Page 1

SERIE NOUÃ ANUL XXVII NR. 5 (447) MAI 2016 2,00 LEI


Din sumar:

Roadele lunii mai, la picioarele Preasfintei Fecioare Maria

Din viaţa Eparhiei

Zile de Spiritualitate Mariană la Mănăstirea Maicii Domnului din Cluj-Napoca pag. 6

Prima Împărtăşanie solemnă pentru 31 de copii clujeni pag. 8

AGRU

Sfaturile studentului teolog Tit Liviu Chinezu adresate prietenului său Vasile Cristea pag. 10

Creştinul azi

Cum îţi ucid morala pag. 14

Al treilea călător pag. 16

In memoriam

Sora Maria Suzana, din Congregaţia Maicii Domnului pag. 20

2

Via]a Cre}tin@ nr. 5/2016

Mărita Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului nostru Isus Hristos a deschis festiv şirul zilelor lunii mai. În luna dedicată, în Biserica Catolică, Preasfintei Fecioare Maria, după tradiţia deja stabilită, surorile Congregaţiei Surorilor Maicii Domnului ne-au invitat, şi în acest an, să împărtăşim momente de rugăciune şi meditaţie în cadrul Zilelor de Spiritualitate Mariană, desfăşurate la Mănăstirea Maicii Domnului. Luna mai este pentru Biserica Greco-Catolică şi luna pomenirii martirilor şi mărturisitorilor credinţei, în care se face anual comemorarea celor două generaţii de episcopi trecuţi la Casa Tatălui în timpul persecuţiei comuniste. Pelerinajul naţional la Sighet, cu vizita la Penitenciar şi celebrarea liturgică de la Cimitirul Săracilor, este rânduit pentru a menţine vie flacăra memoriei credinţei înaintaşilor noştri, care, chiar cu preţul vieţii, au rămas neclintiţi în convingerile lor religioase. Sesiunea de primăvară a Conferinţei Episcopilor din România i-a pus împreună pe episcopii catolici din ţara noastră, în unitate de credinţă şi diversitate de rituri, la Mănăstirea Carmelitană din Ciofliceni (Snagov). Pe plan local, am avut bucuria să culegem roadele învăţământului religios din şcoli şi parohii, prin celebrarea Primei Sfinte Împărtăşanii solemne, la capela „Sfântul Iosif”. Astfel, 31 de copilaşi au primit Sfintele Taine, devenind tabernacole vii şi purtători ai luminii lui Hristos în lume. Tot în această lună, ne-am alăturat cu stimă şi consideraţie distinsului corp academic al Filialei Academiei Române, Cluj-Napoca, şi al Universităţii Babeş-Bolyai, care au sărbătorit împlinirea unui secol şi jumătate de la fondarea celei mai importante instituţii de cultură naţională – Academia Română –, precum şi aniversarea a 95 de ani de la înfiinţarea primelor institute româneşti de cercetare în spaţiul transilvan. Ne-am amintit, cu această ocazie, că între distinşii membri fondatori ai instituţiilor Academiei Române se numără şi canonicul greco-catolic Timotei Cipariu, considerat „părintele filologiei româneşti”, unul dintre cei mai erudiţi transilvăneni ai vremii sale. Astfel, am redescoperit valoarea confirmată în timp a Şcolilor Blajului, adevărat izvor de formare spirituală, culturală şi naţională, ce şi-a arătat rolul prin acea strălucitoare elită spirituală a neamului românesc al veacului al XIX-lea, care a schimbat cursul istoriei româneşti. Cu această ocazie, au fost primiţi la sediul episcopal Excelenţa Sa Acad. Ionel Valentin Vlad, Preşedintele Academiei Române, şi Acad. Emil Burzo, Preşedintele Filialei Academiei Române, Cluj-Napoca, pentru a li se înmâna, în cadru festiv, diploma şi medalia omagială „Sfântul Iosif”. Mulţumim lui Dumnezeu pentru roadele lunii mai şi le punem la picioarele Preasfintei Fecioare Maria, Mama Bisericii, cerându-i mijlocirea pentru a dobândi toate harurile necesare împlinirii voinţei Domnului. † Florentin CRIHĂLMEANU Episcop Eparhial de Cluj-Gherla


Reper de viaţă creştină

Pelerinajul anual la Sighetu-Marmaţiei Cântări şi rugăciuni pentru martirii şi mărturisitorii Bisericii Catolice din România Este al patrusprezecelea an la rând de când, la Cimitirul Săracilor din Sighetu-Marmaţiei, se reunesc, în cea de-a doua sâmbătă a lunii mai, episcopi catolici de ambele rituri din întreaga ţară, împreună cu credincioşi veniţi de pretutindeni, pentru a se ruga la mormintele necunoscute ale celor care s-au jertfit pentru credinţă. Aici, în apropierea Tisei, îşi dorm somnul cel de veci trei episcopi greco-catolici – Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Suciu şi Tit Liviu Chinezu –, episcopul romano-catolic Anton Durcovici (beatificat în luna mai a anului 2014), preoţi, credincioşi, oameni politici şi elite culturale, opozanţi ai comunismului, care nu şi-au lepădat credinţa şi nu şi-au negat valorile în care credeau, în pofida regimului de exterminare la care au fost supuşi. În semn de preţuire pentru sacrificiul lor, se strâng anual la Sighetu-Marmaţiei mii de pelerini, care pornesc în procesiune de la fosta închisoare politică, locul sinistru în care zeci de deţinuţi şi-au dat ultima suflare – azi Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei –, până la cimitirul în care au fost îngropaţi pe ascuns, fără cruce la căpătâi, pentru a nu se putea şti exact locul în care trupurile lor au fost depuse. Urmează apoi Sfânta Liturghie arhierească, celebrată la altarul amenajat pe acest adevărat antimis sub cerul liber, „făcut nu din pânză, ci din trupuri sfinte”, cum se exprima

Cardinalul Leonardo Sandri, prefectul Congregaţiei pentru Bisericile Orientale. Vremea schimbătoare din acest an nu i-a descurajat pe pelerinii veniţi în număr mare, sâmbătă, 14 mai, pentru a aduce o laudă de mulţumire lui Dumnezeu şi a-L ruga să-i odihnească cu sfinţii pe cei care au plătit un preţ atât de scump pentru credinţă şi libertate. Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie a fost celebrată de către Preasfinţiţii Vasile Bizău, Virgil Bercea, Florentin Crihălmeanu, Claudiu Pop, Mihai Frăţilă (greco-catolici) şi Aurel Percă (romano-catolic), alături de zeci de preoţi. Cuvântul de învăţătură a fost rostit de către Preasfinţia Sa Mihai Frăţilă, care a vorbit despre minunile pe care le poate face credinţa în viaţa noastră. La sfârşitul Liturghiei, Ierarhul locului, Preasfinţia Sa Vasile Bizău, a mulţumit tuturor celor care au venit „pe acest pământ sfinţit, unde trăiesc răbdarea, credinţa şi speranţa că rugăciunile lor vor aduce rod... Nu suntem foarte departe de momentul în care îi vom cinsti ca fericiţi pe episcopii noştri martiri”. De cauza lor de beatificare se ocupă cu mult devotament pr. Vasile Man, vicerector al Colegiului Pontifical „Pio Romeno” din Roma, prezent şi el la pelerinaj. De asemenea, au fost aduse mulţumiri episcopilor prezenţi, autorităţilor locale, precum şi gazdelor ospitaliere. (BRU.ro)

Via]a Cre}tin@ nr. 5/2016

3


Reper de viaţă creştină

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura (Mt 5,6) În abordarea acestei fericiri, cel mai important aspect care trebuie lămurit, încă de la început, este sensul noţiunii de dreptate. Foarte adesea, poate chiar în mod inconştient, înţelegem această noţiune în sensul justiţiei omeneşti şi sociale, ceea ce conduce, în definitiv, la o îngustare dramatică a sensului cuvintelor pe care le propune Hristos. Tocmai din aceste motive se poate spune, pe drept cuvânt, că această fericire este foarte dificil de aprofundat şi, prin urmare, greu de integrat în trăirea creştină. Iată de ce, vă propun ca prima întrebare la care să putem găsi un răspuns să fie următoarea: ce este această dreptate de care ar trebui să ne fie foame şi sete? În contextul evanghelic în care se situează cuvintele acestei fericiri, noţiunea de dreptate nu se referă la justiţia socială fixată prin intermediul unui set de legi. Ea desemnează o realitate mult mai amplă, pentru că se referă, în primul rând, la dreptatea lui Dumnezeu. Aici se impune o precizare importantă: această dreptate a lui Dumnezeu este un mister care depăşeşte cu totul modul nostru omenesc de a concepe dreptatea. De aceea, să ne ferim de a proiecta în Dumnezeu sistemul nostru omenesc de respectare a drepturilor şi a legilor, pentru că El s-ar transforma într-un Dumnezeu limitat, obligat să respecte reguli care I s-ar impune din exterior şi nu cele pe care El însuşi le-a creat. În încercarea de a defini sensul dreptăţii lui Dumnezeu, primul aspect pe care-l vom remarca este că, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, există o strânsă legătură între sfinţenia lui Dumnezeu şi dreptatea Sa: „Domnul Atotţiitorul Se va înălţa întru judecată şi Dumnezeul cel Sfânt se va slăvi întru dreptate” (Is 5,16); „Şi l-am auzit pe îngerul apelor zicând: «Drept eşti Tu, Cel-ce-Eşti şi Cel-ce-Erai, Sfinte, că ai judecat acestea»” (Ap 16,5). Se poate spune că, aici, sfinţenia constă în împlinirea dreptăţii, iar împlinirea dreptăţii este sfinţenia. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola sa către efeseni, ne spune să ne „îmbrăcăm în omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu în dreptatea şi sfinţenia adevărului” (4,24). Se impune, astfel, constatarea că există un paralelism constant între dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu. În acelaşi timp, însă, vom reţine, după cum învaţă Sfântul Toma de Aquino, şi faptul că sfinţenia se referă strict la persoana lui Dumnezeu (spunem că Dumnezeu este sfânt, „de trei ori sfânt”), iar dreptatea la lucrările Lui, „la lucrul mâinilor Lui” şi, mai precis, la felul în care El călăuzeşte întreaga creaţie (nu spunem că Dumnezeu este dreptate, ci că El pe toate le călăuzeşte cu dreptate). O altă caracteristică, ce se regăseşte şi ea în directă conexiune cu dreptatea, este înţelepciunea lui Dumnezeu. Astfel, El a creat totul cu bună

4

Via]a Cre}tin@ nr. 5/2016

orânduire, iar aceasta din urmă reflectă, de fapt, înţelepciunea Sa. Dumnezeu doreşte să menţină această bună orânduire şi tocmai această voinţă a Sa este o faptă de dreptate. Mergând şi mai departe cu acest raţionament, se poate spune că această orânduire, pe care Dumnezeu doreşte să o menţină în întreaga Sa creaţie, îşi regăseşte fundamentul în iubirea Sa. De aceea, „dreptatea lui Dumnezeu, mai ales în Noua Alianţă inaugurată de Mântuitorul Hristos, este iubirea care primează în toate: totul este orientat spre iubire” [M.-D. Philippe, Les béatitudes évangéliques, Ed. Parole et Silence, Paris 2009, p. 98]. În lumina acestei logici divine, în care primează iubirea, nu putem să nu privim spre dreptatea omenească ce consistă în a-ţi plăti dările şi a-l respecta pe celălalt. Realitatea arată că această dreptate nu se realizează pe deplin niciodată, din cauza păcatului care perverteşte inima omului. Vor fi mereu nedreptăţi, vor fi mereu oameni care cheltuie sume impresionante pe nimicuri şi, lângă ei, săraci care nu au nici ce să mănânce. Ne-am dori ca, uneori, Dumnezeu să mai ia şi biciul şi să „facă ordine”, să-i mai umilească pe unii şi să-i înalţe pe alţii. Dacă El ar face aşa, după cum am vrea noi, S-ar transforma, de fapt, într-un super-om, ar fi după chipul şi asemănarea noastră. Însă, nu în acest fel acţionează Dumnezeu, şi nici nu-i aceasta dreptatea Sa. „Dreptatea lui Dumnezeu implică un respect infinit faţă de creatura spirituală (respectul face parte din dreptate) şi face ca totul să fie îndreptat spre iubire” [Ibid., p. 99]. În felul acesta, se înţelege cum dreptatea întâlneşte sfinţenia lui Dumnezeu şi cum, această dreptate fiind orientată cu totul spre deplina iubire, Dumnezeu poate îngădui anumite nedreptăţi şi suferinţe pentru a-Şi manifesta încă şi mai mult dragostea Sa. „De fiecare dată când Dumnezeu permite vreo greşeală, este pentru a-Şi arăta milostivirea Sa nemăsurată. Iată dreptatea lui Dumnezeu” [Ibid., p. 99]. În final, Mântuitorul Hristos ne cheamă să ne fie foame şi sete de această dreptate. Şi pentru că ea se identifică cu sfinţenia lui Dumnezeu, fiind cu totul îndreptată spre iubire, Hristos ne cheamă, de fapt, să fim colaboratori mărinimoşi ai lui Dumnezeu, atât de mărinimoşi şi de hotărâţi încât să nu ne oprim pe cale din cauza multor lucruri şi nedreptăţi pe cale le observăm şi care devin adesea obstacole. Suntem chemaţi să avem mereu încredere în ordinea voită de Dumnezeu, şi fiecare dintre noi, acolo unde se află, să facă totul ca această rânduială, hotărâtă de înţelepciunea dumnezeiască, să se împlinească întocmai. Pentru aceasta, avem nevoie de puterea care ne vine de la Spiritul Sfânt şi care ne uneşte cu Hristos cel răstignit. Pr. Daniel AVRAM


