Page 1

serie nou達

anul X

nr 1(16)

2012


Prof. Coordonator: Gabriela Cazac, Maria Rotariu

Tehnoredactare computerizatã:

Anghel Narcisa, cl. a XI-a D Colaboratori: Clim Alin, cl. a XI-a D Bibliotecar Lãcrãmioara Andrei. Hodoroabã Iuliana, cl. a XI-a D prof. Camelia Lorenþi Hutu Irina, cl. a XI-a D prof. Maria Cãruntu Macovei Ana-Maria, cl. a XI-a D prof. Carmen Popa Sahlean Daniela, cl. a XI-a D prof. Cristina Zotic Torac Paula, cl. a XI-a D prof. Claudiþa Brãdãþan Vorobchievici Marcela, cl. a XI-a D Zaiþ Nicoleta, cl. a XI-a D

Revista apare cu sprijinul conducerii ºcolii: dir. prof. Mircea Popescu dir. adj. Cristina Hetriuc Redacþia mulþumeºte tuturor colegilor profesori ºi elevi care au contribuit la realizarea acestui numãr.

Responsabilitatea privind conþinutul articolelor publicate revine în întregime autorilor Materialele nepublicate se restituie la cererea personalã a autorilor Graficã: Ana-Maria Macovei cl. a XI-a D, Alexandra Penciuc cl. a XI-a E, Ana Onuþ cl. a XI-a F,


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

Constatarea manifestãrii caragialescului în viaþa de toate zilele e un lucru aproape curent ºi, ca mod cognitiv de operare în raportarea la lume, considerat firesc. Aceeaºi condiþie o are ºi reacþia prin mimarea, citarea, parafrazarea caragialescului. Mai mult, rostul acestei reacþii nu se rezumã la a sesiza ºi a sancþiona similitudini între situaþii din realitatea cotidianã ºi situaþii din ficþiunea scriitorului. Ea traduce frecvent complicate atitudini ale desolidarizãrii ºi abstragerii subiectului – nu doar de/din concretul faptului de viaþã nemijlocitã astfel semnalat, ci, adesea, de/din însãºi problematica generalã în legãturã cu care el apeleazã la Caragiale. Replica datã vieþii prin mimarea caragialescului are semnificaþia unei detaºãri de împrejurãrile acesteia ºi implicã semnul afirmãrii unui subiect care îºi prezervã ºi îºi impune sinele – conºtient de valoarea ºi de importanþa propriei condiþii în raport cu orice circumstanþe exterioare. Cu umor doar sau ironic, inclusiv autoironic, dar întotdeauna în superioritate, subiectul ignorã sau coboarã în derizoriu ceea ce ameninþã sã-l depãºeascã – ºi asta, întotdeauna, spre a se situa deasupra. Nobil în principiu ºi de apanajul umanului eroic, gestul ascunde, s-a intuit, deficienþe în interstiþii. Aceleaºi, de fapt, pe care le poartã cu sine ºi personajul lui Caragiale. Activ ºi vizând, obiºnuit, o situare deasupra prin acþiune propriu-zisã, personajul se relevã ca având mereu probleme în ceea ce priveºte criteriile autopropunerii, autopropulsãrii, autosusþinerii. Criteriile lui acceptã sã se conformeze la valorile universale numai în latura lor formalã, pentru cã, în conþinut, ele rãmân strict individuale ºi personale. Caragialescul, în chip firesc, include aceste aspecte ºi mimarea lui le implicã ºi le reitereazã. Încât înrudirea cu ceea ce s-a numit atitudinea mioriticã nu e greu de constatat. Tot aºa cum nu e greu de constatat nici faptul cã, reiterat în viaþa cotidianã, ca replicã la aceasta, caragialescul implicã, în atitudinea pe care o presupune, în paralel cu gestul abstragerii, ºi probleme de ordinul validãrii principiilor ºi criteriilor pe seama cãrora subiectul opereazã disjunctiv afirmându-ºi superioritatea proprie ºi coborând alteritatea. Ciobanul mioritic e doar resemnat ºi îºi poartã de grijã sieºi dinaintea a ceea ce pare iminent – în vreme ce performerul caragialescului devine ºi zeflemitor cu realitatea care genereazã iminenþa ºi chiar cu iminenþa însãºi. Se putea, aºadar, extrage ºi reþine din acest Caragiale nu doar zeflemeaua – pentru care, totuºi, inerþiile ºi prejudecãþile ºi-au impus preferinþa. Cel puþin la fel de lesne de susþinut, poate cã nu ºi la fel de vizibil, este ºi un alt înþeles: acela al unei cãi de salvare. Coborârea comicã în derizoriu a circumstanþelor neconvenabile prin replicã ce apeleazã la caragialesc este o execuþie donquijotescã. Bãºcãlia exorcizeazã, alungã, mãcar iluzoriu, rãul unei neprielnicii ºi procurã, pe cale intelectualã, sentimentul aºezãrii sinelui deasupra acesteia ºi în neatingere cu ea .Atâta doar cã, indiferent ce aspect ar ajunge sã prevaleze, dezbaterea nu este în acest caz una despre Caragiale. Discuþia se poate purta, fãrã îndoialã, argumentele ºi concluziile pot fi interesante. Însã chiar cu textul scriitorului în faþã, adus ca mãrturie, abordarea de acest tip nu-l vizeazã pe Caragiale însuºi ºi nu aduce un comentariu critic despre opera lui. Obiectul atenþiei este un Caragiale remanent în memoria ºi/sau în sensibilitatea publicã, o reprezentare a unui trup la nesfârºit miºcãtor ºi propriu-zis intrasabil. (continuare în pag. 2) Pagina 1


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

Actualitatea lui Caragiale (urmare din pag. 1) La conturarea lui lucreazã întruna indefinibile principii de ordinul vieþii practice ale unor fiinþe vii ºi active care cautã confirmãri ºi care, folosind textul ca pretext, îºi genereazã, la nevoie, ceea ce le este de trebuinþã. Existã, astfel, un caragialesc – al conºtiinþei publice – mai bogat decât cel al lui Caragiale ºi, de asemeni, un Caragiale mai bogat decât Caragiale însuºi – rod al unor coautorate anonime care produc continue dezvoltãri nu în marginea operei, ci, de fapt, în prelungirea unor accepþiuni ºi percepþii de care se înconjoarã în timp opera. Tocmai de aceea, existã riscul ca autorul Scrisorii pierdute sã devinã ºi el „naþional”. Îl aduce constant – câtã vreme Caragiale are atât de strânse legãturi cu viaþa cititorului lui ºi este, în consecinþã, atât de …actual – spiritul speculativ aflat în captivitatea „reprezentativitãþii”. Fireºte, pentru acest spirit, imaginea artisticã fiind „reprezentare” a ceva din exterioritatea „fiinþei” proprii, vine neapãrat dintr-un rezervor preexistent de „simþire” – desigur etnic, naþional sau, dacã asta convine mai mult, regional-balcanic – ºi are, la fel de neapãrat, „însemnãtate” prin raportare la un atare cadru. E un noroc, în ultimã instanþã, cã o conºtiinþã responsabilã mereu activã a produs ºi a propus fãrã pauzã motive pentru o atitudine rezervatã faþã de Caragiale. Ba s-ar putea ca, mãcar într-o parte a ei, actualitatea scriitorului, ºi ea fãrã pauzã, sã i se datoreze. Stârnind tentaþia fructului oprit, ea va fi atras luarea-aminte asupra unui univers care, mai departe, avea „destul ajutor de agremente” (Câteva pãreri) ca sã atragã prin el însuºi. Cãci actualitatea perpetuã a scriitorului continuã sã-ºi aibã sursa cea mai importantã în recognoscibilul materiei lui, în „agremente”. Explicarea actualitãþii lui Caragiale prin arta propriu-zisã a scrisului sãu este încã fragilã ºi chiar temãtoare. În relaþia lui particularã cu scriitorul – nu cu opera –, spiritul public s-ar putea spune cã a luat-o, în unele privinþe, cu mult înaintea receptãrii profesionalizate, a imaginii pe care i-o modeleazã ºi i-o propagã în continuare lui Caragiale ºcoala ºi cele mai multe dintre montãrile scenice ale comediilor ºi schiþelor. Spiritul public simte un Caragiale propriu – intuind în secvenþã ºi extrapolându-ºi intuiþia într-un uz propriu, marcat de nevoi de ordin practic, nu de ordin explicativ. Aici însã Caragiale nu „oglindeºte” deformând satiric realitãþi istorice. Nu în primul rând, întrucât reminiscenþele manualului îºi spun peste tot cuvântul. Caragiale a devenit aici preeminent principiul ºi modelul unei situãri, un fel de a vedea lucrurile ºi, corespunzãtor, un fel de raportare la ele – în vreme ce actul intenþional interpretativ se emancipeazã anevoie atât de perceperea lui Caragiale ca fiind strâns legat de o materie istoriceºte atestatã ºi pe care el, prin operã, ar reatesta-o, cât ºi de conceperea propriului demers ca exerciþiu identificator de sens (lucru care se face interpretându-se opera prin raportarea universului ei la viaþa practicã). Iatã de ce tocmai insatisfacþia faþã de actualitatea lui Caragiale s-ar cuveni sã ne decidã relaþia cu scriitorul. Nu faþã de actualitatea lui în sine, ci, fireºte, faþã de modul de a se concepe, reprezenta ºi explica actualitatea artistului în general prin datul – întâmplãtor în raport cu esteticul – al dimensiunii recognoscibile a universului pe care opera îl propune. (continuare în pag. 3) Pagina 2


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

Actualitatea lui Caragiale (urmare din pag. 2) Spre deosebire de orice altã „producere intelectualã”, opera de artã, ni se pare, nu devine actualã prin efectul actualizator al unei lecturi care îi privilegiazã (întotdeauna din raþiuni extraestetice, conjuncturale, chiar dacã poate fi vorba de interese sau aspecte legate de evoluþia artei înseºi) o componentã sau alta a materiei în care s-a lucrat sau un procedeu aplicat acesteia.Este o lecturã neadecvatã a „artisticului” aceea care se opreºte la citirea materiei-„semn” constitutive sau a „semnului” însuºi al „întregului” operei pentru a le corelaþiona cu date ale ambianþei contextuale a receptãrii (sau ale presupusului context al genezei), extrãgându-se astfel un sens ºi motivându-se actul ºi faptul artistic prin atare intenþii ale „producerii” ºi ale „producãtorului”. Corespunzãtor, la polul facerii, nu se obþine o operã de artã, ci altceva, dacã materia-„semn” ºi „întregul” nu sunt scoase, prin „procedeu intelectual”, în chiar actul structurãrii, de sub incidenþa sensului – adicã din constituirea sub regimul unei intenþionalitãþi determinate nemijlocit de raportarea producãtorului la materia lui prin interese ºi finalitãþi ale vieþii practice. Opera nu-ºi poate datora actualitatea vreunei însuºiri care îi conferã „însemnãtatea” unui fapt de utilitate sau de relevanþã imediatã, ci tocmai acþiunii acelor însuºiri perene, specifice ºi esenþiale „artisticului”, care îi conferã inactualitatea. κi datoreazã actualitatea, adicã, artei. Caragiale însuºi susþine ºi argumenteazã (deopotrivã ca artist ºi ca gânditor al artei) acest punct de vedere – de unde încã o insatisfacþie legatã de receptarea scriitorului: aceea venitã din insuficienta consideraþie acordatã intenþiilor teoretice ale unuia dintre, totuºi, „marii clasici” ai literaturii române. Conf. univ. dr. Aurel Buzincu Universitatea “ªtefan cel Mare”, Suceava

