Page 1

SERIE NOUÃ ANUL XXVII NR. 12 (454) DECEMBRIE 2016 2,00 LEI


Din sumar:

„Dumnezeu, asemănându-Se oamenilor, a sărăcit trupeşte, ca să ne îmbogăţească pe noi cu slava Sa.”

Ziua Naţională a României – comemorare a Episcopului Iuliu Hossu şi a tuturor făuritorilor Marii Uniri

(Utrenie, Cântarea a V-a, 22 decembrie) pag. 11

Vizită pastorală în parohia „Sfântul Nicolae” din Floreşti pag. 12

Chemaţi pentru a umple golul… inimii Domnului pag. 14

Amprenta pag. 16

Cine au fost Magii? pag. 18

Sărbători luminate, cu daruri bogate!

99 de întrebări şi răspunsuri despre Spovadă pag. 20

2

Via]a Cre}tin� nr. 12/2016

Să primim cu bucurie veşmântul luminat al harului Iubirii divine, căci Domnul a îmbrăcat haina noastră pieritoare şi S-a născut prunc sărac în Betleem, pentru a noastră mântuire!

Mulţi ani sfinţi, cu sănătate!


Reper de viaţă creştină

Cuvântul îmbracã „tunica muritoare” si ne învesmântã în haina slavei Sale SCRISOAREA PASTORALĂ A PREASFINŢIEI SALE FLORENTIN CRIHĂLMEANU, EPISCOP GRECO-CATOLIC DE CLUJ-GHERLA, LA MĂRITA SĂRBĂTOARE A NAŞTERII DUPĂ TRUP A DOMNULUI ŞI DUMNEZEULUI ŞI MÂNTUITORULUI NOSTRU ISUS HRISTOS Florentin, din harul şi mila Atotputernicului Dumnezeu, prin graţia Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate statornic rugătoare, iubiţilor creştini greco-catolici şi tuturor credincioşilor creştini, de Dumnezeu iubitori, „Har vouă şi pacea să se înmulţească, prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos, Domnul nostru, căci întru El ne-a rânduit mari şi preţioase făgăduinţe, prin care să devenim părtaşi ai firii Sale Dumnezeieşti” (cf. 2Pt 1,2.4). Iubiţi credincioşi, Cu suflete pline de bucurie întâmpinăm sfintele sărbători. Ne gândim cum să ne împodobim casele, cum să ne îmbrăcăm, cum să ne înveşmântăm sufletul, dar şi cum să vestim tuturor prin vesel colind, prin versuri sau scenete, marea sărbătoare a Crăciunului. În acest timp, copiii şi tinerii, îndrumaţi de părinţi, parohi, surori sau cateheţi, pregătesc scurte scenete ce încearcă să reprezinte, simplu, dar sugestiv, marele mister pe care îl celebrăm: Naşterea Domnului nostru Isus Hristos. Copiii se întreabă preocupaţi: „Ce rol voi juca? Cu ce costum mă voi îmbrăca?”, căci rolul determină costumaţia, iar costumaţia dezvăluie identitatea personajului ales. Asemănător, în marele teatru al vieţii noastre, în societate, de multe ori, prin îmbrăcăminte, omul îşi exprimă rolul, misiunea, dar şi identitatea, personalitatea. Privind sceneta copiilor, ne întrebăm: Ce rol am de jucat? Cu ce costumaţie

trebuie să mă îmbrac pentru a exprima corect identitatea mea, acum la marea sărbătoare a Naşterii Domnului?

1. creaŢia –

VeŞmÂntul Strălucirii diVine „Şi a zis Dumnezeu: Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră” (cf. Gn 1,26)

Pentru a şti ce rol ne revine de sărbători şi cum să ne îmbrăcăm, vă invit să ne amintim ce misiune şi ce costumaţie a primit omul, la început, atunci când a fost creat. Scriptura ne spune că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa. Dintre toate creaturile, doar omul este asemănător lui Dumnezeu, capabil să-L cunoască, să-L iubească şi să împărtăşească viaţa Sa. Purtând chipul lui Dumnezeu, omul are demnitatea de persoană capabilă să cunoască şi să se cunoască, să stăpânească şi să se stăpânească, să dăruiască şi să se dăruiască în mod liber şi, astfel, să intre în legătură cu Dumnezeu şi cu alte persoane. Domnul a creat bărbatul şi femeia, egali în demnitate, pentru a se ajuta unul pe altul şi a forma prima comunitate de persoane, prima familie. Rolul acesteia este ca, sub binecuvântarea lui Via]a Cre}tin� nr. 12/2016

3


Reper de viaţă creştină Dumnezeu, să crească, să se înmulţească, să supună pământul şi să stăpânească peste toate vietăţile de pe pământ, hrănindu-se din plantele şi arborii din Rai (cf. Gn 1,28-29). Dumnezeu îl aşază pe om în Grădina Edenului pentru a lucra şi a păzi ceea ce crease, având libertatea de a se hrăni din toţi pomii raiului, dar respectând o singură poruncă: „din pomul cunoaşterii binelui şi al răului să nu mănânci, căci în ziua care vei mânca din el, cu siguranţă vei muri” (cf. Gn 2,17). Aşadar, putem afirma că omul, în rai, trăia în deplină armonie cu Dumnezeu, cu creaţia şi cu el însuşi. Fiind rânduit pentru nemurire, el nu cunoştea suferinţa, teama şi ruşinea. Primii oameni trăiau o viaţă aproape de cea îngerească, asemănătoare unor copii inocenţi, nevinovaţi, „erau goi, dar nu se ruşinau” (cf. Gn 2,25). Sf. Efrem explică: „Datorită slavei în care erau învăluiţi, nu simţeau ruşinea”, căci Adam şi Eva, creaţi după chipul lui Dumnezeu şi îmbrăcaţi în slava divină, erau ei înşişi o arătare a acestei slave. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că Dumnezeu şi-a întins asupra lor mantia Sa, aşa cum s-a arătat slava lui Dumnezeu profetului Isaia în Templu: „Am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ, iar marginile mantiei Sale umpleau Templul…” (cf. Is 6,1). Ca urmare, putem afirma că omul, creat după asemănarea lui Dumnezeu, nu era gol, ci, dimpotrivă, corporalitatea lui era atât de pătrunsă de Lumina Divină, încât Adam şi Eva erau ca două stele luminoase care, privindu-se unul pe altul, vedeau Lumina lui Dumnezeu. Iată, aşadar, „veşmântul” omului în Rai, care exprimă şi identitatea lui: era un fel de aureolă ce îi învăluia trupul. Deci, veşmântul primului om revelează gloria divină, dar şi protejează identitatea omului. Omul, îmbrăcat în slava lui Dumnezeu, trăieşte în deplină unitate între spiritul ce se adânceşte în misterul lui Dumnezeu şi trupul care-l uneşte cu lumea şi îi aminteşte că face parte din creaţie. Oare este posibil ca omul să reflecte slava lui Dumnezeu? Să ne reamintim câteva exemple edificatoare: faţa strălucitoare a lui Moise, care coboară de pe Muntele Sinai (cf. Ex 34,29), sau faţa luminoasă, „mai strălucitoare decât soarele, şi veşmintele albe ca lumina”, ale lui Isus pe Muntele Tabor (cf. Mt 17,2), ori „Doamna îmbrăcată în alb, mai strălucitoare decât soarele”, Preasfânta Fecioară Maria, ce s-a arătat la Lourdes, la Fatima şi în alte locuri. Această lumină a slavei divine strălucea şi pe faţa primului fiu al lui Dumnezeu, creat după Chipul Celui care trebuia să vină (cf. Rom 5,14), deoarece, „la originea neamului omenesc se află doi oameni: Adam şi Hristos. Primul Adam, creat ca fiinţă omenească ce a primit viaţa, iar celălalt Adam (Hristos), fiinţă spirituală ce dăruieşte viaţa. Al doilea Adam şi-a întipărit propriul chip în primul Adam atunci când îl modela” (cf. Sf. Petru Crisologul).

4

Via]a Cre}tin� nr. 12/2016

Contemplând exemplul bunătăţii, simplităţii, inocenţei lui Adam în Rai, să ne reamintim de puritatea şi nevinovăţia copilăriei noastre. Care a fost prima mea imagine despre Dumnezeu? Dar prima mea întâlnire cu Dumnezeu? Când mă simţeam fericit ca şi copil? Cum aş putea păstra copilăria spirituală?

2. Păcatul –

îmbrăcămintea de piele

„A făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii sale îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat” (cf. Gn 3,21) Adam şi femeia lui trăiau fericiţi în Rai, goi de orice rău şi patimă, fără teamă şi fără ruşine, înveşmântaţi în strălucirea Luminii Divine, găsindu-şi bucuria în Domnul. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul era liber pentru a colabora la împlinirea planului divin, dar fiind supus legilor creaţiei trebuia să-şi folosească libertatea în acord cu voinţa Creatorului. Primind cuvântul ispititor al şarpelui, omul îşi întoarce privirea de la Dumnezeu şi îşi îndreaptă atenţia spre creaturi. Astfel, sedus de cel rău, pierde încrederea în Dumnezeu şi doreşte „să fie ca Dumnezeu” (cf. Gn 3,5). Pentru a înţelege mai bine ce a însemnat păcatul primilor oameni, Sf. Grigorie de Nyssa oferă câteva asemănări: Adam este ca omul care voit îşi închide ochii în faţa luminii, sau ca arhitectul care gândeşte o casă fără ferestre. El este ca o persoană înveşmântată în haine preţioase, care, alunecând din cauza unui pas greşit, cade în mocirlă, iar frumuseţea sa este întinată. Prin păcat omul pierde privilegiul de a fi asemenea Dumnezeului incoruptibil şi îi rămâne chipul dezgustător şi plin de noroi al păcătosului muritor. Care sunt urmările păcatului dintru început? În primul rând, îndepărtarea şi separarea de Creator, Izvorul luminii şi al fiinţării, iar mai apoi, înclinarea spre cel rău. Libertatea de a face voinţa lui Dumnezeu se preschimbă în sclavia păcatului, puterea de a judeca după voinţa lui Dumnezeu este pusă în slujba pornirilor instinctive, iar darul nemuririi este înlocuit cu o viaţă muritoare. Mai mult, păcatul se reflectă şi asupra comuniunii din familie. Relaţiile dintre bărbat şi femeie vor fi marcate de tendinţa de dominare şi de pofte trupeşti. Se rupe şi armonia cu creaţia, care devine străină şi ostilă omului. Astfel, prin om, dezordinea, răul şi moartea se răspândesc în întreaga creaţiune, dar şi în istoria neamului omenesc. Ce se petrece la nivelul veşmântului? Sfânta Carte ne spune că, după încălcarea poruncii divine, gustând din rodul pomului oprit, „ochii lor s-au deschis şi au


Reper de viaţă creştină cunoscut că erau goi” (cf. Gn 3,7). Cum să înţelegem aceasta? Oare nu fuseseră goi şi până atunci? Pentru a înţelege, să luăm un exemplu. Privind o lumânare aprinsă, ochii ne sunt atraşi, în primul rând, de strălucitoarea lumină pâlpâindă a flăcării. Doar atunci când flacăra se stinge, vedem şi fitilul fumegând. În mod asemănător, atunci când Adam se separă de Izvorul slavei divine, strălucirea trupului său se stinge, dispare transparenţa care îl făcea să iradieze lumina şi gloria dumnezeiască. Din flacără vie a slavei lui Dumnezeu, el se vede, deodată, ca un fitil stins al unei lumânări fumegânde. Acum, omul devine gol cu adevărat de Dumnezeu, vulnerabil şi condamnat la moarte. El descoperă trupul său ca o realitate care îl uneşte cu lumea materială. Înţelege că a făcut un rău şi că viaţa lui este în pericol. De aceea, din ruşine şi teamă, el se refugiază în regnul vegetal şi se acoperă cu „frunze de smochin”. Prin păcat se schimbă raportul omului cu Dumnezeu. Ca urmare, identitatea, rolul şi îmbrăcămintea omului se schimbă. Domnul Dumnezeu, văzând starea acum decăzută a omului, se milostiveşte de el şi îl acoperă

cu o îmbrăcăminte de piele, iar apoi îl alungă din Rai, ferindu-l, astfel, de moartea veşnică (cf. Gn 3,22). Ne întrebăm ce simbolizează aceste „tunici de piele”? În scrierile Sf. Părinţi, îmbrăcămintea de piele indică vulnerabilitatea omului după păcat, asemănarea cu regnul animal şi protecţia în lupta lui pentru supravieţuire. Omul primeşte noul veşmânt, din grija şi mila lui Dumnezeu, având în vedere noua sa „identitate” (cf. Sf. Grigorie de Nyssa). Este o „tunică” împrumutată din lumea necuvântătoarelor, care îmbracă firea omenească în exterior, dar şi o „haină” ce simbolizează gândurile trupeşti ce conduc spre moarte. Aşadar, „tunicile de piele” exprimă condiţia omului muritor. Prin păcatul lui Adam, starea de moarte se va răspândi la întregul neam omenesc, asemenea unui pârâu tulburat la izvor, care şi-a pierdut limpezimea

originară şi murdăreşte tot ce atinge. De fapt, fiecare dintre noi ne-am născut cu aceste „haine de piele” şi „frunze trecătoare”, care ne înclină spre lume şi spre moarte. În faţa misterului păcatului, dar şi al milostivirii şi iubirii lui Dumnezeu, să ne întrebăm: Cum îmi îndeplinesc rolul în familie şi în societate? Care sunt „hainele de piele” sau „frunzele de smochin” sub care mă ascund? Cum trăiesc experienţa păcatului? Ştiu să ofer iertare şi să cer iertare?