Sfântul Scaun

Înălţarea lui Isus, Răstignitul Înviat – promisiunea participării noastre la plinătatea vieţii divine Zeci de mii de pelerini au luat parte duminică, 8 mai a.c., în Piaţa San Pietro, la rugăciunea mariană pascală Regina Coeli („Regina Cerului”), rostită de Papa Francisc, la miezul zilei, de la fereastra apartamentului din Palatul Apostolic. Înainte de rugăciune, Sfântul Părinte, referindu-se la sărbătoarea Înălţării Domnului [în ritul latin, celebrată în unele ţări, inclusiv Italia, în duminica dinaintea Rusaliilor - n.n.], a spus că, de la acel eveniment, pentru un creştin este posibil să trăiască şi să dea mărturie pentru credinţă pretutindeni, pentru că din toate aşezările de pe planetă îşi poate ridica privirea cu speranţă spre cerul în care locuieşte Dumnezeul făcut om.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua! Contemplăm misterul lui Isus care iese din spaţiul nostru pământesc pentru a intra în plinătatea gloriei lui Dumnezeu, ducând cu Sine umanitatea noastră. Adică noi, umanitatea noastră intră pentru prima dată în cer. Evanghelia lui Luca ne arată reacţia discipolilor în faţa Domnului care „S-a îndepărtat de ei şi a fost ridicat la cer” (24,51). Nu a fost în ei durere şi rătăcire, ci, „adorându-L, s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare” (v. 52). Este întoarcerea celui care nu se mai teme de cetatea care L-a refuzat pe Învăţător, care a văzut trădarea lui Iuda şi tăgăduirea lui Petru, a văzut dispersarea discipolilor şi violenţa unei puteri care se simţea ameninţată. Din acea zi, pentru apostoli şi pentru fiecare discipol al lui Hristos a fost posibil să trăiască în Ierusalim şi în toate aşezările lumii, chiar şi în cele mai chinuite de nedreptate şi de violenţă, pentru că deasupra tuturor aşezărilor este acelaşi cer şi fiecare poate să-şi ridice privirea cu speranţă. Isus, Dumnezeu, este om adevărat, cu trupul Său de om este în cer! Aceasta este speranţa noastră, este ancora noastră, iar noi suntem tari în această speranţă, privind la cer. În acest cer locuieşte acel Dumnezeu care S-a revelat aşa de aproape de noi încât a luat chipul unui om, Isus din Nazaret. El rămâne pentru totdeauna cu noi – să ne amintim aceasta: Emanuel, Dumnezeu-cu-noi – şi nu ne lasă singuri! Putem privi în sus, pentru a recunoaşte în faţa noastră viitorul nostru. În Înălţarea lui Isus, Răstignitul Înviat, este promisiunea participării noastre la plinătatea vieţii divine.

Înainte de a se despărţi de prietenii Săi, Isus, referindu-se la moartea şi Învierea Sa, le-a spus: „Voi sunteţi martori ai acestor lucruri” (v. 48). Şi, de fapt, după ce L-au văzut pe Domnul lor înălţându-Se la cer, discipolii s-au întors în oraş ca martori care vestesc tuturor, cu bucurie, viaţa nouă care vine de la Răstignitul Înviat, în al Cărui nume „să fie propovăduită pocăinţa la toate neamurile, spre iertarea păcatelor” (v. 47). Aceasta este mărturia – făcută nu numai cu cuvinte, ci şi cu viaţa zilnică –, mărturia care, în fiecare duminică, ar trebui să iasă din bisericile noastre pentru a intra în timpul săptămânii în case, în birouri, la şcoală, în locurile de întâlnire şi de distracţie, în spitale, în închisori, în casele pentru bătrâni, în locurile aglomerate ale imigraţilor, la periferiile oraşului... Această mărturie trebuie să o ducem în fiecare săptămână: Hristos este cu noi; Isus S-a înălţat la cer, este cu noi; Hristos este viu! Isus ne-a asigurat că, în această vestire şi în această mărturie, vom fi „îmbrăcaţi cu putere de

sus” (v. 49), cu puterea Spiritului Sfânt. Aici se află secretul acestei misiuni: prezenţa printre noi a Domnului Înviat, care, cu darul Spiritului, continuă să deschidă mintea noastră şi inima noastră pentru a vesti iubirea Sa şi milostivirea Sa şi în locurile cele mai refractare din societate. Spiritul Sfânt este adevăratul artizan al mărturiei multiforme pe care Biserica şi fiecare botezat o dau în lume. De aceea, să nu neglijăm niciodată reculegerea în rugăciune pentru a-L lăuda pe Dumnezeu şi a invoca darul Spiritului. În această perioadă, care ne conduce spre Rusalii, să rămânem în mod spiritual în Cenacol, împreună cu Preasfânta Fecioară Maria, pentru a-L primi pe Spiritul Sfânt! (ro.radiovaticana.va) Via]a Cre}tin@ nr. 5/2016

5


Din viaţa Eparhiei

Mai, luna Preasfintei Fecioare Maria Zile de Spiritualitate Mariană la Mănăstirea Maicii Domnului din Cluj-Napoca

La începutul lunii mai, lună dedicată, în tradiţia Bisericii Catolice, Preasfintei Fecioare Maria, surorile Congregaţiei Maicii Domnului (CMD) organizează, anual, trei Zile de Spiritualitate Mariană, la Mănăstirea Maicii Domnului (str. Romul Ladea, nr. 6).

Programul ediţiei din acest an a debutat vineri, 6 mai, prin conferinţa susţinută în capela Mănăstirii de către pr. Cristian Langa, profesor la Seminarul Teologic Eparhial. Sfinţia sa a reflectat asupra modului în care suntem chemaţi să o privim pe Preasfânta Fecioară în acest An al Milostivirii: „Am putea să ne uităm la ea ca Mamă a Milostivirii, ca fiică, dar şi ca model. Aş vrea să schimbăm puţin felul în care ne raportăm, să încercăm să înţelegem cum se împacă, în aceeaşi

persoană, calitatea de slujitor şi calitatea de fiu, de fiică. Pentru noi este mai greu să fim, în aceeaşi măsură, şi servitori, şi fii. Dar, din felul în care Îl privim pe Dumnezeu, se conturează şi spiritualitatea pe care o avem. Şi una este spiritualitatea de supunere, de teamă, de interes, şi alta este cea care se întemeiază pe împărtăşire, ascultare, pe încredere şi iubire”. Părintele a dat exemple din Sfânta Scriptură despre împăcarea celor două calităţi, de servi şi de fii ai lui Dumnezeu, subliniind: „Diferenţa dintre calitatea de serv şi cea de fiu al lui Dumnezeu este cea dintre a vorbi despre Dumnezeu din auzite, sau prin cunoaştere directă, personală. Saltul calitativ al celui care-L slujeşte pe Domnul este să-L cunoască în intimitatea Lui, în cele proprii. Isus ni le face cunoscute, ni le împărtăşeşte pe cele ale Tatălui şi, ca atare, am devenit prieteni. Servitorul nu ştie ce face stăpânul său, dar prietenul ştie; nu numai că ştie, ci şi face. Servitorul

6

Via]a Cre}tin@ nr. 5/2016

este liber să slujească atât cât doreşte el, dar nu are libertatea să iubească. Fiul este liber să iubească şi să slujească din iubire”. În cea de-a doua zi, sâmbătă, 7 mai, înainte de prânz, pr. Cristian David, capelan CMD şi cancelar episcopal, a avut cuvântul pentru a o prezenta de Preasfânta Fecioară ca Mamă a Milostivirii. La început, părintele a reamintit faptul că „devoţiunea mariană în luna mai a fost iniţiată în Italia, în secolul al XVII-lea, promotorii fiind câţiva copii”. Treptat, ea s-a extins în întreaga Biserică, iar în prezent, „în luna mai, mulţi credincioşi îşi manifestă devoţiunea specială faţă de Preasfânta Fecioară Maria, având recomandarea Conciliului Vatican II”. Vorbind despre virtuţile Preasfintei Fecioare, pr. David a invitat la imitarea acestora: „În Maria recunoaştem în mod deosebit modelul credinţei: Maria este smerită, este deschisă lui Dumnezeu şi, de aceea, Domnul poate înfăptui prin ea lucruri mari, lucrările Sale minunate. (...) Ne dorim ca aceste zile, aici, la Mănăstirea CMD, să fie un timp în care redescoperim credinţa, smerenia şi celelalte virtuţi ale Preasfintei Fecioare Maria. Un timp în care, privind la Maica Domnului, redescoperim adevărata frumuseţe, pentru a fi începutul unei noi vieţi spirituale. Vrem ca, prin meditaţiile pe care le prezentăm şi prin rugăciunile pe care le rostim aici, în aceste zile, să ne reînnoim viaţa. Să aducem fiecare dintre noi, asemenea florilor din luna mai, un miros de bună mireasmă spirituală”. În după-amiaza aceleiaşi zile, pr. Călin Bot, rector al Seminarului Teologic Eparhial, a ţinut o conferinţă în care a făcut o paralelă între chemarea lui Dumnezeu şi chemarea acestei lumi, pornind de la modelul pe care ni-l oferă Mama lui Dumnezeu şi Mama Bisericii, Preasfânta Fecioară Maria, prin rolul pe care l-a avut după Învierea lui Isus. Pe firul discursului, părintele a adus mărturia Sfinţilor Evanghelişti, a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, dar şi a scrierilor apocrife care s-au păstrat. „Maria este cea care poate să dea cea mai puternică mărturie, fiind Maica Domnului, cea în trupul căreia s-a zămislit trupul lui Dumnezeu. Rolul ei este ca Biserica ce se înfiripează să fie consolată, să fie întărită, să aibă mărturia că Dumnezeu lucrează mai presus de capacitatea noastră de a înţelege, iar noi nu avem altă cale decât aceea de a ne acomoda la lucrarea Sa”.


Din viaţa Eparhiei Pr. Bot a prezentat o frumoasă reflecţie asupra misterului care o învăluie pe Maria: „Viaţa Maicii Domnului, după Învierea lui Isus, este o tainică, misterioasă tăcere. Maria ocupă locul care i-a fost

hărăzit în cadrul misterului. Ea este depăşită de mister, dar integrată deplin, la locul ei, acolo unde Dumnezeu voieşte. «Cum pot să fie acestea? Cum poate avea loc înnoirea omului?», Îl întreabă şi Nicodim, învăţătorul legii, pe Isus. Nici el, doctorul legii, nu înţelege. Lucrarea lui Dumnezeu în istoria mântuirii şi în vieţile noastre ne depăşeşte şi pe noi, pe toţi. Important e să fim integraţi în planul Lui, să ocupăm locul ce ne-a fost hărăzit”. Duminică, 8 mai, duminica Tomii, a fost ultima dintre cele trei Zile Mariane la Mănăstirea Maicii Domnului. Sfânta Liturghie a fost celebrată de către Preasfinţia Sa Florentin, alături de care au fost pr. Laurian Daboc, Protoegumen al Ordinului Sfântului Vasile cel Mare, şi pr. capelan Cristian David, răspunsurile liturgice fiind oferite de corul surorilor CMD. După celebrarea liturgică, Preasfinţia Sa Florentin a susţinut o conferinţă despre credinţa Preasfintei Fecioare Maria, realizând o paralelă între credinţa ei şi (ne)credinţa Apostolului Toma – două modele şi porţi spre învierea credinţei în Hristos. Pornind de la fragmentul evanghelic al duminicii, a fost descrisă scena în care Apostolul Toma cere să poată atinge rănile şi coasta lui Isus pentru a crede în Înviere. Preasfinţia Sa a explicat: „Imnografia, foarte frumos spune: «Cine i-a dat lui Toma puterea să poată pune degetul pe rană şi mâna în coastă, dacă nu chiar mâna rănită a lui Isus? Şi cine a păzit mâna şi degetul lui Toma să nu se ardă la atingerea acelei flăcări a Dumnezeirii, a trupului lui Hristos glorificat?». Comentând acest fragment, biblistul Silvano Fausti face o comparaţie foarte frumoasă: «Omul, când se apropie de apă, se udă; când se apropie de foc, este ars. Dar, omul, când se apropie de Cel Înviat, este şi el înviat». Acest moment este, de fapt, învierea credinţei lui Toma; dar, atenţie: mai înainte, Hristos face o precizare: «nu fi necredincios, ci credincios!». De fapt, întreaga viaţă a lui Isus a fost orânduită pentru ca apostolii sau ucenicii să poată ajunge la

această concluzie. Unii o fac mai devreme, alţii o fac mai târziu. Între primii este Ioan Botezătorul, mai este şi Nathanael, mai este şi Maria, sora lui Lazar; mai este şi centurionului roman, este şi Toma. A recunoaşte în acest Domn, Maestrul, pe Dumnezeul adevărat şi Înviat, este, de fapt, esenţa credinţei noastre creştine. Isus continuă: «Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut». Ei bine, aici este puntea de legătură cu Preasfânta Fecioară Maria. O vedem pe Maria, o tânără fecioară, înspăimântată de acea apariţie a îngerului, a arhanghelului Gabriel. Totuşi, Maria ascultă cu atenţie cuvântul Domnului şi exprimă acea întrebare: «Cum va fi mie aceasta?». Este o întrebare perfect legitimă, fiind vorba de trupul ei, de viitorul ei; este vorba de o implicare totală a ei, vrea să fie cu totul la îndemâna lui Dumnezeu, iar această întrebare, justificată, nu condiţionează în niciun fel credinţa ei. Maria ascultă, în continuare, răspunsul pe care îl oferă arhanghelul, argumentele, fără a cere mai mult. Urmează răspunsul Mariei, voturile pe viaţă: «Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău». Deci, Maria, într-adevăr, putem spune că merge mai departe fără a avea vreo dovadă palpabilă. Ea a primit cuvântul arhanghelului: «Puterea celui Preaînalt te va umbri» şi a răspuns: «Da. Fiat. Facă-se. Amin!». Maria a crezut în puterea acelui cuvânt”.

