Octombrie 2016

SERIE NOUÃ ANUL XXVII NR. 10 (452) OCTOMBRIE 2016 2,00 LEI

„Sa fim cu toþii, în virtutea Botezului nostru, discipoli misionari, pentru a duce mesajul mântuirii la întreaga familie umanã!”

PAPA FRANCISC Ziua Mondialã a Misiunilor 2016

Din sumar:

Pelerinaje de toamnă

Reper de viaţă creştină

Devenim ceea ce ascultăm ... pag. 4

Din viaţa Eparhiei

Sfinţirea bisericii greco-catolice din cartierul clujean Mărăşti pag. 5

AGRU

O circulară inedită pag. 8

Creştinul azi

Firele pag. 14

Rozariul, o rugăciune care trebuie reînsufleţită în Biserică

pag. 16 Anul Sfânt al Milostivirii

Sfinţii – apostoli ai milostivirii pag. 18

2

Via]a Cre}tin@ nr. 10/2016

Trecând în revistă filele lunii octombrie, ce zboară precum frunzele acestei toamne friguroase şi ploioase, avem parcă mai profund conştiinţa trecerii, a trecerii ireversibile a timpului, dar şi a trecerii noastre prin această lume. Suntem cu adevărat pelerini, mereu pe cale, continuând lucrări începute şi pregătind noi acţiuni pastorale, de educare-formare sau structural-organizatorice.

Ne-am bucurat alături de numeroşi credincioşi la consacrarea noului lăcaş de cult purtând hramul Buneivestiri, din cartierul clujean Mărăşti, care-şi deschide porţile tuturor creştinilor din zonă.

Am ascultat cuvintele înţelepte ale iluştrilor invitaţi la simpozionul internaţional „Milostivi asemenea Tatălui”, găzduit de Aula Magna a Universităţii Babeş-Bolyai.

Am „întinerit” împreună cu şcolarii şi studenţii prezenţi în număr mare la Întâlnirea Eparhială a Tinerilor, organizată de ASTRU la Sângeorz-Băi.

Ne-am rugat în această „lună a Rozariului”, în care Măicuţa Sfântă ne-a chemat în două locuri de pelerinaj de renume mondial. Mai întâi în Polonia, la Cracovia şi Czestochowa, pentru un timp de reculegere, rugăciune şi vizite la sanctuare împreună cu membri ai Consiliului consilierilor eparhiali, iar apoi, în Portugalia, la Fatima, pentru Întâlnirea anuală a episcopilor catolici orientali, ocazie de revedere sau cunoaştere cu cei peste 90 de participanţi la acest moment de reflecţie şi rugăciune comună.

Fatima rămâne un loc de pelerinaj mondial, care adună anual la picioarele Preasfintei Fecioare Maria, „Doamna noastră a Rozariului”, peste patru milioane de pelerini. Răsună şi astăzi pentru noi toţi cuvintele Preasfintei Fecioare Maria care-i invita pe cei trei păstoraşi, Lucia, Francisco şi Jacinta, la rostirea rugăciunii Rozariului, la penitenţă pentru păcătoşi şi la rugăciune pentru pace. Clopotele Basilicii din Fatima cheamă zilnic la rugăciune pentru toţi aceia ce suferă din cauza războiului, a violenţei, a traficului de fiinţe umane şi alte realităţi dureroase care creează atâtea drame şi dezbinări în familii şi societate.

Tema grijii pastorale faţă de migranţii şi refugiaţii catolici orientali rămâne ca problemă importantă pentru Biserica de astăzi. Aceasta ne aminteşte, deopotrivă, că suntem şi noi migranţi, în drum spre patria cerească, refugiaţi doar pentru perioada vieţii aici, pe pământ, dar păstrând mereu gândul întoarcerii la locul fericirii veşnice.