3. întruParea nePriHănită –

recuPerarea Strălucirii diVine

„Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu” (cf. Ef 10,22.24)

L-am privit pe Adam, îmbrăcat în slava divină, ca o stea strălucitoare, călătoare pe pământ, răspândind în jur lumina dumnezeiască. Apoi, prin experienţa păcatului, strălucirea dispare, lumina se stinge, omul devine „gol de Dumnezeu” şi primeşte „tunica de piele”, ce simbolizează noua sa identitate vulnerabilă şi muritoare. Dumnezeu, însă, nu-l abandonează pe om după căderea sa, ci îi prevesteşte că, la timpul rânduit, răul va fi biruit prin sămânţa femeii care va zdrobi capul şarpelui (cf. Gn 3,15). Cuvântul însuşi S-a făcut trup, pentru ca noi să cunoaştem iubirea lui Dumnezeu, căci „întru aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu pentru noi: El L-a trimis pe Fiul Său Unul-născut în lume, pentru ca noi să avem viaţă prin El” (cf. 1Io 4,9). Având în vedere că printr-un om s-a răspândit păcatul, trebuia un om, de aceeaşi condiţie cu Adam, care, cunoscând ispitirea, suferinţa, pătimirea şi moartea, să refacă unitatea cu Dumnezeu. Pentru aceasta, însă, acel om trebuia să rămână, încă de la naşterea lui, în deplină neprihănire şi comuniune cu Dumnezeu. De aceea, Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul, îmbracă haina pieritoare, „tunica de piele”, rămânând Dumnezeu şi Om, şi împlineşte acel „schimb de haine”, prin care goliciunea umană intră din nou în contact cu strălucirea divină. Acesta este misterul pe care îl numim Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Lui Moise, care cerea să vadă slava lui Dumnezeu, Creatorul îi răspunde că nu poate omul să vadă faţa Sa şi să rămână viu (cf. Ex 33, 20). Prin Întrupare, Dumnezeu îşi „acoperă” chipul de nevăzut, pentru ca omul să-L poată privi fără a muri. Cu alte cuvinte, El se descoperă oamenilor, Via]a Cre}tin� nr. 12/2016

5


Reper de viaţă creştină îmbrăcându-se cu haina naturii umane, căci „natura imaterială a Divinităţii nu poate fi privită de ochii muritori, fiind prea luminoasă, şi atunci, ori trupul se preschimbă în lumină, pentru a vedea lumina, ori lumina se preschimbă în trup, pentru a fi văzută de trup” (cf. Sf. Clement). Prima alternativă înseamnă pătrunderea naturii umane în lumina veşnică, viaţa de dincolo de viaţă. Cea de a doua reprezintă Întruparea lui Dumnezeu. Înţelepciunea divină a rânduit, mai întâi, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, pentru ca, apoi, cei care cred în El, să se poată bucura şi de viaţa veşnică. Astfel, se poate produce „schimbul de haine”, pe care îl descria şi Sf. Efrem: „El a dat ceea ce îi aparţinea Lui şi a luat ceea ce ne aparţinea nouă, astfel încât, acest schimb să poată dărui viaţă condiţiei noastre de muritori”. Pentru aceasta, însă, Dumnezeu a avut nevoie de o mamă fără de păcat, care să ţeasă, în sânul ei neprihănit, o haină imaculată, pentru a-L „îmbrăca” pe Acela care se „dezbrăcase” de gloria Sa. Alegând-o pe Neprihănita Fecioară Maria ca mamă, Dumnezeu a introdus în lume strălucirea neprihănirii, alungând întunericul morţii şi al păcatului. Căci Isus Hristos, Izvorul Vieţii, nu a intrat în lume printr-o relaţie umană de căsătorie, supusă păcatului strămoşesc. Ci, neprihănirea Mariei şi zămislirea de la Spiritul Sfânt, fără de bărbat, au făcut ca naşterea Cuvântului Întrupat să nu fie supusă blestemului Evei. Aşa cum învaţă Sf. Grigore: „Hristos, al doilea Adam, avea alături de El pe cea de a doua Evă, Fecioara Maria, care a desfăcut nodul neascultării şi al necredinţei primei Eve”. De aceea, cântările liturgice o laudă: „Preabinecuvântată eşti, Născătoare de Dumnezeu Fecioară: că prin Cel ce s-a Întrupat din tine, iadul s-a robit, Adam s-a chemat, blestemul s-a pierdut, Eva s-a slobozit, moartea s-a omorât şi noi am înviat” (Troparul Utreniei). Fecioara Maria va păstra veşmântul neprihănirii, primit înainte de naştere, şi în timpul naşterii şi după naşterea lui Hristos. Pentru aceasta, însă, ea a primit, mai întâi, Cuvântul Vieţii în inima ei, prin credinţă, şi, apoi, în trupul ei, prin fidelitatea deplină la voinţa şi planul lui Dumnezeu. Astfel, prin Maria, mântuirea se va extinde la întregul neam omenesc. „După cum prin fecioara neascultătoare, omul lovit şi căzut la pământ a murit, tot astfel, prin Fecioara cea ascultătoare de Cuvântul lui Dumnezeu, omul renăscut a primit viaţa prin Viaţă” (cf. Sf. Irineu de Lyon). Să contemplăm icoana Naşterii Domnului şi să privim Pruncul abia venit pe lume. Care îi este veşmântul? Unde este aşezat? Vedem un copil gingaş, înveşmântat în „tunica de piele”, înfăşat în legături de înmormântare şi aşezat, da, într-un mormânt săpat în piatră! Este semnul Celui născut pentru a muri, şi dat morţii, pentru a dărui Viaţa. Căci, prin Întrupare, Hristos îmbracă haina de piele, împărtăşind pe deplin destinul omului

6

Via]a Cre}tin� nr. 12/2016

muritor. De aceea, Întruparea nu este doar un act de iubire divină, ci devine un act de mântuire divină, simbolizat atât de bine în iconografia orientală de acel sarcofag de piatră în care pruncul este aşezat. Care este identitatea Sa? El este Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul Întrupat, dar şi fiul Mariei, Cel „născut din veşnicie din Tatăl, fără de mamă, şi în lume din mamă, fără de tată”. Astfel, înţelegem mai bine rolul Său în planul divin. Cuvântul, rămânând Lumină din lumina Tatălui, a îmbrăcat „tunica de piele muritoare” pentru a ne oferi nouă, tuturor, strălucitorul veşmânt al slavei divine. Hristos a împărtăşit haina pieritoare a lui Adam, căutându-l acolo unde era ascuns de puterea întunericului şi, luând asupra Sa legăturile păcatului, L-a eliberat din moarte şi i-a oferit veşmântul de fiu al Tatălui. De acum înainte, toţi cei care vor crede în Fiul şi vor fi înveşmântaţi prin Botez în „strălucirea hainei Lui”, vor primi şi puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu (cf. Io 1,12). Căci Botezul este taina minunatului „schimb de haine”, acel „loc în care Hristos şi-a lăsat haina slavei Sale pentru ca Adam, cel care fusese dezbrăcat de şarpe, să se poată îmbrăca” (Iacob de Sarug). Aşadar, prin Botez sunt distruse hainele goliciunii, „tunicile de piele”, devenite haina omului decăzut, şi se primeşte haina lui Hristos. De aceea, Sf. Pavel vorbeşte despre lepădarea de omul cel vechi şi îmbrăcarea în omul cel nou, pentru că haina sfinţeniei este, de drept, aceea care reflectă adevărata noastră identitate: „înnoiţi-vă spiritul minţii voastre şi îmbrăcaţi-vă cu omul cel nou, creat după asemănarea lui Dumnezeu, în dreptate şi în sfinţenia adevărului” (cf. Ef 4,22-24). Astfel, noi, oamenii, putem deveni părtaşi ai firii Sale Dumnezeieşti (cf. 2Pt 1,4). Cu alte cuvinte, îmbrăcând prin Botez haina Strălucirii Divine a Fiului, devenim acea lumânare ce reflectă slava Tatălui Creator. De aceea, Botezul se mai numeşte şi „iluminare” (cf. Sf. Grigorie), iar naşii primesc o lumânare aprinsă, ce reprezintă strălucirea harului lui Hristos ce acum izvorăşte din sufletul celui botezat. Luminaţi de strălucirea harului primit la Botez, să privim, acum, spre „ieslea” sufletelor noastre şi să ne întrebăm: Ce înseamnă pentru mine a mă dezbrăca de omul cel vechi? Ce presupune îmbrăcarea în omul cel nou, cel asemănător lui Dumnezeu? Ce veşmânt trebuie să îmbrac la aceste sfinte sărbători? Iubiţi credincioşi, Am meditat la toate acestea, pentru a putea răspunde întrebărilor „Ce rol trebuie să jucăm, acum, la Sărbătoarea Crăciunului 2016? Ce veşmânt să îmbrăcăm?”. În primul rând, să ne amintim că, prin Întruparea şi Naşterea Domnului, am redobândit şi noi veşmântul luminat al slavei lui Dumnezeu. Aşadar, în orice împrejurare, îmbrăcămintea noastră


Reper de viaţă creştină trebuie să reflecte identitatea noastră creştină, haina sfinţitoare care ne-a îmbrăcat în Hristos, la Botez. Însuşindu-ne cuvântul Sf. Pavel, să ne dezbrăcăm de omul cel vechi şi de faptele lui, şi să ne îmbrăcăm cu omul cel nou, care se înnoieşte după chipul Creatorului Său (cf. Col 3,9-10). Să ne împlinim cu fidelitate rolul în marele teatru al vieţii şi să nu pierdem din vedere scopul vieţii noastre: mântuirea sufletului. Să nu rămânem, deci, prizonieri ai modei lumeşti, care confundă trupul cu îmbrăcămintea şi sufletul cu stomacul, nici să nu devină îmbrăcămintea sau comportamentul nostru prilej de ispită sau tulburare pentru ceilalţi. Chiar dacă auzim, adeseori, că „haina îl face pe om”, să ştim că, în mănăstiri, se spune tocmai că „nu haina îl face pe călugăr”. Astfel, să nu uităm că, mai înainte ca noi să purtăm haine, am fost aleşi şi rânduiţi spre mântuire de Acela care a îmbrăcat tunica noastră muritoare pentru a ne înveşmânta pe noi în lumina slavei Sale. De aceea, să urmăm îndemnul Sf. Pavel: „Altădată eraţi în întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul, deci umblaţi ca fii ai luminii!” (cf. Ef. 5,8). Iubiţi credincioşi, Încheiem un An Jubiliar al Milostivirii, bogat în evenimente pastorale. În acest an, Sf. Părinte ne-a oferit două documente semnificative privitor la două aspecte importante ale societăţii actuale, iubirea în familie (Amoris laetitia) şi grija faţă de natură (Laudato si’). Au fost multe împliniri pe plan ecumenic internaţional, numeroase întâlniri între capi ai Bisericilor creştine, dialoguri spre bună înţelegere şi pace între confesiunile creştine şi între religii. În acelaşi timp, însă, au continuat focarele de război şi violenţa terorismului, care generează ură, dezbinare şi un puternic curent de emigranţi, ce îşi caută refugiul în zone mai liniştite. Am participat cu bucurie la Zilele Mondiale ale Tineretului, la Cracovia, contemplând chipul Bisericii tinere şi pline de viaţă, în pofida tuturor curentelor ce încearcă, în continuare, să atenteze asupra vieţii şi a familiei. În Eparhia noastră, continuăm construcţia Catedralei dedicată Martirilor şi Mărturisitorilor secolului al XX-lea, sperând ca la ceasul centenarului Marii Uniri de la 1918, prin bunăvoinţa binefăcătorilor şi a constructorilor, să putem finaliza lucrările exterioare. Totodată, ne pregătim pentru evenimentul beatificării Episcopilor mărturisitori şi, de aceea, vă

solicităm ajutorul pentru a aduna fotografii, documente, obiecte sau alte materiale, cu ajutorul cărora să putem organiza conferinţe, expoziţii şi evenimente, care să pună în valoare marea personalitate a eminentului Arhiereu de Cluj-Gherla, dr. Iuliu Hossu, senator de drept, membru al Academiei Române, mărturisitor al credinţei şi cel dintâi Cardinal al neamului românesc. Fie ca Preasfânta Fecioară Maria, Regina familiilor, Regina păcii şi Ocrotitoarea Eparhiei noastre, acum, în preajma centenarului apariţiilor de la Fatima, să mijlocească împreună cu Sf. Iosif, pentru Biserica noastră şi pentru întreaga lume, pace, bucurie, bună înţelegere şi vindecare sufletească. Cu suflete pline de bucurie creştinească, să îmbrăcăm haina sărbătorească a virtuţilor şi în vesel colind să-L lăudăm pe Domnul: O, naşterea Ta, Hristoase, Ce ne-arată zori frumoase Şi raze prealuminoase, Ce din cer Te-ai pogorât, De la Tatăl şi-ai venit, Precum ai fost proorocit. Să Te naşti într-un sălaş, Într-un sălaş lângă oraş, Într-un sălaş în chip de slugă, Să ne scoţi pe noi din muncă, Din muncă şi din greşeală, Din greşeala lui Adam, La care toţi părtaşi eram. Slavă Ţie, din vecie, Hristos lăudat să fi e, Slavă-Ţi dăm Naşterii Tale, Că ne-ai deschis la Rai cale. (colind din Apuseni) Vă doresc Sărbători binecuvântate, în veselă lumină înveşmântate, cu bucurie şi sănătate, alături de cei care vă sunt aproape! La mulţi ani sfinţi şi binecuvântaţi! † FLORENTIN Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reşedinţa episcopală, la Marea Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, în Anul Domnului 2016, al 316-lea de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, al 164-lea de la întemeierea Eparhiei de Gherla, al 87-lea de la transferarea sediului episcopal la Cluj, al 12-lea de la ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii noastre şi al 4-lea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Francisc, al 12-lea an al Pf. Părinte Arhiepiscop Cardinal Lucian în tronul Arhiepiscopiei Majore de Făgăraş şi Alba-Iulia, la Blaj, al 20-lea an al episcopatului nostru şi al 15-lea în tronul arhieresc al Eparhiei de Cluj-Gherla. Via]a Cre}tin� nr. 12/2016