Tradiţia Zilelor de Spiritualitate Mariană, îmbinare de rugăciune şi meditaţie în spaţiul sacru al lăcaşului Mănăstirii Maicii Domnului, este un izvor de reflecţie pentru luna mai, cu adevărat un timp în care soarele primăverii şi întreaga natură oglindesc frumuseţea Reginei Cerului şi a Pământului. Totodată, luna mai este dedicată martirilor şi mărturisitorilor credinţei, fiind astfel consfinţită legătura în veşnicie, sigilată prin sânge, între jertfitorii pentru Biserică şi Regina lor. Este luna în care se cântă: „Al nostru cânt răsune, / S-ajungă pân’ la rai, / La Maica Preacurată, / În toată luna mai. / Altarul Maicii Sfinte, / Cu flori să-mpodobim, / La ea în orice seară, / Cu drag noi să venim. / Şi cântece frumoase / În coruri să-i cântăm, / Cu îngerii din ceruri / Noi laude să-i dăm. / Să-i punem la picioare / Cununi de rugi fierbinţi, / Necazurile noastre, / Şi griji, şi suferinţi”. (Biroul de Presă) Via]a Cre}tin@ nr. 5/2016

7


Din viaţa Eparhiei

PRIMA ÎMPĂRTĂŞANIE SOLEMNĂ pentru 31 de copii clujeni

O frumoasă procesiune a parcurs, în dimineaţa însorită a zilei de duminică, 15 mai a.c., centrul municipiului Cluj-Napoca, de la Catedrala „Schimbarea la Faţă”, de pe bulevardul Eroilor, la Catedrala în construcţie, din piaţa Cipariu. Prin această procesiune de credinţă, Preasfinţia Sa Florentin, zeci de preoţi şi în jur de 200 de credincioşi

au condus la altar, pentru a-L primi întâia oară în sufletele lor pe Isus Hristos în Sfânta Euharistie, un număr de 31 de copii clujeni. Cu o zi înainte, aceştia au făcut prima lor spovedanie şi, totodată, le-au fost testate cunoştinţele de religie. Pregătirea le-a fost asigurată în cadrul Departamentului de Cateheză al Episcopiei de Cluj-Gherla, coordonat de pr. consilier Marius Furtună, cu contribuţia catehetelor Otilia David şi Adriana Tuşa. La sosire, copiii au fost întâmpinaţi cu o ploaie de petale de flori, după care au fost invitaţi în aula „Cardinal Iuliu Hossu”, unde au avut câteva momente de dialog cu Preasfinţia Sa Florentin. A urmat, în capela „Sfântul Iosif”, celebrarea Sfintei Liturghii. La momentul rânduit, copiii au fost invitaţi să facă profesiunea de credinţă şi, apoi, din mâinile Episcopului eparhial, au primit Prima Sfântă Împărtăşanie. După celebrare, Preasfinţia Sa Florentin le-a oferit copiilor diplome şi cadouri, în semn de amintire.

Totodată, ei au primit dulciuri şi câteva cărţi, între care Biblia pentru copii şi o carte de rugăciuni, pe care au fost îndemnaţi să le aibă alături de ei, mai ales dimineaţa şi seara.

8

Via]a Cre}tin@ nr. 5/2016

Ca organizator al evenimentului, pr. consilier Marius Furtună le-a mulţumit tuturor celor ce s-au implicat în desfăşurarea acestor „momente de puternică trăire spirituală şi bucurie ce izvorăsc din întâlnirea acestor copii cu Isus Euharisticul”: comunităţii parohiei-gazdă „Andrei Mureşanu”, condusă de pr. paroh Mircea Marţian, preoţilor care i-au spovedit pe copii – pr. Florin Bozântan, pr. Sorin Popa, pr. Gabriel Peşteşan, pr. Dacian Ciupe, pr. Traian Cîmpean –, corului de copii Allegria, condus de Cristina Nagy, asociaţiilor Cercetaşii Munţilor şi ASTRU Cluj, voluntarilor – Dana Bodea şi Roxana Zamfir. „Vă reamintesc că suntem în Anul Sfânt al Milostivirii, un an în care, în mod deosebit, ne bucurăm de milostivirea lui Dumnezeu, iar acest eveniment face parte din milostivirea lui Dumnezeu care ni s-a dăruit nouă prin Fiul prezent în Sfânta Taină a Euharistiei” – a spus, în încheiere, pr. Furtună. Luând cuvântul, Preasfinţia Sa Florentin a reamintit tema evangheliei duminicii, anume fidelitatea în credinţă: „Nu este suficient să mărturisim prin cuvinte credinţa noastră, ci este mai important să rămânem fideli în credinţa pe care o profesăm, până la sfârşitul vieţii noastre. Este exemplul femeilor purtătoare de mir, din evanghelia acestei duminici,

care, întâlnindu-se cu Cel Înviat, au devenit mesagere ale lui Hristos. Este ceea ce le dorim acestor tineri copilaşi: le dorim ca întâlnirea cu Isus Înviat din sufletele lor să-i transforme în adevăraţi mesageri ai Lui. (...) Nu uitaţi că primii formatori ai copiilor sunteţi dumneavoastră, familiile lor. În familie se validează învăţătura pe care o dă Biserica şi şcoala. În fiecare casă trebuie să existe colţul de rugăciune în familie, iar flacăra pe care astăzi am aprins-o în sufletele lor prin primirea Sfintelor Taine, Trupul şi Sângele Domnului, nu trebuie să se stingă! Mulţumim părinţilor că au înţeles acest mesaj şi au fost astăzi aici, alături de copiii lor, şi pentru că le oferă un bun exemplu prin viaţa lor spirituală. Un bun exemplu de trăire a credinţei creştine încercăm cu toţii să-l oferim tinerilor noştri copilaşi, generaţia de mâine a ţării noastre”. După ce s-au făcut fotografiile de grup, a urmat o mică agapă, un timp de comuniune, bucurie şi sărbătorire a zilei Primei Împărtăşanii solemne, zi care va rămâne un reper în viaţa spirituală a fiecărui copil. (Biroul de Presă)


Din viaţa Eparhiei

Vizita academicienilor Ionel Valentin Vlad şi Emil Burzo la Episcopia Greco-Catolică de Cluj-Gherla În contextul evenimentelor prilejuite de aniversarea a 150 de ani de la fondarea Academiei Române şi a 95 de ani de la înfiinţarea primelor institute româneşti de cercetare din spaţiul transilvan, academicianul Ionel Valentin Vlad, preşedintele Academiei Române, şi academicianul Emil Burzo, preşedintele filialei Cluj-Napoca a Academiei Române, au vizitat, miercuri, 18 mai a.c., sediul Episcopiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla.

Acad. Ionel Valentin Vlad şi PS Florentin

tinerei generaţii în spiritul adevăratelor valori şi în semn de omagiu cu ocazia aniversării a 150 de ani de la fondarea Academiei Române, cel mai înalt for de cultură al ţării”, le-a oferit distinşilor oaspeţi diploma şi crucea Sfântul Iosif. Academicianul Ionel Valentin Vlad a rostit câteva cuvinte încărcate de emoţie, reamintind perioada îndelungată în care credinţa nu a putut să fie mărturisită. A evidenţiat unul dintre îndemnurile date de Mântuitorul Isus Hristos, acela de a vesti cuvântul Său, arătând nevoia de misiune – pe care şi Academia Română şi-o asumă – şi, în plus, cea de unitate: „cu fiecare ocazie pe care o am, invit toate altarele să fie împreună!”. Preşedintele Academiei a menţionat că Eminenţa Sa Cardinalul Lucian, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unită cu Roma, este membru de onoare al Academiei Române şi „întotdeauna ne gândim la el cu dragoste”. De asemenea, a amintit faptul că Preasfinţia Sa Florentin, în conferinţa pe care a susţinut-o marţi, 17 mai a.c., la manifestările ocazionate de aniversarea Academiei, a arătat legătura care există între Biserica Blajului şi înaltul for cultural-ştiinţific. „Vă mulţumesc foarte

Onoraţii oaspeţi au fost întâmpinaţi de către Preasfinţia Sa Florentin Crihălmeanu şi de membri ai Consiliului Preoţesc Eparhial, între care Mons. Mihai Todea - vicar general, pr. Cristian Langa - spiritual al Seminarului Eparhial „Sfântul Ioan Evanghelistul”, protopopi, pr. Henryk Urban - superior local al iezuiţilor; din partea Facultăţii de Teologie Greco-Catolică au participat pr. lector univ. dr. Florin Bozântan şi conf. dr. Sorin Marţian. Întâlnirea a avut loc în sala de şedinţe a Episcopiei, unde a fost pregătită şi o mică expoziţie de carte – colecţia de Biblii pe care Preasfinţia Sa Florentin a adunat-o de-a lungul timpului, printre

Acad. Ionel Valentin Vlad, PS Florentin şi acad. Emil Burzo

care se află cópii după vechi manuscrise, precum Codex Sinaiticus, Codex Vaticanus şi Papirusul Bodmer. În acest cadru festiv şi, totodată, spiritual, Preasfinţia Sa Florentin, „în semn de înaltă apreciere, stimă şi recunoştinţă pentru contribuţia remarcabilă adusă cercetării ştiinţifice, culturii naţionale şi internaţionale, pentru activitatea educativă în sprijinul formării

mult, sunt emoţionat şi sunt fericit că recunoaşteţi munca pe care o facem”, a încheiat el. Academicianul Emil Burzo şi-a exprimat emoţia pentru „cinstirea pe care ne-o faceţi”, ca semn al unei colaborări rodnice şi îndelungate, alături de dorinţa ca „această colaborare să continue şi pe viitor, spre binele tuturor. Este important să iasă la lumină adevăratele valori, oameni de caracter care să contribuie la devenirea poporului român, pentru ca acesta să se elibereze de multiplele tensiuni şi divizări”. Preşedintele filialei clujene a Academiei Române a mai mărturisit: „Am avut în familie, din partea mamei, opt generaţii de preoţi. Port o amintire deosebită Cardinalului Iuliu Hossu, care ne era prieten de familie şi a lucrat cu tatăl meu în cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei”. Mulţumind tuturor participanţilor la aceste momente de întâlnire şi împărtăşire, Preasfinţia Sa Florentin a prezentat oaspeţilor expoziţia foto-documentară despre istoria Eparhiei de Cluj-Gherla, precum şi colecţia de Biblii. (Biroul de Presă) Via]a Cre}tin@ nr. 5/2016

9


AGRU

ASOCIAŢIA GENERALĂ A ROMÂNILOR UNIŢI, GRECO CATOLICI AGRU

Documente

))

Sfaturile studentului teolog Tit Liviu Chinezu adresate prietenului sau Vasile Cristea În numărul de faţă al revistei vom prezenta largi extrase din câteva documente care dovedesc o legătură particulară, neaşteptată, cu perioada persecuţiei, deşi sunt mult anterioare ei. Ne-am oprit asupra unor scrisori autografe, descoperite recent, ale studentului Tit Liviu Chinezu, care tocmai fusese trimis la studii la Roma, împreună cu studentul Ioan Ovidiu Suciu, de către mitropolitul Blajului, Vasile Suciu. Din scrisori, în ciuda tinereţii, se conturează un proiect de viaţă de mare înălţime, care a fost îndeplinit, aşa cum a arătat cu 20 de ani mai târziu episcopul Ioan Suciu în raportul său asupra candidatului la episcopat Tit Liviu Chinezu. De multe ori, martiriul celor şapte Servi ai lui Dumnezeu este privit foarte centrat pe momentul morţii sau pe perioada şi conjunctura imediat precedente ei. Scrisorile lui Tit Liviu Chinezu şi raportul episcopului Suciu, prezentate în continuare, ne dezvăluie că dăruirea lor supremă, cu moartea pentru Hristos şi pentru Biserică, se întemeiază pe iubirea de Dumnezeu care i-a însufleţit şi căreia i-au răspuns în mod statornic şi cu entuziasm, deja cu mult timp înainte de încheierea pelerinajului lor pământesc. Textele propuse răzbat până la cititorul de astăzi, cu uimitoare candoare şi ardoare, şi nu se poate rămâne insensibil la convingerea, maturitatea, zelul şi clarviziunea unor tineri ce se pregăteau pentru slujire şi pe care Dumnezeu i-a primit, confirmându-le idealurile şi făcându-i peste timp motiv de speranţă şi de îndemn viu pentru cei din Biserică ce azi se simt, poate, lipsiţi de încredere şi îndrăzneală. Pr. Cristian LANGA Emanuel COSMOVICI

Doc. 1

Extrase din trei scrisori ale Servului lui Dumnezeu Tit Liviu Chinezu, student în primul an de filosofie la Pontificio Collegio Urbano „De Propaganda Fide”, adresate lui Vasile Cristea, student în anul II la Academia Teologică din Blaj Scrisorile sunt manuscrise autografe. Tit Liviu Chinezu, născut la 22.12.1904, se afla în al 22-lea an al vieţii sale. (Roma, Arhiva Postulaturii, Fond Episcop Vasile Cristea, f.n.n.) Roma, la 31.I.926 Dragă Lucule[1],

Azi e duminică, şi pentru că luna viitoare trebuie s-o folosesc bine cu pregătirile pentru examenele din martie, am aflat de bine să sacrific această zi pentru cei dragi pe care i-am părăsit.[2] [...] Când mă gândesc la voi, atunci îmi apare totdeauna mediul în care trăiţi[3] şi în care mi-am petrecut şi eu tinereţea. E o legătură aceasta, care, deşi în aparenţă se rupe, rămâne pentru totdeauna încrustată urma ei în liniştea sufletului şi în taina amintirilor. Parcă numai zilele trecute am fost prin Blaj, parcă şi acuma-s acolo, parcă simt povara gândurilor mele de atunci şi judec acum miezul poeziei lor; dar a trecut; eu le-am părăsit. Şi-acum? „Azi nici măcar că-mi pare rău, când trec cu mult mai rar”[4] pe la poarta blândă a aducerilor aminte. Azi sunt mult mai liber, azi dragostea mi-a crescut, căci şi-a mutat izvorul. Floarea amăgirilor mele nu se va mai veşteji, ea nu e muritoare. E aşezată în glastra credinţei, creşte mereu cu speranţa în veşnicie şi în floarea ei se