Să o rugăm pe Preasfânta Fecioară Maria, Mărita Doamna noastră şi Regina Rozariului de la Czestochowa, Fatima, Lourdes, Cacica, Radna ... şi Nicula, să ne mijlocească harul de a rămâne perseverenţi pe calea cea bună, în pelerinajul nostru pământesc, pentru ca, la ceasul rânduit, să ne bucurăm şi de răsplata fericirii celor care şi-au „păzit credinţa”, spunând cu Sfântul Apostol Pavel: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit!” (2 Tim 4,7). † Florentin CRIHĂLMEANU Episcop Eparhial de Cluj-Gherla

Sfântul Scaun

Timp de misiune, timp de curaj În cuvântul rostit înainte de rugăciunea „Angelus”, duminică, 23 octombrie a.c. – dată când s-a celebrat cea de-a 90-a Zi Mondială a Misiunilor –, Sfântul Părinte Francisc a accentuat nevoia vestirii cu curaj a Evangheliei în lumea plină de provocări în care trăim. Totodată, a făcut apel la solidaritate cu locuitorii din Mosul, Irak, unde recentele violenţe n-au cruţat nici copiii nevinovaţi.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

A doua lectură de la liturgia de astăzi ne prezintă îndemnul Sfântului Pavel adresat lui Timotei, colaborator şi fiu preaiubit al său, în care evocă propria existenţă de apostol consacrat total misiunii (cf. 2Tim 4,6-8.16-18). Văzând de acum apropiat sfârşitul drumului său pământesc, îl descrie cu referinţă la trei perioade: prezentul, trecutul, viitorul.

Prezentul îl indică prin metafora jertfei: „eu sunt deja oferit ca jertfă” (v. 6). Cât priveşte trecutul, Pavel prezintă viaţa sa cu imaginile „luptei bune” şi a „alergării” unui om care a fost coerent cu propriile angajamente şi cu propriile responsabilităţi (cf. v. 7); prin urmare, pentru viitor se încrede în recunoaşterea din partea lui Dumnezeu, care este „judecătorul cel drept” (v. 8). Însă misiunea lui Pavel a fost rodnică, dreaptă şi fidelă numai mulţumită apropierii şi forţei Domnului, care a făcut din el un vestitor al Evangheliei la toate popoarele. Iată expresia sa: „Domnul mi-a fost alături şi m-a întărit, pentru ca predicarea să se împlinească prin mine şi să o audă toate popoarele” (v. 17). În această relatare autobiografică a Sfântului Pavel se oglindeşte Biserica, în special astăzi, când sărbătorim Ziua Mondială a Misiunilor, a cărei temă este „Biserica misionară, martoră a milostivirii”. În Pavel, comunitatea creştină îşi are modelul său, în convingerea că prezenţa Domnului aduce desăvârşire muncii apostolice şi operei de evanghelizare.

Experienţa „apostolului neamurilor” ne aminteşte că trebuie să ne angajăm în activităţile pastorale şi misionare, pe de o parte, ca şi cum rezultatul ar depinde de eforturile noastre, cu spiritul de sacrificiu al atletului care nu se opreşte nici măcar în faţa înfrângerilor; însă, pe de altă parte, ştiind că adevăratul succes al misiunii noastre este dar al harului: Spiritul Sfânt e cel care face să rodească misiunea Bisericii în lume.

Astăzi este timp de misiune şi este timp de curaj!

Curaj de a întări paşii şovăielnici, de a relua spiritul de dăruire pentru Evanghelie, de a redobândi încredere în forţa pe care misiunea o poartă cu sine.

Este timp de curaj, chiar dacă a avea curaj nu înseamnă a avea garanţia succesului. Ne este cerut curaj pentru a lupta, nu în mod necesar pentru a învinge; pentru a vesti, nu în mod necesar pentru a converti. Ne este cerut curaj pentru a fi alternativi lumii, însă fără a deveni vreodată polemici sau agresivi. Ne este cerut curaj pentru a ne deschide tuturor, fără a diminua vreodată fermitatea şi unicitatea lui Hristos, singurul Mântuitor. Ne este cerut curaj pentru a rezista în faţa necredinţei, fără a deveni aroganţi. Ne este cerut şi curajul vameşului din evanghelia de astăzi [ritul latin - n.n.], care, cu umilinţă, nu îndrăznea nici măcar să-şi ridice ochii spre cer, ci îşi bătea pieptul spunând: „Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul!”. Astăzi este timp de curaj! Astăzi este nevoie de curaj!

Fecioara Maria, model al Bisericii în misiune şi ascultătoare fidelă faţă de Spiritul Sfânt, să ne ajute să fim cu toţii, în virtutea Botezului nostru, discipoli misionari, pentru a duce mesajul mântuirii la întreaga familie umană!

