãtor ºi propriu-zis intrasabil. (continuare în pag. 2) Pagina 1