7


Sfântul Scaun

În cadrul audienţei generale de miercuri, 14 decembrie, Sfântul Părinte Francisc a vorbit despre speranţa pe care Pruncul Isus o aduce la Crăciun, subliniind că este de datoria noastră să fim mesagerii care duc mesajul Său în lume – unei lumi însetată de dreptate, de adevăr, de pace:

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua! Ne apropiem de Crăciun, iar profetul Isaia ne ajută să ne deschidem la speranţă, primind Vestea Bună a venirii mântuirii. Capitolul 52 din Isaia începe cu invitaţia adresată Ierusalimului ca să se trezească, să-şi scuture de pe el praful şi lanţurile şi să se îmbrace cu hainele cele mai frumoase, pentru că Domnul a venit să elibereze poporul Său (v. 1-3). Şi adaugă: „poporul Meu va cunoaşte numele Meu, întrucât Eu sunt Acela care va zice în ziua aceea: «Iată-Mă!»” (v. 6). La acest „Iată-Mă!” spus de Dumnezeu, care rezumă toată voinţa Sa de mântuire şi de apropiere de noi, îi răspunde cântarea de bucurie a Ierusalimului, conform invitaţiei profetului. Este un moment istoric foarte important: este sfârşitul exilului din Babilon, este şansa pentru Israel de a-L regăsi pe Dumnezeu şi de a se regăsi pe sine însuşi. Domnul este aproape, iar micul popor rămas după exil şi care, în acest exil, a rezistat în credinţă, a străbătut criza şi a continuat să spere chiar şi în mijlocul întunericului, acel „mic rest” va putea să vadă minunăţiile lui Dumnezeu. [...] Dumnezeu nu a părăsit poporul Său şi nu S-a lăsat înfrânt de rău, pentru că El este fidel, iar harul Său este mai mare decât păcatul. Asta trebuie să învăţăm, pentru că noi suntem încăpăţânaţi şi nu învăţăm asta. Dar eu voi pune întrebarea: cine este mai mare, Dumnezeu sau păcatul? Dumnezeu! Şi cine învinge la sfârşit, Dumnezeu sau păcatul? Dumnezeu! Este capabil El să învingă păcatul cel mai mare, cel mai ruşinos, cel mai teribil, cel mai rău dintre păcate? Da! Cu ce armă învinge Dumnezeu păcatul? Cu iubirea! Asta înseamnă că „Dumnezeu domneşte”; acestea sunt cuvintele credinţei într-un Domn a cărui putere se apleacă asupra omenirii pentru a oferi milostivire şi a-l elibera pe om de ceea ce desfigurează în el imaginea frumoasă a lui Dumnezeu, pentru că, atunci când suntem în păcat, imaginea lui Dumnezeu este desfigurată. Împlinirea unei iubiri aşa de mari va

8

Via]a Cre}tin� nr. 12/2016

fi tocmai Împărăţia instaurată de Isus, acea Împărăţie de iertare şi de pace pe care noi o celebrăm la Crăciun şi care se realizează definitiv la Paşti. Bucuria cea mai frumoasă a Crăciunului este această bucurie interioară de pace: Domnul a şters păcatele mele, Domnul m-a iertat, Domnul a avut milă de mine, a venit să mă mântuiască! Fraţi şi surori, acestea sunt motivele speranţei noastre! Când totul pare terminat, când, în faţa atâtor realităţi potrivnice, credinţa devine obositoare şi apare ispita de a spune că nimic nu mai are sens, iată, în schimb, vestea cea plină de speranţă: Dumnezeu vine să realizeze ceva nou, să instaureze o Împărăţie a păcii; Dumnezeu a „suflecat braţul Său” şi vine să aducă libertate şi mângâiere. Răul nu va triumfa pentru totdeauna, există un sfârşit pentru durere. Disperarea este învinsă, pentru că Dumnezeu este printre noi. Şi noi suntem chemaţi să ne trezim un pic, ca Ierusalimul, conform invitaţiei pe care i-o adresează profetul; suntem chemaţi să devenim oameni ai speranţei, colaborând la venirea acestei Împărăţii a luminii, care este destinată tuturor. Cât de urât este când găsim un creştin care a pierdut speranţa! „Dar eu nu sper nimic, totul s-a terminat pentru mine” – aşa spune un creştin care nu este capabil să privească orizonturi de speranţă şi în faţa inimii căruia stă un zid. Dumnezeu distruge aceste ziduri cu iertarea! Iar pentru aceasta, trebuie să ne rugăm, pentru ca Dumnezeu să ne dea în fiecare zi speranţa şi s-o dea tuturor, acea speranţă care se naşte atunci când Îl vedem pe Dumnezeu în ieslea de la Betleem. Mesajul Veştii Bune care ne este încredinţat este unul urgent, pentru că lumea nu poate să aştepte, omenirii îi este foame şi sete de dreptate, de adevăr, de pace. Văzându-L pe micul Prunc din Betleem, cei mici din lume vor şti că promisiunea s-a împlinit, mesajul s-a realizat. Într-un copilaş abia născut, care are nevoie de toate, înfăşat în scutece şi aşezat într-o iesle, se află cuprinsă toată puterea lui Dumnezeu care mântuieşte. Crăciunul este un moment pentru a ne deschide inima: trebuie deschisă inima la atâta micime – care este acolo, în acel Prunc – şi la atâta uimire. Este uimirea Crăciunului, pentru care ne pregătim, cu speranţă, în această perioadă. Este surpriza unui Dumnezeu prunc, a unui Dumnezeu sărac, a unui Dumnezeu slab, a unui Dumnezeu care abandonează măreţia Sa pentru a deveni aproape de fiecare dintre noi. (magisteriu.ro)


Biserica şi societatea

ADEVĂRUL în epoca post-adevărului Pentru foarte mulţi dintre dumneavoastră, acest titlu poate însemna un fel de invitaţie la o meditaţie filosofică cu care veţi fi de acord sau nu, însă, aproape sigur, situată departe de preocupările obişnuite şi, din acest motiv, veţi avea reflexul de a întoarce pagina spre un alt articol din revistă. Vă spun, însă, să rămâneţi la rândurile acestui articol pentru că nu este vorba despre o meditaţie cu conotaţii filosofice ci, dimpotrivă, despre o realitate de ordin spiritual, în care suntem cu toţii înglobaţi şi asupra căreia vă invit să zăbovim câteva momente pentru a o conştientiza şi, mai ales, pentru a scăpa de capcanele unei alienări blânde, prin intermediul trăirii în lumina Adevărului, adică a lui Isus Hristos, Mântuitorul nostru. Ce înseamnă noţiunea de post-adevăr? Cum poţi rămâne omul adevărului într-o epocă a post-adevărului? Oare, chiar ne mai interesează astăzi adevărul? Iată problematicile pe care îmi propun să le dezbat în acest articol. În data de 16 noiembrie 2016, dicţionarul Universităţii Oxford anunţa că „post-adevărul” este cuvântul care, mai mult decât oricare altul, reflectă cel mai bine situaţia anului 2016. Conform definiţiei dicţionarului, post-adevărul „desemnează circumstanţa în care faptele obiective sunt mai puţin influente în formarea opiniei publice decât apelul la emoţie şi la credinţele personale.” Chiar dacă această noţiune se foloseşte pentru prima data prin anul 1992, utilizarea sa documentată a crescut anul acesta cu 2000% faţă de anul trecut. Fără a intra prea mult în detalii privitoare la geneza acestui model cognitiv, ceea ce trebuie reţinut este că, în această epocă a post-adevărului în care ne aflăm, deciziile nu se mai iau după criteriul adevărului, ci după criteriul ataşamentului emoţional. În plan politic, alegerile şi referendumurile se câştigă sau se pierd în funcţie de dibăcia cu care un partid sau o personalitate politică ştiu să manipuleze afectiv şi efectiv faptele şi însemnătatea lor. În acest sens, Casper Grathwohl, colaborator la dicţionarul mai sus amintit, explică faptul că „frecvenţa utilizării cuvântului post-adevăr a crescut vertiginos începând cu luna iunie a.c., odată cu Brexit-ul şi, apoi, din nou în iulie, odată cu investitura lui Donald Trump drept candidat al Partidului Republican pentru alegerile prezidenţiale în SUA.” De altfel, după câştigarea alegerilor, numele acestuia din urmă este cel mai adesea asociat cu noţiunea de post-adevăr. Ar fi, însă, o greşeală să credem că e vorba doar de domeniul politic, când, de fapt, post-adevărul s-a instalat în toate domeniile: familie, cultură, afaceri, sport, chiar şi în relaţiile de prietenie şi iubire, acolo unde, spunem adesea, nu ar trebui să-şi aibă locul. Peste tot, ceea ce primează nu este căutarea obiectivă a adevărului ci, mai degrabă, propriul adevăr şi felul în care poate el găsi rezonanţe în adevărurile celorlalţi. Acest aspect este foarte vizibil în larga sferă a internetului, unde orice idee

năstruşnică cu pretenţie de adevăr va găsi un răspuns asemănător, instaurându-se chiar o comunitate virtuală la fel de năstruşnică. Cum ar trebui să abordăm creştineşte această situaţie? Suntem noi, creştinii, ataşaţi căutării adevărului şi mai ales trăirii în adevăr? În ce fel ne mai interpelează astăzi cuvântul Mântuitorului: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (In 14,6)? Una dintre străduinţele principale ale creştinilor este tocmai aceasta de a trăi în adevăr, adică cu Hristos şi în conformitate cu învăţătura Sa. Greutatea vine din contaminarea conştiinţei creştineşti cu mentalităţi lumeşti, aşa încât post-adevărul cu toată influenţa sa încearcă să-şi facă loc şi-n sufletele credincioşilor. Ceea ce poate rezulta este o relativizare a învăţăturilor creştine: luăm doar ceea ce ni se potriveşte, ceea ce considerăm că ne hrăneşte mai ales sensibilitatea, iar celelalte aspecte mai deranjante le lăsăm de-o parte. O astfel de situaţie este sancţionată cu hotărâre de către Apostolul Pavel, atunci când unii dintre creştinii din Corint s-au divizat zicând: „Eu sunt al lui Pavel!” sau „Eu sunt al lui Apolo!” sau „Eu sunt al lui Chefa!” sau „Eu sunt al lui Hristos!”. Iar Pavel le răspunde: „Oare a fost Hristos împărţit? Sau oare Pavel a fost răstignit pentru voi?” (1Cor 1,13). Îndemnul Apostolului, valabil şi astăzi, este ca „în Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire şi să nu fie dezbinări între voi” (1Cor 1,10). Aşadar, primul aspect al trăirii în adevăr este de a-L primi în inimi pe Hristos în întregime, fără divizări şi fără preferinţe personale. Al doilea aspect important este că propriul nostru adevăr îl descoperim în lumina Adevărului suprem, Isus Hristos. Exemplul grăitor în acest sens este întâlnirea şi dialogul dintre Mântuitorul Isus Hristos şi tânărul bogat. Evanghelistul Luca îl descrie pe acest tânăr ca unul care împlineşte poruncile, este o persoană religioasă, admirată chiar şi de către Mântuitorul Hristos. Însă adevărul său este undeva ascuns, iar în momentul în care Hristos îi propune să vândă tot ce are şi să împartă săracilor, după care să-L urmeze, adevărul iese la lumină: „Îţi mai lipseşte un lucru” (Lc 18,22). Astfel, în faţa lui Hristos acest tânăr bogat şi religios, care avea de toate şi multe calităţi, îşi descoperă propriul adevăr că-i lipseşte, totuşi, un lucru ... Iar acest adevăr, în loc să-l elibereze, îl întristează şi nu urmează imediat propunerea lui Isus. Piatra de temelie a creştinului este Hristos Domnul, în comuniune cu El îşi descoperă propriul adevăr şi doar în lumina Sa va vedea Lumina. Epoca post-adevărului îşi va urma mersul sinuos până în momentul în care un alt curent sau meteahnă îi va lua locul, însă Cuvântul Adevărului rămâne în veac: „Cerul şi pământul vor trece, însă cuvintele Mele nu vor trece” (Lc 21, 33).