După „Angelus”, Sfântul Părinte a spus: În aceste ore dramatice, sunt aproape de întreaga populaţie din Irak, îndeosebi de cea din oraşul Mosul.

Sufletele noastre sunt zdruncinate de actele feroce de violenţă care de prea mult timp se comit împotriva cetăţenilor nevinovaţi, fie musulmani, fie creştini, fie aparţinători ai altor etnii şi religii. Am fost îndurerat auzind ştirile despre uciderea cu sânge rece a numeroşi fii din acea iubită ţară, între care şi atâţia copii. Această cruzime ne face să plângem, lăsându-ne fără glas. Cuvântul de solidaritate este însoţit de asigurarea rugăciunilor mele pentru ca Irakul, deşi aşa de lovit, să fie puternic în speranţa de a putea merge spre un viitor de siguranţă, de reconciliere şi de pace. Pentru aceasta, vă cer vouă, tuturor, să vă uniţi cu rugăciunea mea. (magisteriu.ro) Via]a Cre}tin@ nr. 10/2016

3

Reper de viaţă creştină

Aceasta-i una dintre concluziile fundamentale ce se desprind din aprofundarea spirituală propusă de către părintele iezuit Silvano Fausti la Evanghelia după Marcu [Aminteşte-ţi şi istoriseşte Evanghelia, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca 2016] şi, mai precis, se regăseşte ca atare în prezentarea mesajului în context, ce se referă la minunea vindecării de către Isus a unui surdo-mut din ţinutul Decapole (Mc 7,31-37). Am ales-o ca subiect principal al acestui articol, din următoarele raţiuni: 1) Trendul societăţii actuale este de a deţine, prin intermediul mijloacelor ultramoderne de comunicare, o tot mai mare cantitate de informaţie actualizată, ceea ce determină o goană neîncetată după tot ceea ce poate reprezenta „noutate”; nu se mai ţine prea mult cont de sursa care produce şi transmite informaţia, ci de cât e ea de updatată, iar rezultatul este adesea o informare superficială, dacă nu chiar o dezinformare. 2) De foarte multe ori, din nefericire, noi, creştinii, devenim neatenţi faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi mult prea preocupaţi de alte cuvinte ce nu fac bine sufletului, ci, mai degrabă, critică, înjosesc şi bârfesc. Aşadar, pentru a nu rămâne în superficialităţi mondene şi nici în bârfe

degradante, vă propun, în rândurile de mai jos, să redescoperim importanţa ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu.

Dintre foarte multele locuri din Sfânta Scriptură în care se aminteşte despre importanţa ascultării din partea omului de Cuvântul lui Dumnezeu, vă propun să ne oprim la doar câteva. În primul rând şi fără nicio zăbavă, creştinul e chemat să-şi orienteze fiinţa întreagă spre Cuvântul întrupat al Tatălui, Isus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, Cuvânt care dintru început era la Dumnezeu şi „Cuvântul Dumnezeu era” (In 1,1). La momentul schimbării la faţă a lui Isus, pe muntele Taborului, se aude din cer vocea Tatălui care proclamă: „Acesta este Fiul Meu cel iubit în care am binevoit; de Acesta să ascultaţi” (Mt 17, 5). În consecinţă, a asculta de Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă în mod foarte concret a asculta de Isus, adică a primi ca normă principală de viaţă cuvintele şi exemplul de viaţă ale Mântuitorului Isus Hristos, aşa cum sunt ele transmise prin Sfânta Scriptură şi Sfânta

4

Via]a Cre}tin@ nr. 10/2016

Tradiţie. Aici e foarte important de reţinut că eficienţa cuvintelor rostite de Isus este şi astăzi aceeaşi cu cea din momentul însuşi în care ele au fost spuse. Cuvântul lui Isus este la fel de puternic şi azi ca atunci. Dacă atunci, mulţi dintre cei care L-au ascultat s-au lăsat transformaţi şi vindecaţi, la fel şi astăzi, cei ce-l primesc şi-l ascultă cu aceeaşi credinţă vor fi şi ei preschimbaţi şi tămăduiţi. Însuşi Mântuitorul Hristos ne asigură de eficienţa ascultării faţă de cuvântul Său: „Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (In 5,24).