Pagina 3


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

Problema actualitãþii lui Caragiale a fost pusã din puncte de vedere diferite ca esenþã. Când i se citeºte opera din perspectiva prezentului, cel mai adesea se vorbeºte de actualitatea acesteia pe plan politic ori social. Altfel stau lucrurile când actualitatea lui Caragiale este vãzutã prin prisma calitãþii scriitorului, realã ori imaginarã, ºi anume aceea de precursor al unor curente specifice secolului XX, în acest caz fiind vorba de aspectul tehnicii artistice. În aceastã ordine de idei, criticii actuali polemizeazã cu privire la considerarea lui Caragiale drept un precursor al teatrului absurdului, prin supradimensionarea unor elemente incipiente. Nu trebuie confundatã categoria absurdului, existenþa în literaturã cu mult înainte, cu regulile specifice ale teatrului absurdului din secolul XX. Nu trebuie uitat, totuºi, faptul cã I.L. Caragiale nu a fost în teatru un adept al inovaþiei ostentative; inclusiv articolele teoretice ori cronicile sale dramatice dovedesc aceasta. Modalitãþile de configurare a unor tipuri de personaje, procedee care pot fi crezute la prima vedere moderniste pot fi recunoscute cu uºurinþã chiar la comediografii antichitãþii; de la aceºtia din urmã trebuie pornit, ajungându-se pânã la repertoriul teatral din vremea lui Caragiale, fãrã a se pleca de la premiza noutãþii tehnicii sale dramatice. Abia atunci când comparaþia a fost finalizatã, ceea ce mai rãmâne poate constitui un argument în favoarea calitãþii de precursor a dramaturgului. Actualitatea lui Caragiale este datã de feeria socialã ºi de comportamentismul eroilor operei, cum s-a scris. La Caragiale, centrul puterii pãmântene este condus de potentaþi politici. Componenta documentarã a operei lui Ion Luca Caragiale cuprinde scene din viaþa socialã ºi politica româneascã a celei de-a doua jumãtãþi a secolului al XIX-lea. Spiritul critic ºi condamnarea formelor fãrã fond caracterizeazã realismul ironic caragialian. Cu prilejul aniversãrii a 150 de ani de la naºterea lui Ion Luca Caragiale, revista Convorbiri literare a iniþiat ancheta intitulatã „I. L. Caragiale – azi” . Au fost propuse mai multor oameni de litere contemporani o serie de întrebãri, printre care: 1. Cât de actual este astãzi Caragiale? Depinde aceastã actualitate de raportarea lui la literatura absurdului? 2. Se poate discuta despre o actualitate socio-politicã a operei lui I. L. Caragiale? Am selectat câteva intervenþii care sã scoatã în evidenþã aceste aspecte, considerând cã sunt utile demersului nostru. Marian Popa rãspunde astfel: „ S-a afirmat, de cãtre protocroniºti ºi chiar de nonprotocroniºti cã I. L. Caragiale a anticipat literatura absurdului. S-a afirmat, pe bunã dreptate ºi contrariul, bunãoarã de Nicolae Breban cum cã I. L. Caragiale nu este deloc absurd în teatru ci este un cronicar al vieþii sociale ce descrie situaþii comice de limbaj. Oricum, literatura absurdului a fost o modã. Moda a trecut, absurdul a rãmas, s-a normalizat, ca rinocerii lui Ionescu, nu mai produce neliniºte, nici îngrijorare, nici chiar râs. ” Mircea Ghiþulescu face precizarea cã, vorbind despre Caragiale, trebuie sã avem în vedere cel puþin douã opere. Este opera de consum, de fiecare zi, alcãtuitã din cele patru piese de teatru, între care cea mai bunã este ºi cea mai scurtã (Conu Leonida faþã cu reacþiunea) plus câteva „momente ºi schiþe”, nu prea multe, supramediatizate la radio ºi televiziune. Mai existã însã ºi opera de sãrbãtoare: povestirile fantastice de tipul „O fãclie de Paºti”, „La hanul lui Mânjoalã”, „Kir Ianulea” în care I.L. Caragiale descoperã acel realism magic atribuit prozatorilor latino-americani ai secolului XX. Ciudat este cã între cele douã comportamente nu existã niciun canal de comunicare, ca ºi cum ar fi fost scrise de doi amatori diferiþi. Ca „precursor al absurdului” Caragiale nu este de cãutat în piesele de teatru (cu excepþia, poate, a absurdului politic din “Conu Leonida”) ci în câteva dintre schiþele sale succinte unde (continuare în pag. 5) Pagina 4


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

(urmare din pag. 4) Actualitatea lui Caragiale este actualitatea temelor sale. Dacã ceva este constant în Europa modernã, acestea sunt politica ºi adulterele. Vor fi tot timpul actuale în orice timp sau spaþiu geografic. Acestea sunt cele douã mari dimensiuni în „comediile domnului Caragiale”: politica ºi deforãrile ei, familia ºi perturbãrile ei. Dumitru Micu face o analizã a celor douã probleme supuse discuþiei, reuºind, dupã pãrerea noastrã, o sintezã a ideilor vehiculate mai sus: „Un scriitor poate fi (sau nu) actual în douã sensuri: absolut ºi relativ, permanent ºi istoric. Scriitorul mare e actual întotdeauna: în virtutea mãrimii ºi în directã proporþie cu ea. Opera lui Caragiale e actuala în ambele sensuri. Ea confera dimensiune universala unor situatii particulare si unor specimene ale umanitatii, plasându-se implicit în eternitate. Oricât de radical s-a schimbat, de un secol, de aproape un secol si de mai bine de un secol, lumea româneasca, oamenii comediilor si schitelor lui Caragiale continua sa existe. În toate sferele sociale dam în permanenta de situatii caragialesti.” Nicolae Creþu este mai tranºant: „Caragiale a fost ºi este mereu „actual”. Spiritul operei lui îi asigurã acesteia o autenticã perenitate, în miezul cãreia stau valorile clasice ale artei sale. „Reper” viu (deloc clasat „muzeal”), deopotrivã în sfera culturii (ºi nu „doar” a literaturii), ca ºi în cea a vieþii noastre de toate zilele, de „azi”, de „ieri” ºi, cu siguranþã, ºi de „mâine”, la care, inevitabil, ne raportãm. Râsul lui Caragiale poate sã ºi irite – ºi a fãcut-o nu o datã – dar indiferent nu lasã pe nimeni. E semnul cel mai sigur al „actualitãþii” lui. Apropierea lui Caragiale de literatura absurdului, firesc posibilã pânã la un punct, a fost, cred, ºi o încercare de a-l „înnobila” estetic. Riscul ei major e de a-i atribui, în fond, autorului „Scrisorii pierdute” o viziune sumbrã ºi un râs „rece”, care nu sunt ale lui. Altfel, sigur, caricaturalul ºi marionetizarea personajelor, conºtiinþa convenþii lor literare; ludicul verbal ºi înclinarea parodicã îi apropie pe cei trei, fãrã ca spiritul „literaturii absurdului” sã le fie cu adevãrat propriu ºi lui Caragiale ºi Urmuz, ca lui Ionesco.” Pronosticul negativ al lui E. Lovinescu, fãcut în urmã cu aproape un secol, nu s-a îndeplinit. În 1908 criticul scrisese aceste rânduri: „În cincizeci de ani nu va mai rãmânea nici cea mai micã urmã din atmosfera moralã a comediilor lui Caragiale; amintirea republicii din Ploieºti sau a gãrzii civice se vor fi risipit de mult“. Ideea subînþeleasã era cã literatura lui Caragiale, alcãtuitã din materiale perisabile, se va deprecia. Nu va mai avea ce sã spunã cititorilor de peste cincizeci de ani. Insã noi suntem martorii unor desfãºurãri care nu l-au confirmat pe E. Lovinescu. Abia „omul recent” (H.R. Patapievici), susþin unele voci, adicã românul carpatino-dâmboviþean din timpurile noastre postmoderne, pragmatic ºi ignorant în materie de culturã, „care nu se mai revindecã din nici o tradiþie“, s-ar putea sã adopte un alt tip de atitudine, sã iasã de sub tutela modelului Caragiale. Asistãm astãzi la globalizarea culturii, la naºterea unei noi paradigme istorice ºi culturale. Pe mãsurã ce se va confrunta cu alte forme de civilizaþie modernã, universalizându-se, omul recent se va îndepãrta tot mai mult de eroii lui Caragiale, ºi-l va scoate pe Miticã din sânge ºi obiceiuri. Aºa numita „generaþie Internet“, susþine Radu Pavel Gheo , poate cã va renunþa ºi la tipurile de atitudine lãsate moºtenire de societatea pãrinþilor ºi bunicilor lor, limitându-se la o lecturã strict literarã a lui Ion Luca Caragiale. Aºadar, Caragiale ar putea sã-ºi piardã, în timp, statutul de „contemporan perpetuu“. Un Caragiale actualizat aratã cã viaþa româneascã de toate zilele se bate bine cu literatura întemeietorului dinastiei. Cãci la noi, ca în alte pãrþi, reforma ºi evenimentele trec, nãravurile rãmân.

prof. Gabriela Cazac 1.Ibidem. “Qui pro quo”, în România Literarã, nr. 13, 2002. Pagina 5


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

Ca volumele Ioanei Pârvulescu sã devinã încã de la apariþie bestselleruri a devenit un lucru obiºnuit. Uimirea intervine când ºi volume poate mai puþin interesante pentru publicul larg se epuizeazã la standurile unui târg de carte, într-o perioadã post-crizã în care lumea încã ezitã îndelung în faþa rafturilor înainte de a face o achiziþie. Ce anume face aºa încât cãrþile Ioanei Pârvulescu sã devinã imediat bestselleruri, chiar când acestea tind sã stârneascã mai degrabã interesul specialiºtilor sau pe al celor din branºa literarã, rãmâne o întrebare. E poate vorba despre fascinaþia exercitatã de acribia cu care autoarea întreprinde îndelungi ºi atente sondãri ale arhivelor, pe care le valorificã apoi cu subtilitate, sau despre o anumitã caracteristicã a scriiturii sale, atrãgãtoare datoritã francheþii, o calitate a frazei de a-þi inocula senzaþia cã autoarea þi se adreseazã direct, fãcându-te pãrtaº la descoperirile ei. Aºa încât, pânã la sfârºitul cãrþii e ca ºi cum i-ai sta alãturi în mijlocul paginilor îngãlbenite de ziar, rãsfoind, descoperind, retrãind palpitul vieþii din veacuri trecute. În cazul nostru, veacul al XIX-lea, de care autoarea s-a mai ocupat în trecut. De data aceasta, revine la pasiunea mai veche pentru Caragiale, co n c re t i zatã î nt r - u n volum, În Þara Miticilor. De ºapte ori Caragiale (Humanitas, 2007), întrun eseu îmbogãþit cu aproape douã sute cincizeci de imagini, constând în fotografii, fragmente de articole, caricaturi ce oferã un suport vizual pe care cititorul va simþi cu siguranþã nevoia sã-l reia la finalul cãrþii, în tihnã, pentru simpla plãcere a lecturii savuroaselor mostre de presã politicã, socialã, mondenã de la sfârºitul veacului al XIX-lea. Eseul debuteazã cu consemnarea unei întâlniri misterioase între un student medicinist, sosit la Viena sã studieze, ºi I.L. Caragiale, cu prilejul unei reuniuni literare din cadrul Societãþii „România Junã“, enigmã a cãrei rezolvare nu o vom divulga, menþionând doar cã aceasta trebuie cãutatã în rândul acelor coincidenþe deloc întâmplãtoare care leagã biografiile oamenilor. Cele douã întrebãri de la care eseul porneºte vizeazã, de fapt, douã probleme asupra cãrora critica sa oprit în numeroase rânduri – rezistenþa în timp a operei lui I.L. Caragiale ºi viaþa în epoca în care a trãit, þinând, prima, de o curiozitate a istoricului literar, cea de-a doua, de una pur omeneascã (douã constante, de fapt, ale întregului studiu, în care autoarea penduleazã, ca de obicei, cu precizie ºi vãditã plãcere, între rolul cercetãtorului literar ºi cel al prozatorului).

De la receptarea negativã a lui Caragiale în epocã (al cãrei scurt istoric autoarea îl realizeazã, accentuând pe afirmaþiile lui Lovinescu) la modul cum este autorul Momentelor perceput astãzi, Ioana Pârvulescu îºi conduce cititorul prin lumea veacului al XIX-lea, aºa cum se naºte aceasta la intersecþia dintre douã imagini ale sale: una provenind din scrisori ºi jurnale intime („o lume deloc lipsitã de greutãþi ºi defecte, dar în curs de aºezare ºi orientatã, ca întreg secolul, spre progres, spre armonie“), alta din schiþele ºi piesele lui Caragiale (care „ne aratã o societate sucitã ºi total ridicolã, plinã numai de semidocþi, de corupþi, de proºti“). Care din aceste douã oglinzi reflectã realitatea ºi ce înseamnã de fapt sintagma „lumea lui Caragiale“, creatoare de confuzii, cãci vizeazã când opera acestuia, când lumea contemporanã lui – sunt întrebãri cãrora autoarea le va rãspunde sondând lumea presei din secolul al XIX-lea ºi extrãgând exemple ce îi vor ilustra ipoteza, cum cã opera lui Caragiale se aflã într-o relaþie de interdependenþã cu presa vremii, cu beneficii pentru ambele pãrþi: pe de o parte, autorul preia în schiþele ºi piesele sale (pe care, uneori, le publicã... în ziar) subiecte ºi teme de ziar, pe de alta, presa scapã de anonimatul inevitabil al speciilor efemere: „Fãrã gazetele epocii, cel la care ne gândim când spunem Caragiale, adicã autorul comic, n-ar fi existat. Iar fãrã Caragiale, presa de sfârºit de secol 19 ºi început de secol 20 ar fi doar document istoric“.