Pr. Daniel AVRAM Via]a Cre}tin� nr. 12/2016

9


Din viaţa Eparhiei

Sfintirea noii biserici din parohia Boiereni Duminică, 27 noiembrie a.c., comunitatea greco-catolică din Boiereni, protopopiatul Lăpuş, păstorită de pr. Alexandru Florin Şanta, s-a bucurat de sfi nţirea noii biserici, având hramul „Naşterea Ma ici i Dom nu lu i”. Ceremonia a fost oficiată de Preasfinţia Sa Florentin Crihălmeanu, Episcop de Cluj-Gherla, şi Preasfinţia Sa Virgil Bercea, Episcop de Oradea. Cei doi Ierarhi au fost primiţi în mod tradiţional, cu pâine şi sare, la capela parohiei, amenajată în casa preotesei văduve Reghina Manu, acolo unde, vreme de mai mulţi ani, parohia greco-catolică şi-a desfăşurat programul liturgic. De la capelă s-a plecat în procesiune până la noua biserică, unde s-a oficiat ceremonia sfinţirii. În masa altarului au fost aşezate moaşte ale Fericitului Vladimir Ghika şi ale Sfinţilor mucenici Nazarie, Ghervasie, Celsie şi Protasie. A urmat Sfânta Liturghie arhierească, răspunsurile liturgice fiind date de corul bisericii din Ieud (Maramureş), împreună cu pr. paroh Ioan Costin. Alături de cei doi Episcopi s-au rugat 26 de preoţi, doi diaconi şi aproximativ 400 de credincioşi. Între cei prezenţi au fost pr. Olimpiu Todorean, vicar general al Eparhiei de Oradea, pr. Anton Crişan, vicar cu preoţii şi persoanele consacrate al Eparhiei de Cluj-Gherla, pr. Cristian Sabău, protopop de Cluj I, pr. Felician Neagoş, protopop de Beclean, pr. Aurel Cociş, protopop de Lăpuş, pr. Călin Bot, rector al Seminarului Teologic din Cluj-Napoca. În cuvântul de învăţătură, Preasfinţia Sa Florentin a prezentat, mai întâi, un scurt istoric al parohiei Boiereni, menţionând, pe baza Şematismului Eparhiei de Cluj-Gherla din anul 1947, faptul că, înainte de

Arhiereu în acel moment de încercare pentru Biserica Greco-Catolică. În partea a doua a predicii, la lumina evangheliei duminicii (a tânărului bogat), Preasfinţia Sa Florentin a subliniat grija pentru mântuirea sufletului arătată de acest tânăr, dar a atenţionat asupra greşelii pe care el a făcut-o, de „a-şi lipi inima” de bogăţiile lumii şi a le iubi mai mult pe acestea decât pe Dumnezeu. La încheierea celebrării liturgice, Preasfinţia Sa Virgil a arătat că frumuseţea noii biserici grăieşte de la sine despre ce fel de oameni sunt cei care alcătuiesc comunitatea greco-catolică din Boiereni. În continuare, Ierarhul de Cluj-Gherla a felicitat parohul şi pe enoriaşi că au ales calea păcii şi armonia, şi nu calea instanţei de judecată pentru a recupera vechea biserică de lemn, care, de drept, aparţine parohiei greco-catolice. Acest sfânt lăcaş este ţinut închis de către comunitatea ortodoxă din localitate. Pr. paroh a înălţat, mai întâi, un cuvânt de mulţumire către Părintele Ceresc, pentru ziua de bucurie care a împlinit, prin sfinţire, drumul celor trei ani de rugăciune, efort şi jertfă pentru edificarea noii biserici. Apoi, o caldă mulţumire a adresat ambilor Ierarhi, vicarului general Olimpiu Todorean, fiu al satului, enoriaşilor, tuturor binefăcătorilor, autorităţilor, credincioşilor de alte confesiuni care şi-au oferit sprijinul. Preasfinţia Sa Florentin a oferit diploma „Cardinal Iuliu Hossu” Consiliului Parohial din Boiereni, primarului, preoţilor Olimpiu Todorean şi Cristian Pop, precum şi persoanelor care au contribuit semnificativ la ridicarea bisericii. Totodată, a dorit să-şi exprime aprecierea faţă de pr. paroh Şanta, decernându-i diploma

intrarea în ilegalitate a Bisericii Greco-Catolice, credincioşii majoritari erau cei greco-catolici, fiind consemnaţi 681 greco-catolici şi doar 101 ortodocşi. Preasfinţia Sa a evocat ultima vizită canonică a Episcopului de Cluj-Gherla, dr. Iuliu Hossu, în ajunul sărbătorii „Înălţarea Sfintei Cruci”, în 1948, şi călduroasa primire pe care credincioşii au făcut-o ilustrului

şi crucea „Sfântul Iosif” – cea mai înaltă distincţie a Eparhiei de Cluj-Gherla. În numele comunităţii din Boiereni, pr. paroh le-a oferit Ierarhilor câte un mic cadou, primind, la rândul său, o icoană a Preasfintei Fecioare Maria cu Pruncul Isus. Sărbătoarea sfinţirii noii biserici s-a încheiat cu o agapă fraternă. (Biroul de Presă)

10

Via]a Cre}tin� nr. 12/2016


Din viaţa Eparhiei

Ziua NaTionalA a României Comemorare a Episcopului Iuliu Hossu și a tuturor făuritorilor Marii Uniri

Sfânta Liturghie celebrată în dimineaţa de joi, 1 decembrie, în Catedrala „Schimbarea la Faţă”, a fost oferită în mod special pentru odihna sufletelor Episcopului Iuliu Hossu şi ale tuturor făuritorilor României Mari. Alături de Ierarhul de Cluj-Gherla au concelebrat pr. Anton Crişan, vicar cu preoţii şi persoanele consacrate, pr. Cristian Sabău, protopop de Cluj I, alţi preoţi, aducând mulţumire Domnului pentru darul unităţii.

La încheierea Jertfei Liturgice s-a oficiat un Te Deum, prilej cu care Preasfinţia Sa Florentin a adresat credincioşilor câteva cuvinte despre semnificaţia momentului: „«De acum, o Românie Mare, întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu şi pe credinţa poporului său» – sunt cuvintele pe care le rostea, în urmă cu 98 de ani, Episcopul Iuliu Hossu, acolo, la Alba Iulia, în faţa Adunării Naţionale, mai înainte de a da citire Rezoluţiunii de Unire a Transilvaniei cu România. Suntem datori să cunoaştem acest moment care, pentru Biserica noastră, încununează un vis, un vis al unui om clarvăzător şi al mai multor Ierarhi clarvăzători, începând cu Episcopul Inochentie Micu-Klein (1692-1768) – cel care a avut curajul, în faţa Dietei Transilvaniei, să spună că cei care sunt majoritari pe aceste plaiuri, valahii, nu constituie doar o plebe, o populaţie, cum erau consideraţi, ci sunt un neam, o naţiune. Mai târziu, datorită Mitropolitului Alexandru Şterca-Şuluţiu (1794-1867), în Bula de înfiinţare a Eparhiei de Gherla, Ad Apostolicam Sedem (promulgată la 26 noiembrie 1853, în contextul ridicării Eparhiei de Făgăraş şi Alba Iulia la rang de mitropolie, cu sediul la Blaj, şi a întemeierii Episcopiei de Lugoj), Papa Pius al IX-lea scria: «pentru credincioşii naţiunii române din Transilvania». Este prima oară când această sintagmă apare explicit, în anul 1853, înainte de Unirea Principatelor de la 1859 şi, desigur, înainte de Unirea de la Alba Iulia din 1918, pe care astăzi o comemorăm. Această sintagmă arată că visul unităţii naţionale era activ deja în sufletul Ierarhilor noştri. Acest vis îl continuă marele Arhiereu Iuliu Hossu. Putem spune că timpul episcopatului său este timpul de glorie al Eparhiei de Gherla – din 1930, de Cluj-Gherla. Nu întâmplător, Pronia cerească a rânduit ca, la numai 32 de ani, să primească episcopatul şi, apoi, după un an, să

fie alesul Consiliului Ierarhilor Bisericii Greco-Catolice pentru a da glas documentului istoric al Rezoluţiunii Adunării Naţionale de la Alba Iulia. (...) Ziua de astăzi, pentru noi, nu este numai o zi naţională, ci este o zi în care putem privi cu sfântă mândrie spre oricine, pentru că Biserica noastră, în faţa naţiunii, şi-a făcut datoria! Aşa cum frumos este scris în piatră, la Oituz, unde au murit soldaţii noştri pentru apărarea patriei: «Să spuneţi generaţiilor viitoare că noi ne-am făcut datoria!», la fel, putem spune că ei, Arhiereii noştri români uniţi, şi-au făcut datoria! Este un vis împlinit, pe care îl rezuma foarte frumos Episcopul Iuliu Hossu: «Dacă nu era Unirea religioasă de la 1700, nu era nici Adunarea de la Blaj, din 3/15 mai 1848, unde s-a strigat: ‚Noi vrem să ne unim cu Ţara!’, şi, fără aceasta, nu era nici Unirea din 1918». Biserica noastră rămâne în continuare perseverentă acestor trei linii directoare pe care le are de la început: în primul rând, unitatea cu Dumnezeu – să conducă poporul, în credinţă, spre mântuire, spre locul fericirii veşnice, al deplinei comuniuni cu Dumnezeu; în al doilea rând, unitatea românilor, vis împlinit la 1 decembrie 1918; şi, în al treilea rând, un vis poate mai greu de realizat, visul unităţii interconfesionale între români, al unităţii între Bisericile care se numesc surori, urmând idealul pe care Hristos l-a spus apostolilor Săi: «ca toţi să fie una...» (Io 17,21). Iubiţi credincioşi, din acele vremuri au rămas câteva documente, câteva fotografii. Una dintre aceste fotografii se află aici, şi trebuie spus că un singur om, pe nume Samoilă Mârza, a imortalizat momentul în care

Episcopul Iuliu Hossu dă citire Rezoluţiunii Marii Uniri la Alba Iulia. Chiar dacă, uneori, această fotografie o regăsim publicată trunchiat, fără partea cu Episcopul Hossu, noi trebuie să cunoaştem şi să ne respectăm istoria, să-i cinstim pe înaintaşii noştri, pentru ca să le putem călca pe urme”. După prânz, Preasfinţia Sa Florentin, împreună cu pr. protopop Cristian Sabău şi diaconul Marius Cîmpean, secretar episcopal, au participat, alături de reprezentanţi ai celorlalte Biserici, de oficialităţi ale municipiului Cluj-Napoca şi de sute de clujeni, la programul omagial desfăşurat în faţa monumentului lui Avram Iancu. (Biroul de Presă) Via]a Cre}tin� nr. 12/2016

11


Din viaţa Eparhiei

Vizită pastorală în parohia „Sfântul Nicolae” din Florești

Duminică, 4 decembrie a.c., parohia greco-catolică „Sfântul Nicolae” din Floreşti, protopopiatul Cluj II, a serbat hramul bisericii parohiale, prilej cu care credincioşii l-au avut în mijlocul lor pe păstorul Eparhiei de Cluj-Gherla, Preasfinţia Sa Florentin. Cu această ocazie, patru copii au primit Prima Sfântă Împărtăşanie. După primirea festivă a Ierarhului a urmat Sfânta Liturghie arhierească, preoţi concelebranţi fiind pr. Marius Ungureşan, paroh şi protopop de Cluj II, pr. Florin Pop, vicar parohial, pr. Nicolae Oltean,

administrator parohial al parohiei Floreşti III, pr. Florin Isac, ceremonier, şi pr. Florin Soboslai. Răspunsurile liturgice au fost date de corul parohiei, condus de Anca Mona Mariaş, dirijoare a corului „Junior Vip”, şi de preoteasa Mihaela Ungureşan. „În Evanghelia de astăzi”, a arătat Preasfinţia Sa Florentin în cuvântul de învăţătură, „Isus vindecă o femeie gârbovă, într-o sinagogă, în zi de sâmbătă. Această femeie de 18 ani era legată de un duh de neputinţă. Faptul de a fi gârbov este o problemă, pentru că omul nu este făcut să privească în jos, ci să privească în sus. Această femeie gârbovă nu putea privi chipul oamenilor. (...) Dar, dintru începuturi, omul era strălucire din strălucirea lui Dumnezeu, chip şi asemănare cu Dumnezeu”. Pentru a-şi ilustra cuvintele, Episcopul a luat o lumânare aprinsă, spunând: „Omul era strălucitor de gloria lui Dumnezeu care se revărsa asupra lui şi el reflecta această strălucire. Printre toate animalele, care umblau în patru picioare şi priveau în jos, omul strălucitor era singurul care-L putea privi şi putea dialoga cu Dumnezeu”. Apoi, Preasfinţia Sa a suflat lumânarea, atrăgând atenţia asupra fitilului „pe care, înainte, nu-l puteam vedea datorită strălucirii lumânării. Aşa este omul după păcat, la fel ca acest fitil! Cât timp omul era în legătură cu Dumnezeu, avea strălucire în trupul său. După păcat, întorcându-şi chipul de la sursa de lumină, care era Dumnezeu, întorcându-se spre şarpe şi ascultând cuvântul său, se produce o absorbţie de lumină: omul se vede în corporalitatea lui şi vede că este gol şi vulnerabil, iar atunci se ascunde, fuge,

12

Via]a Cre}tin� nr. 12/2016

pentru că de-acum înainte îl pot ataca animalele. Este slab, este gol de Dumnezeu, şi-a pierdut strălucirea. Aici urmează intervenţia divină: Dumnezeu însuşi, Lumină din Lumină, Dumnezeu din Dumnezeu, se reduce la nivelul acestui fitil stins, omul, pentru a putea să ne redea haina strălucirii pe care o aveam înainte de păcat. (...) Se întâmplă că omul se mai gârboveşte din când în când asupra păcatelor şi se uită mai mult spre cele de jos decât spre cele de sus, şi atunci, din nou, lumânarea se stinge, strălucirea lui cea dintâi dispare. Însă Dumnezeu a găsit, după întruparea Fiului Său, şi o altă modalitate de a aprinde lumina în noi: Sfintele Taine ale Bisericii, prin care această lumină devine din nou vie în noi, o putem aprinde. Este ceea ce se întâmplă astăzi cu copilaşii care fac Prima Sfântă Împărtăşanie. Ei vor primi «lumânarea aprinsă» prin Sfintele Taine. Ceea ce vedem este doar pâine şi vin, dar trebuie să credem că acolo se află strălucirea divină, însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos, acel Trup şi Sânge pe care Dumnezeu l-a îmbrăcat pentru noi, pentru a ne sfinţi, a ne răscumpăra din păcat şi a ne reda strălucirea cea dintâi”. La sărbătoare au colindat atât corul parohiei, în timpul Sfintei Împărtăşanii, cât şi, la final, un grup de colindători – ansamblul folcloric „Şoimii Carpaţilor”, condus de Puiu Senteş –, împreună cu o voce consacrată a cântului popular, Vlăduţa Lupău, din Şimleu-Silvaniei. În încheiere, cei patru copilaşi au primit diplome de amintire de la Prima Sfântă Împărtăşanie şi cadouri. Pr. paroh Ungureşan a adus mulţumire lui Dumnezeu pentru toate harurile pe care i le-a dăruit în cei peste 21 de ani de slujire preoţească în Floreşti. A mulţumit, totodată, în numele comunităţii din Floreşti, pentru prezenţa şi cuvântul Preasfinţitului Florentin. Mulţumiri au fost aduse şi Consiliului Parohial, familiilor care au pregătit agapa fraternă,

precum şi colindătorilor, tuturor credincioşilor, părintelui Marcel Andreica (paroh al parohiei ortodoxe „Sfântul Dumitru” din Floreşti), oficialităţilor prezente. (Biroul de Presă)


Din viaţa Eparhiei

Hirotesiri şi hirotonire preoţească în sãbãtoarea Sfântului Nicolae

Marţi, 6 decembrie – sărbătoarea Sfântului Nicolae, în Catedrala „Schimbarea la Faţă”, prin punerea mâinilor Preasfinţiei Sale Florentin, patru tineri seminarişti, studenţi ai Seminarului Teologic Eparhial „Sfântul Ioan Evanghelistul”, au fost hirotesiţi lectori, iar diaconul Marcel Ioan Şomlea a fost hirotonit preot.