10

Via]a Cre}tin@ nr. 5/2016

cuprinde tot farmecul iubirii, a iubirii fără pereche, fără intrigi, fără presupuneri, a iubirii candide, curate, sfinte. [...] Îmi spun zilnic, de-atâtea ori, că şi tu eşti chemat, ca şi mine, pentru jertfă. Tu înţelegi cuvântul acesta şi ţi-l mai spun o dată: jertfă. [...] Trebuie să ştii că păcatul neamului nostru e ignoranţa, trebuie să ştii că tu eşti elevul adevăratei înţelepciuni. Or, se poate, Lucule, se poate ca tu, care ai aşa de mult suflet, să nu te înduri să dai o rază de lumină acelora pe care numai pe tine te vor avea? Nu! Ştiu că tu nu-ţi uiţi datoria! Dar vei zice poate că suntem prea puţin doi inşi. O, nu suntem numai noi, noi avem o ceată-ntreagă-n jurul nostru. Ş-apoi, chiar dacă ai fi numai tu singur? [...] Nu ceti multe cărţi, dar alege-le şi citeşte cu multă judecată. Cumpără-ţi un caiet şi să-l ai deschis când citeşti, şi orice ţi-ar veni în minte în legătură cu lectura, să-ţi scrii. Să-ţi rezervi în fiecare zi câtva timp special pentru meditaţie şi atunci să scrii toate rezultatele gândirilor tale. Fă, Lucule, te rog eu s-o faci. Fă-o numai două luni, şi dacă nu-ţi aduce roade,


AGRU atunci ... apucă-te cu puteri îndoite. Nu te lăsa nicicând, e mare păcat să zici că te îndestulezi şi cu atât cât faci de-obicei. Obiceiul să-ţi fie să faci tot [mai] mult. Cred că mă-nţelegi că nu trebuie să faci nimic excesiv; măsură, căpătăm în toate. [...] Mai departe îţi doresc tot binele, Cu mult drag, Liviu *** Carsoli, la 27.VIII.926 Dragă Lucule, [...] Azi fac cu Nelucu[5] programe de pedagogie pentru toţi aceia care n-au păzit o cale ce li se cuvenea, şi mai ales pentru urmaşii lor. Sora ta va avea ocazie să se împărtăşească în anul acesta cu ceva bun din cele ce Nelucu le va scrie sorei lui.[6] Aici se pot face multe iniţiative frumoase, avem un mediu cât se poate de prielnic pentru toate acestea şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom putea duce acasă multă bogăţie de regenerare spirituală şi morală pentru cei ce ne vor asculta. Până atunci chiar vom strecura cu mult drag tuturor celor bucuroşi, şi mai ales celor ce ne arată lipsurile lor, câte-o epistolă cu ce avem noi mai scump. Nu ştiu însă cum se face de se găsesc aşa de puţini dornici de ceva mai mult, mai înalt. Aşa, de ex., anul acesta eu am scris vreo 14-15 epistole mari în chestiuni de acestea şi am primit abia un răspuns de câteva rânduri. Nu ştiu de ce aşa de puţină ardoare, aşa de puţin spirit pentru înnobilarea vieţii, a rostului ei, de ce aşa de puţină conştiinţă pentru o viaţă mai vrednică, mai adâncă!? Anul acesta ce se apropie ne aduce multă muncă, şi totuşi, atât am vrea de mult să ne avem oamenii noştri [de calitate] acasă, încât vom începe cu drag o nouă campanie de epistole, mai puternice şi dacă se poate mai numeroase. Vedem multe lipsuri acasă, şi de aceea o să trimitem cuvântul nostru de dragoste, de încurajare şi de îndreptare tuturor [celor] ce-l vor dori; noi stăm de-acum la dispoziţia tuturor, dar mai ales a copiilor, a tinerilor, fie fete, fie feciori. Am dori o mişcare vie la ambele licee, din Blaj cel puţin, şi tot aşa, o mai puternică viaţă la voi, la [studenţii] teologi. E şubredă mentalitatea tinerilor care cred că aici ne călugărim, şi călugăria e o exagerare de la care ei nu pot cere nicio informaţie; dar e proastă mentalitatea teologilor care nici nu se gândesc la noi, ori dacă-şi amintesc cândva, ne cred oameni din poveşti. Nu suntem noi oare la teologie ca şi voi? Nu avem noi oare acelaşi Maestru ca centru, şi dascălul nostru, al tuturora, nu e oare acelaşi, care ne-a dat „o poruncă nouă”: să ne iubim? Cu-nceputul anului o să vă mai scriem noi câte ceva. Nu poţi şti, dragă Lucule, cât dorim de mult s-ajungem odată acasă, când vom începe cu tot

sufletul să adunăm pe toţi la vatra datoriei lor. Sprijin într-alţii puţin avem, şi puţin vom avea; dar vom avea un sprijin uriaş dacă vom înainta sprijiniţi pe vecinicie. [...] Pe când vom merge acasă, va trebui să adunăm pe preoţi în jurul nostru; nu ne refuza tu să ne sprijineşti acolo unde avem lipsă de sforţările tale. Să nu te gândeşti la viaţa din viitor ca la un loc de odihnă, cum o fac cei mai mulţi teologi; nu te gândi la bunăstare materială, fără să fii totdeauna conştiu că materia ta trebuie să se topească în serviciul altora. Sărmanii păcătoşi! Să le plângem păcatele şi să-i ajutăm să se ridice. [...] Ştim că poşta e scumpă şi chiar de aceea nu pretindem nicicând nimic, mai ales cunoscând şi sărăcia băieţilor, dar, frate, ardoarea cu care trebuie să tindem spre o perfecţionare continuă trebuie să ne fie mult mai scumpă. Voi aveţi multe comodităţi, sacrificaţi ceva. Tu mai ales începe-ţi apostolatul: fii părinte al săracilor şi al copiilor. Pe sate, aveţi destui. Întreţine-te cu ţăranii şi le tălmăceşte câte ceva din Scriptură: e greu numai până începi. Tu eşti simplu, continuă să fii cât mai simplu. Ne trebuie preoţi buni, mai înainte de preoţi cuminţi: meditează, Lucule, ce-nseamnă preot şi ce-nseamnă bun. Dezvoltă-ţi mult viaţa spirituală. Nu neglija, sigur, nici cartea: viaţa te va pune la multe încercări intelectuale: fă bine teologia şi mai ales morala, dogmatica şi istoria. Noi avem gânduri mari şi serioase, dar sunt supuse jertfei şi abnegaţiei: ca preot bun va trebui să ne stai într-ajutor. Iubeşte adevărul şi dreptatea. Între colegii tăi introdu conversaţii mai serioase: comunicaţi prin iubire, vorbiţi despre credinţa şi despre menirea voastră! Am vrea să vă întăriţi; dacă ar trebui să scriem epistole colective, scrie-ne şi n-ar strica să ne fixezi despre ce. [...] Liviu *** Roma, 19.XII.926 Scumpe Lucu, Îţi scriu puţin şi-n grabă, mă iartă, nu pot altfel! Ţi-am citit epistola cu mult drag şi suntem îndestulaţi pe deplin cu ceea ce faci. Vezi, noi în epistolele noastre suntem riguroşi şi pretenţioşi; te asigurăm însă că şi-n practică nu dăm înapoi. Dar ceea ce am vrut de la tine şi vrem e o deosebită hotărâre în calea lui Isus, atât din partea ta, dragă frate, cât şi din partea celorlalţi. Să ştii însă că nu pretindem imposibilul. Ştim că regenerarea noastră acasă nu se face într-un an, nici în zece poate, dar suntem siguri, absolut siguri în Dumnezeu, că vom învinge. [...] Vreau, Lucule, de la tine ceva: vreau jertfe. Te vreau rob, servitor netrebnic, sclav, obiect de ►►

Via]a Cre}tin@ nr. 5/2016

11


AGRU batjocură oamenilor, îţi vrem cu toţii ce ştii tu mai ridicarea unei Cruci sfinte pe care suferă, încă după dureros şi mai amar, dar toate astea, scumpe frate, ţi le XX de veacuri, Isus. Sigur, e dureros c-avem o bază atât de puţin vrem faţă cu Isus. Şi noi am vrea să ajungem spre acelaşi grad, dorim, dorim din tot sufletul. Curaj, dară, solidă acasă, dar ce putem face altceva decât să ne iubite frate în Isus, curaj şi multă răbdare. Eşti om, o rugăm? Noi ne aşteptam la mai multă sinceritate din ştim, dar ştim şi aceea că Dumnezeu te-a voit acolo partea unora, dar pesemne sunt şi ei foarte mult unde eşti, în condiţiile în care eşti şi – să crezi – cu „oameni”. De altfel, noi nu facem caz de cele ce s-au aceiaşi fraţi şi prieteni pe care îi ai. Mângâie-te, dară, petrecut: vom încerca să fim mai prudenţi cu oamenii Lucule şi te roagă. E o înţelepciune să nu fi îndestulat cu ce se cred prea prudenţi – oferim totul lui Dumnezeu. Toate slăbiciunile ce ne înconjoară, toate nimic [din] ceea ce faci, dar să fii îndestulat cu ceea ce poţi face. Înseamnă asta că, dacă faci tot ce poţi, cât mai păcatele nu sunt decât o continuă şcoală a suferinţei; conştiincios, să fii [pe] deplin mângâiat, dar dorinţa ce-ţi pasă însă, când ştii că suferinţa ta se încheie cu glorie, cu fericire? Şi aici, dragă Lucule, să nu crezi că de-a face mai mult să-ţi crească mereu. Te rogi? Bine faci: înlocuieşte-ţi orice timp în care suntem în raiu; nu ca voi, sigur, dar şi noi avem se împrăştie spiritul cu rugăciunea. Fă cum îţi neajunsuri. Ne pare însă foarte bine că, prin ştirea ce dictează conştiinţa: aşa e bine, gândeşte-te oricât de ne-ai trimis-o, ne-ai dat o medicină amară, şi te rog să fugar, de mai multe ori peste zi la Dumnezeu. E nu ne înconjuri nici altădată. [...] P.S. [...] destul să ţi se înalţe un afect sincer de o clipă spre El. Cu capul nu merge nu ştiu cât de bine; obosesc Fă-ţi, te rugăm, datoria şi faţă de carte pe deplin. Cu părintele spiritual Lupu să te ai bine. Să ştii că nu-ţi repede la învăţat; să nu-ţi faci idei greşite că aici scriem nicicând cu nicio autoritate. Vrem doar ca, devin nu ştiu ce: anul I abia l-am trecut. Dar ce nu sincer, frăţeşte, să-ţi trimitem câte ceva din bunătăţile iese din cap iese din inimă. Scriu dezordonat, o văd bine, dar uneori îmi place noastre ce ni le oferă Isus. Nu te necăji deloc, fii vesel. Vreo eventuală murdărie, fie a oricui, eşti dator s-o să-l preamăresc pe Dumnezeu şi în dezordinea mea. Te sărută cu drag, spui părintelui spiritual cel puţin la mărturisire. Liviu Începe-ţi apostolatul prin a-i răbda pe colegi. În ce priveşte entuziasmul nostru, dragă Lucule, îl avem, e adevărat, şi crede-mă că e un entuziasm sincer. Chiar de aceea ţinem cu toţii să ţi-l împărtăşim şi ţie, şi altor băieţi buni, ca să înaintăm împreună. Şi vrem în mod special să avem oamenii noştri, anume ca să ştim sta în faţa nelegiuirilor ce se ştiu face la noi. Unul câte unul sigur nu va putea rezista. Dar suntem câţiva care vrem multe şi vom izbuti Asociaţia sacerdotală „Sf. Niceta din Remesiana” – „Floarea preoţimii noastre”, aşa după cum pentru că avem un Dumnezeu ne-a explicat părintele Augustin Ciungan, de la care am obţinut această fotografie. Părintele Tit pe care îl rugăm. Liviu Chinezu – al doilea din dreapta jos; Părintele Ioan Suciu – al patrulea din rândul doi, stânga; Îţi mulţumim de desluşirea Părintele Dumitru Neda – cu ochelari, în centru, rândul unu; Părintele Eugen Popa – rândul doi, al specială pe care ne-o faci despre cincilea din dreapta; Părintele Augustin Ciungan – rândul trei, al doilea din dreapta; Părintele organele [de conducere] de la noi: Dumitru Sălăgean – rândul doi, al treilea din dreapta. Părintele Ciungan a mai identificat, printre alţii, pe preoţii Natanail Munteanu, Leon Sârbu, [Ioan sau pentru noi e o încurajare pentru Iosif] Bal şi Ioan Cristea. Doc. 2

Raport confidenţial al episcopului Ioan Suciu cu privire la candidatul episcopabil Tit Liviu Chinezu

Exprimarea în stil telegrafic se datorează cerinţei de răspuns la un formular standard redactat în aceşti termeni, stabilit pentru evaluarea candidatului şi care lasă puţin spaţiu unui stil personal. Document dactilografiat la Nunţiatură. (Vatican, Arhiva Congregaţiei Orientale, Doss. 689/1948, f.n.n.) [Ştampilă dreptunghiulară:] S[ACRA] C[ONGREGAZIONE] PER LA CHIESA ORIENTALE – 11 OTT[OBRE] 1945 3 la Rap[ortul] 12103 Liviu Tit CHINEZU, născut în 1904 lângă oraşul Reghin.