Pagina 6

(continuare în pag. 7)


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

(urmare din pag. 6)

Caragiale „faþã cu Caragiale“ Capitolul „Ocolul lumii cu viteza gazetei“ conþine un excurs în presa vremii menit sã arate dinamica acesteia, rolul pe care-l deþine în epocã (rol ce-i revine astãzi Internetului ºi mijloacelor sale de comunicare rapidã), de a-l conecta pe individ la ceea se petrece în întreaga lume (începând cu dramele ce se petrec într-o mahala bucureºteanã oarecare ºi încheind cu edictul împãratului Chinei privind reforma examenelor sau evenimentele politice din Afganistan), dar ºi activitatea de gazetar a lui Caragiale (de reþinut de aici metoda originalã prin care acesta, alãturi de Frédéric Damé – „suspectat“ de autoare a fi constituit unul dintre modelele lui Ricã Venturiano –, creeazã un ziar de front, în timpul Rãzboiului de Independenþã…). Dar adevãratele surprize ale volumului se regãsesc în urmãtoarele douã capitole, „În umbra gazetei, Caragiale“ ºi „În umbra lui Caragiale, gazeta“. Procesele, carnavalul, discursurile politice, evenimentele naþionale – toate se regãsesc consemnate la gazetã, aºa încât nici nu mai e nevoie de participare directã sau de informare la faþa locului, iar deformãrii aplicate iniþial de presã Caragiale îi aplicã, încã o datã, o alta, care þine însã de procesul estetic. O serie de exemple concrete vin în sprijinul ipotezei autoarei cum cã temele caragialeºti provin exclusiv din gazete: printre acestea, tema din Bubico, regãsitã de autoare într-un episod din Idiotul lui Dostoievski, unde generalul Ivolghin povesteºte, ca ºi când i s-ar fi întâmplat lui însuºi, o istorie cu un cãþel de companie aruncat pe fereastra unui tren, deconspirat fiind fãrã milã de Nastasia Filippovna, care îi aminteºte sec cã o întâmplare similarã apãruse cu câteva zile în urmã în Indépendance Belge (astfel de fapte diverse, care circulau în toatã Europa, erau deseori preluate în presa româneascã, în rubrici gen „Felurimi“ sau „Cronica mãruntã“, cum însuºi Caragiale þinea). Pe de altã parte, aratã autoarea, multe amãnunte din schiþele ºi piesele lui Caragiale ºi-au pierdut din relevanþã astãzi sau au un impact mai mic asupra cititorului, pierzându-ºi caracterul familiar: o confuzie de nume din D'ale carnavalului (Matei, evanghelistul, ºi Mattei – contele Cesare Mattei, ironizat de autor pentru metodele sale homeopatice îndoielnice), dar ºi „conþina cu cinci fanþi“, „diversele dominouri“, carnavalul fac parte din cotidian pentru contemporanii lui Caragiale, rãmânând astãzi mai greu de sesizat pentru cititori. De asemenea, un detaliu aparent nesemnificativ din D-l Goe… ni se înfãþiºeazã dintrodatã, graþie autoarei, într-o altã luminã: pe panglica celebrei pãlãrii de paie a marinerului se aflã o inscripþie (dublu) ironicã: le Formidable (nume al vasului pierdut de francezi în bãtãlia de la Trafalgar ºi capturat de englezi, apãrând în presa vremii ºi încã evocându-le oamenilor un eºec).

Dar mãsura în care receptarea lui Caragiale ar putea fi împiedicatã de acest neajuns sau, dimpotrivã, stimulatã, cãci echivocul unor formule poate contribui cu succes la sporirea caracterului umoristic, rãmâne o temã deschisã de discuþie, cu atât mai mult cu cât capacitatea de sugestie a sintagmelor încurajeazã la mai mult decât simpla lor percepþie contextualizatã: „nemuritorul Gambetta“, de pildã, trimite la o ipostazã eroicã, chiar dacã astãzi cititorului nu îi mai este la fel de la îndemânã numele protagonistului… Vorbind despre curajul ºi originalitatea lui Caragiale, autoarea aminteºte cã, spre deosebire de alþi confraþi ai sãi, acesta preferã formulele uzate, limbajul cotidian, tocit, banal, îmbrãþiºând „greºeala în toate formele ei [...], cliºeul, reclama, limbajul administrativ (cererea, procesul-verbal), limbajul telegrafic, anecdota sau gluma“. Dar Caragiale nu este singurul autor al epocii care îºi descoperã materialul, „ideea“ în presa vremii, necãutând inspiraþia la kilometri distanþã, ci în imediata apropiere, cum singur o afirmã, sunt ºi alþii care o fac, fãrã sã reuºeascã sã transforme însã în literaturã de calitate dramoletele preluate din rubricile de ziar – autoarea exemplificã cu o piesã a lui George Ranetti, Romeo ºi Julieta la Mizil. Ce anume face diferenþa între cei doi, conchide autoarea, e greu de precizat, nefiind vorba de talent (pe care, de altfel, Ranetti îl are), nici de virtuozitate, ci de „suflul vital“, de capacitatea de a crea personaje autentice, credibile, îndãrãtul cãrora se ghicesc oamenii vii, la fel cum tot oameni vii se ghicesc ºi îndãrãtul poveºtilor din gazete: „Formula lui Caragiale, arta lui poeticã este ziarul. Opera sa comicã este scrisã pe hârtie de ziar, alcãtuieºte o mare gazetã cu toate defectele presei vremii, adunate laolaltã. Aºadar: exista o realitate care era deformatã în bunã mãsurã de gazetele epocii. Aceste gazete sunt deformate încã o datã, artistic, de Caragiale. [...] Lumea lui Caragiale este aºadar dublu prelucratã: o primã mistificare o fac ziariºtii epocii, pe-a doua o face autorul, cu har ºi haz. Îndãrãtul fiecãrui personaj caragialesc stã un gazetar care pândeºte ºi ia notiþe, iar îndãrãtul fiecãrui gazetar stã scriitorul Caragiale“. Constituindu-se într-un eseu care, dovedind încã o datã capacitatea autoarei de a lansa „întrebãri“ fundamentale atât pentru regândirea, cât ºi recuperarea unor episoade ce privesc viaþa literaturii, cartea Ioanei Pârvulescu prilejuieºte întâlnirea cu un alt Caragiale, aºezat în relaþie cu presa vremii, cu lumea epocii sale, cu lumea din operele sale, cu sine însuºi, un Caragiale „faþã cu Caragiale“.

Ioana Pârvulescu Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale Cu 248 de reproduceri inedite Editura Humanitas, 2011, 174 p. R e c e n z i e : h t t p : / / w w w. o b s e r v a t o r c u l t u r a l . r o / U n - a l t Caragiale*articleID_25613-articles_details.html

Pagina 7


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

Motto : „Eu nu scriu decât despre viaþa noastrã ºi pentru viaþa noastrã, cãci alta nu cunosc ºi nici nu mã intereseazã.” (Ion Luca Caragiale)

Caragiale a plecat din þarã dupã ce a fost acuzat de plagiat. E mai puþin cunoscut faptul cã I.L. Caragiale s-a stabilit in 1905 la Berlin, unde a ºi murit. Mai înainte avusese o tentativã de a se stabili la Cluj. Motivul a fost cã în urmã câþiva ani mai înainte a fost acuzat de plagiat pentru "Nãpasta", iar criticii au fost foarte virulenþi. Cu o imagine aproape terfelitã a dorit sã plece spre Ardeal, însã atacurile la adresa sa au continuat. Pleacã în Germania ºi ajunge la Berlin, unde se decide sã se stabileascã definitiv. Caragiale a fost acuzat cã ar fi plagiat „Nãpasta” dupã o piesã a scriitorului ungar István Kemény, intitulatã „Nenorocul”. Acuzaþia a apãrut în 1901 în douã articole din Revista literarã, semnate cu pseudonimul Caion. Furios, Caragiale s-a adresat presei din Bucureºti, a aflat numele real al autorului (C. Al. Ionescu), l-a acþionat în justiþie ºi a câºtigat fãrã probleme, graþie pledoariei avocatului sãu, Barbu ? tefãnescu Delavrancea. Renunþând la tãcerea ce ºi-o impusese în exilul sãu voluntar de la Berlin, evenimentele din primãvara anului 1907, l-au determinat pe Caragiale sã publice, în noiembrie 1907, la Bucureºti, broºura: 1907 din primãvarã pânã in toamnã, un celebru eseu referitor la cauzele ºi desfãºurarea marii miºcãri þãrãneºti din primãvara lui 1907. Înainte de a-ºi publica pamfletul în broºurã, Caragiale a trimis primul capitol ziarului vienez, „Die Zeit”, întâia ºi cea mai însemnatã parte a viitoarei broºuri, care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnãtura: „Un patriot român”. Tot atunci i-a trimis fiului sãu Mateiu, prin Delavrancea, o scurtã scrisoare, din care amintim aceste cuvinte: „Împrejurãrile prin care a trecut ºi trece þara noastrã ºi care-mi întristeazã aºa de adânc bãtrâneþele mie sã-þi fie îndemn în dragoste pentru patrie. Dumnezeu sã-þi facã þie parte de vremuri mai bune la bãtrâneþe! Noi am început cu veselie ºi sfârºim cu mâhnire. Sã vã dea vouã, tinerilor, Domnul sã nu mai vedeþi nici un rãu arãtându-se pe biata noastrã þarã.” A publicat în revista literarã bimensualã „Convorbiri” (din 1908, „Convorbiri critice”), 7 fabule. Ultima dintre ele, „Boul ºi viþelul”, a fost tipãritã în fruntea numãrului 1 al „Convorbirilor critice”, având, în facsimile, autografe atât textul, cât ºi semnãtura Caragiale. Doi ani mai târziu a publicat nuvela Kir Ianulea, o versiune româneascã a piesei lui Niccolo Machiavelli, „Nunta lui Belfagor”. În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuinþa sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arteriosclerozã. Rãmãºiþele pãmânteºti au fost expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof ºi depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezenþa lui Gherea, a lui Delavrancea ºi a lui Vlahuþã. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rãmãºiþele sale pãmânteºti a fost adus la Bucureºti ºi, la 22 noiembrie 1912, s-a fãcut înmormântarea la cimitirul ? erban Vodã. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a fãcut un ocol prin faþa Teatrului Naþional ºi a continuat apoi drumul pânã la cimitir, în fruntea miilor de bucureºteni care au luat parte, la aceastã solemnitate aflându-se toþi marii scriitori ai timpului.

Adina Ciobanu, cl. a IX-a C Caragiale s-a retras, în ultimii ani ai vieþii, în Germania. De aici l-a vizitat pe Octavian Goga, care vrând sã-i înveþe pe ardelenii din Ardeal cã sunt români, a ajuns "chiriaº" al închisorilor ungureºti din Budapesta. ªi acolo, pe pãmânt strãin, Caragiale i-a dat o lecþie amarã: "Þi-am spus de-atâtea ori, nu te mai bate cu proºtii, cã te rãpun… Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viaþã? Pe urma deºtepþilor? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. (…) Nimic mai greu decât sã cârmuieºti proºtii… Ei au un instinct de împotrivire organicã… Sã vezi… Mai acum vreo treizeci de ani eram revizor ºcolar la Piatra Neamþ… Trenuri nu gãseai prin Moldova, mergeam la inspecþii cãlare… La Piatra Neamþ stãteam în gazdã la un popã. Avea popa o iapã murgã… Zic, sã mio dai pãrinte, dimineaþa… Popa zâmbea. Prea bucuros, domnule Iancu. ªi-am plecat… Cât m-a zolit iapa ceea, mã…! Oricum dam din cãpãstru, ieºea rãu… No puteam cârmui nicidecum… M-am întors la vreo douã ceasuri, tot apã: - Pãrinte, cât face iapa asta? - Face zece galbeni! - Ei, pune d-ta cinci, sã pui ºi eu cinci, s-o tãiem, cã-n asta-i om… - Ba sã n-o tãiem, domnule Iancu, mai bine sã-i învãþãm nãravul… ªtii ce? Când o încaleci ºi ajungi la o rãspântie, dacã vrei sã apuce la stânga, tu tragi de frâu la dreapta… Da' sã tragi cumplit, auzi… Sã vezi c-o ia la stânga… Aºa am fãcut… Ei vezi, la prost trebuie meºteºug, nu glumã…Ascultã-mã! … Toatã viaþa n-am putut sã sufãr prostia… Sãracu' de mine, mãi bãiete, când vãd câte un prost mã doare… Zãu, am dureri fizice… Mã ia cu rece aici în creºtet…”.