În cuvântul de învăţătură, Preasfinţia Sa Florentin a făcut o prezentare a vieţii Sfântului Nicolae, adăugând: „Ne rugăm lui Dumnezeu în această zi pentru toţi cei care sunt pe calea sfinţeniei, pentru persoanele consacrate, pentru tinerii hirotesiţi astăzi, pentru noul preot care va fi hirotonit, pentru ca toţi să poată valorifica darurile primite din partea lui Dumnezeu”. Înainte de momentul hirotonirii preoţeşti, pr. Anton Crişan, vicar cu preoţii şi persoanele consacrate, l-a prezentat pe noul preot, care, după absolvirea Liceului Greco-Catolic „Inochentie Micu”, a studiat la Seminarul Teologic Eparhial „Sfântul Ioan Evanghelistul” şi la Facultatea de Teologie Greco-Catolică din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, unde obţine, în 2005, licenţa în teologie. A urmat, între 2005 şi 2006, masteratul în Arheologie Biblică, iar între 2013 şi 2015 masteratul în Teologie Biblică, absolvind şi cursurile postuniversitare ale Universităţii Tehnice – Informatică Aplicată şi Programare. Între timp s-a căsătorit şi are o fetiţă. În 14 decembrie 2014 a fost hirotonit diacon, desfăşurându-şi activitatea diaconală în parohia Dâmbu Rotund din Cluj-Napoca, păstorită de pr. Dănilă Pop, unde, de acum, va activa ca vicar parohial. Pe lângă această slujire, l-a însoţit pe Preasfinţitul Florentin în numeroase vizite pastorale. În primul său cuvânt de învăţătură, care a fost şi un prilej de mulţumire pentru toţi cei care i-au stat alături pe drumul formării sale pentru slujirea preoţească, pr. Şomlea a vorbit despre misiunea pe care şi-a asumat-o, spunând: „Între expresiile cu care Sfântul Apostol Pavel ne arată misiunea preotului în lume, o întâlnim şi pe aceasta: «omul lui Dumnezeu» – după cum apare în Prima Epistolă către Timotei

(1Tim 6,10). Această expresie este plină de înţeles şi ne face să medităm la semnificaţia sa. «Omul lui Dumnezeu» sau preotul este cel care aparţine lui Dumnezeu prin fiinţa şi misiunea sa, care-L reprezintă pe Dumnezeu în lume; de aceea, slujirea preotului este, înainte de toate, o slujire a lui Dumnezeu, şi, astfel, slujind Lui, slujeşte oamenilor, răspunzând chemării de a arăta calea ce duce la Tatăl”. Totodată, s-a angajat să urmeze „îndemnul lui Isus din Predica de pe munte: «Voi sunteţi sarea pământului, voi sunteţi lumina lumii; aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să preamărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri», şi, de asemenea, îndemnul Sfântului Apostol Pavel: «Fă-te credincioşilor pildă în cuvânt, în purtare, în iubire, în spirit, în credinţă, în curăţie. Îndeletniceşte-te cu cititul, cu îndemnul, cu învăţarea. Nu nesocoti harul care este în tine, care ţi s-a dat prin prorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor». Pornesc în nobila şi dumnezeiasca misiune cu bucurie în suflet şi cu mare încredere în ajutorul şi ocrotirea lui Dumnezeu, mulţumindu-I cu cuvintele aceluiaşi Apostol: «mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Isus, pentru voi» (1Tes 5,18)”. La încheierea celebrării liturgice, Preasfinţia Sa Florentin a reamintit: „Ne pregătim pentru momentul Întrupării Domnului, momentul în care Dumnezeu va intra din nou în istoria omului, se va naşte în acea grotă din Betleem. Să ştim că preotul din zilele noastre are puterea ca, prin cuvântul său, «să-L nască» pe Isus pe masa sfântului altar. Iată cât de

mare este puterea preotului! Să ne rugăm ca Marcel să fie cu adevărat un alter Cristus, un alt chip al lui Hristos, şi să-L nască pe Hristos acolo unde este nevoie de harul Său, de vindecarea Sa, de alinarea Sa, de cuvântul Său viu şi lucrător până în zilele noastre”. Pr. Şomlea a dat, în momentele următoare, prima sa binecuvântare – Ierarhului, preoţilor, persoanelor consacrate şi credincioşilor. (Biroul de Presă) Via]a Cre}tin� nr. 12/2016

13


Creştinul azi

Chemati pentru a umple golul…... inimii Domnului În Biblie, ospăţul sau cina e o imagine frecventă pentru mântuirea oferită de Dumnezeu tuturor popoarelor. Domnul vrea ca toţi oamenii să fie salvaţi şi, iată, în pilda din evanghelia după Luca (14, 16-24), cu „un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi”, refuzul celor chemaţi e total, unanim. Şi, întrucât primii invitaţi refuză, „Stăpânul casei” îi pofteşte pe ultimii. Invitaţia la banchetul Domnului nu este doar o pagină din trecut sau de viitor, ci una a prezentului şi dă în vileag relaţia noastră cu Dumnezeu. Cu care Dumnezeu? Cu Cel care ne contabilizează greşelile pe răbojul pedepselor? Cel care rămâne distant şi neimplicat? Nu, cu Dumnezeu care ne invită la sărbătoare, care consideră întâlnirea cu noi o sărbătoare, pe care o pregăteşte în mod copios şi bogat. Şi ne invită şi... aşteaptă. Dar iată că invitaţii nu vor să participe, pe motiv de muncă, de afaceri, de du-te/vino-ul şi iureşul de zi cu zi... şi sunt, toate, scuzele zilelor noastre, nu doar ale unui trecut îndepărtat. Atunci invitaţia se extinde şi celor care nu se aşteaptă. Aşa cum suntem noi, invitaţi la sărbătoarea lui Dumnezeu, nu pentru că am merita-o sau am aştepta-o prea des. Căci, cunoscându-ne fiecare în slăbiciune, în inconstanţă, în uşurinţa angajamentelor neonorate, în recidivismul cronic, ne surprinde, ne vine greu să credem că mai putem fi motiv de sărbătoare pentru Domnul. Sunt două atitudini la care suntem chemaţi azi: de a fi conştienţi că întâlnirea cu Hristos e sărbătoare şi de a şti că la această sărbătoare e invitat fiecare om. Mai suntem, deopotrivă, şi servii trimişi să-i invite pe cei mai îndepărtaţi, de pe la răscrucile vieţii, cei întâlniţi zi de zi, care să descopere în privirea noastră voinţa lui Dumnezeu invitându-i pe toţi la sărbătoare. Primul motiv de refuz e posesia, acumularea de bunuri. Şi fiecare merge spre obiectul dorinţei sale, e atras de comoara sa. „Unde e comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (cf. Mt 6,21). Al doilea motiv de refuz e comerţul, câştigul. Nu contează obiectul vândut sau cumpărat, ci ocazia de a câştiga. Se vând lucrurile cele mai inutile, mai dăunătoare, mai necinstite, se vând oameni, se vinde... Hristos, numai pentru câştig. Dar nu prea interesează câştigul celor veşnice... Al treilea motiv de refuz e soţia/soţul, care ajunge impediment pentru a răspunde Domnului. „Dacă cineva vine la Mine şi nu-şi pune mai prejos tată, mamă, soţie, fii, fraţi, propria viaţă, nu poate fi ucenicul Meu” (cf. Lc 14,26). Aşadar, refuzul este răspunsul celor ocupaţi. Ocupaţi nu de Domnul şi nu cu Domnul, ci cu alţi

14

Via]a Cre}tin� nr. 12/2016

domni. În orice alegere e semnificativ, grăitor, nu doar ce luăm, ci ce lăsăm, iar dacă cel lăsat/renunţat este Domnul... Ca atare, invitaţia se va adresa altora, dezocupaţi, liberi... şi poate desconsideraţi de primii. O altă categorie sunt cei care vor accepta invitaţia, dar nu cu mult entuziasm, ci în mod pasiv. Sileşte-i să vină – spune Domnul; e un îndemn la a participa, o insistenţă. Aceasta e generozitatea lui Dumnezeu în a voi toate persoanele mântuite şi casa Sa plină de salvaţi. Reacţiile la invitaţia regelui sunt, aşadar, fie refuzul politicos sau violent, fie acceptarea căldicică sau recalcitrantă, demotivată. Mare contrast între generozitatea, dorinţa şi insistenţa Domnului şi dezinteresul, diferenţa abisală de nivel de implicare a celor chemaţi!

Nevrednicia noastră are două aspecte: unul nevinovat, altul cauzat de păcat. De faptul că, prin natura noastră, nu suntem vrednici de Domnul, nu suntem vinovaţi. Dar rezistenţa la iubirea lui Dumnezeu e vinovată. Sărbătoarea la care suntem invitaţi e sărbătoarea iubirii lui Dumnezeu şi a răspunsului nostru faţă de El şi faţă de fraţi. Bun, dar cum să mergem cu mâna goală? Ce putem noi duce la sărbătoare, la banchetul de nuntă al fiului unui rege? Tot ceea ce avem din belşug, iar Dumnezeu, în schimb, nu are: sărăcia, diformitatea, orbirea, rănile, slăbiciunile, eşecurile noastre. Însă cum pot fi acestea un dar plăcut lui Dumnezeu? Pentru că, oferindu-I-le, Îi oferim lui Dumnezeu şi posibilitatea şi bucuria de a ne vindeca şi de a ne umple cu darurile Sale, cu alte cuvinte, Îi dăm posibilitatea de a da mai mult. Tot în evanghelia după Luca, în preajma pătimirii Sale, Isus le împărtăşeşte alor Săi: „Atât de mult am dorit să mănânc Paştele acesta cu voi înainte de pătimirea Mea“ (Lc 22,15): aşa începe


Creştinul azi celebrarea ultimei Sale cine şi instituirea Euharistiei. Isus şi-a dorit acel moment. Un moment în care să Se dea alor Săi sub forma pâinii şi a vinului transformate în trupul şi sângele Său. În dorinţa lui Isus avem de recunoscut dorinţa lui Dumnezeu însuşi, iubirea Lui faţă de oameni, o iubire mereu în aşteptare. Iubirea care aşteaptă momentul întâlnirii, al uniunii, ce vrea să atragă la sine oamenii. Însă noi simţim oare cu adevărat dorinţa de El? Simţim în noi imboldul de a-L întâlni? Râvnim după apropierea Lui, să devenim una cu El, care se face pentru noi dar în Euharistie? Sau suntem mai degrabă indiferenţi, distraţi, spectatori, plini de altele, ocupaţi? Locurile goale la banchetul Domnului, cu sau fără scuze, sunt pentru noi, deja, de o bună bucată de vreme, nu doar o parabolă, ci o realitate prezentă. Şi, ca să preluăm şi amănuntul din evanghelia paralelă a lui Matei (22,14), cu cel intrat fără haina potrivită, Isus ştia şi că sunt oaspeţi care ar fi venit, da, dar fără să aibă straie de nuntă – fără bucuria pentru apropierea Lui, dând curs poate numai unui obicei, unei inerţii ori frici.