12

Via]a Cre}tin@ nr. 5/2016

[1.] Tatăl, Preot român de rit bizantin. Fiu legitim, după cunoştinţa mea. Aparţine Arhid[iecezei] de Alba Iulia şi Făgăraş. 2. Familie preoţească de peste zece fii, cu faimă bună. Tatăl a murit de mulţi ani, mama de curând, acum 2 sau 3 ani. Starea socială a familiei e cea corespunzătoare situaţiei respectabile a unui preot


AGRU de ţară. Un frate de-al său mai mic, mort de curând, a fost preot. Nu are nicio boală ereditară, nici fizică, nici mintală. După moartea tatălui, familia a trebuit să trăiască în condiţii modeste. În prezent, împreună cu el locuieşte sora mai mică, angajată la una din Şcolile confesionale din Blaj. 3. După cunoştinţa mea, este sănătos. În timpul permanenţei sale la Colegiul Grec din Roma a suferit o operaţie de mastoidită, care a influenţat puţin asupra auzului urechii operate. Este de înălţime medie, cu fizionomie şi trăsături regulate şi, începând cu Diaconatul, poartă barbă, potrivit ritului. Vocea nu e suficient de clară şi de puternică. Acesta mi se pare singurul defect demn de a fi menţionat. 4. Este preot celibatar şi trăieşte la înălţimea stării sale. 5. Are o profundă evlavie, bine clădită pe credinţă, nu pe temperament. De caracter blând, dar hotărât în muncă şi în impunerea convingerilor sale de natură clar spirituală. Ceea ce se evidenţiază în viaţa sa e înalta preocupare spirituală în educarea tinerilor, în alegerea şi formarea profesorilor şi, mai ales, în formarea clerului. Cred că este cel mai bun reprezentant al clerului nostru tânăr din punct de vedere al valorii spirituale. Cred că este omul care [să poată] revigora spiritualitatea Bisericii, oriunde s-ar afla. Un asemenea Preot nu va fi niciodată bine înţeles de cei care au preocupări cu totul administrative şi birocratice. Este prudent, dar ştie să îndrăznească; este sincer şi direct şi se bucură de o bună şi excelentă faimă şi reputaţie pe lângă toţi cei care se apropie de el. Nu am auzit vreodată ceva contrar. 6. Ca Rector al Internatului „Şcolii Normale” arhidiecezane şi ca Rector al Seminarului teologic din Blaj a trebuit să se ocupe de probleme administrative. Mi se pare că a corespuns bine sarcinii. 7. A terminat studiile liceale la Blaj în 1925. Şi-a luat doctoratul în filosofie la Colegiul Urban de la Propaganda Fide din Roma. A absolvit examenele de Licenţă în S[acra] teologie la „Angelicum” de pe lângă Părinţii Dominicani. Lipsa doctoratului în S[acra] teologie se datorează operaţiei de mastoidită. Revenit în Patrie, nu a mai avut timp să se întoarcă, după cum îi era intenţia, pentru a da examenele. Cunoaşte foarte bine ritul şi îi plac ceremoniile sale. Are o serioasă cultură generală. Citeşte şi vorbeşte italiana, franceza şi germana şi e înzestrat pentru activităţile intelectuale. 8. Nu e autor de cărţi. Dar a scris articole în reviste, serioase şi apreciate. Are însă în manuscris manuale de filosofie. Sunt convins că numai lipsa de timp l-a împiedicat în activitatea sa literară. 9. A fost hirotonit preot la Roma la 18 ianuarie 1931. Întors în arhidieceza de Alba Iulia şi Făgăraş, la Blaj, a fost numit profesor catehist la elevii „Şcolii Normale”. A fost şi părintele lor spiritual şi, în sfârşit, timp de trei ani, rector al aceluiaşi

colegiu. Prin 1941 a fost însărcinat cu catedra de filosofie şi apologetică în cadrul Academiei teologice din Blaj. În ultima vreme, până la începutul lui 1945, a fost rector al Academiei şi al Seminarului teologic din Blaj. Prin comportamentul său blând şi amabil, s-a făcut iubit de către elevi, nu însă şi de unii profesori de teologie cărora le place comoditatea, companiile vesele şi puţin viaţa interioară. Cei căldicei şi puţin spirituali nu îl înţeleg. Numitul Preot a fost primul animator printre organizatorii societăţii preoţilor celibatari „Sfântul Nichita”; a fost şi organizatorul profesorilor din Blaj în Societatea Editorială Culturală Religioasă, care a dat până acum tiparului numeroase volumaşe în colecţia „Oamenii Blajului”. 10. Nu este călugăr. În ultimii ani din Seminar a vrut să intre la Iezuiţi, dar i-a fost interzis de către Ordinarul de atunci, Mitropolitul Mons. Vasile Suciu. 11. Întotdeauna a profesat doctrina catolică sănătoasă. Faţă de Sf. Scaun are o mare şi religioasă reverenţă şi o filială pietate faţă de Sf. Părinte. 12. E suficient de amintit că organizarea clerului celibatar, tocmai pentru a promova acest statut în rândul clerului, e opera sa, dat fiind că e convins că viitorul Bisericii în România e dependent în mare parte de clerul celibatar. 13. Privitor la relaţiile sale cu autorităţile civile, nu există niciuna în particular de semnalat. 14. Nu a luat parte la nicio mişcare politică şi nu s-a ocupat deloc de comerţ [afaceri] secular. 15. După convingerea mea, ar fi potrivit să conducă o mică Dieceză, dar aş recomanda să fie făcut pentru un timp Auxiliar, având în vedere că nu a trăit în Curia Episcopală, deşi o cunoaşte destul de bine, fiind Asesor Consistorial la Blaj. 16. Cred că P. Rector al Colegiului Grec, P. Oddilone Gollenvaux, precum şi actualul Rector al Seminarului din Blaj, P. Leon Sârbu, împreună cu P. Giuseppe Evrard, fost P. Spiritual al P. Liviu Tit Chinezu şi actual Rector al Colegiului Pio Romeno din Roma, ar putea furniza informaţii despre el. Oradea, 5 iulie 1945 (Semnat) Ioan Suciu Episcop Auxiliar de Oradea [Ştampilă rotundă :] NUNZIATURA APOSTOLICA IN RUMENIA Note: 1). Teologul Vasile („Vasilucu” - „Lucu”) Cristea, viitorul episcop pentru greco-catolicii din diaspora, între anii 1960-1987. 2). Prin scrisoarea sa din 27.10.1925, mitropolitul Vasile Suciu i-a trimis pe tinerii Ioan Suciu şi Liviu Chinezu la Pontificio Collegio Greco „Sant’Atanasio” din Roma. Cei doi studenţi au ajuns la destinaţie la 14.11.1925 şi au rămas la studii până în 1931 (Tit Liviu Chinezu), respectiv 1932 (Ioan Suciu). 3). Blajul, şcolile sale, Academia Teologică din Blaj. 4). Citat dintr-o cunoscută poezie a poetului Mihai Eminescu: „Pe lângă plopii fără soţ”. 5). Ioan (Nelucu) Suciu. 6). Din aceeaşi perioadă, între anii 1926-1927, s-au păstrat în familie 10 scrisori autografe ale lui Ioan Suciu adresate sorei sale mai mari, Simina. Via]a Cre}tin@ nr. 5/2016

13


Creştinul azi

Cum îţi ucid MORALA de Tommaso Scandroglio

(articol apărut în revista „Il timone”, nr. 151/martie 2016) Un text cu valoare deosebită, nu doar prin conţinut, ci şi prin simplitatea şi convingerea expunerii. Autorul pune degetul pe rana tot mai extinsă a evantaiului manipulării la care, constant, intens şi difuz, suntem supuşi pentru a renunţa ori a nu mai distinge valoarea de non-valoare, temelia de artificii, autenticitatea de perversiune. Traducere adaptată de pr. Cristian Langa.

Nu e chiar atât de uşor de ucis principiile non-negociabile. E nevoie de pregătire, de competenţă, de intuiţie şi, mai ales, de strategii culturale câştigătoare. Iată, în cele ce urmează, cele 19 mişcări cu care „lumea” Îl dă afară pe Dumnezeu (şi mulţi catolici subscriu la acestea). 1. Câte un pas o dată – piscul se cucereşte cu câte un pas după altul: trebuie ţintit la excepţii, la cazurile-limită pentru a ajunge apoi la o normalitate. În acest sens, aşadar, trebuie cerut avortul doar pentru femeile violate, eutanasia doar pentru bolnavii terminali şi afectaţi de dureri incurabile, ca să se ajungă în scurt timp la avort şi la eutanasie totdeauna şi oricum. Este principiul planului înclinat sau al efectului dominoului. 2. Cere 100 ca să poţi dobândi 50 – este tactica opusă celei precedente: cere tot, că ceva tot îţi vor da. Dacă pretinzi avortul totdeauna, vei obţine măcar avortul în caz de pericol pentru sănătatea femeii; cere fecundarea heterologă, o vei avea măcar pe cea omologă; cere moartea dulce şi pentru pacienţii în comă şi pentru minori, vei obţine măcar aşa-zisele DAT (Declaraţie Anticipată a Testamentului); cere „căsătoria” homo, vei duce acasă uniunile civile. 3. Normalizarea atitudinii – e vorba de a face să fie acceptată de către percepţia comună ca fiind normal ceea ce nu e normal. Este fundamental să fie răspândită o practică, cu mult înainte de legitimarea ei juridică. De aici se nasc iniţiativele orientate spre instituirea în multe locuri a unor registre de cupluri de fapt sau de testamente biologice şi spre legitimarea „căsătoriilor” gay celebrate în străinătate. Şi apoi efortul de a crea o lume homo în oglindă faţă de cea heterosexuală, cu filme, muzică, publicaţii, cărţi etc., gândite pentru comunitatea gay.

14

Via]a Cre}tin@ nr. 5/2016

4. Este licit ceea ce e răspândit – trebuie convinşi cât mai mulţi de această triplă falsă ecuaţie: dacă ceva e răspândit e normal, dacă e normal e bun, dacă e bun trebuie să fie legitim pe plan juridic. „Uite câte avorturi clandestine, câţi morţi prin eutanasie în spitale, câte cupluri care nu reuşesc să aibă un copil, câţi tineri care fumează droguri, câţi soţi care se ceartă!” – ni se repetă mereu. Soluţia este să se legitimeze răul şi să fie numit „drept”. 5. Sloganurile – azi nu se mai raţionează, mai bine să apelăm la sloganuri: de la „uterul e al meu” la „love is love” (iubirea e iubire) , de la „e nevoie de nişte limite” la „demnitatea de a muri”. 6. Exploatarea emoţiei cazului-limită – lumea gândeşte cu stomacul, nu cu capul; deci, e mult mai avantajos să se apese acceleratorul pe emoţii, mai degrabă, decât pe argumentările raţionale. În acest sens, e binevenită plasarea pe prima pagină a chipului umflat şi inexpresiv al unui bolnav terminal de distrofie musculară, interviul luat femeii violate, cuvântul dat cuplului care nu poate avea un copil, povestirea vieţii cotidiene a unui cuplu homo. 7. Respectarea părerii majorităţii – trebuie scoase din pălăria magică sondaje de opinie, anchete, referendumuri câştigate, dar numai când aduc apa la moara proprie (v. divorţul şi avortul), astfel încât cei de altă părere vor crede că sunt izolaţi faţă de societate. 8. Minţirea – de la datele umflate artificial ale avorturilor clandestine la cele ale practicilor eutanasice, de la procentajul persoanelor homosexuale în populaţie la numărul cuplurilor care zboară în străinătate pentru a avea un copil prin fecundarea heterologă, de la numărul umflat de participanţi la Family Gay la cel dezumflat de la Family Day. 9. Folosirea chipului celebru – e necesar să se găsească întotdeauna chipuri binecunoscute pentru propria campanie pro-choice (pentru dreptul de a alege, ce se opune celor pro-life, care apără viaţa). Se mizează pe o eroare de percepţie