Ana-Maria Antonesi, cl. a IX-a C Pagina 8


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

Domnului Caragiale

L-am întâlnit pe Domnul Caragiale la Bibliotecã. Era sobru ºi mã privea dintr-un tablou aºezat pe un perete. Purta o pãlãrie cu boruri mari care îi acoperea o parte din fruntea latã, iar mustaþa i se vedea în toatã splendoarea ei. Coborî. Galant îºi scoase pãlãria ºi cu o micã plecãciune îmi fãcu semn sã mã apropii. Ridicã mâna ºi se îndreptã spre raftul cu cãrþi. Pe raft stãteau ca la paradã, aliniate, cãrþile sale. Luã, cu sfialã o carte la întâmplare ºi o lãsã sã se deschidã ca o floare. Pe copertã scria cu litere argintii Opere de I.L.Caragiale. Din filele cãrþii au început sã se desprindã personajele. L-am invitat pe Aleea Scriitorilor români. Domnul Caragiale îºi fãcuse loc discret printre cãrþi.... Din filele cãrþii au început sã se desprindã personajele. În faþa mea apãru frumoasa Zoe, coana Joiþica pentru cei apropiaþi. Disperatã îºi ºtergea lacrimile cu o batistã desfãcutã ce avea într-un colþ cusutã litera ª. ªtefan Tipãtescu, bãrbatul acela galant, conul Fãnicã pentru prieteni ºi coana Joiþica, s-au întâlnit pe Aleea scriitorilor. Conul Fãnicã cunoscut pentru rãvaºele sale, iar Coana Joiþica, femeia care le pierdea atunci când nu era atentã au ieºit la plimbare, iar în urma lor pe un cãluþ de lemn sãrea D-l Goe, un bãiat alintat ºi cu multe pretenþii. Domnului Goe îi plãcea sã se plimbe cu trenul la Bucureºti, însoþit de mam'mare, mãmiþica ºi tanti Miþa Plin de fiþe se îmbrãca în ,, mariner, pãlãrie de paie, cu inscripþia pe pamblicã: le Formidable, ºi sub pamblicã biletul de cãlãtorie înfipt de tanti Miþa, cã " aºa þin bãrbaþii biletul". Conul Fãnicã îi oferi lui Zoe braþul ºi împreunã se îndreptarã spre cafeneaua din colþ. La o masã retrasã, conul Fãnicã îi zãri pe cei doi amici, Farfuridi ºi Brânzovenescu. Cei doi împãrþeau o bucatã de brânzã întinsã pe o farfurie, iar cãldura mare de afarã îi fãcu sã bea cu nesaþ din halba trãdãrii. ªtefan Tipãtescu îi salutã discret, cãutând cu privirea un loc liber la terasã. Zoe o luã înainte, fluturând umbrela din dantelã, iar conul Fãnicã o urmã la masa cu vederea spre Strada cu stejari. (continuare în pag. 10)

Pagina 9


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

(urmare din pag. 9)

Afarã, cãldura, s-a întins ºi a pãtruns peste, cucerind încet tot târgul. Doi domni care nu aveau nicio treabã cu dogoarea din oraº, Agamiþã Dandanache ºi Nae Caþavencu, prieteni de-o viaþã, cum erau, ºi-au propus sã lipeascã afiºe electorale pe Strada cu stejari. Aici îl zãrirã pe bunul lor amic, prezidentul Comitetului permanent cu funcþie în alte comitete ºi comisii, domnul Zaharia Trahanache. Cu puþinã rãbdare, se împãcase cu gândul cã o scrisoare pierdutã i-a schimbat viaþa, iar astãzi se plimbã singur pe alee. Se oprea uneori la capãtul strãzii ºi vorbea cu Ghiþã Pristanda. Pristanda era în exerciþiul funcþiunii ºi numãra de zor arborii cu frunze zimþate. Uneori greºea ºi o lua de la capãt ºi îi numãrã ºi azi, dacã nu a ieºit la pensie, cumva. La capãtul strãzii îºi fãcu apariþia autorul personajelor perindate prin faþa cititorilor mei. Era Domnul Caragiale. Râdea în hohote.... Bibliotecar Lãcrãmioara Andrei

Pagina 10


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

Conul Leonida faþã cu reacþiunea Casa rezidentiala, dormitorul principal. Leonida si Eftimita, discuta politica, servind cafeaua. Conul Leonida citeste gazeta de dimineata. „Democratia sta sa se prabuseasca! Cetatenii nemultumiti de marirea birurilor si scaderea lefelor ies în strada – medici, oameni ai legii, bugetari, boschetari, pensionari. O noua reactiune se abate asupra soartei vitrege a României.” - I-auzi, Eftimito, iarasi se revolta natiunea. Da’ ce vor, mama draga, doar le-am facut autostrada, le-am pus pavaje, am reformat sanatatea. Unde s-a mai vazut ca poporul sa câstige mai mult decât conducatorul?! - Leonido, asa e. Ca dumneata, bobocule, mai rar cineva. - S-apoi de! Vremuri grele ne încearca, Eftimito. Responsabilitate mare, remuneratie mica... Fiecare dupa puteri. - Pare-mi-se ca ei vor a schimba regimul. Am auzit ca tot vor „la comun, la comun”. Eu stiu ce-o mai fi si asta. Alegatorii vor vorbi. - Se-ntelege, coane. Da’ eu un lucru nu înteleg. Ce procopseala o mai fi si asta cu schimbatul regimului? Care va sa zica, ramânem fara toale la moda si plimbari cu trasurica? - Na-ti-o buna! Nu ti-am zis ca se revolta? Ce vor ei, vor a conduce natiunea. Tie-ti arde de mode? - Coane, eu cu mintea mea de femeie îti spun, ce-ti veni a baga în racori pe toti alesii poporului? Cred eu ca ti-ai gasit nasul. - Mitule, nu se putea altfel! Unul fura steaguri, altul docomente importante, celalalt corupea justitia, iar altul se baga la panselute. Pai d-astia mi-s ei? - Domnule, gândesti, mai rar asa cineva. Leonida lasa gazeta si îsi serveste linistit cafeaua. Deodata se aud tipete, batai, lovituri si o voce puternica: „Jos tiranul! Jos democratia! Jos hotia! Huuoooo!” Apoi batai zdravene în usa si geamuri. - Leonido, ce-ai facut?! Ne omoara, ne omoara!!! - Mitule, repede, sa plecam. Îsi strâng lucrurile, baricadeaza usile si geamurile si fug prin spate. - Eftimito, sa-i ajuti, sa dai din timpul tau pentru ei si sa te înjunghie pe la spate. Halal! Ei iaca – nu vrea poporul, nu vrea! Dragoste cu sila nu se poate!! Ana Lungu, cl. a XII-a C Pagina 11


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

El s-a nascut la Haimanale Dar, în curând c-un bun rãmas, Al nostru Luca Caragiale Catre Berlin pleca de-acas! Daca ar fi cu noi acum, Desi-mbracati în alte straie, El vesel ar striga pe drum: Uite-i pe Zoe si pe Nae!

Televizorul l-ar uimi, Poate chiar l-ar da pe spate, Pân-ar vedea sus la tribuna Trei Tipatescu, doi Iordache. Si daca tot ar învia, I-ar trebui si niste acte, Dar de serviciu-i Pristanda Si steagurile-s numarate.

Si, de Ionel si domnul Goe I se parura mari pramatii, Când va cunoaste Internetul, Curentul Emo si borfasii, Al nostru Luca o sã creadã C-a-nnebunit o tara-ntreaga! Iar statul nostru cel magnific, În care doar somajul e prolific, Din mosier cu-afaceri mari, banoase Lefter Popescu o sa-l lase! Si tot traind în timpurile noastre, Sãracul Caragiale va fi transformat Din scriitorul plin de zel si informat, Direct în cetateanul turmentat!!! Oana Savin ºi Mihaela Stirbu, cl. a XII-A Pagina 12


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

Suntem stresaþi. Perioada fatidicã a examenului de Bacalaureat se apropie cu repeziciune. În spiritul ludic al lui Caragiale, se poate afirma cã mulþi dintre noi s-au ghidat pânã acum dupã axioma: “Cap ai, minte ce-þi mai trebuie?” ªi dacã tot vorbim de Caragiale, constatãm cu amuzament cã ne identificãm cu multe dintre personajele sale. Domnul Goe? Într-adevãr, ne transformãm în copii isterizaþi adesea. Lefter Popescu? La ore, ironia sorþii ne împinge la un pas de nebunie. ªi nu în ultimul rând, semãnãm prea mult cu odraslele lui Caliopi Georgescu, genii neînþelese pe bãncile ºcolii. Timpul ne preseazã. În lipsã de cunoºtinþe, mulþi se bazeazã pe alte surse. Deci, aceºtia s-au „înþepenit la Moralã”. Dar, la urma urmei, nu existã niciun motiv de grijã, cãci „ce are a face Morala cu cariera?”. Alþii îºi pun speranþele în noroc. Însã îi informãm cu regret cã ,,norocul e prea puþin ºi lumea prea multã.” Preconizãm sã începem studiul mereu în ziua de luni, dar, din pãcate, avem câte o luni la ºapte zile, aºa cã data exactã este încã incertã. Aºadar, rãspunsul la întrebarea ,,Cum stai cu învãþatul?” poate fi smuls tot din operele lui Caragiale: ,,Aºa e cã pânã acum nu stãm nici bine, nici rãu, adicã nici aºa, nici altminteri?” . Ce-i drept, noi nu suntem vinovaþi pentru scurtcircuitarea sinapselor noastre nervoase, cãci ciudate sunt ºi programele ºi regulamentele ºcoalelor noastre; prea se dã o importanþã egalã tuturor obiectelor de studiu, ºi asta este dãunãtor mersului, adicã, vreau sã zic, programului; cãci, în definitiv, ce vrea sã facã ºcoala din tinerile generaþiuni, care vin ºi cautã, mã-nþelegi, o culturã sistematicã, pentru a deveni cetãþeni utili, fiecare în ramura sa de activitate socialã?” Lãsând retorica deoparte, pentru un examen reuºit, începem ºi noi sã realizãm cã „trebuie apucat boul de coarne!” Ziua de luni trebuie sã fie azi, chiar dacã azi e vineri, ieri a fost zi de club ºi neam ratat somnul de frumuseþe. Timpul va trece peste orele de tocit ºi în curând vom spune: ,,Am dat ºi Bacaloriatul ãsta!”

Adelina Moroºan, cl. a XII a C

Pagina 13


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

O vizitã memorabilã În acest moment aºtept o trãsurã care sã mã ducã la domiciliul familiei Popescu. Îi fac o vizitã tânãrului Ionel Popescu, un bãiat de doisprezece ani, cu ocazia zilei onomastice. Am decis sã-i fac cadou o carte de „Fabule” a lui La Fontaine ºi un set de acuarele. Am ajuns. Ionel m-a întâmpinat îmbrãcat în costum de sãrbãtoare, cu papion de mãtase la gât. Doamna Popescu etala o rochie albastrã, croitã dupã ultima modã parizianã. Ionel m-a invitat, binevoitor ºi politicos, sã-i vizitez biblioteca ºi colecþia de tablouri în miniaturã. Când a vãzut ce conþinea cadoul meu, a exclamat:

Mulþumesc, domnule! Toc mai am de ci acest volum tit la ºcoalã ºi biblioteca m e a nu -l Acuarelele su deþine încã. nt extraord inare. În sem recunoºtinþã n de , vã voi picta un tablou. D oriþi sã vã realizez o sc hiþã de portr et?

re, e plãce c a f i îþ oþi ºi at! Dacã p de onor m e r t x aº fi e

Dupã aproximativ jumãtate de orã, a isprãvit schiþa ºi chipul i s-a luminat. -Mulþumesc! Parcã mã vãd în oglindã! -Bravo, Ionel! zise madam Popescu, sunt tare mândrã de tine. Fata în casã ne-a adus cafea cu lapte, servitã în ceºcuþe de argint. Am savurat cafeaua aceea minunatã, în fermecãtoarea companie a doamnei Popescu ºi a tânãrului cavaler, care a bãut un ceai aromat, îndulcit cu miere de albine. Tocmai când mã pregãteam sã plec, bãiatul mi-a captat atenþia cu un numãr de magie. M-am oferit voluntar ºi Ionel mi-a demonstrat cã oricine poate realiza un numãr reuºit de magie, dacã are exerciþiu ºi se concentreazã puþin. Am plecat acasã, dar gândul mi-a rãmas la acest copil minunat: bine crescut, talentat, iubitor de carte ºi de frumos. Doamna Popescu poate fi fericitã, pentru cã viitorul copilului ei va fi cel dorit. Mihnea Simion, cl. a V-a A

Pagina 14


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

-am dus de Sfântul Ion sã fac o vizitã doamnei Maria Popescu, o veche prietenã, ca sã-i dau un dar iubitului sãu fiu, Ionel. Când m-a vãzut, Ionel mi-a spus tare ºi rãspicat: -Bunã ziua, domnule Ionescu. Îmi pare bine sã vã revãd! -Ce politicos! I-am dat în dar o maºinã veche din lemn, marca Fiat 1935. -Vã mulþumesc foarte mult! Chiar colecþionez machete ale unor maºini ºi bancnote vechi, spuse Ionel. -Cu plãcere, micuþule! Colecþionezi bancnote vechi? am întrebat eu curios. -Da, desigur. Vreþi sã vã arãt colecþia mea de bancnote? -Numaidecât. Am urcat la etaj, în camera sa. Era verde, luminoasã ºi foarte ordonatã. Scoase dintrun sertar al dulapului un dosar mare. Acolo avea toatã colecþia pusã în ordine. -Poftiþi! Era impresionantã! Avea bancnote din toate timpurile ºi din majoritatea þãrilor. Ce noroc! ªi eu colecþionez bancnote. Tocmai m-am întors din vacanþã. -Poftim, bãiete! Uite, aceastã bancnotã de 50 de pyaºtri este din Myanmar ºi þi-o dãruiesc pentru colecþia ta! -Vai, mulþumesc nespus! exclamã bãiatul. Apoi mi-a arãtat colecþia lui de maºini metalice. Preferatele lui erau: Zis 110, Moskwich 308 ºi Varburg 312. Am coborât în camera de zi ºi am bãut o cafea. Am vorbit despre multe subiecte cu madam Popescu ºi cu Ionel, care pãrea a fi un copil cu foarte multe cunoºtinþe generale. -Aº putea fuma o þigaretã? O întreb eu pe madam Popescu. -Da, desigur! Ionel, mamã, du-te în camera ta, cã dumnealui vrea sã fumeze o þigaretã, spuse mama. -Da, mamã, imediat! rãspunse copilul politicos. Ei, a venit vremea sã plec, aºa cã l-am felicitat încã o datã pe simpaticul Ionel ºi mi-am luat la revedere cuviincios. Madam Popescu ºi Ionel au fost foarte ospitalieri. Ce copil!..Tot drumul spre casã, m-am gândit ce fericire trãiesc acei pãrin?i care au un copil atât de cuminte ?i de manierat.