Spune preotul, înainte de împărtăşanie: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”. Cei prezenţi, cei adunaţi, au într-un fel credinţa. Credinţa e cea care le deschide poarta. Dar le lipseşte haina de nuntă a iubirii. Credinţa care nu iubeşte o au şi demonii. Cine îşi trăieşte credinţa nu ca iubire, nu e pregătit pentru nuntă şi este trimis afară. Comuniunea euharistică cere credinţa, dar credinţa cere iubirea, altfel e moartă. Să cerem măcar voinţa de a-L dori şi de a-L iubi pe Domnul! Postul Crăciunului are în primul rând dimensiunea aşteptării şi a dorinţei după Domnul. Şi dacă de Crăciun evanghelia ne spune că Isus „S-a născut în iesle pentru că nu mai era loc pentru ei în casa de oaspeţi” (cf. Lc 2,7), ei bine, anul acesta să fim, fiecare dintre noi, o corectură adusă textului sacru. Dacă, aşa cum suntem, adunaţi toţi la un loc, de pe la răscrucile confuziei, neputincioşi, infirmi sufleteşte, orbi spiritualiceşte, nu reuşim să epuizăm locul în inima Domnului, ei bine, tot noi, aceiaşi, să fim iesle nevrednică deschisă naşterii Domnului spre a fi, astfel, cu El, învrednicită. Pr. Cristian LANGA

Trei căi de obţinere a indulgenţei plenare la aniversarea apariţiilor de la Fatima

Pentru a 100-a aniversare a apariţiilor Fecioarei Maria la Fatima (Portugalia), Papa Francisc a decis să ofere ocazia de obţinere a indulgenţei plenare pentru întregul an aniversar, care a început în 27 noiembrie 2016 şi se va încheia în 26 noiembrie 2017. Rectorul Sanctuarului de la Fatima, André Pereira, a prezentat cele trei modalităţi prin care indulgenţa plenară poate fi obţinută în această perioadă jubiliară. Condiţiile generale sunt Spovada şi Împărtăşirea, rugăciunea la intenţia Sfântului

Părinte şi detaşarea interioară de păcat. Condiţiile speciale sunt, la alegere sau după posibilităţi, una dintre următoarele trei: 1. Un pelerinaj la Sanctuar. Prima cale este aceea a unui pelerinaj la Sanctuarul de la Fatima şi participarea la o celebrare sau rugăciune dedicată

Fecioarei. În plus, credinciosul trebuie să se roage Tatăl nostru, să recite Crezul şi să o invoce pe Fecioara de la Fatima. 2. O rugăciune în faţa oricărei statui a Fecioarei de la Fatima. A doua cale se aplică „credincioşilor care vizitează cu devoţiune o statuie a Fecioarei de la Fatima, expusă solemn spre venerare publică în orice biserică, oratoriu sau loc cuvenit în zilele aniversărilor apariţiei, adică ziua a 13-a a fiecărei luni din mai până în octombrie 2017, acolo participând cu devoţiune la o celebrare sau o rugăciune în onoarea Fecioarei Maria”. Rectorul Sanctuarului a subliniat că vizita la statuia Fecioarei nu trebuie să fie doar la Fatima, ci oriunde în lume. Cei care doresc indulgenţa, mai trebuie să se roage Tatăl nostru, să recite Crezul şi să o invoce pe Fecioara de la Fatima. 3. Pentru bătrâni şi infi rmi. A treia cale de obţinere a indulgenţei plenare se aplică celor care, din cauza vârstei, bolii sau din alte imposibilităţi, nu pot urma una dintre primele două căi. Aceştia se pot ruga în faţa unei statui a Fecioarei de la Fatima şi trebuie să se unească spiritual cu celebrările jubiliare din zilele aniversărilor apariţiei, adică ziua a 13-a a fiecărei luni din mai până în octombrie 2017. De asemenea, trebuie „să-I ofere lui Dumnezeu cel milostiv, cu încredere, prin Maria, rugăciunile şi suferinţele lor sau sacrificiile pe care le fac”. (ro.radiovaticana.va) Via]a Cre}tin� nr. 12/2016

15


Creştinul azi

Fervoarea zilelor, dar ce spun, a săptămânilor dinainte de Crăciun animă comercianţi, decoratori stradali, producători de spectacole, gospodine, oameni cu bani mulţi ce cheltuiesc scandalos sau amărâţi care răscolesc magazinele de vechituri pentru vreun cadou nu prea ponosit. Dau deoparte abundenţa de roşu cu sau fără sclipici şi caut noima acestei mişcări fără surprize, cu note prea demult tocite. Cum de mai ţine? Nu are cum să mai dureze mult, mă hazardez eu să anticipez... Ştiu, mai sunt mesele cu familia şi cu prietenii, la care poate recunoaşte fiecare aromele dintotdeauna... Ce plăcere, ce încântare! Revederea celor plecaţi departe, refacerea legăturilor slăbite de multele preocupări cu munca şi grijile... Ce binefacere! Dar cât se vor mai întâmpla, cât vor mai dura? Fiorul întrebării nu vine doar din puterile tot mai slăbite ale celor care, tot mai puţini, din jurul meu şi nu doar aici, ţin viu focul din vatra casei şi a familiei: în căminul omenirii pare că s-au împuţinat cei care mai caută scânteia în cenuşile aproape reci. Patetic, patetic, prea patetic! Să n-o luăm într-o notă atât de gravă, doar e timp de sărbătoare! Da? Ce sărbătoare? A, desigur, după festivalul usturoiului, al cepei, al clătitelor, al berii, a venit înmiresmatul festival al porcului! Nu-i de-ntristare! De ce l-au pus iarăşi pe Vali Sterian? „Doamne, vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni!” Da, e şi vremea pomenirii bieţilor morţi la Revoluţie. Ei, ce-au mai rămas liberi, aşa cum au strigat atunci: „Vom muri şi vom fi liberi!” Cum li s-a mai împlinit dorinţa... Noi, uitucii, după ce „ne-am luat raţia de libertate”, ne-am liniştit, ne-am îngrăşat şi-am intrat la stăpân, la stăpâni. Altfel cum să fi uitat?! Privesc icoana Naşterii. Ce gravi sunt toţi: Maria, gânditoare, cu chip serios, Iosif aparte, cu capul sprijinit în pumn, până şi Pruncul Sfânt, cu trăsături de adult şi înfăşat strâns, cum stă culcat în ieslea de piatră, pare mai de grabă pregătit de îngropăciune; până şi gura peşterii se cască a mormânt... Cei ce se pricep spun că gravitatea expresiilor şi a acestor

16

Via]a Cre}tin� nr. 12/2016

sugestii are rostul să ne ducă cu gândul la misiunea Mântuitorului, misiune care a început deja. Alţii vor spune că încă de atunci se întrevăd Pătimirea şi Jertfa, fără de care nu va triumfa asupra păcatului şi a morţii Domnul Cel Înviat, iar iconarul vrea să ne prevină să luăm în serios Sărbătoarea Naşterii. Poate. Dar sunt sigură, absolut sigură, că Domnul, tocmai pentru că ştia, şi ştia cel mai bine, cu ce incomensurabilă ură şi răutate va da piept şi ce oroare de necuprins este povara păcatului pe care o va lua asupră-i, era plin de bucurie: de la început, de când a primit să Se întrupeze „pentru a noastră mântuire”, a pornit spre noi cu bucurie. Ştia şi ştie cel mai bine că până şi prietenii îşi vor zice „ai Lui” în silă sau cu jumătate de gură, Îl vor ignora, Îl vor uita într-un ungher de săptămână sau de an, ca şi cum El n-ar exista, şi darul Vieţii veşnice pe care ni l-a câştigat, nici atât. Dar mă iubeşte, de aceea a pornit spre mine cu bucurie. Cu bucurie vine, grăbit, arzând să-i scape pe preaiubiţii Săi de sub povara strivitoare de ură şi răutate, de sub puterea diavolului şi a morţii. Cu acea bucurie care îmbrăţişează cu curaj durerea, dar de îndată o uită, „pentru că s-a născut om în lume”[1], căci noi cu adevărat suntem copii născuţi la Viaţă prin darul care începe cu Întruparea şi Naşterea Sa. Iar dacă vrea să fim cu El o veşnicie şi să ne bucurăm cu El şi unul cu altul, cum să nu se fi bucurat să fie cu noi şi pe pământ?! Să fie împreună cu Mama Sfântă şi cu Iosif, cu rudele, apoi cu ai Săi, cei pe care i-a numit prieteni... Cu orbii cărora a vrut să le deschidă ochii, cu muţii pe care i-a smuls din tăcere, cu bolnavii, slăbănogii şi neputincioşii ridicaţi din suferinţele lor, cu cei pe care s-a grăbit să-i elibereze din încleştarea demonilor, cu cei care-şi plângeau păcatele şi primeau bucuroşi iertarea, cu cei pe care îi întorcea din moarte, cu tinerii căsătoriţi, cu nesfârşit de mulţii flămânzi de pâine, dar mai ales de încredere şi speranţă, cu bătrânii gârbovi şi uscaţi de neputinţe pe care atâta îi era de drag să-i vadă iarăşi în putere, cu leproşii care numai la El mai aveau nădejde şi pe care îi curăţa, cu copiii pe care i-a pus semn al adevăratei stări de ucenic, ce primeşte încrezător şi


Creştinul azi simplu Împărăţia... El nu avea unde să-şi plece capul[2], dar cu bucurie vestea Împărăţia cerurilor, cu bucurie o construia în inimi. Şi pe cine ar fi întors la iubirea lui Dumnezeu dacă nu ar fi radiat bucuria care dă chip acestei Iubirii? Poate o frunte încruntată şi o privire înnegurată să evoce aşteptarea cu care ne aşteaptă Tatăl în pragul Casei Sale, şi mai mult, cu care ne iese înainte ca să ne îmbrăţişeze, pe noi, fiii demult rătăciţi? De aceea, revenind la sărbătorile noastre golite de Cel sărbătorit, evenimente din ce în ce mai descărnate şi mai serbede, încerc un răspuns la întrebarea „cât vor mai ţine, aşa fără sens cum sunt?”. Şi nu-l găsesc decât în mila lui Dumnezeu. Sunt crâmpeie de bucurie, chiar surogate de bucurie, dar răbdarea Lui iubitoare îmi spune: este amprenta Mea. Într-o clipă de tăcere din freneticul lui zbucium, omul istovit îşi poate citi în ea setea nepotolită de bucurie adevărată, pe care numai Eu o pot stâmpăra, căci şi bucuria Mea este să fiu cu el. Şi astfel bucuria lui va fi deplină[3].

creştinii, noi, Biserica, suntem Trupul tainic al lui Hristos Cel Înviat[6]? Conştientizăm oare că doar prin noi şi prin lucrarea Spiritului Sfânt în Biserică Se arată astăzi în lume Cuvântul, adică Domnul Hristos şi „noaptea din lume zi se face-ndată”? Îi spunem şi noi Tatălui Ceresc cu aceeaşi dorinţă fierbinte a lui Isus: Mi-ai pregătit un trup... Iată vin, Dumnezeule, să fac voia Ta? „Cât e de greu şi-anevoios / Drumul din mine înspre tine / Când pe altarul rece dintre noi / Nu-i sacra ardere de sine!”[7] spunea poetul. Cu smerenie, dar şi cu răspundere, personală şi comunitară, să reiau cotidian spusele Sfintei Tereza de Avila: „Hristos nu are alt trup pe pământ decât pe al tău, nici alte mâini decât pe ale tale, nici alte picioare decât pe ale tale. Ochii tăi sunt cei în care lumea să citească mila lui Hristos. Ale tale sunt picioarele care să-L poarte pe Hristos spre facerea de bine. Iar mâinile tale sunt cele prin care El astăzi să-i binecuvânteze pe oameni.”

În întâmpinarea dorului Tatălui de comuniune deplină cu noi şi cu acelaşi dor[4], Fiul Îi spusese Acestuia cu bucurie şi cu iubire pe măsură: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos, ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis: Iată-Mă, (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!”[5]. Cu bucurie „din Cer Cuvântul în trup se arată”, iar noi Îl sărbătorim.

Atunci cu adevărat „Hristos Se naşte, Domnul coboară”, cu adevărat este Crăciun! Iar lumea se umple de luminile sărbătorii cereşti, de bucurie împărtăşită: „Cât e de bine, Doamne, şi frumos / Ca fraţi să vieţuim sub cerul sfânt. / Fratele lup şi sora noastră moarte, / Cât e de cald şi bine pe pământ!”[8].

Dar dacă ne repetăm aceste cuvinte vechi şi ne gândim la ele, cu o tresărire ne vom da seama că ne privesc direct şi pe noi, cei de astăzi. Nu ne învaţă Apostolul Pavel că tocmai noi înşine,

Note: 1). In 16,21. 2). cf. Mt 8,20. 3). cf. In 17,13; 1In 1,3-4. 4). cf. 1In 3,9-10. 5). Evr 10,5-7. 6). cf. Ef 5,23. 7). Ioan Alexandru, din Fraţii, în Imnele Transilvaniei, ed. Cartea Românească, 1976, p. 66. 8). Idem.

Maria GOŢIA

Masă de Crăciun pentru 200 de mii de săraci Comunitatea Sant’Egidio organizează şi în acest an tradiţionalul prânz de Crăciun pentru săraci. Anul trecut, aproape 200 de mii de săraci din 60 de ţări au fost invitaţi la masă în ziua Naşterii Domnului. Prânzul de Crăciun se organizează în diferite locaţii: biserici, case, şcoli, azile, închisori şi spitale. Din anul 1982, când mai multe persoane în vârstă şi singure au fost invitate la masă în ziua de Crăciun în Bazilica Santa Maria in Trastevere (Roma), ca semn al unei Biserici care îi are la suflet pe cei nevoiaşi, această acţiune a devenit o tradiţie a Comunităţii Sant’Egidio şi s-a extins în mai multe ţări din lume. Preşedintele Comunităţii Sant’Egidio, Marco Impagliazzo, a declarat: „Cine îi primeşte pe cei săraci, Îl primeşte pe Isus. Sărbătoarea Naşterii Domnului este o sărbătoare a familiei, nu doar a

familiei mele, sau a familiei voastre, ci a familiei lărgite. Lumea este o fraternitate universală, iar în această fraternitate noi îi recunoaştem pe toţi ca fiind fraţii şi surorile noastre, inclusiv pe cei marginalizaţi. De aceea stăm toţi împreună la masă, ca o adevărată familie”. (e-communio.ro)