Creştinul azi a lumii: dacă X, mare om de ştiinţă, e în favoarea ajutat, se trece la manierele dure. Oponenţii fie eutanasiei, înseamnă că eutanasia e lucru bun, sunt reduşi la tăcere cu diferite tipuri de întrucât X e un om de ştiinţă. În acest fel se ameninţări (de exemplu, boicotarea produselor extinde nedrept competenţa vip-ului spre un dome- respectivelor firme de către campaniile pro-gay), fie trebuie marginalizaţi, nerecunoscând niu care, în realitate, nu este de competenţa sa. 10. Revoluţia lingvistică – dacă schimbi adversarul, astfel încât acesta să nu mai aibă nici cuvintele pentru a desemna realitatea, schimbi măcar dreptul la cuvânt, într-atât este de percepţia lumii: nu se mai spune avort, ci IVS nesemnificativ. 16. Cuvinte-talisman – folosirea cuvintelor (Întrerupere Voluntară a Sarcinii), nu se mai spune eutanasie, ci demnitatea morţii, nu passe-partout pentru a răsturna sensul moral al producerea de copii, ci procrearea asistată, nu se anumitor comportamente: eutanasia devine un mai spune „căsătorii” gay, ci uniuni civile sau gest pios, accesul la căsătorie pentru gay nu e un act discriminator, ci incluziv, formaţiuni speciale. copilul în eprubetă devine un 11. Exterofilia – a se lua drept, acceptarea convieţuirilor exemplu de la legislaţiile altor hetero sau homo, fără deosebire, ţări pentru a afirma că suntem sunt conforme cu spiritul lanterna roşie din coadă în ceea Evangheliei, divorţul e expresie ce priveşte fecundarea in vitro, de libertate etc. eutanasia, drepturile homosexua17. Scuturile umane – trebulilor, timpii pentru un divorţ etc. ie scoşi în faţa obiectivului 12. Duşmanul este Biserica – sensibil de protejat (homosexuaeste prioritar ca Biserica să fie litatea, avortul, eutanasia etc.) prezentată ca adversară a progresubiecţi fragili şi care îi impresului, antagonistă a fericirii sionează pe toţi: suferinţa femeii omului, misogină (nu există care a avortat şi cea a bolnavului femei preoţi), sexofobă (nu se pot terminal, fiii care suferă văzânîntreţine relaţii sexuale înainte de du-şi părinţii certându-se la căsătorie), vinovată de luări de divorţ, gay discriminaţi ca nişte poziţii discriminatorii împotriva negri. Pe scurt: instrumentalizahomosexualilor, contrară cu încăTommaso Scandroglio, păţânare cercetării ştiinţifice (v. Întrebări despre viaţă şi moarte, rea suferinţei celuilalt. 18. Raţiune şi laicitate – cazul Galilei), geloasă depozitară Ed. „Viaţa Creştină”, 2011 confesionalizarea problemelor a unor adevăruri de nemărturisit morale: a-i face pe majoritatea cetăţenilor să (v. Vatileaks). 13. Efectul „ceaţă” – a nu arăta niciodată înţeleagă că doar cine are credinţă poate fi realitatea faptelor: a nu arăta cum are loc un contrar avortului, eutanasiei, divorţului. Cine, în avort, nici datele despre sindromul post-avort, schimb, îşi foloseşte propriul creier este în nici câţi copii sunt sacrificaţi prin fecundarea favoarea acestor practici, deoarece e detaşat de artificială, ce tulburări psihologice suferă credinţe stranii, nu este condiţionat. Catolicii homosexualii şi copiii care cresc cu ei, gradul de vor, în felul acesta, să impună o perspectivă care e doar de credinţă, de nesusţinut într-un stat laic eşec al prezervativelor etc. 14. Aducerea catolicului de partea ta – acela şi pluralist. 19. Copiii pro-choice – e mai uşor să e obiectivul: de a-l face pe catolic să îmbrăţişeze propria cauză, inducându-l să spună lucruri manipulezi mintea unui copil decât pe cea a unui acceptate de majoritate, dar care nu se conciliază adult: aşa sunt programele naţionale şi internaţiocu doctrina catolică. Obiectivul, aşadar, e acela nale care introduc în şcoli educaţia sexuală, teoria gender (genului), informaţia despre avort şi de a normaliza în tabăra catolică heterodoxia. 15. Ameninţarea adversarilor sau margina- contracepţie, noi modele de „familie”. lizarea lor – dacă mijloacele de convingere nu au Tommaso Scandroglio este profesor de Etică şi Bioetică la Universitatea Europeană din Roma, profesor de Filosofia Dreptului la Universitatea de Studii din Padova şi asistent de Filosofia Dreptului şi Filosofie Teoretică la Universitatea Europeană din Roma. A publicat diferite cărţi (unele titluri şi în română), numeroase articole în reviste cu caracter ştiinţific şi divulgativ, participant activ la conferinţe, congrese şi dezbateri legate de apologetica creştină, de morala naturală, de bioetică şi de etica comunicării. Via]a Cre}tin@ nr. 5/2016

15


Creştinul azi

Văduvia – punte (din)spre cer

(VIII)

A l t re i l e a c ă l ă t o r

Poate aţi remarcat uneori pe stradă câte o persoană îndoliată, dar pe care aţi observat-o nu din cauza veşmintelor cernite, ci a chipului stins. Înainte încă de a şti văduvia, mă înfiora această imagine în linii subţiri de cenuşă, lipsită de orice lumină; îmi ziceam de fiecare dată: „Atingerea aripii morţii...” Şi mă întrebam cu inima strânsă: „Şi de-acum înainte...?”, dar curând uitam. Cum însă, între timp, am aflat şi eu ce este inima pustiită şi durerea lipsei, am tresărit, ca la o revedere bruscă, neaşteptată, cu acele chipuri, atunci când, de curând, m-am reîntâlnit cu pasajul din Scriptură despre ucenicii care, după

moartea lui Isus la Ierusalim, călătoreau spre Emaus[1]. Îi vedeam cu paşi de plumb, cu umerii împovăraţi, cu vorba gâtuită, cu ochii arşi de lacrimi, chipul fără viaţă, inima grea, ca o piatră. Frământaţi, căutând să-şi smulgă unul altuia răspuns la întrebări fără ţintă... Zadarnic lăsau în urmă oraşul Pătimirii şi al morţii, mormântul îl duceau mai departe cu ei. Nu mai erau în viaţă; târât, păşeau în moarte. Sună cumva cunoscut? Îi ajunge din urmă şi li se alătură chiar Isus, dar mai că nu-L bagă în seamă, într-atât sunt de întorşi spre ei înşişi („Dar ochii lor erau împiedicaţi să-L cunoască.”). Fără să Se descurajeze, Isus îi îndeamnă să-şi deschidă inima. Aceştia relatează faptele. Dau glas frustrării de a nu fi avut parte de rodul însoţirii lor cu Isus, aşa cum s-ar fi aşteptat. Nu mai găsesc niciun

16

Via]a Cre}tin@ nr. 5/2016

sens în toate câte le-au petrecut împreună. Căpeteniile şi romanii I-au hotărât moartea, dar parcă există un reproş şi la adresa Învăţătorului, Care, murind, le-a înşelat aşteptările... Isus îi numeşte nepricepuţi şi zăbavnici cu inima să creadă spusele profeţilor despre Mântuitorul. Iată, nu doar că nu-L pot recunoaşte cu simţurile, dar I Se vădesc aproape străini încă de pe când Îl urmau: nici cu mintea, nici cu inima nu L-au cunoscut cu adevărat, nu L-au înţeles, le spune Domnul. Şi, totuşi, pare că are nevoie să-Şi audă din gura lor povestită întreaga cale spre Golgota, Crucea şi moartea[2]. Dar nevoia este de fapt a ucenicilor: să ajungă să vadă în moarte Jertfa. Jertfa este miezul a tot ceea ce s-a întâmplat, este sensul profeţiilor şi al evenimentelor. Jertfa care Îl poate face cunoscut pe Dumnezeu, cu numele Său deplin: Iubire. Moartea citită în cheia iubirii, ca jertfă, are sens şi rodeşte. La tâlcuirea lui Isus, inima ucenicilor prinde să ardă. Firul de foc ce străbate timpul se vădeşte torent izvorât din veşnicie şi i-a ajuns şi pe ei. Şi ei n-au ştiut-o... Nedesluşiţi încă, Îl roagă pe Domnul: „Rămâi cu noi.” „Foc am venit să aduc pe pământ şi cât aş vrea să fie aprins!” – spusese Isus (Lc 12,49). Rămâne aşadar ca ei să-l dorească, să-l primească şi să ajungă astfel la înţelegere. Să li se deschidă ochii şi să vadă cum în vremelnic sălăşluieşte şi lucrează veşnicia iubirii Sale: iubirea Sa nu-i părăseşte niciodată, ci li se împărtăşeşte, îi hrăneşte, îi transformă. Cum? Unindu-i cu El în Sfânta Euharistie, cu El Cel viu, Acelaşi de ieri, de azi, în veşnicie. Pâinea frântă, aceeaşi cu cea jertfită pe Cruce, li se vădeşte ucenicilor cu adevărat Pâinea vieţii: îi preschimbă din oameni ai morţii în oameni ai Învierii, vestitori şi martori ai iubirii biruitoare.


Creştinul azi Oare cu care dintre stările prin care au trecut ucenicii drumeţi spre Emaus ne simţim mai familiari? Mai mult ne regăsim în descumpănire, adesea trişti, plini de regrete, frustraţi, slăbiţi, tânjind după izolare, într-un neîntrerupt amurg...? În întrebările lor fără vlagă, iar şi iar frământate? Ca văduvi şi asemeni atâtor îndoliaţi, putem oare omite vreuna? Le recunoaştem pe toate. Dar ne regăsim cât de cât şi în căutarea stăruitoare a răspunsurilor adevărate, a sensului, o dată ce ne vedem căutaţi de Domnul în ceasul suferinţei, pe calea noastră singuratică? Ne regăsim în dorinţa lor de comuniune? Sau în energia radiind bucurie, în înflăcărarea misionară şi în curajul din finalul fragmentului? Ne-ar putea amăgi ispita de a suspenda orice apropiere între noi şi cei doi ucenici, fiindcă doliul lor era după Mântuitorul, Care nu suferă alăturare cu aceia pe care noi îi plângem. E doar o ispită, doar o amăgire. Cum să respingă Domnul pe vreunul dintre dragii noştri sau lacrimile noastre? Pe ei şi pe noi, pe fiecare, El Însuşi ne-a purtat pe Cruce cu vinile, cu suferinţele şi cu moartea noastră şi S-a unit cu ele; ca odată cu jertfa Sa, păcatul să fie răscumpărat, iar durerile să devină rodnice, de îndată ce le readucem pe altarul Său de jertfă, pe Crucea Domnului, oferindu-I-le noi, de această dată. Ni le va întoarce transformate în tot atâtea daruri care să ne sfinţească. Ni Se împărtăşeşte pe Sine prin aceste dureri oferite şi cu adevărat este Dumnezeu-între-noi! Mai mult, să preţuim durerea lipsei, sfâşierea despărţirii, descumpănirea golului, ca semne trimise de Domnul ca să ne aducă aminte de dorul profund al inimii, ce duce prin acestea la dorul de a fi în părtăşie cu El, izvorul a tot binele. Durerile să poată fi răscruci la care se întâlnesc dorul nostru şi dorul Domnului de a fi cu noi. Nu i-a căutat El Însuşi pe cei doi ucenici întristaţi, ca să le redeschidă calea Vieţii? Oare nu ne va căuta şi pe noi, pe fiecare, în suferinţa de azi sau de mâine? „Nu suntem singuri în această suferinţă. Mântuitorul este cu noi... Să ne întâmpine, să ne primească, să ne mângâie, să nu disperăm. El ne aştepta aici şi noi nu ştiam.” – spunea, încă din prima zi a detenţiei sale, un condamnat politic (Virgil Maxim)[3].

Cei doi ucenici din Emaus ne spun şi nouă, călătorii de astăzi: Cuvântul Domnului în Scriptură, cercetat cât mai mult, ne va face şi nouă inima să ardă, iar Sfânta Împărtăşanie ne va deschide ochii ca să-L descoperim viu şi prezent, întotdeauna cu noi. Atunci, plini de bucurie şi curaj, înflăcăraţi, Îl vom putea vesti şi vom putea lucra cu El împreună în brazda Împărăţiei Sale! Maria GOŢIA

Note: 1). „În aceeaşi zi, iată, doi ucenici se duceau la un sat numit Emaus, care era la o depărtare de şaizeci de stadii de Ierusalim, şi vorbeau între ei despre tot ce se întâmplase. Pe când vorbeau ei şi se întrebau, Isus S-a apropiat şi mergea pe drum împreună cu ei. Dar ochii lor erau împiedicaţi să-L cunoască. El le-a zis: «Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbaţi între voi pe drum?» Şi ei s-au oprit uitându-se trişti. Unul dintre ei, numit Cleopa, a răspuns şi I-a zis: «Tu eşti singurul străin aici în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat în el în zilele acestea?”» «Ce?» le-a zis El. Şi ei i-au răspuns: «Ce s-a întâmplat cu Isus din Nazaret, Care era un profet înaintea lui Dumnezeu şi înaintea întregului popor. Cum preoţii cei mai de seamă şi mai marii noştri L-au dat să fie osândit la moarte şi L-au răstignit? Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi pe Israel, dar cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat acestea. Ba încă, nişte femei de-ale noastre ne-au pus în uimire; ele s-au dus dis-de-dimineaţă la mormânt, nu I-au găsit trupul şi au venit şi au spus că ar fi văzut o vedenie de îngeri, care ziceau că El este viu. Unii dintre cei ce erau cu noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa cum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut.» Atunci Isus le-a zis: «O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima când este vorba să credeţi ce au spus profeţii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa?» Şi a început de la Moise şi de la toţi profeţii şi le-a tâlcuit în toate Scripturile ce era cu privire la El. Când s-au apropiat de satul la care mergeau, El S-a făcut că vrea să meargă mai departe. Dar ei au stăruit de El şi au zis: «Rămâi cu noi, căci este spre seară şi ziua aproape a trecut.» Şi a intrat să rămână cu ei. Pe când şedea la masă cu ei, a luat pâinea şi, după ce a rostit binecuvântarea, a frânt-o şi le-a dat-o. Atunci li s-au deschis ochii şi L-au cunoscut, dar El S-a făcut nevăzut dinaintea lor. Şi au zis unul către altul: «Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?» S-au sculat chiar în ceasul acela, s-au întors în Ierusalim şi au găsit pe cei unsprezece şi pe cei ce erau cu ei adunaţi la un loc, şi le-au zis: «A înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui Simon!» Şi au istorisit ce li se întâmplase pe drum şi cum L-au cunoscut la frângerea pâinii.” (Lc 24,13-35) 2). http://www.gesuiti-villapizzone.it/audio/lc07/ lc-124_24,13-35.mp3. 3). Cezarina Condurache, Sfinţii închisorilor. 28 de biografii exemplare, Ed. Evdochimos, p.220.