Adrian Gheorghiþã , cl. a V- a A

Pagina 15


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

Domnul Soia (parodie dupã „Dl. Goe”, de I.L. Caragiale)

Î

ntr-o zi de 15 mai, la intersecþia strãzilor „Nicolaiuc” ºi „Stodal”, stãteau douã

femei, cam între douã vârste, împreunã cu un bãiat. Femeile erau îmbrãcate pentru club, cam îndrãzneþ pentru vârsta lor care dorea sã se ascundã sub tone de fard ºi machiaj, iar bãiatul purta o pereche de blugi rupþi, papuci uzaþi, o jachetã maro cu glugã, o ºapcã ºmechereºte pusã pe o parte ºi nelipsiþii ochelari de soare. Ca sã-ºi gãseascã o iubitã ºi sã nu le mai batã pe þaþe la capul lor perfect coafat, cele douã „doamne” îl duc ºi sãptãmâna aceasta pe Soia la club, cã poate întâlneºte vreo fatã, care sã-l bage ºi pe el în seamã. Cei trei aºteaptã la semafor sã traverseze. -De ce nu e verde? Eu vreau sa fie verde! -Aºteaptã procopsitule, cã îndatã trecem, zice maicã-sa, Sana. -Vezi ce bine îi stã ca mafiot? se bagã si Cola, mãtuºa. -Eºti varzã la cap, nu vezi cã e îmbrãcat în infractor? -Vedeþi cã sunteþi losere amândouã. Nu sunt nici mafiot, nici infractor, sunt criminal. -Pãi dacã stai cu toþi ãia pe facebook de vorbã ºi te uiþi la pozele alea.... Dar nu e timp nici de facebook, nici de twiter, cã se face verde ºi trebuie sã treacã zebra. Pe partea cealaltã, o limuzinã îi aºtepta.

Când urcã în limuzinã, frumos

amenajatã, albã ca sã fie în centrul atenþiei, Soia vrea sã stea în faþã, sã fie mai ºmecher. ªoferul îl avertizeazã: -Pune-þi centura, bãiete, cã poate o sã te loveºti. - Mai taci tu, sãrãntocule, se strâmbã baiatul. Dar nu trece niciun minut ºi vezi cum ºoferul pune o frânã bruscã ºi Soia se duce înainte, lovindu-se cu capul de parbriz, stricându-ºi iphone-ul pe care se afla abonamentul temporar pentru club. Tipele ies în grabã ºi se duc sã vadã ce a pãþit baiatul, dar uºa este încuiatã. -Fatã, vãd puncte verzi. S-a întors Giovanni din morþi sã se rãzbune, stigã Sana jelindu-se. -Auuuu....auuu....capul meu. Mamã, nu trebuie sã împingi uºa, trebuie sã o tragi! (continuare în pag. 17)

Pagina 16


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

Domnul Soia (parodie dupã „Dl. Goe”, de I.L. Caragiale)

(urmare din pag. 16)

ªi trag amândouã uºa, iar bãiatul iese doar cu un cucui. Mama îi verifica o datã „rana” ºi apoi pleacã toþi trei pe jos spre club. Nu-ºi mai pot face o intrare spectaculoasã, ca VIP-urile, aºa cã intrã pur ºi simplu ca....ceilalþi. La intrare, un bãrbat verifica abonamentele: -Documentele, vã rog. Tipele îsi arata apple-urile, doar Soia sta cu mâinile în buzunar. Matusa explica bodyguardului întâmplarea pe scurt. -Uite ce, gagicile, dacã n-are, nu intrã! -Ce mã, te-a scãpat barza în cap când ai venit pe lume? Dacã ºoferul conduce mai rãu ca sorã-mea...! se rãsti Cola. -Hey! -....sau poate plãtiþi de data asta intrarea..... -Of, bine. Plãtesc ºi intrã, fãcând ochi dulci tuturor bãrbaþii mai înstãriþi care le ieºeau în cale. ªi Soia a încercat sã vorbeascã cu fetele, dar numai când îi auzeau numele, pufneau în râs ºi plecau. Supãrat, intrã într-o camerã pe a cãrei uºi era scris ceva ºi începe sã loveascã cu pumnii într-un dulap de metal suspendat, pânã îi trec nervii ºi iese afarã. La minutul 1, secunda 56 a melodiei „Great Back” de Alexandra Stan, muzica se întrerupe iar toate luminile se sting. Cineva, nu se ºtie cine, a intrat în camera „Accesul permis doar angajaþilor” ºi a lovit tabloul electric. Ca sã nu se mai întâmple ceva, clubul a fost imediat evacuat. Tipele îsi gasesc baiatul si ies confuze. Sana îi asaza sapca pe cap si îl întreaba: -Te mai doare capul? -Daaa.....nu. Cola îl bate pe umãr ºi scoate din geanta de firmã un Samsung Galaxz S 2 ºi i-l întinde, iar el o pupã rapid pe obraz. Mama îºi scoate la ivealã piciorul ei perfect bronzat pe bordurã ºi strigã cu o voce piþigãiatã: -Taxi! Patricia-Elena Mihoc, cl. a VII-a A

Pagina 17


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

O vizitã modernã M-am dus de Sf. Valentin sã fac o vizitã doamnei Fitza Popescu, o veche amicã, s-o felicit pentru onomastica lu' bãiatu'su, Valentin Popescu, un copil tare prostuþ… adicã drãguþ, de vreo opt aniºori. N-am vrut sã merg cu mâna goalã, ca sã nu comenteze madam Fitza, aºa cã i-am dus bãiatului o minge mare roºie-albãstruie, cã ºtiu eu cu ce echipã þine familia. Atenþiunea mea a cam supãrat-o pe coana Popescu, dar mai ales pe domniºorul Valentin, care a început sã critice culorile mingii. Pe bãiat l-am gãsit îmbrãcat cu o pereche de pantaloni de rapper, cam rupþi, cu un tricou de rocker ºi niºte papuci… vai de mama lor… negri cu niºte cranii albe ºi ºireturi violet. Dupã certurile de rigoare, am început sã vorbim despre Facebook, despre vacanþe de lux ºi despre haine de firmã, la care madam Fitza zice: - Tatãl meu e mare designer vestimentar. A lucrat cu Gucci, Botezatu, cu mari case de modã din toatã lumea!

De la o vreme, o vedeam mai mereu pe tânara domnita prin cluburi, pe la mall si am întrebato cum de asa des? Raspunsul ei a venit imediat, spunând: - Pãããi, când era puiuþul meu mic eram închisã în casã. Acum, când a mai crescut, am gãsit o babysiterã tailandezã care are grijã de cuminciorul meu copilaº. La care eu: - Da, da, pare un drãcu… drã-drã-drãgãlaº de copil. (continuare în pag. 19) Pagina 18


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

(urmare din pag. 18)

Când doamna Fitza îmi zicea de mall, de cinema 7D, de vinuri scumpe, din bucãtãrie se auzi: Doamnã, sãriþi!!! Valentin a amestecat cola cu dropsuri. Ajutor!!!!!! Valentin, hai la mama, hai puiuþ!! Stãpânã, sari cã dã jos expreso-ul!! Nuuuuuu, a costat 1000 de euro! Popeasca se ridicã repede ºi merge la bucãtãrie. Când ajunge în faþa uºii, bãiatul cu sticla de cola o opreºte pe maicã-sa. Femeia, pricepându-se la copii, îi dã o ciocolatã dintr-aia mov cu pete albe ºi copilul înceteazã. - Vali, þi-am zis sã nu te mai apropii de maºina de cafea. - Dar - întrerup eu - pentru cine faci cafea? - Pentru mine, rãspunde dânsa. Îmi fac un cappuccino. Eu, în gândul meu “Ce-aº bea ºi eu o canã de latte macchiato sau mãcar un vin Montrachet Domaine de la Romanée Conti.” Madam Fitza, parcã ascultându-mi gândurile, m-a întrebat cu o oarecare aroganþã dacã vreau ºi eu ceva de bãut. - Un pãhãrel de vin Montrachet Domaine de la Romanée Conti, rãspund eu oarecum ruºinat. - N-avem, zice ea cu un ton superior. - Atunci…. - N-avem, rãspunde ea. - Un pahar de apã cu lãmâie, spun eu extrem de ruºinat. Dupã acest moment atât de dramatic…, camera este acoperitã de un val de liniºte. Bãiatul începe sã sarã, ridicând tot praful de pe podea - cã da, Popeasca nu ºtie sã dea cu aspiratorul. Femeia îi mai dã o ciocolatã copilului ºi acesta pleacã parcã zburând. Logic … de la atâta ciocolatã, cred cã a prins ºi aripi, mira-m-aº eu. Nici nu apucasem sã zic o propoziþie cu subiect ºi predicat, cã bãiatul apare din nou, de data asta cu un MP4. Asculta o muzicã tare zgomotoasã, dar era mai bunã decât vorbele maicã-sii. Madam Fitza zicea ceva acolo, dar nu înþelegeam nimic, nici nu mã prea chinuiam sã înþeleg. - Vali! Valentin! Puiuþ! Du-te dincolo cã ne deranjezi, spune gazda cu un ton ridicat. ªi a început iar sã pãlãvrãgeascã Cruela Popescu - cã aºa o alint eu. Dupã ce m-a plictisit vreo douã-trei ceasuri, mã prefac cã îmi sunã iPhone-ul cu rubine ºi diamante, inventez o scuzã ºi scap repede de plictisitorii ãia. Mi-am luat sacoul ºi pantofii de firmã ºi am plecat acasã. Când ajung la vila mea din Dorobanþi, mã uit pe BMW-ul meu pe care scria: ”SPALÃMÔ. Nu am bãgat în seamã aceastã rãutate, întrebându-mã care or mai fi regulile gramaticale din DOOM2, dar, când am intrat în casã ºi mi-am dat sacoul jos, am observat o chestie maronie cu tente de galben-pal ºi cu un miros dezgustãtor… Sincer sã fiu, nici pânã acum nu am aflat ce era, dar am aruncat sacoul, gândindu-mã la cele mai înfricoºãtoare lucruri…. Laura Hoºman, cl. a VII-a A

Pagina 19


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

n m il pierdut

P

ovestitorul: Pe când internetul era în floare iar Feisbucu` fãcea parte din viaþa oricãrui adolescent, Flamânzi, un sat din apropierea Botoºaniului încerca sã þinã pasul cu tot ceea ce înseamnã internet ºi retea de socializare. Mister Goiþã, un tânãr sãtean, era cunoscut pentru cunoºtintele sale (pe un ton ironic) în materie de internet. Aºa se face cã într-o zi, Dl Zoiºor îl abordeaza pe dl. Goiþã, pe când acesta mergea cu vaca la pãscut, pentru a-l ajuta într-o ... micã problemã. Îl întrerupe din conversaþia sa telefonicã, cu o întrebare subtilã :Dl. Zoiºor : Heeeiii !! ªººuuu!!!! Da` ci telefona ai acolo, bãitan? Goiþã: Aifon (apoi muºcã din mãr ºi continuã tacticos ) 5 !! (Zoiºor trece la subiect) Dl. Zoiºor: Auzi, Dle. Goiºor, îmblã vorba prin sat cum cã ai ºti a mânui Sãtãniile astea di calculatoari. Goiþã (fudul): Api aºa o fi, nãnaºule! Da` ce-þi fãtã mintea? Dl. Zoiºor: Eh, flãcãu, vreau sa-mi arãþi ºi mie cum stã treaba... Haida cã ne-om socoti noi cumva! Goiþã: Vezi-þi de-ale casei, nãnaº, cã nu-mi ºade mie a face treburi din astea.. Dl. Zoiºor: Dar cum aºa, Goiþã? Goiþã: Uite aºa bine. Dacã vrei, ti agiut sã îti faci treaba matali, în schimbul unui poloboc di vin, º-apoi de aici incolo...dã Doamne, bine! Dl. Zoiºor: Ciii?! Un poloboc de vin? Ai di pacatili meli! Mãmicã-ta ºtie ci faci? Goiþã: Nãnaº? Di vrei , pace, de nu vrei, ºi mai multã pace. Haida, cã vacii iºtia i s-o urât cu cãciula matalii ºi îi a paºti. Povestitorul: ªi cum vorbirã ei, Zoiºor rãmase în drum cu cãciula în mânã, pe când Goiþã biciuia vaca ducându-o la pãscut. ªi trec zilele ca orele, pânã când Zoiºor i se infãþiºeazã lui Goiþã cu un poloboc de vin ºi dornic de a bate palma cu "tânãrul informatician". Goiþã, nesurprins de apariþia lui Zoiºor, înºfacã polobocul de vin ºi cu un zâmbet stins în colþul gurii, îi spune lui Zoiºor: Goiþã: Nãnaº, disearã când începe Vecernia, ne vedem la mine la poartã ! Povestitorul: Bucuros, Zoiºor se duce acasã ºi începu sã numere orele pânã la Vecernie. În tot acest timp Goiþã cinstea din polobocul de vin, undeva, pierdut într-un lan de grâu. Timpul trecea ºi clopotele începurã sã batã pentru Vecernie. Ars de nerãbadare, Zoiºor plecã, puºcã spre casa lui Goiþã. Ajungând în faþa porþii, îl vede pe Goiþã puþin ciufulit, cu un pai rostogolindu-i-se pe buze, cu o mânã în ºold ºi cu cealaltã sprijinind poarta. Goiþã: Dar cari-i treaba, nãnaº? Dl. Zoiºor: Hai, bãitan, sã facem treabã! Povestitorul: ªi, intrand ei în curte, Goiþã îl întreabã pe Zoiºor: Goiþã: Nãnaº, dar care îþi e buba? Dl . Zoiºor (frãmântat): Goiþã, nu trebuie sã ºtie nici cel mai negru drac de pe Pãmânt de învoiala noastrã. (continuare în pag. 21)