Via]a Cre}tin� nr. 12/2016

17


Univers creştin

Evanghelia după Matei îi menţionează pe magii care au venit din Răsărit pentru a se închina Pruncului Isus (cf. Mt 2,1-12). Însă, cine anume au fost magii rămâne, în parte, un mister. Unele traduceri ale Bibliei folosesc termenul de astrologi pentru magi. În greacă, cuvântul magos (magoi la plural) are patru sensuri: (1) un membru al clasei preoţeşti din Persia antică, în care astrologia şi astronomia erau preocupări de frunte încă din timpurile biblice; (2) cineva care are cunoştinţe şi puteri oculte, fiind adeptul interpretării viselor, astrologiei, ghicitului viitorului şi al divinaţiei; (3) un magician; (4) un şarlatan care îşi înşeală victimele prin practicile menţionate anterior. Din aceste definiţii posibile şi din descrierea oferită de Evanghelie, magii erau, probabil, preoţi-astrologi persani care puteau

interpreta stelele, în special semnificaţia stelei care a anunţat naşterea lui Mesia (chiar şi istoricul antic Herodot – secolul al V-lea î.Hr. – atestă abilităţile astrologice ale clasei preoţeşti din Persia). Mai important, vizita magilor a împlinit profeţiile Vechiului Testament. Balaam profeţise despre faptul că venirea lui Mesia va fi marcată de o stea: „Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel...” (Num 24,17). Psalmul 71(72) vorbeşte despre faptul că neamurile vor veni să se închine lui Mesia: „Împăraţii Tarsisului şi Insulele daruri vor aduce, împăraţii arabilor şi ai reginei Saba prinoase vor aduce. Şi se vor închina lui toţi împăraţii pământului, toate neamurile vor sluji lui” (10-11). Isaia a profeţit, de asemenea, darurile aduse: „Caravane de cămile te vor acoperi, şi dromadere din Madian şi Efa. Toate sosesc din Şeba, încărcate cu aur şi cu tămâie, cântând laudele Domnului” (Is 60,6). Sfântul Matei notează faptul că magii au adus trei daruri, fiecare având o semnificaţie profetică: aur – darul pentru regi; tămâie – darul pentru preoţi; şi smirnă – dar pentru cei pe moarte. Sfântul Irineu (†202), în lucrarea sa Adversus haereses, oferă următoarea interpretate pentru daruri – aur, tămâie şi smirnă, adică Rege, Dumnezeu şi Răscumpărător, precum şi virtute, rugăciune şi suferinţă. În mod tradiţional, noi ne gândim la cei trei magi ca la trei regi. Aşa îi reprezentăm cel mai adesea în ieslele de

18

Via]a Cre}tin� nr. 12/2016

Crăciun. Şi în unele colinde sunt pomeniţi „trei regi”. De fapt, tradiţiile iniţiale nu sunt unitare în ceea ce priveşte numărul magilor. Tradiţia răsăriteană ne vorbeşte despre 12 magi. În Apus, mai mulţi dintre primii Părinţi ai Bisericii – printre care Origene, Sfântul Leon cel Mare, Sfântul Maximus din Torino – considerau că au fost trei magi. În secolul al VII-lea, în Biserica Apuseană magii aveau deja nume: Caspar (scris uneori Gaspar), Melchior şi Baltazar. În lucrarea Excerpta et Collectanea, atribuită Sfântului Beda (†735), citim: „Magii au fost aceia care au adus daruri Domnului. Primul se spune că a fost Melchior, un bătrân cu păr alb şi barbă lungă [...], care i-a oferit Domnului aur, ca unui rege. Al doilea, numit Caspar, tânăr şi fără barbă [...], s-a închinat lui Dumnezeu oferind ca dar tămâie, o jertfă demnă de o divinitate. Al treilea, cu pielea închisă şi cu barbă mare, pe numele lui Baltazar [...], prin darul său, smirna, a mărturisit că Fiul Omului va urma să moară”. Într-un calendar medieval al sfinţilor, tipărit la Köln, se scria: „Suferind multe încercări şi oboseli pentru Evanghelie, cei trei bărbaţi înţelepţi s-au întâlnit în Sewa (Sebaste, în Armenia), în anul 54, pentru a celebra Crăciunul. Apoi au murit: Sfântul Melchior în 1 ianuarie, la 116 ani; Sfântul Baltazar în 6 ianuarie, la 112 ani; iar Sfântul Caspar în 11 ianuarie, la 109 ani”. Martirologiul Roman indică aceste date pentru sărbătorirea magilor. Împăratul Zeno a adus relicvele magilor din Persia la Constantinopol, în anul 490. Relicvele au apărut apoi în Milano, mult mai târziu, fiind păstrate în Bazilica Sfântul Eustorgius. Împăratul Frederick Barbarossa al Germaniei, care a prădat Italia, a luat relicvele în anul 1162 şi le-a dus la Köln, unde au rămas în siguranţă până astăzi, într-un frumos relicvariu păstrat în marea catedrală. Chiar dacă rămâne o doză de mister în ceea ce priveşte identitatea magilor, Biserica respectă actul lor de închinare. Conciliul din Trento, subliniind reverenţa care trebuie acordată Sfintei Euharistii, decreta: „Cei care cred în Hristos venerează Preasfântul Sacrament cu cult de latrie, după cum i se cuvine Dumnezeului adevărat. [...] Pentru că în acest Sacrament noi credem că este prezent acel Dumnezeu pe care Tatăl din veşnicie L-a adus în lume. Este acelaşi Dumnezeu cu Cel în faţa căruia magii au căzut în genunchi şi acelaşi Dumnezeu cu Cel pe care Îl adorau apostolii în Galileea, după cum spun Scripturile” (Decretul despre Preasfânta Euharistie, 5). Şi noi trebuie să luăm aminte la datoria pe care o avem de a-L adora pe Domnul prin rugăciune, închinare şi acte de jertfă. Sfântul Grigore de Nazianz (†389) spunea într-o predică: „Să rămânem în adoraţie; şi Lui, care, pentru a ne salva S-a umilit pe Sine până acolo încât a luat trupul nostru, să-I oferim nu doar tămâie, aur şi smirnă [...], ci şi daruri spirituale, mai sublime decât cele care pot fi văzute cu ochii” (Oratio, 19). autor: pr. William Saunders sursa: Catholic Herald LUMEA.CATHOLICA.ro


Univers creştin

M ĂNĂSTIREA PRILOG

loc al întâlnirii între Cer și Pământ Drumul spre Prilog, Satu Mare, îmi este foarte cunoscut, deoarece am fost acolo de mai multe ori, cu ocazia celor două pelerinaje de peste an – de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi cu ocazia sărbătorii Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril.

Şi în acest an, pe 8 noiembrie, în prezenta pr. Laurian Daboc, protoegumenul Ordinului Sfântului Vasile cel Mare, a pr. Ermil Jurja, egumenul Mănăstirii Prilog, a preoţilor din Eparhiile de Maramureş şi Oradea, a călugărilor şi călugăriţelor baziliene, a membrilor Ordinului Bazilian Terţiar, a răsunat salutul fratelui Mihai din Prilog: „Mai întâi, c-aşa-i frumos: lăudat fie Hristos! Să răsune pe deplin: totdeauna-n veci, amin! A urmat o slujbă înălţătoare, celebrată de pr. Iacob Feier, protopop de Negreşti şi Ţara Oaşului. Având alături icoana cu Isus, Milostivirea Divină, şi vestita icoană făcătoare de minuni de la Bixad, restaurată şi redată cultului public, am fost martora unei adevărate revărsări de haruri din Cer, aşa cum spune Imnul Maicii Preacurate:

„Mamă şi Fecioară, Îngerii coboară Jos la mănăstire, Gură de rai. Vino, Maică Sfântă, Fiii tăi îţi cântă Imn de dor şi jale Pe-al nostru plai.(...)

Maică Fecioară, Ne-ai dat comoară O mănăstire În loc curat. Toţi, cu iubire, Vin să se-închine Sfintei icoane De la Bixad.”

În cadrul Liturghiei, înaintea momentului Împărtăşaniei, pr. Ermil Jurja, care este şi îndrumătorul spiritual al Ordinului Terţiar Bazilian, a anunţat un eveniment deosebit: primirea în Ordin a unei noi membre, doamna Maria Ciubăncan, o femeie foarte evlavioasă, care s-a pregătit cu toată fiinţa pentru acest moment. Bineînţeles, emoţia ne-a cuprins pe toţi, căci acum, primirea ei a însemnat, cel puţin pentru mine, un corolar al lucrării Spiritului Sfânt, materializat în bucurie, solidaritate sufletească şi, de ce nu, împlinire autentică. După încheierea slujbei, a urmat un parastas în memoria fratelui Mihai, a părintelui Filip Crăciun, a surorii Ana şi a călugărilor bazilieni adormiţi în Domnul. La final, au răsunat cântări bisericeşti: „O, Măicuţă Sfântă”, „Naşterea ta, Preacurată” ş.a., compuse de părintele Gheorghe Marina, atât de iubit în zona Oaşului. Prilogul rămâne un loc geometric al întâlnirii între Cer şi Pământ. Să spunem cu toţii, din inimă: Lăudat fie Isus! Roxana MARFIEVICI, Ordinul Terţiar Bazilian

Întâlnirea eparhialã a REUNIUNII MARIANE Vineri, 25 noiembrie, în capela Liceului Greco-Catolic „Inochentie Micu” din Cluj-Napoca, s-a desfăşurat întâlnirea eparhială a Reuniunii Mariane, sub coordonarea pr. Florin Pop, îndrumător spiritual eparhial al acestei asociaţii. Programul a început la ora 16.00, cu rugăciunea Rozariului. A urmat Sfânta Liturghie arhierească, răspunsurile liturgice fiind oferite de studenţi ai Seminarului Teologic Eparhial „Sfântul Ioan Evanghelistul” şi de membrele Reuniunii Mariane. Au concelebrat pr. Ioan Mătieş, vicar cu laicii, pr. Florin Pop, pr. profesor Vasile Sabo, pr. Traian Mereu, de la Mănăstirea „Sfântul Anton”, pr. Cristian Goia, paroh în Someşeni, pr. Ionel Paşca, paroh în Baciu. După celebrarea liturgică, Preasfinţia Sa Florentin s-a adresat marianistelor prezente la întâlnire, spunând: „Vă mulţumesc pentru fiecare moment de rugăciune pe care îl aduceţi, ca «stâlpi ai Bisericii», aşa cum se exprima Episcopul martir Ioan Suciu. Consider că sunteţi şi «oastea de rugăciune» a Bisericii şi mă bucur când vă văd, purtând însemnele

Reuniunii Mariane, la sfinţiri de biserici, momente celebrative, pelerinaje, exerciţii spirituale, pentru că ne însoţiţi cu rugăciunea. Vă încredinţez, şi pe mai departe, intenţiile de rugăciune pentru Eparhia de Cluj-Gherla şi pentru Biserica noastră”. A urmat un program spiritual de reculegere ţinut de Episcopul eparhial, o lectio divina pe textul evanghelic al zilei (Luca 19,12-28), precum şi pe un alt text tot din evanghelia după Luca, despre copilăria lui Isus, pentru a reflecta asupra rolului Reuniunii Mariane. După o pauză, întâlnirea a continuat cu discuţii pe grupuri şi, apoi, împărtăşirea în plen a concluziilor. (Biroul de Presă) Via]a Cre}tin� nr. 12/2016

19


Lecturi

Apariţie editorială

99 de întrebări şi răspunsuri despre

SPOVADĂ

De ce m-aş spovedi? Pot fi păcatele mele prea mari ca să fie iertate? Mă pot spovedi prin telefon/internet? Cum păcătuim? Când păcătuim, Dumnezeu ne iubeşte mai puţin? De ce să aleg Spovada şi nu consilierea psihologică? Cum se desfăşoară efectiv Spovada? Cum îmi fac examinarea conştiinţei pentru Spovadă? Ce înseamnă să-L pun pe Dumnezeu pe primul loc? Trebuie să mă duc duminica la biserică? Ce înseamnă a trăi cast? Care sunt formele de minciună? Ce este greşit cu poftele după bunuri? Cum pot avea o părere de rău sinceră şi bună? Ce să fac ca să mă îndrept? Cum fac propriu-zis mărturisirea păcatelor? Care sunt pedepsele şterse de Spovadă? Cum ispăşesc răul făcut altora? Acestea sunt câteva dintre întrebările din cartea „99 de întrebări şi răspunsuri despre Spovadă”, apărută la Editura „Viaţa Creştină”, la finalul Anului Sfânt al Milostivirii, în care credincioşii au fost invitaţi cu insistenţă să întâlnească milostivirea divină tocmai în scaunul de Spovadă. Cartea, semnată de Radu şi Oana Capan, cateheţi clujeni, doreşte să vină în ajutorul tinerilor şi al adulţilor, fie că practică frecvent acest Sacrament, fie că au nevoie să redescopere importanţa lui în viaţa lor. Pr. dr. Marius Grigore Furtună, cu care autorii au colaborat la scrierea cărţii, scrie pe coperta IV: „Cartea răspunde unei necesităţi spirituale vitale: înţelegerea şi trăirea cu folos a Sacramentului Spovezii. Fiecare răspuns este scris clar şi concis, într-un stil dinamic şi modern. Bazându-se pe Scriptură, pe scrierile Părinţilor Bisericii, pe magisteriu şi pe exemple din vieţile sfinţilor, cartea arată cât de frumos pot acestea să răspundă la întrebările tale.” Fiecare întrebare şi răspuns încap în exact două pagini, necesitând, aşadar, doar câteva minute de lectură. Iar la finalul fiecărui răspuns este o mică rubrică de aprofundare. Astfel, avem de-a face nu doar cu o carte pentru lectura personală, ci şi cu un instrument catehetic, de utilizat în familie sau în grupuri în parohie. Pe de altă parte, pe Spovada.ro, unde sunt publicate câteva dintre cele 99 de întrebări şi răspunsuri, se găseşte o pagină dedicată cărţii, din care cei interesaţi pot ajunge la mai multe informaţii pentru aprofundare. Pentru fiecare capitol sunt trimiteri spre lecturile din Catehismul Bisericii Catolice, din Scriptură, dar şi la articole, clipuri video

20

Via]a Cre}tin� nr. 12/2016

şi alte materiale care pot să ajute la a reflecta mai temeinic la temele propuse. Cartea este structurată în trei părţi. Primele 30 de întrebări vizează motivaţia practicării Spovezii („De ce?”). Următoarele 60 explică cum trebuie practicat Sacramentul („Cum?”), cu fiecare pas de făcut şi o tratare a Poruncilor dumnezeieşti şi bisericeşti. În fine, ultimele 9 întrebări invită la a privi Spovada într-un mod mai profund, în special pe cei care simt că o fac din automatism şi/sau fără roade prea mari sau vizibile în viaţa lor spirituală. Practic, întreaga carte oferă un drum de creştere: de la întrebările simple de la început, la aspectele mai profunde de la final. Cu toate acestea, rămâne mereu o lectură uşoară. Autorii speră ca aceia care vor citi aceste pagini nu doar să practice mai bine Sacramentul, ci şi să devină „apostoli” ai lui, „recomandându-l şi explicându-l în special celor care nu ajung la biserică şi la preot”. Între motivaţiile pentru a face acest lucru, enumerate în Introducere, se numără aceea că „acesta este locul în care experimentăm prin excelenţă milostivirea lui Dumnezeu. Pare poate greu de crezut, dar sunt atâţia credincioşi care nu conştientizează că sunt iubiţi de Dumnezeu sau cât de aşteptaţi sunt în scaunul de Spovadă pentru a primi îmbrăţişarea Tatălui”. Autorii speră ca parcurgerea acestor pagini să-i ajute pe toţi „să redescopere Spovada ca o întâlnire cu Hristos, una care are puterea să ne transforme, încet dar sigur, o întâlnire la care merg pentru că vreau, conştient că în centrul ei nu este păcatul meu, ci milostivirea lui Dumnezeu, de care am atâta nevoie”. La finalul cărţii se găsesc rugăciuni legate de Spovadă, precum şi un amplu chestionar de examinare a conştiinţei. Cartea are 238 de pagini, format 14,5 x 21 cm şi costă 15,00 lei. Poate fi achiziţionată prin site-ul viata-crestina.ro sau trimiţând direct un e-mail la: viata.crestina@gmail.com.