Via]a Cre}tin@ nr. 5/2016

17


Anul Sfânt al Milostivirii

Preotul,

semn al milostivirii În documentul Misericordiae Vultus, Papa Francisc ne prezintă milostivirea divină ca „actul ultim şi suprem cu care Dumnezeu ne vine în întâmpinare”, „lege fundamentală care locuieşte în inima fiecărei persoane atunci când îl priveşte cu ochi sinceri pe fratele pe care-l întâlneşte pe drumul vieţii”, „calea care îl uneşte pe Dumnezeu cu omul, pentru că deschide inima la speranţa de a fi iubiţi pentru totdeauna, în pofida limitei păcatului nostru”[1]. Dumnezeu, „părintele îndurărilor”, se apropie deosebit de mult de om, mai ales atunci când acesta suferă, dar şi omul, însufleţit de un simţământ de credinţă, aleargă la Tatăl, la milostivirea divină. Biserica, cea care continuă misiunea încredinţată de Hristos apostolilor, trebuie să se preocupe de declinul multor valori fundamentale, care constituie un bun al moralei creştine, umane. Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea spunea: „Biserica trăieşte o viaţă autentică atunci când mărturiseşte şi proclamă milostivirea şi când îi apropie pe oameni de izvoarele milostivirii”[2]. Biserica nu este o comunitate de perfecţi, ci de discipoli care sunt pe drum, care-L urmează pe Domnul pentru că recunosc că sunt păcătoşi şi că au nevoie de iertarea Sa. Viaţa creştină este, aşadar, şcoală de umilinţă, care ne deschide la har. Hristos răstignit trebuie să fie modelul prin excelenţă pentru noi. A fi apostoli ai milostivirii înseamnă a atinge şi a mângâia rănile Sale, prezente şi astăzi în trupul şi în sufletul atâtor fraţi ai Săi. Îngrijind aceste răni, Îl mărturisim pe Isus, Îl facem prezent şi viu; permitem altora, care ating cu mâna milostivirea Sa, să-L recunoască „Domn şi Dumnezeu”. Evanghelia milostivirii rămâne o carte deschisă, unde trebuie continuat să se scrie semnele discipolilor lui Hristos, acte concrete de iubire, care sunt mărturia cea mai bună a milostivirii. Toţi suntem chemaţi să devenim scriitori vii ai Evangheliei, purtători ai Veştii Bune la fiecare persoană de astăzi. Putem face asta punând în practică faptele de milostivire trupească şi sufletească, fapte care trebuie să reprezinte stilul de viaţă al creştinului. Prin gesturi simple şi puternice suntem chemaţi să fim alături de cei care sunt în nevoi, ducând duioşia şi mângâierea lui Dumnezeu. Isus Hristos este singurul Mare Preot al Noului Testament, iar în El a fost constituit un

18

Via]a Cre}tin@ nr. 5/2016

popor sacerdotal şi întregul popor sfânt al lui Dumnezeu. Cu toate acestea, dintre toţi discipolii Săi, Domnul Isus a voit să-i aleagă pe unii în mod deosebit, pentru ca, exercitând public, în Biserică şi în numele Său, funcţia sacerdotală în favoarea tuturor oamenilor, să continue misiunea Sa personală de învăţător, preot şi păstor. Hristos continuă, astfel, prin Biserică, misiunea primită de la Tatăl. El îi trimite pe cei doisprezece apostoli să vestească Împărăţia şi să cheme la pocăinţă şi la convertire, la „metanoia” (cf Mc 6,12). Prin coborârea Spiritului Sfânt, Biserica continuă predicarea Evangheliei, administrând sacramentul iertării păcatelor, pentru ca tot credinciosul căit să obţină împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica. Exercitând slujirea doctrinei sacre, preoţii sunt părtaşi la misiunea lui Hristos. Ei trebuie să dăruiască tuturor cuvântul lui Dumnezeu, acel cuvânt pe care ei înşişi l-au citit, l-au meditat şi l-au primit cu bucurie pentru a-l trăi în credinţă. Preotul este slujitorul cuvântului evanghelizator, care îi invită pe toţi la convertire. Dar, în primul rând, el trebuie să tindă spre sfinţenie, pentru a corespunde acelui har care l-a configurat pentru a reprezenta persoana lui Hristos, cap şi păstor, ca instrument viu în opera mântuirii[3]. Preotul nu este un funcţionar care îndeplineşte nişte servicii sociale, ci este acel păstor care trebuie să se angajeze în cunoaşterea credincioşilor şi să-şi trăiască slujirea proprie, căutându-i pe cei încredinţaţi grijii sale, vizitând familiile, fiind părtaş la necesităţile şi la bucuriile lor. El trebuie să corecteze cu prudenţă, să se îngrijească de bolnavi, de bătrâni, de săraci, de muribunzi. Trebuie să se străduiască să-i corecteze pe cei care se află în greşeală, să vestească eliberarea celor care sunt prizonieri ai noilor forme de sclavie din societatea modernă şi să favorizeze creşterea vieţii creştine în familii. Astăzi, mai mult ca oricând, preoţii sunt chemaţi să asculte strigătul celor care doresc să-L întâlnească pe Domnul. Trebuie să revizuiască acele comportamente care, uneori, nu-i ajută pe unii să se apropie de Isus; orarele şi programele care nu întâlnesc nevoile reale ale celor care s-ar putea apropia de confesional; regulile umane, dacă valorează mai mult decât dorinţa de iertare; rigidităţile care ar putea ţine departe de duioşia lui Dumnezeu. Desigur, nu trebuie să diminueze


Anul Sfânt al Milostivirii exigenţele Evangheliei, pentru a nu risca să facă zadarnică dorinţa păcătosului de a se reconcilia cu Tatăl, pentru că întoarcerea acasă a fiului este ceea ce Tatăl aşteaptă înainte de orice (cf. Lc 15,20-32). Preoţii sunt trimişi să insufle curaj, să susţină şi să conducă la Isus. Slujirea lor este una a însoţirii, pentru ca întâlnirea cu Domnul să fie personală şi intimă, iar inima să se poată deschide cu sinceritate şi fără teamă Mântuitorului. Să nu uităm că numai Dumnezeu este Cel care acţionează în fiecare persoană. În Evanghelie, El este Cel care îi caută şi se opreşte la cei bolnavi, îi ascultă şi-i vindecă. Preoţii au fost aleşi şi ei pentru a trezi dorinţa convertirii, pentru a fi instrumente care facilitează întâlnirea, pentru a întinde mâna şi a dezlega, făcând vizibilă şi operantă milostivirea Sa. Când, în calitate de confesori, merg la scaunul de spovadă, preoţii trebuie să-şi amintească mereu că sunt instrumente ale milostivirii lui Dumnezeu faţă de penitenţi. Confesorul este, el însuşi, un păcătos, un om care are mereu nevoie de iertare; el, cel dintâi, nu se poate lipsi de milostivirea lui Dumnezeu, care l-a „ales” şi l-a „rânduit” (cf. In 15,16) pentru această mare misiune. Aşadar, preotul trebuie să se dispună mereu în atitudine de credinţă umilă şi generoasă, având ca unică dorinţă aceea ca fiecare credincios să poată avea experienţa iubirii Tatălui; trebuie să-i dea ajutorul şi să-l încurajeze pe penitent pentru ca să ajungă la o căinţă prin care să regrete păcatele săvârşite, iar mai apoi să-i dea sfaturile prin care să înainteze în mod progresiv pe calea sfinţeniei; trebuie să se identifice cu sacramentul spovezii şi să-şi asume atitudinea lui Hristos, să ştie să se aplece cu milostivire, ca samariteanul milostiv, asupra omenirii rănite, făcând să transpară noutatea creştină a dimensiunii medicinale a pocăinţei, care este în vederea vindecării şi a iertării[4]. De aceea, oricare ar fi păcatul care este spovedit, fiecare confesor este chemat să-şi amintească de propria existenţă de păcătos şi să devină, cu umilinţă, un „canal” al milostivirii lui Dumnezeu. Confesorul are ocazia de a lumina conştiinţa penitentului cu un cuvânt care trebuie să fie potrivit situaţiei sale concrete, în aşa fel încât să favorizeze o reînnoită orientare personală spre convertire şi să aibă o influenţă profundă asupra drumului său spiritual. Astfel, spovada va putea fi trăită şi ca moment de direcţiune spirituală. Sfatul şi practica personală a preotului trebuie să arate

acţiunea şi conlucrarea cu darurile Spiritului Sfânt în viaţa credinciosului. Milostivirea pe care o primim de la Tatăl nu ne este dată ca o consolare privată, ci ne face instrumente pentru ca şi alţii să poată primi acelaşi dar. Există o circularitate între milostivire şi misiune. A trăi din milostivire ne face misionari ai milostivirii, iar a fi misionari ne permite să creştem tot mai mult în milostivirea lui Dumnezeu. Aşadar, să luăm în serios faptul că suntem creştini şi să ne angajăm să trăim ca oameni care cred, pentru că numai aşa Evanghelia poate să atingă inima oamenilor şi s-o deschidă ca să primească harul iubirii, să primească această mare milostivire a lui Dumnezeu care îi primeşte pe toţi. Pentru preot, bunăvoinţa şi dragostea de la altar trebuie să se lărgească la amvon, la confesional, la şcoală, în case şi pe străzi, în

mijloacele de transport şi în cele de comunicare socială, oriunde el are posibilitatea de a-şi îndeplini misiunea sa de păstor[5]. Sfântul Părinte Francisc, adresându-se preoţilor, îi îndemna: „Imitaţi ceea ce celebraţi, pentru ca, participând la misterul morţii şi învierii Domnului, să purtaţi moartea lui Hristos în mădularele voastre şi să umblaţi cu El în noutatea vieţii. A purta moartea lui Hristos în voi înşivă şi a merge cu Hristos în noutatea vieţii! Fără cruce, nu-L veţi găsi niciodată pe adevăratul Isus; iar o cruce fără Hristos, nu are sens”. Pr. Florin BOZÂNTAN Note: 1). Misericordiae Vultus, 2. 2). Dives in Misericordia, 13. 3). Conciliul Vatican II, Presbyterorum Ordinis, 12. 4). Congregaţia pentru Cler, Directoriu pentru slujirea şi viaţa preoţilor, Ed. Presa Bună, Iaşi 2013. 5). Congregaţia pentru Cler, Preotul, învăţător al Cuvântului, ministru al sacramentelor şi păstor al comunităţii pentru cel de-al treilea mileniu creştin, Ed. Presa Bună, Iaşi 2000. Via]a Cre}tin@ nr. 5/2016

19


In memoriam

Un exemplu luminos de legătură spirituală cu Sibiul

Sora Maria Suzana, din Congregatţ, ia Maicii Domnului A trăit printre noi, până nu demult, o femeie care şi-a dăruit întreaga viaţă lui Dumnezeu: cuvioasa soră MARIA SUZANA, din Congregaţia Maicii Domnului. În Săptămâna Luminată a trecut la El, nu înainte de a-şi fi exprimat dorinţa revenirii, din Mănăstirea unde trăia, pentru somnul de veci, la Sibiu. Născută în satul Băiţa, de lângă Reghin, în care preoţea un vrednic păstor de oameni, a devenit, peste ani, călugăriţă. Şi în vorbe simple spunea că acelui preot i se datora numărul mare de vocaţii religioase apărute la bărbaţii şi femeile din „turma” sa. Şi tot pe seama acelui preot punea pacea statornică între ţărani şi rosturile temeinic împământenite ale comunităţii lor, până la venirea comunismului. Era lucrarea iubirii de oameni a lui Dumnezeu, prin intermediul slujitorului Său. Sora Maria Suzana (cu numele civil Simina Cotoi) s-a născut la mijlocul deceniului al treilea al secolului al XX-lea (10 noiembrie 1926), într-o familie numeroasă, ca mai toate familiile de ţărani români de altădată. Ajunsă la adolescenţă, s-a simţit atrasă de învăţătura Bisericii. Ca un făcut, una dintre bunicile ei, profund trăitoare a credinţei creştine, a întrebat-o în vreo două rânduri: „Nu vrei să te faci călugăriţă?”. Fata nu i-a răspuns, sau s-a făcut că n-o aude. A venit, însă, războiul peste toată lumea, şi tatăl familiei a plecat pe front. Şi pentru că ea, fiica lui cea mare, îl ştia trăind, zi de zi, ceas de ceas, în pericole de moarte, se ruga lui Dumnezeu să-l aducă viu acasă. Şi I-a promis că o să-I dăruiască întreaga viaţă. Când războiul s-a terminat, Dumnezeu i-a îndeplinit ruga, iar fiica cea mare şi-a ţinut promisiunea: i-a anunţat pe părinţi că dorea să devină călugăriţă. A spus-o pe un ton ce nu dădea loc la interpretări şi amânări. A intrat în Congregaţia Maicii Domnului, vlăstar al Bisericii cu un trecut iluminist, în Ardeal, iubită şi respectată, de la vlădică la opincă, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. Odată hotărârea luată, împreună cu două dintre prietenele ei de joacă au părăsit satul, dornice să-şi consacre vieţile lui Isus Hristos. Şi au devenit miresele Lui, după toate pregătirile impuse de regulile călugăreşti. Din nefericire, în anii de după război, regimul comunist le-a desfiinţat Congregaţia, împreună cu întreaga Biserică Unită. Au urmat 40 de ani în care fosta soră întru credinţă a lucrat, la Sibiu, ca soră medicală. Nimic