Pagina 20


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

(urmare din pag. 20) Goiþã (fãcând o cruce deasupra gurii): Gura îmi e petcetluitã ca un mormânt. -între timp au ajuns în casa lui Goiþã în faþa unui calculatorDl. Zoiºor: Vreau sã o cautãm pe dna Pãteasca ºi sã îi trimitem un mesaj. Goiþã: Coana Fãnica? Dar ce blestem vrei de la ea de nu-i poþi zice la clacã când stã cu femeile din sat? Dl. Zoiºor: Þi-am dat un poloboc de vin! Tacã-þi fleanca aia ºi caut-o. Povestitorul: Dupã o scurtã cãutare pe internet, Goiþã o gaseºte. Zoiºor, vãzându-i poza, îsi aprinse chipul ca un prunc cand vede þâþa mamei. Dl. Zoiºor: Dã-i un mesaj ºi spune-i: Povestitorul: Goiþã, puþin dres de la polobocul de vin, încurcã adresa dnei Pãtescu cu cea a lui Zahãr Pãtescu, soþul doamnei, cãci era uºor de amestecat, fiind în lista de prieteni a doamnei Pãtescu. Goiþã: ªi ce-þi doreºte inima a-i zice, nãnaº? Zoiºor (dându-ºi pãlãria uºor spre ceafã, semn cã urmeazã o decizie grea….): Madam Pãtescu, Îmi aduc ºi acum aminte (clipele magnifice,ba nu!!clipele splendide..nee..taie, clipele…ããã…faine, lasã aºa!!) pe care le-am petrecut în cãpiþa de fân, atunci când soþul matale era plecat cu treabã prin sat. Mi-a fost ruºine sã vã abordez pânã acum, aºa cã am vrut sã pãstrãm secretul, cum ne-am înþeles, ºi dacã se cuvine, sã repetãm povestea în aceeaºi zi, stãmâna ce vine, de nu, rog ca bunãtatea matale sã-mi ierte nesimþirea. Aºtept un semn din partea dumneavoastrã ºi rog a mã ierta. Vã sarut nãstraºnic, Zoiºor Trahanache -Goiþã pufneºte în râsGoiþã: Pfff, nãnaºule! La câte am auzit, tare îmi mai e a bea un poloboc de vin. Dl. Zoiºor: Ai hai, Satanã! Ti zâc lu mã-ta de-mi umbli cu pãru-n ochi! Goiþã: ªî-api, mã rog la Sfânta zi de azi, ce i-ai zice lu` mãmica? Dl. Zoiºor: Cum ce? (pierdându-se) Cu...ia vezi-þi tu de lungu` nasului, bãitan! Povestitorul: ªi trece o zi, trec douã ºi nu trece a 3-a zi cã dl. Zahãr Pãtescu scoate bãrdiþa tatei din ºopron ºi pleacã fulger spre casa lui Zoiºor al nostru, care visa la încã o aventurã în cãpiþa de fân cu madam Pãtescu. Ajuns în faþa porþii, strigã în gura mare: Zahãr: Da' bag di samã cã þi s-o urât cu binili! Ieº la poartã di esti barbat! Povestitorul: Zoiºor, auzind ce îi iese pe gurã dl- lui Pãtescu, ieºi afarã speriat. Zahãr: Anghinarea mã-tii, cucurigu aleia de þi-a dat sã sugi, da` la fimeia me ai ajuns? Povestitorul: Zoiºor fãcu cale întoarsã, când realizã ce fãcuse Goiþã. Speriat, îl sunã pe Ghiþã Panda, poliþiul satului. Acesta apare imediat gata sã încaseze amenzi ºi sã potoleasca spirite. ªi dupã obiceiul pãmântului, în câteva minute se strânse jumate de sat la poarta lui Zoiºor, cã doar o veste circulã repede, din gurã-n sur… ca folclorul. Panda: Ce doliu sub unghii purtaþi, mã, de faceti scandalul ãsta? (continuare în pag. 22)

Pagina 21


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

(urmare din pag. 20) Zahãr (nervos): Ia don` cãpitan, mãria sa Zoiºor, umblã la fustele altora. Panda: Da` mã rog, ce? þi-a umblat la fusta matale? Zahar: Eh, vãd cã aveþi chef de glume. Panda: Deci sã înteleg cã subsemnatul Zoiºor Trahanache umblã la fusta subsemnatei Tipãtescu Fãnica, ºi drept ºi prin urmare avem un conflict de interese din care rezultã un schimb de vorbe vulgare, care a dus la perturbarea liniºtii publice, stresarea gãinilor ºi... Zahãr (întrerupându`l pe Panda): Ioi, meºtere! Stai aºa ºi nu mâna! Eu pe ãsta îl omor cã umblã la femeia altuia. Panda (chicotind) : În cazul ãsta ar trebui sã omori tot satul. Zahãr: Domnu` Panda?! Ne ºtim de când abia ajungeam la clanþã, ºi matale îþi baþi joc de mine? Panda (încercând sã facã pe deºteptu`): ªtii la ce concluzie am ajuns eu zilele astea? Zahãr: Ia! Panda: Stãteam eu aºa pe câmp, bãgând oile în strungã cã mã bate aºa un gând, mai ceva ca…(ºtii matali!). ªi stând eu aºa ºi gândindu-mã, bã, am ajuns la concluzia cã….Cert este cã dacã Feisbuc nu e, atunci sigur o sa fie! -între timp apare si Fãnica Pãtescu, foarte cochetãBabele de pe marginea ºanþului: Ia ºi la fufa asta. Api ci cautã ea aici? Zahãr: Treci, fã, acasã! Umbli slobodã pe drum, la casele altora! Termin cu el (arãtând spre Zoiºor) ºi te iau pe tine. Te-am luat de la mã-ta când nici nu ºtiai sã crapi un ou, ºi acu umbli cu pãrul în ochi? Fãnica Tipãtescu (fãcând cerculete în propriul pãr): Ce vrei, dragã? Dacã tu toatã ziua nu ºtii nimic altceva decât oi, ºi iarãºi oi. Le tunzi, le îngrijeºti, da` de mine...cine sã se ocupe (zice Fãnica vãdit afectatã) ? Povestitorul: ªi uite aºa, harþa din satul Flãmânzi þine ºi pânã în ziua de astãzi cã nimeni nu se mai înþelege cu nimeni. ª-apoi, noi, la ce concluzie sã ajungem? Cã nu e bun Feisbuc`ul? Cã nu merge un poloboc de vin atunci când îþi e lumea mai dragã? Cert este cã dacã Feisbuc nu e, atunci sigur o sa fie! Larisa Rãcilã, cl. a IX-a C

Pagina 22


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

Sãrutul ...Sãrutul care se opreºte la jumãtatea aerului, ...sãrutul care ºtie cã e sãrut ºi nu mai vrea sã fie, ...sarutul gol pe dinauntru ca un om rau... Ba nu. Ba da. Sarutul are trup de sine statator, are o definiþie a lui ºi e unic; sarutul rostogolit pe buze ca un ghem de lâna, sãrutul de?irat, înnodat de o mie de ori ?i aruncat de la unul la altul, ca o minge. Se joaca fotbal cu saruturi în gol, meci de dinþi ciocniþi, aproape striviþi. X înhaþã un sãrut sub umbrelã, Y paseaza bezele din mers; niciodata trenul acesta nu va fi mai rapid ca pupicii aruncaþi de la fereastra vagonului Z. Se întâmpla ceva incredibil de scurt ?i de lung în acelaºi timp: s-au atins buzele, jucãtorii s-au faultat, au cazut pe canapea... Publicitate.

Georgiana-Camelia Maximoaia cl. a XI-a C

Pagina 23


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

*Domnule doctor, eu sunt un punct cu fa?a la lume; am doi ochi: unul în spatele celuilalt; primul ochi prive?te totul, mãnâncã totul; al doilea ochi, cel din spate, alege oasele... aºa cã la creierul meu ajung imagini curgatoare, imaginile curg ºi murdãresc totul; vad oameni fara schelet, fara pic de duritate; oameni de gelatina se plimbã pe strãzi care se fac su lºi ocupã mult spa?iu.. *.Domnule doctor, eu sunt invers: sufletul meu e afarã, trupul meu e ascuns înauntru; ceea ce se vede e sufletul meu atât de casant, aproape distant; ceea ce nu se vede e trupul meu atât de învelit, aproape turtit, ca ºi cum, dintr-odatã, marea s-ar trage în jos, iar peºtii ar ieºi la suprafaþã; ca ?i cum marea ar înota prin peºti. *Domnule doctor, se întâmplã ceva vesel cu mine, parc-aº fi acoperi?ul unei fiinþe care (nu) sunt eu; vãd un braþ – cicã e-al meu, vad un picior – cica e-al meu, vad un trup – cica e-al meu... Domnule doctor, cum sã fiu eu mâna, piciorul, ochiul ºi gura, cum sa fiu eu toate acestea în acelaºi timp?

Georgiana-Camelia Maximoaia cl. a XI-a C Pagina 24


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

Andrei, descurcaretul Stelele se sting încet, Ploaia curge tot mai lent Clipele se-aprind Toate ma surprind.

Venea aseara un om calare pe inima lui, Iar din el via?a curgea ca dintr-o cãlimarã; ?i-mi spunea în continuu, cu-aceea?i veselie spumoasã cã trece, el trece, doar trece…

Faclia din privire, A soarelui sclipire, Surâsul fin, Susurul lin...

Andrei, tu e?ti biciclistul meu, cu pletele-n vânt ?i cu fa?a pãtratã; ?i nici mãcar n-ai bicicletã ?i nici mãcar ro?i nu ai, însã picioarele tale ca ni?te ro?i de inimã vâslesc spre mine, împiedicându-ma… Andrei, ma împiedica trupul tau de frunze tremuratoare, a? vrea sã vinã toamna ?i sã te ve?tejeascã, sã-?i rãmânã, ca un cuib de rândunele, pãrãsit, sufletul tãu închis ?i viu. Copil albastru, cu inima de matematica, facându-mi cu mâna dintr-o margine a gândului meu, Andrei, tu nu ai nimic omenesc în tine, dar e?ti cel mai om dintre noi to?i… ? i-acum sã te vãd, triunghiul meu col?uros, pãtratul meu serios ?i cercul meu orb, ?i-acum sã te vãd, urmãrind cu degetul rândurile de fum ale poeziei, cum ai sã în?elegi tu lumea asta în dungi? Dar tu ?tii, Andrei, tu ?tii sã adormi ?i-n cele mai risipite locuri, ?i-ntr-o ascu?itoare, ?i-ntr-o cutie cu chibrituri, arzând ?i stingându-te, mistuindu-te ca un duh închipuit… N-ai nevoie sã te ?tie cineva cã exi?ti ?i nimeni, dac-ar ?ti cã exi?ti, nu te-ar ajuta sã-?i cari inima dintr-un loc în altul… tu singur, jumatate om, jumatate cerneala, î?i curgi existen?a melodioasã pe ape… Am aflat dintr-o scrisoare nescrisa ?i necititã vreodatã ca Andrei a picat în cer ?i nu mai vine. (se descurca el…)

Oare lacrima din mare E singura ta scapare? Sau parfumul din ocean Este singurul tau elan? Sã fie albastrul cerului senin Eternitatea de alin? Sa fie rosul macului varatic

Efemeritatea timpului fluturatic?