Info

Intenţiile Apostolatului Rugăciunii pentru anul 2017 Ianuarie

Pentru evangelizare: Creştinii în faţa provocărilor actuale Pentru toţi creştinii: fideli faţă de învăţătura Domnului, să încerce, prin rugăciune şi caritate fraternă, să lucreze la restabilirea comuniunii ecleziale depline, colaborând pentru a răspunde la provocările actuale ale umanităţii.

Februarie

Universală: Primirea persoanelor cu situaţii dificile Pentru cei care sunt în încercare, mai ales săracii, refugiaţii şi marginalizaţii: să găsească primire şi întărire în comunităţile noastre.

Martie

Pentru evanghelizare: A veni în ajutorul creştinilor persecutaţi Pentru creştinii persecutaţi: să găsească sprijinul întregii Biserici în rugăciune şi prin ajutorul material.

Aprilie

Universală: Tinerii Pentru tineri: să răspundă cu generozitate la propria vocaţie, luând în considerare în mod serios şi posibilitatea de a se consacra Domnului în preoţie sau în viaţa consacrată.

Mai

Pentru evanghelizare: Creştinii din Africa, martori ai păcii Pentru creştinii din Africa: să dea o mărturie profetică de reconciliere, de dreptate şi de pace, imitându-L pe Isus milostiv.

Iunie

Universală: Abolirea comerţului cu arme Pentru responsabilii naţiunilor: să se angajeze cu hotărâre pentru a pune capăt comerţului cu arme, care provoacă atâtea victime nevinovate.

Iulie

Pentru evanghelizare: Persoanele îndepărtate de credinţă Pentru fraţii noştri care s-au îndepărtat de credinţă: prin rugăciunea noastră şi prin mărturia evanghelică, să poată redescoperi apropierea Domnului milostiv şi frumuseţea vieţii creştine.

August

Universală: Artiştii Pentru artiştii din timpul nostru: prin operele talentului lor, să-i ajute pe toţi să descopere frumuseţea creaţiei.

Septembrie

Pentru evanghelizare: Parohiile în slujba misiunii Pentru parohiile noastre: însufleţite de spirit misionar, să fie locuri de comunicare a credinţei şi mărturie a carităţii.

Octombrie

Universală: Drepturile muncitorilor şi şomerilor Pentru muncitori şi şomeri: să le fie asigurată muncitorilor respectarea drepturilor şi să le fie dată şomerilor posibilitatea de a contribui la edificarea binelui comun.

Noiembrie

Pentru evanghelizare: A mărturisi Evanghelia în Asia Pentru creştinii din Asia: mărturisind Evanghelia prin cuvinte şi fapte, să favorizeze dialogul, pacea şi înţelegerea reciprocă, mai ales cu cei care aparţin celorlalte religii.

Decembrie

Universală: Persoanele în vârstă Pentru persoanele în vârstă: susţinuţi de familii şi de comunităţile creştine, să colaboreze cu înţelepciunea şi experienţa lor la transmiterea credinţei şi la educarea noilor generaţii.

Crucifixul din Alep Există imagini care, uneori, valorează cât o mie de cuvinte. Una dintre acestea este reprezentată de crucifixul dezmembrat şi ciuruit de gloanţe, agăţat pe peretele unei mănăstiri din oraşul Alep (Siria). Se află acolo de cinci ani. A rezistat şi ultimului atac, din 10 decembrie, când patru grenade au lovit reşedinţa comunităţii călugărilor iezuiţi. În apropierea Crăciunului, imaginea acestui crucifix face să fie mai viu şi mai evident misterul Întrupării, misterul acelei iubiri infinite pentru care „Cuvântul S-a făcut trup”. Cu adevărat s-a întrupat, spre a împărtăşi cu oamenii suferinţa şi durerea. Crucifixul din Alep pare a le spune fraţilor noştri care trăiesc în situaţia unei

violenţe inimaginabile că, într-adevăr, Dumnezeu este cu ei, şi chiar dacă lumea îi uită, El nu-i va uita niciodată. (e-communio.ro) Via]a Cre}tin� nr. 12/2016

21


Info

Cardinalul maghiar care s-a opus fascismului şi comunismului, aproape de beatificare Dosarul privind virtuţile eroice ale Cardinalului József Mindszenty a fost depus în data de 2 decembrie la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, în vederea beatificării. Prelatul maghiar (1892-1975) s-a împotrivit, în mod repetat, atât fascismului, cât şi comunismului din Ungaria. În 1919, tânăr preot fiind, este arestat de către regimul bolşevic al lui Béla Kun. Consacrat episcop, în 1944, este din nou închis, de data aceasta de către regimul fascist maghiar, şi eliberat în 1945.

Hristos are o singură natură. Creştinii din Egipt, majoritatea copţi, formează 10% din populaţia de 83 de milioane a ţării, restul de 90% fiind musulmani. Există o istorie tristă a atacurilor împotriva creştinilor copţi comise de extremişti islamici, în special de când armata egipteană l-a înlăturat, în 2013, pe preşedintele Mohammed Morsi, membru al Frăţiei Musulmane. În luna februarie a acestui an, patru tineri copţi au fost găsiţi vinovaţi de insultarea islamului şi au primit câte cinci ani de închisoare. Alte două persoane au fost ucise în ciocniri lângă Catedrala „Sfântul Marcu”, în aprilie 2013. În Libia, ISIS a ucis 21 de ortodocşi copţi egipteni, în februarie 2015. În 2011, un atac cu bombă într-o biserică coptă din Alexandria a dus la moartea a 23 de persoane. Papa Francisc s-a rugat pentru victimele atacului, declarându-şi solidaritatea cu Patriarhul Tawadros al II-lea al Bisericii Ortodoxe Copte şi cu comunitatea acestuia. (catholica.ro)

De ziua sa, Papa Francisc a luat micul dejun cu doi români şi un moldovean fără adăpost

Numit Primat al Ungariei, în 1945, Mindszenty a fost creat Cardinal de către Papa Pius al XII-lea, în 1946. „Vreau să fiu un bun păstor – a spus el în 8 decembrie 1945 –, un păstor gata să-şi dea viaţa pentru turma sa”. A fondat parohii, a organizat pelerinaje la care participau până la 100.000 de persoane. În 1948, regimul comunist maghiar îl arestează şi îl acuză de trădare şi conspiraţie. Timp de 39 de zile este aspru torturat pentru a da „mărturii”. În anul următor, primeşte o condamnare la închisoare pe viaţă. Papa Pius al XII-lea i-a excomunicat pe toţi cei care au fost implicaţi în procesul şi condamnarea lui. Eliberat în 1956, participă la marea revoltă anticomunistă, după care se refugiază în Ambasada SUA de la Budapesta, unde rămâne timp de 15 ani în azil politic. Aici duce o viaţă de rugăciune şi tăcere. Papa Paul al VI-lea va ridica excomunicarea din 1949, fapt ce-i va permite să părăsească Ungaria şi să se stabilească la Viena. (e-communio.ro)

În dimineaţa de 17 decembrie, cu ocazia aniversării zilei de naştere a Papei Francisc, opt oameni fără adăpost (două femei şi şase bărbaţi) au fost invitaţi în Casa Sfânta Marta pentru a lua micul dejun cu Sfântul Părinte. Aceştia au fost aleşi întâmplător dintre cei prezenţi în preajma Pieţei San Pietro şi de la duşurile de la Colonadele lui Bernini. Este vorba de patru italieni, doi români, un moldovean şi un peruvian. Papa Francisc s-a întâlnit cu ei la ora 7.15 şi i-a salutat cu multă căldură. Invitaţii i-au oferit buchete de floarea-soarelui, pe care Pontiful le-a depus în capela Casei Sfânta Marta. Sfântul Părinte i-a invitat personal pe oaspeţii săi în sala de mese a Casei, unde au servit împreună micul dejun, întreţinându-se cu fiecare. La 7.45, Papa şi-a luat rămas bun de la ei, nu înainte de a le oferi dulciuri argentiniene. În această zi aniversară, în multe cantine pentru săraci din Roma, la sfârşitul prânzului sau al cinei au fost oferite, în numele Sfântului Părinte, diverse dulciuri tradiţionale, în timp ce oaspeţii din diferitele aşezăminte pentru cei fără adăpost au primit un plic cu o iconiţă cu

O bombă detonată în Catedrala coptă din Cairo a ucis 25 de persoane Cel puţin 25 de persoane au fost ucise duminică, 11 decembrie, în urma exploziei unei bombe într-o capelă a Catedralei ortodoxe copte „Sfântul Marcu” din Cairo, alte zeci fiind rănite. „Un terorism sângeros se năpusteşte asupra copţilor şi musulmanilor din această ţară. Egiptul va ieşi mai puternic şi mai unit din această situaţie”, a declarat preşedintele egiptean în ziua atentatului, decretând o perioadă de trei zile de doliu naţional. Explozia a avut loc la ora locală 10.00, în timpul Liturghiei. Biserica Coptă este o Biserică Ortodoxă Orientală, apărută prin respingerea Conciliului de Calcedon din 451, membrii ei fiind consideraţi de către catolici şi ortodocşi ca monofiziţi – adică cei care cred că

22

Via]a Cre}tin� nr. 12/2016

Naşterea Domnului şi un mic cadou. Încă din dimineaţa zilei de 17 decembrie, au fost transmise Sfântului Părinte, prin poşta electronică, aproape 50 de mii de felicitări din toată lumea, cu ocazia zilei sale de naştere. Cele mai numeroase au fost în engleză, spaniolă şi italiană, iar peste o mie, în limba latină. (ro.radiovaticana.va)


Au apărut:

Via]a Cre}tin� Publicaţie lunară a Eparhiei Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Cluj-Gherla Fondator: Pr. Vasile CHINDRIŞ Preşedinte: Preasfinţia Sa Florentin CRIHĂLMEANU Director: Pr. Daniel AVRAM Redactor: Alexandru PINTELEI Tehnoredactor: Valerian SUSAN

Calendar de perete 2017 - 4,00 lei

Adresa revistei: Str. Moţilor nr. 26, cod 400001 Cluj-Napoca, jud. Cluj telefon: 0264-439018 int 111, 0729884889, 0729852875 e-mail: viata.crestina@gmail.com www.viata-crestina.ro

ISSN: 1223-4281 Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Manuscrisele şi documentele nepublicate, expediate pe adresa redacţiei din iniţiativa autorilor, nu se restituie.

Calendar liturgic 2017 - 4,00 lei

Calendar 12 file 2017 - 8,00 lei

ÎN ATENŢIA ABONAŢILOR! Preţul unui abonament la revista „Viaţa Creştină” pe anul 2017 este de 24,00 lei.

ORAR: L-V 9.00-15.00, S: închis, D: 9.30-13.00

Piaţa Cipariu f.n., Telefon: 0735 848 889

ABONAMENTELE se pot efectua direct la sediul redacţiei (Str. Moţilor nr. 26), la Librăria „Viaţa Creştină” (Piaţa Cipariu, în incinta Catedralei greco-catolice în construcţie), prin virament bancar pe adresa: Episcopia Română Unită Cluj, Str. Moţilor nr. 26, 400001 Cluj-Napoca, judeţul Cluj, (CIF 4288365), în contul nr. RO93BACX0000003005881009, deschis la Banca Unicredit Ţiriac Cluj, cu menţiunea abonament „Viaţa Creştină”, sau prin mandat poştal pe adresa: Pintelei Alexandru, Episcopia Română Unită Cluj, Str. Moţilor nr. 26, 400001 Cluj-Napoca (doar pentru abonamentele individuale). Pentru orice sesizare privind abonamentele, vă rugăm să contactaţi redacţia: tel. 0264-439.018 int. 111 sau 0729.852.875, de luni până vineri, între orele 9.00-17.00, sau accesând site-ul www.viata-crestina.ro. Preţul unui abonament pe anul 2017 este de 24,00 lei (pentru străinătate - 45 euro). Via]a Cre}tin� nr. 12/2016

23

Decembrie 2016  

Numărul din Viaţa Creştină pe luna decembrie 2016.

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you