20

Via]a Cre}tin@ nr. 5/2016

din trecutul ei monahal nu-i mai era permis. Vocaţia şi-a trăit-o în clandestinitate. Cu aparenţe de mirean, eroina noastră a ajuns asistentă-şefă la Secţia de Chirurgie a Spitalului CFR, unul dintre spitalele cele mai apreciate de către sibieni. Dimineaţa devreme mergea la liturghiile oficiate, în ascuns, de către preoţii romano-catolici, apoi se grăbea la spital, să îngrijească bolnavii. Şi au fost mulţi. Mulţi i-au murit în braţe, altora le-a alinat suferinţa fizică şi felul de-a o trăi. Adevărul despre viaţa ei personală l-a păstrat în suflet. Astfel, în clandestinitate, şi-a depus voturile consacrării pe viaţă. Anii au trecut şi, la începutul anilor ‘80, a ieşit la pensie, iar, după 1989, a revenit la normalitatea existenţială pe care şi-a dorit-o de copil. Abia atunci, şi în ochii lumii, a redevenit călugăriţă. Şi, cu energia şi dăruirea pe care le-a avut mereu, a început o nouă construcţie, de data asta spirituală, în folosul semenilor, ajungând una dintre călugăriţele emblematice ale Congregaţiei din care făcea parte. Planul divin a făcut ca, în Săptămâna Luminată, miercuri, 4 mai a.c., sora noastră să plece la cele veşnice. Simplu şi fără a mai zăbovi mult aici. Dar a dorit să fie înmormântată la Sibiu, spunând că vrea să fie sămânţă roditoare pentru vocaţiile de care Sibiul ei iubit are atâta nevoie. Povestea călugăriţei Maria Suzana, care şi-a legat cea mai mare parte a vieţii, dar şi veşnicia existenţei sale spirituale de Sibiu, ţine de simbolistica Sfintelor Paşti, a trecerii de la vechi la nou, de la moarte la viaţă, de la tristeţe la bucurie. În vremuri în care oamenii se întrec în răsfăţuri materialiste şi luptă să câştige ierarhiile îndoielnice ale lumii, viaţa unei călugăriţe poate trece neobservată. Ceremonia înmormântării celei despre care v-am vorbit mi-a arătat însă că, la sfârşit, nu mai contează decât iubirea pe care reuşim, în timpul vieţii, s-o descoperim în noi şi s-o sădim în alţii. Iubirea a ţinut-o pe sora noastră aproape de oameni, în ciuda vârstei înaintate la care ajunsese. Nici măcar ultimii ani petrecuţi în Mănăstire n-au înstrăinat-o de sibienii în mijlocul cărora a trăit cea mai lungă perioadă a vieţii. Pentru cei care au cunoscut-o şi au plâns-o pe ultimul drum, sora noastră n-a murit, ci s-a născut pentru veşnicia iubirii, singurul adevăr ce-i apropie pe oameni, pe calea vieţii. Dorin TEODORESCU, Sibiu


Eveniment

Pastoraţia familiei şi formarea tineretului, priorităţi pentru episcopii catolici din România - comunicat -

Învăţământul catolic, pastoraţia familiei, iniţiativele comune ale Bisericii locale în Anul Sfânt al Milostivirii s-au aflat în centrul discuţiilor de la sesiunea plenară de primăvară a Conferinţei

Episcopilor Catolici din România. Lucrările au fost găzduite de Episcopia Greco-Catolică „Sfântul Vasile cel Mare” din Bucureşti şi s-au desfăşurat la Mănăstirea Carmelitanilor Desculţi de la Ciofliceni (Snagov), în perioada 9-11 mai a.c. La deschiderea sesiunii a participat şi Excelenţa Sa Mons. Miguel Maury Buendía, Nunţiu Apostolic în România. În plenul lucrărilor, episcopii au discutat despre Olimpiada naţională de religie catolică, precum şi despre necesitatea unei coordonări naţionale a pastoraţiei familiei. Referitor la apropiata Întâlnire Mondială a Tineretului, de la Cracovia (Polonia), din perioada 25-31 iulie a.c., episcopii şi-au manifestat bucuria pentru participarea numeroasă a tinerilor catolici din România. Totodată, au discutat despre organizarea pelerinajului comun, la Roma, al diecezelor şi eparhiilor catolice din România, cu ocazia Anului Sfânt al Milostivirii. Episcopii au analizat şi incidenţa Codului Fiscal asupra administraţiei bunurilor Bisericii, trimiţând în acest sens o scrisoare către Secretariatul de Stat pentru Culte. De asemenea, au dat o declaraţie cu privire la alegerile locale din 5 iunie a.c., în care îi îndeamnă pe credincioşii catolici şi pe toţi oamenii de bună credinţă să-şi exercite dreptul şi responsabilitatea de a participa la vot: „Creştinii trebuie să aibă un rol activ şi esenţial în păstrarea şi promovarea

valorilor creştine proprii poporului nostru şi conforme cu învăţătura Sfintei Scripturi şi a Bisericii. Fiecăruia în parte şi tuturor nu ne este indiferent cine ne reprezintă politic valorile şi aspiraţiile sociale”. În după-amiaza zilei de marţi, 10 mai a.c., episcopii au fost primiţi de preşedintele României, domnul Klaus Werner Iohannis. În seara aceleiaşi zile, episcopii au celebrat împreună Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în Catedrala greco-catolică „Sfântul Vasile cel Mare” din Bucureşti, iar apoi au fost primiţi de Nunţiul Apostolic la sediul Nunţiaturii. Conform statutului, preşedinţia Conferinţei este preluată de Eminenţa Sa Cardinalul Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, iar ca vicepreşedinte a fost ales Arhiepiscopul Mitropolit de Bucureşti, Înalt Preasfinţitul Ioan Robu, pentru un mandat de trei ani. De asemenea, a fost ales un nou Consiliu permanent,

format din Cardinalul Lucian Mureşan, Înalt Preasfinţitul Ioan Robu, Preasfinţitul László Böcskei – Episcop romano-catolic de Oradea, şi Preasfinţitul Vasile Bizău – Episcop greco-catolic de Maramureş. S-a stabilit ca următoarea sesiune ordinară a Conferinţei Episcopilor Catolici din România să se desfăşoare la Oradea, la sediul Episcopiei Romano-Catolice, în perioada 26-28 septembrie a.c. Pr. Francisc Ungureanu Secretar general

ÎNTRU MULŢI ANI, PREAFERICITE PĂRINTE! În 23 mai a.c., Preafericitul Părinte Cardinal LUCIAN MUREŞAN, Arhiepiscopul Major al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, a împlinit binecuvântata vârstă de 85 de ani. Îi dorim Preafericirii Sale multă sănătate întru plinătate de haruri şi rodnică păstorire a turmei încredinţată de Domnul Isus Hristos!

Pe Stăpânul şi Arhiereul nostru, Doamne, îl păzeşte! Întru mulţi ani, Stăpâne! Via]a Cre}tin@ nr. 5/2016

21


Info

Invitaţie la Pelerinajul Milostivirii la Mănăstirea „Coborârea Spiritului Sfânt” din Molişet Papa Francisc, prin bula „Misericordiae Vultus”, de convocare a Anului Sfânt al Milostivirii, a cerut ca, în timpul acestui an, să se deschidă Porţi Sfinte în fiecare Biserică particulară, în catedrale, biserici cu semnificaţie specială şi sanctuare. Prin grija Preasfinţiei Sale Florentin, şi la Mănăstirea din Molişet, a Ordinului Sfântului Vasile cel Mare, s-a deschis o Poarta Sfântă a Milostivirii ce-i aşteaptă pe toţi pelerinii care, atinşi în inimă de har, caută calea convertirii, pentru ca, trecându-i pragul, să poată experimenta iubirea lui Dumnezeu care consolează, care iartă şi dăruieşte speranţă. Chemarea Sfântului Părinte pentru toţi credincioşii este ca, în acest An Sfânt, să trăiască un moment special de har, făcând un pelerinaj la un loc unde este deschisă Poarta Milostivirii: „Pelerinajul este un semn special în Anul Sfânt, pentru că este icoană a drumului pe care fiecare persoană îl parcurge în existenţa sa. (…) Şi pentru a

ajunge la Poarta Sfântă la Roma sau în orice alt loc, fiecare va trebui să facă, după propriile forţe, un pelerinaj. El va fi un semn al faptului că şi milostivirea este o ţintă la care trebuie să se ajungă şi care cere angajare şi jertfă. Aşadar, pelerinajul să fie stimulent la convertire: trecând prin Poarta Sfântă ne vom lăsa îmbrăţişaţi de milostivirea lui Dumnezeu şi ne vom angaja să fim milostivi cu alţii, aşa cum Tatăl este cu noi. Domnul Isus ne indică etapele pelerinajului prin care este posibil să ajungem la această ţintă: «Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu condamnaţi şi nu veţi fi condamnaţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi; daţi şi vi se va da; o măsură bună, îndesată, scuturată şi cu vârf vi se va turna în poală, căci cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura şi vouă» (Lc 6,37-38)” (Misericordiae Vultus, 14). În spiritul îndemnului Papei Francisc, călugării bazilieni îi invită pe credincioşii Bisericii noastre, împreună cu păstorii lor, să facă un Pelerinaj al Milostivirii la Mănăstirea „Coborârea Spiritului Sfânt” din Molişet (Bistriţa-Năsăud), cu ocazia

22

Via]a Cre}tin@ nr. 5/2016

serbării hramului, duminică, 26 iunie a.c. Pentru ca iertarea să poată ajunge la toţi şi chemarea la experimentarea milostivirii să nu lase pe nimeni indiferent, să punem din nou în centru, cu convingere, Sacramentul Spovezii, care ne permite să atingem cu mâna măreţia milostivirii. Apoi, cu sufletele împăcate, să participăm şi să celebrăm, de la ora 10.30, împreună cu Eparhul nostru Florentin, Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi să ne împărtăşim cu cinstitul Trup şi Sânge al Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. Apoi, toţi credincioşii care împlinesc condiţiile prescrise vor trece împreună cu Episcopul şi clerul prin Poarta Sfântă, iar după recitarea rugăciunilor la intenţia Papei vor primi binecuvântarea şi Indulgenţa plenară. Referitor la Indulgenţa plenară, Papa Francisc spunea: „În Anul Sfânt al Milostivirii, ea capătă o importanţă deosebită. Iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele noastre nu are margini. Ştim că suntem chemaţi la desăvârşire (cf. Mt 5,48), dar simţim puternic povara păcatului. În timp ce percepem puterea harului care ne transformă, experimentăm şi forţa păcatului care ne condiţionează. În pofida iertării, în viaţa noastră purtăm contradicţiile care sunt consecinţa păcatelor noastre. În Sacramentul Spovezii, Dumnezeu iartă păcatele, care sunt cu adevărat şterse; şi totuşi, amprenta negativă pe care păcatele le-au lăsat în comportamentele şi în gândurile noastre rămâne. Însă, milostivirea lui Dumnezeu este mai puternică şi decât aceasta. Ea devine indulgenţă a Tatălui, care, prin Mireasa lui Hristos, ajunge la păcătosul iertat şi îl eliberează de orice reziduu al consecinţei păcatului, ajutându-l să acţioneze cu caritate, mai degrabă să crească în iubire decât să recadă în păcat. Biserica trăieşte comuniunea sfinţilor. În Euharistie, această comuniune, care este dar al lui Dumnezeu, se realizează ca unire spirituală care ne leagă, pe noi cei care credem, cu sfinţii şi cu fericiţii, al căror număr este necuprins (cf. Ap 7,4). Sfinţenia lor vine în ajutorul fragilităţii noastre şi, astfel, maica Biserică este capabilă cu rugăciunea şi cu viaţa sa să vină în întâmpinarea slăbiciunii unora cu sfinţenia altora. Să trăim intens jubileul, cerând Tatălui iertarea păcatelor şi extinderea indulgenţei Sale milostive” (Misericordiae Vultus, 22). Vă aşteptăm cu mult drag în pelerinaj la Sfânta Mănăstire, pentru ca, sub dulceaţa privirii Maicii Milostivirii, să putem redescoperi cu toţii bucuria duioşiei lui Dumnezeu. Călugării bazilieni prin Ieromonah Ioan Laurian Daboc, OSBM


Libr@ria “Via]a Cre}tin@”

Via]a Cre}tin@

Piaţa Cipariu f.n., Telefon: 0735 848 889

Publicaţie lunară a Eparhiei Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Cluj-Gherla

Fondator: Pr. Vasile CHINDRIŞ Preşedinte: Preasfinţia Sa Florentin CRIHĂLMEANU Director: Pr. Daniel AVRAM Redactor: Alexandru PINTELEI Tehnoredactor: Valerian SUSAN Adresa revistei: Str. Moţilor nr. 26, cod 400001 Cluj-Napoca, jud. Cluj telefon: 0264-439018 int 111, 0729884889, 0729852875 e-mail: viata.crestina@gmail.com www.viata-crestina.ro

ORAR: luni-vineri: 9.00-15.00, sâmbătă: închis, duminică: 9.30-13.00

ISSN: 1223-4281 Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Manuscrisele şi documentele nepublicate, expediate pe adresa redacţiei din iniţiativa autorilor, nu se restituie.

Poşta redacţiei

.

Dragi cititori, prin intermediul acestei rubrici ne puteţi pune întrebări din orice domeniu teologic, urmând ca noi să vă răspundem în următoarele numere ale revistei. Întrebările, propunerile, criticile dumneavoastră le aşteptăm pe adresa: Revista “Viaţa Creştină”, Str. Moţilor nr. 26, cod 400001, Cluj-Napoca, jud. Cluj, sau prin e-mail: viata.crestina@gmail.com

ABONAMENTELE se pot efectua direct la sediul redacţiei (Str. Moţilor nr. 26), la Librăria „Viaţa Creştină” (Piaţa Cipariu, în incinta Catedralei greco-catolice în construcţie), prin virament bancar pe adresa: Episcopia Română Unită Cluj, Str. Moţilor nr. 26, 400001 Cluj-Napoca, judeţul Cluj, (CIF 4288365), în contul nr. RO93BACX0000003005881009, deschis la Banca Unicredit Ţiriac Cluj, cu menţiunea abonament „Viaţa Creştină”, sau prin mandat poştal pe adresa: Pintelei Alexandru, Episcopia Română Unită Cluj, Str. Moţilor nr. 26, 400001 Cluj-Napoca (doar pentru abonamentele individuale). Pentru orice sesizare privind abonamentele, vă rugăm să contactaţi redacţia: tel. 0264-439.018 int. 111 sau 0729.852.875, de luni până vineri, între orele 9.00-17.00, sau accesând site-ul www.viata-crestina.ro. Preţul unui abonament pe anul 2016 este de 24,00 lei (pentru străinătate - 45 euro). Via]a Cre}tin@ nr. 5/2016

23

Mai 2016  

Numărul din Viața Creștină pe luna mai 2016.

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you