Plictis ºi dezinteres Totu-i negurã, Numai ceata, Nimic nu e de-a soarelui dulceata Totu-i de-a nopþii anvergurã...

Va fi dineul culorilor Cu împãrãteasa florilor Vom servi parfumul florilor Apoi savoarea fructelor!

De-ar sti si restul Cum se leaga textul De-ati sti si voi Sa acceptati si pe cei moi.

Cât de minunat ar fi Sã avem un alibi, Sã putem iubi, S-alergãm ca doi copii!

De fapt nu se leaga nimic Totul e nimic Nimic e totul Mã-nec sau cunosc înotul.

Este oare o enigmã, Ceea ce-n suflet vrea sã se stingã? Este oare cert, Cã nu sunt fãcut sã iert?

Totu-i zbor si umbra, Numai ploaie...ºi fulgerã. De-ar cânta si pasarele, Ca sa cânt si eu cu ele...

E de ajuns sã plec voios ªi s-ajung mai bucuros Un copil adolescent Fãrã s-am mãcar un cent.

De-ar zbura pâna la nori As zbura si eu sa fug de ploi, Si s-ajung la curcubeu Ca s-aduc întreg dineu.

Rãspunde-mi la întrebare Sunt eu chiar aºa de mare? Hai c-am sã mai cresc, Si pe tine te iubesc! Nicoleta Zaiþ, cl. a XI-a D

Georgiana-Camelia Maximoaia, cl. a XI-a C

Pagina 25


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

Picturã cu crini; restul e filosofie... * Iube?te-mã, cãci azi î?i semãn ?ie

Ei, ce sã-?i spun!

Mai mult decât oglinda din sufragerie.

? i eu ?tiu sã-mi beau cafeaua cu picioarele pe masã; ? i eu ?tiu sã mã uit la televizor fãrã sã-mi pese

Astãzi îmi voi lãsa trupul sã curgã ca un râu de-a lungul vie?ii

cã ãla mic mãnâncã butoanele de la telecomandã;

?i n-am sã mai fiu con?tientã de el;

?tiu ?i eu sã fac dintr-astea, oho!

E timpul sã-nchid ochii; sã-mi sparg visele între pleoape

(Ca sã vezi cât e de lucid iubitul meu,

?i sã-mi privesc iubitul fãrã înflãcãrare

cât de ra?ional, sublim....superior, ce sã mai… ?

ca pe o picturã cu crini ofili?i.

*

*

? i mã gândesc: Cum poate patul sã ne readucã pe aceea?i

Ce face iubitul meu acolo? Cloce?te idei hexagonale;

linie!

„Totul e geometric ?i strâmt în lumea ta, amice.

În dragoste suntem la egalitate, iar ra?iunea sare din schemã

Mai lasã ?i tu circuitul acesta periculos de gânduri

ca un arc.

?i întoarce-?i privirea cãtre singurele tale douã puncte cardinale-

Numai atunci, ca douã gãlbenu?uri într-un ou

bra?ele mele.

Noi suntem doi ?i totu?i unul singur....

* Nu. El mã vrea simplã ?i concretã ca o felie de cozonac,

* Înghit ?i eu luciditatea amarã; Duhnesc a ra?iune ?i orgoliu.

?i mã vrea albã ?i realistã ca cerul, iarna;

Nu-mi stã nicio fãrâmã de iluzie în cale.

Se cramponeazã de toate trãirile mele florale

În bucãtãrie, mâncarea a început sã prindã o crustã

?i-l doare când simte cã-i scap printre degete.

metafizicã

*

iar de pretutindeni se ridicã în aer aburii cãutãrilor

Cine-oi fi eu? Câteva kilograme în bra?ele lui,

propriului eu.

buze care vibreazã ?i ochi care ?tiu sã plângã,

Pregãtesc cina iubitului meu meditând

o desagã de „sentimente”... Iatã ce cuvânt!

la conservarea trupului pudic al cepei, învelit cu „o mie ?i

? i se lipesc de suflet, nu ca ni?te fluturi,

una” de foi,

ci ca ni?te molii. Da, da, ca ni?te molii!

la flãcãrile iadului pârjolind cazanul infernal cu sarmale

A?a sunt toate sentimentele: te rod, te sfarmã, te descompun.

?i la mitul ?ãrii unde curge numai „lapte ?i miere”.

Dar eu, adicã femeia cu ochii obosi?i de mâine -

*

eu iubesc chi?ibu?urile aruncate de el la gunoi,

Dragul meu, sunt dreaptã, mai dreaptã decât însã?i ra?iunea;

ochii mei nu se închid când visez

nu mai am nimic, nicio linie curbã care sã-mi trãdeze

?i asta îl scandalizeazã cel mai tare:

feminitatea;

„De ce nu e?ti realistã? De ce nu gânde?ti?”

nici mãcar pântecul nu se mai încovoaie a copii, fiindcã nu

*

mã mai deschid;

Ei, ce sã-?i spun!

Mã îndop cu filosofie de cea mai bunã calitate

? i eu ?tiu sã-mi beau cafeaua cu picioarele pe masã;

scormonind privirea ta albastrã ?i piezi?ã

? i eu ?tiu sã mã uit la televizor fãrã sã-mi pese

?i mã îndepãrtez de tot ce-am fost.

cã ãla mic mãnâncã butoanele de la telecomandã;

Astfel, mã gãse?ti, nu-i a?a?! echivalentul miezului tãu,

?tiu ?i eu sã fac dintr-astea, oho!

acea jumãtate „altfel” dar care ?i se potrive?te de minune,

(Ca sã vezi cât e de lucid iubitul meu,

visul tãu ra?ional, ecoul iubirii tale

cât de ra?ional, sublim....superior, ce sã mai… ?

eul tãu distrus tocmai din plãcerea de a-l reîntregi. Georgiana-Camelia Maximoaia, cl. a XI-a C Pagina 26


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

Dragul meu, sunt dreaptã, mai dreaptã decât însã?i ra?iunea; nu mai am nimic, nicio linie curba care sa-mi tradeze feminitatea; nici macar pântecul nu se mai încovoaie a copii, fiindca nu ma mai deschid; Ma îndop cu filosofie de cea mai buna calitate scormonind privirea ta albastrã ?i piezi?ã ?i mã îndepãrtez de tot ce-am fost. Astãzi îmi voi lãsa trupul sã curgã ca un râu de-a Astfel, mã gãse?ti, nu-i a?a?! echivalentul miezului tãu, lungul vie?ii; acea jumãtate „altfel” dar care ?i se potrive?te de minune, ?i-am sã-?i zic intelectual în loc de iubit, (Cã tot visul tãu ra?ional, ecoul iubirii tale cu „i” începe) eul tau distrus tocmai din placerea de a-l reîntregi. ?i-am sã te a?tept ca pe o a doua inimã a mea… Ziua în care m-am hotarât sa te iubesc Seara trecutã am urcat un etaj ?i, în fa?a oglinzii, cu multã pudrã ?i-o rochie scurtã, am încercat sa nu mai fiu cuminte sau mãcar sã arãt cã-mi pasã mai pu?in de celãlalt care nu ?tie cât de mult ma straduiesc eu, în lipsa lui, sa-mi dezvelesc coapsele; când m-am întors jos, te-am gãsit simplu ?i concret ca o mi?care de copil, în somn; ?i nu m-am sim?it mai frumoasã, cu toate cã pudra ?i rochia scurtã începeau sã-?i facã efectul... Ar fi trebuit sa pun pe mine o bluza decolorata, sã stau lângã tine ?i sã-?i spun cât de mult urãsc eu oglinzile în care, alaturi de chipul meu, apare alt chip, mai frumos ?i mai ordonat ?i cã niciun dermatograf din lume nu poate sã-mi scoatã ochii în eviden?ã a?a cum o faci tu; ?i ele, chipurile ovale ?i drãgãla?e din oglindã, împreunã cu trupurile lor râdeau ?i dansau, pulsând sub strea?ina unui sunet greu de contemplat... Iar noi ne-am gândit ca dansul e pentru cei care nu suporta dinamismul ro?u al inimii ?i vor sã-l camufleze, dând proste?te din mâini ?i din picioare ca ?i cum ar ?ine neapãrat sã demonstreze cã au ?i ei o ... inimã.

Mai ?ii minte? ?ie-?i plãceau plimbãrile lungi, î?i plãcea sã sim?i în spate zim?ii agita?i ai unui lãtrat de câine în timp ce-?i cro?etai mãrunt pe buze replica aceea pe care n-a omis-o niciun film, pâna-n zilele noastre, ca ?i cum cele douã cuvinte pot fi spuse ?i când stai cu capul în jos sau când ai gura plina - e totuna. Dar asta a fost dupã ce ai pus pe tine sacoul gri iar eu, privindu-?i umerii, am în?eles cã te vreau mai mult ca ieri ?i am plonjat fericitã într-un pahar cu ?ampanie, sau poate nu; poate ca nimic n-a fost adevarat, poate ca noaptea se mai întâmpla sa inventam lucruri... ?i eu n-am stat niciodatã descãl?atã în bra?ele tale; Poate ca am fost dintotdeauna în camera asta, poate ca n-am coborât vreodata sa vad ce mai faci ?i nici n-am purtat cea mai scurtã rochie din istoria ?ifonierului meu... Am stat aici, la fereastrã, ?i-am a?teptat în tot acest timp, crezând cã muzica ?i toate celelalte lucruri sunt doar în închipuirea mea ?i cã niciodatã nu voi mai vedea alte chipuri mai frumoase ?i mai albe în oglinda în care mã voi privi din când în când... ...Poate ca ai venit târziu, când eu nu mai eram la fereastra... Îmi place sã mã gândesc cã ?i-ai dat jos sacoul gri cu o mi?care de copil obosit ?i-ai venit lângã mine, fãrã sã spui un cuvânt de parcã somnul meu ar fi însemnat, dintr-o datã, o discu?ie lungã între douã perechi de pleoape care nu mai vor sã-?i spunã nimic...

Dar în diminea?a aceasta am cearcãne care seamãnã cu ni?te pãreri de pãsãri negre umblând somnoroase pe chipul meu ?i... ...nu mai ?tiu câte ?igãri ?i-am dat voie sã fumezi noaptea trecutã, cam câte pahare s-au ciocnit în lipsa mea... te rog, deschide fereastra ?i închide televizorul, cred ca astazi e ziua în care m-am hotarât sa te iubesc.

Georgiana Camelia Maximoaie, cl a XI-a C Pagina 27


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

Ipostaze în oglindã O legendã ne spune cã, odatã, foarte demult, omul a venit în faþa timpului ºi i-a cerut o recompensã pentru munca depusã. Timpul, neºtiind cu ce sã-l rãsplãteascã pe om, a început a plânge. Astfel de pe obrazul sãu bãtrân s-a prelins o lacrimã, o lacrimã mare, sincerã. Era adolescenþa! Sunt adolescentã ºi sunt Eu. Sunt lacrima curatã a timpului. Nimeni ºi, totuºi, cineva. Mã caut pe mine în întregul formular al societãþii ca pe o stea în noapte ºi în sfârºit, gãsind o urmã, dau de cineva. Eu încerc s-o descopãr, ea fiind mai încrezutã, îmi scrie biografia. Eu încerc sã-i vorbesc, ea mereu nu e acasã. Eu încerc sã mi-o fac prietenã, ea mã criticã mereu, dar ce sã-i faci?! Eu sunt Ea, iar Ea e un Eu. Amândouã cãutãm, visãm, sperãm la ceva mai bun. Eu vreau sã evadez, sã explodez în eter, ca sã mã transform în pulbere luminoasã, astfel ca sã pot acoperi prin jertfa mea, tot negativul ce existã în lume. Ei îi plac ceaiul, ploaia, gândurile difuze ºi oamenii conservaþi în sine, din rândul cãrora face parte. Eu ridic temelii de prejudecãþi ºi turnuri de încredere , ea se dezlãnþuie ca o furtunã ºi mi le stricã. Eu muncesc ºi mã ridic, strãlucec ºi iradiez prin propria flacarã, nu mã luminez prin flacarã altuia, cãci ºtiu cã ºi mai palã va deveni figura mea la lumina torþei care a ars. Ea însã mã împinge sã parazitez prãzi ºi de acolo sã-mi duc existenþa. Eu port în mine speranþa unei iubiri pure, adevãrate, ea însã îmi închide uºa dragostei cu inevitabila cheie a suferinþei. ªi eu nu am decât sã mã retrag încet, ca ploaia ciobãneascã din octombrie, ca un puþin credincios ajuns din întâmplare în faþa unei icoane din bisericã. ªi-a tras obloanele la ferestre, rãmãnând cu inima rece ºi mutã, încercând sã fie orfanã de amintiri, iar eu stau cu mâna întinsã ca cea a regelui Lear. Sunt cea care vreau cã toþi sã mã vadã perfectã, dar confruntându-mã cu faptul cã nu întotdeauna e aºa , ea îmi face zilele sisifice. Sunt ca o pasãre cu aripile frânte, ce se învaþã a merge pe drumuri diferite. Îmi desfac aripile speranþei ºi mã-ncred în ele, încerc sã zbor , dar cad din nou, cãci de fiecare datã sunt frânte de vântul rece ºi împinse la pãmînt de Ea. Plâng ºi lacrimile îmi îngheaþã pe obraz, în timp ce ea luptã cu morile de vânt. Încep a îngheþa ºi nimeni, nimeni nu-mi sare în ajutor, nici Ea... Suntem, totuºi, surori, cãci avem un destin comun. Încep a plânge...Poate lacrima fierbinte o sã mã salveze?! Închid ochii ºi privesc lacomã în clepsidra anilor pierduþi, pentru a mã regãsi. Copil fericit, alergînd desculþ prin iarbã, mereu dornicã de-a descoperi ceva nou. Prima zi de ºcoalã, primele emoþii, vacanþele de varã cu farmecul lor, viºinul prieten de la poartã...Toate s-au spulberat asemenea unui fulg timid de nea sau precum frunza bolnavã a toamnei ori asemenea unei picãturi de rouã ce dispare odatã ce-o culegi în palmã. Cineva încearcã sã mã consoleze (regretând, la rându-i, copilãria care a trecut), pãcãlindu-mã cã poþi sã revii în lumea visurilor copilãreºti, indiferent de vârstã. Cred cã are dreptate, poþi sã fii copil în suflet, te simþi copil, dar nu e acelaºi lucru cu a fi copil! Nu te poþi rupe cu toatã fiinþa din lumea de care aparþii cu adevãrat, pentru a te întoarce în trecut. Vreau sã strig pentru cã e nedrept, pentru cã totul în lumea asta e efemer, iar noi suntem doar actorii unui teatru ºi ne jucãm rolurile impuse ºi dirijate de Cineva. Mã pierd undeva în marele univers, în lumea viselor ºi aº vrea sã revin în lumea caldã, consolatoare a iluziilor. Cât de minunat ar fi sã rãmânem în lumea creatã de noi ºi sã zâmbim mereu! Vãd un surâs dulce, aud un glas alb de copil ºi o chemare insistentã în basmul copilãriei: - Vrei sã fii copil?Vrei? Hai sã ne scufundãm din nou în lumea în care visele vor fi ca niºte jucãrii în mâinele noastre. Vrei? Hai sã ne scãldam în ploaie, dar nu prea mult, ca sã nu creºtem prea repede. Vrei? Hai sã ne ascundem într-o floare, ca sã culegem polenul inocenþei.Vrei? Hai sã ne încredem în poveºti cu zâne bune ºi sã nu dormim cînd noaptea va ninge cu stele. Vrei? Hai sã nu fim cuminþi, sã facem multe, multe pozne. Vrei sã fim pedepsiþi ºi certaþi?... Mi-i dor de-o palmã a mamei. Vreau sã fiu copil, vreau sã revin în lumea copilãriei, dar bariera care desparte lumea realã de împãrãþia copilãriei îºi are legile ei, ºi eu nu sunt o excepþie! Probabil cã adolescenþa te face sã fii cu capul în nori, sã-þi faci o lume în care sã trãieºti numai tu cu Ea, sã vrei totul: ºi trecut, ºi viitor, ºi prezent. Astfel, ajungem sã suferim de, sã fie asta,.. personalitate. Alþii schimbã feþele una dupã alta cu mare iuþealã ºi le uzeazã. E tragic, desigur. Apoi, dupã un timp, iese la ivealã stratul de dedesubt, nefaþa, ºi ei o poartã pe aceastã. Am citit asta undeva?! Sau poate am gândit-o?! Aceste rãsuciri dureroase ne sufocã, astfel ne închidem în noi. Acolo, suntem confuzi ºi ne macinã întrebarea:”Eu sunt Ea sau Ea e Eu?” Ana Scripliuc, cl. a X-a D Pagina 28


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

Eu iubesc… Tu iubeºti la mine? Eu caut... Tu gãseºti pe mine? Tu strigi... Eu râd de tine. Plimbare. Amândoi de mânã.

Încep prin a-þi spune cã nu alerg cu haina descheiatã, muºcând cu lãcomie din ziua de mâine pentru cã... încã n-am savurat-o intens pe cea de azi. Ce îmi ramâne de fãcut este sã-mi pun ochelarii de soare, sã-mi aºez pãlãria violet ºi sã GUST! Sã GUST câte o bucãþicã din fiecare zi, sã mã ascund sub umbra unei frunze ºi sã las dulceaþa timpului sã-mi îmbete fiinþa pentru încã o vreme.

Eu vreau... Tu ceri pe mine Eu tac... Tu þipi la mine Tu mergi... Eu stau de tine. Sãrut. Amândoi împreunã. Eu zâmbet... Tu spui la mine Eu lacrimi Tu iubeºti pe mine

urnal

Amalia-Ioana Dura, cl. a XI-a D

Pagina 29


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

Zi tristã Azi e o zi tristã.......e frig! Totul e îngheþat, totul e rece, deci frig. Toate îs pe dos, oglinda nu mã suportã, Pãrul nu-mi stã ca de obicei, pânã ºi ochii mi-s negrii... E trist. Mã târãsc spre baie.....ating apa cu degetul mic E rece. Mai rece ca de obicei. O închid! Totul e atât de banal azi..... O zi tristã. Þipete. Toate mã alungã din casã Ies! Mã duc în parc. Nu-i nimeni Totul pustiu, rece ºi încã complet alb O zi cumplitã....... Cât de trist. Amalia Ioana Dura, cl.a XI-a D

Scrisoare E prima zi când îþi scriu o scrisoare, ºi ultima când îþi mai împrumut amintirea mea. Ai alergat destul pe pãmântul cald al inimii mele, desfãtându-te ºi surpând toate barierele ce erau impuse, de teamã sã nu ajungi mult prea departe, fãrã sã fi lãsat mãcar un scris murdar, ce sã-mi fi pãrut o semnãturã în carneþelul memoriei. N-ai vrut sã-þi laºi o clipã respiraþia dulce sã-mi atingã buza uscatã, sau mâna albã sã-mi mângâie pieptul plin de pãcate, n-ai vrut sã rãmâi o lunã în noaptea sumbrã din mine. ªi totuºi... de ce? N-ai vrut. Azi am închis sertarul memoriei, arzând filele ce erau creionate cu zâmbetul tãu, am ºters praful vocii tale ce încã rãsuna vag în abisul minþii, am inhalat pentru ultima oarã parfumul tãu ce înmiresma întreaga încãpere a inimii, ºi am plecat. Închinzând totul cu cheia. Þi-am pus scrisoarea pe pernã, ca dimineaþa, când sã mã dezmierzi cu privirea, sã nu fiu. Sã fiu plecatã, înainte sã mã rãzgândesc, ºi sã îþi dau cheia. Amalia Ioana Dura, cl.a XI-a D Pagina 30


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

Chitara mea Chitara mea micã e singurã azi. E tristã cã s-a nãpustit toamna peste ea, fãrã sã îºi fi dat ultimul concert. M-a strigat ieri, mi-a zâmbit azi, îmi va face cu ochiul mâine, însã fãrã speranþã realizeazã... cã nu o mai vede nimeni. Partiturile zac albe în husa prãfuitã de amprenta timpului, corzile tari se vaitã lipsite de mângâiere, pânã ºi sunetele se zbat neputincioase în simfonia uitãrii, toate mã strigã, mã cautã, însã... e târziu. O noapte de noiembrie Mi-am uitat cântecul!

, a r u D na a o I a i l Ama XI-a D cl. a

O noapte de noiembrie. Liniºtitã, caldã, mult prea caldã totuºi, ºi un cer bogat, cu sclipiri de gheaþã ce îºi reflectã lumina în irisul albastru al ochiului meu. E liniºte. Luceafãrul lui Eminescu mã îmbie sã visez. Se poate ?! În mine îi rece. Nu m-am vizitat de mult. Mi-e fricã de ce aº putea gãsi. …A trecut mult de când nu ne-am mai vorbit ºi a început sã-mi lipseascã muzica vocii tale, care în fiecare searã îmi înãbuºea durerea ºi îmi dezmierda inima. Muzica ta reuºea sã þinã aprins „viul" în mine... Azi însã nu am mai auzit-o. Sunt nulã, slabã, ºtearsã, de când muzica ta nu mai vibreazã în mine. E destul de târziu sã-þi spun, însã... mai ai timp de`o serenadã?

Himera Vreau sã mai scriu, însã am obosit. Azi cuvintele parcã fug de mine, sau eu de ele...nici nu ºtiu. Încerc sã le prind, le târãsc dupã mine în mintea încleºtatã de amintiri ºi emoþii. ªi totuºi încep. Scriu. Mã reculeg de pe câmpiile înzãpezite ale visãrii, pe unde am hoinãrit goalã toatã dimineaþa. Parcã aud sunând ceasul. Îl opresc. Simt furia vântului, ce încearcã sã-mi dreseze o suviþa rebelã, ºi razele soarelui ce încearcã chinuite sã-mi îmbete forþat ochii cu o dozã de luminã, însã nimic. Imunã. Himeara realizeazã cã e singurã în camerã, treazã, cu ochii mici ce abia se vãd de sub pernã. Pagina 31


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012 - Numãr omagial

Am

ali

aI

oa

na

Du

ra

,c

l. X

I-a

D

Aforisme 1. În fiecare dintre noi se aflã un mic geniu, important e sã-i dai aripi pentru a putea prinde curaj ºi a zbura acolo unde îi este destinat sã fie. 2. Mi-e dor sã sãrut ploaia. 3. Ochii...izvorul nesecat al inspiraþiei. 4. Viaþa-i ca o portocalã. Pe dinãuntru plinã de miez, pe dinafarã seacã ºi deshidratatã. 5. Uneori viaþa îþi joacã feste, însã un apus de soare îþi va ramâne mereu loial. 6. Ne plângem copilãria trecutã prematur, însã uitãm sã privim la cei care abia îi gustã dulceaþa. 7. Muzica reprezintã acordurile armonioase ale unei inimi zdrobite, pe coarda viorii sufletului , înãbuºitã de melodioase sentimente. 8. Suntem atât de ocupaþi cu norii îngrijorãrilor , încât nu observãm picãturile speranþei dansând în faþa noastrã. 9. Simplitatea este cea mai puternicã armã împotriva oricãrei extravaganþe.

Prietenia Afarã. Douã rândunele pândesc un vierme mic ºi verde. Ambele stau nemiºcate pentru ca acesta sã nu îºi dea seama cã este luat în vizor. Dupã câteva secunde una dintre ele tãbãrãºte asupra viermi?orului. Cealaltã, tristã cã a pierdut ocazia de a prinde viermele, se joacã cu ciocul în pãmântul cald. Însã ceva o distrage din activitatea ei, colega sa de tãcere vine sã-ºi împartã prada. Doi copaci. O primã zi rece de toamnã. Copacul bãtrân rãmâne în câteva ore fãrã frunze. E trist, ºi nu reuºeºte sã spunã nimic. Copacul celãlalt îºi priveºte frunzele, apoi spune vântului: Te rog, le po?i lua acum. Nu vreau ca prietenul meu sã îngheþe de unul singur. Tren. Un scaun liber. Douã fetiþe rãmase fãrã loc. Prima privea bucuroasã pe fereastrã, cea de-a doua stãtea nemiºcatã, cu ochii nevãzãtori fixaþi într-un punct anume. Se anunþã un loc liber. Ambele se îndreaptã spre el. Fata ce privea spre fereastrã observã ochii nevãzãtori ai celeilalte fetiþe ºi îi oferã locul. Picioarele ei, sprijinite în cârje, aveau timp mai târziu sã se odihneascã. Pagina 32


Noua Generaþie, an X, nr. 1(16) - 2012

I. Lumea lui Caragiale Actualitatea lui Caragiale.................................................................pag. 1,2,3 Caragiale- Eternul Prezent..............................................................pag. 4,5 Lumea ca Ziar -O apariþie spectaculoasã în critica româneascã.......pag. 6,7 Inedit despre Caragiale.................................................................. pag. 8 Nenea Iancu ºi o Anecdotã............................................................. pag. 8 Domnului Caragiale............................................................................pag. 9,10 .

I.Discipolii lui Caragiale

I

Conu Leonida- Fata cu Reacþiunea..................................................pag.11 Vremuri Caraghioase..........................................................................pag. 12 Bacalaureat......................................................................................... pag. 13 O Vizitã Memorabilã........................................................................ pag. 14 Copii ºi Pãrinþi......................................................................................pag. 15 Domnul Soia.........................................................................................pag. 16,17 O Vizitã Modernã............................................................................... pag. 18,19 Grand Hotel..........................................................................................pag. 20 Un Mail Pierdut....................................................................................pag. 20 , 21,22

III. Lumea Poeziei Poezii.......................................................................................................pag. 23,24,25,26,27 Ipostaze in Oglindã.............................................................................pag. 28 Jurnal..................................................................................................... pag. 29 , 30,31,32


ISSN 2065 - 0337

Revista 2012 CNME suceava  

revista colegiului national "mihai eminescu" suceava editia 2012

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you