Un alt moment luminos în care se revelează puterea lucrătoare a Cuvântului lui Dumnezeu este Bunavestire. Când arhanghelul Gabriel îi aduce vestea cea bună că ea, Maria, Îl va purta în pântecele ei pe Fiul lui Dumnezeu, aceasta îi răspunde spunând: „Iată, slujitoarea Domnului. Fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38). Adică Maria acceptă ca totul în existenţa sa să se împlinească după voinţa lui Dumnezeu, aşa precum arhanghelul i-o revelează prin cuvintele lui. Este extraordinară smerenia Mariei, dar la fel de impresionantă este şi eficienţa Cuvântului, căci, din acel moment, Cuvântul veşnic şi de necuprins se lasă cuprins, din iubire pentru Adam cel căzut, de sânul preacurat al Fecioarei. Nu după multă vreme, când Isus era de doisprezece ani şi după trei zile de căutări părinţii Lui L-au regăsit în templu, în mijlocul învăţătorilor Legii, evanghelistul Luca notează că, venind împreună cu ei la Nazaret, le era supus, iar Maria „păstra toate aceste lucruri în inima ei” (2,51). A purta cuvintele şi faptele Mântuitorului în inimă reprezintă atât ascultarea de Dumnezeu – Maria are aceeaşi atitudine de ascultare ca la Bunavestire –, cât şi asigurarea că de acolo forţa lor transformatoare se va revărsa peste întreaga viaţă. Aşa precum Fecioara Maria, primind Cuvântul în inima ei, a devenit Născătoare de Dumnezeu, la fel, ne spune Isus, „cel ce va face voia lui Dumnezeu, acela este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea” (Mc 3,35). A asculta de cuvântul lui Isus înseamnă, de fapt, a face voinţa lui Dumnezeu. „Mare şi minunată este puterea Cuvântului! Ascultarea faţă de Isus, Cuvântul Tatălui, ne face fii ca şi El, adică fraţii şi surorile Lui. Cine Îl ascultă (...) participă misterios la însăşi maternitatea Mariei, care L-a adus pe lume pentru lume” [S. Fausti, op.cit., p.159].

Concluzia care se impune, la capătul acestor scurte consideraţii, nu e alta decât repetata chemare a Domnului de a-I asculta cuvântul. În felul acesta se împlineşte rostul vieţii noastre: fii ai Tatălui ceresc prin Fiul şi, implicit, fraţi cu ceilalţi oameni. Într-o lume saturată de felurite cuvinte şi imagini prefabricate, avem nevoie de unicul Cuvânt şi unica Icoană a Tatălui, adică de Isus Hristos, singurul capabil să desăvârşească în bine devenirea noastră.

Pr. Daniel AVRAM

Din viaţa Eparhiei

Sfinţirea bisericii greco-catolice din cartierul clujean Mărăşti Duminică, 2 octombrie a.c., a fost o zi de mare bucurie pentru comunitatea greco-catolică din cartierul clujean Mărăşti, prin sfinţirea, de către Ierarhul de Cluj-Gherla, a noii biserici parohiale, având hramul „Bunavestire”. În ziua însorită de toamnă, lumina binecuvântării bisericii de zid s-a revărsat peste Biserica vie – mulţimea celor peste

1.000 de credincioşi clujeni şi din alte protopopiate, sosiţi să-L preamărească pe Dumnezeu împreună cu credincioşii din parohia Mărăşti şi cu preoţii lor, pr. paroh Grigore Ciupe şi pr. Dan Nicula.

Au participat părinţi şi fraţi bazilieni, surori baziliene, surori din Congregaţia Surorilor Maicii Domnului, din Congregaţia Sfântului Iosif al Apariţiei şi din alte ordine şi congregaţii de viaţă consacrată. De asemenea, au fost prezenţi preoţi din Biserica Ortodoxă: pr. Mihai Colţ, pr. Gavrilă Şteţco şi pr. Iosif Chertes, precum şi prefectul judeţului Cluj, dl. Gheorghe Vuşcan. În prima parte a programului, în prezenţa mai multor zeci de preoţi – între care Mons. Mihai Todea, vicar general, pr. Anton Crişan, vicar cu preoţii, pr.

Ioan Mătieş, vicar cu laicii, pr. Traian Coste-Deak, vicar judecătoresc, pr. Cristian Sabău, protopop de Cluj I, alţi protopopi şi consilieri eparhiali: pr. Daniel Avram, pr. Cristian David, pr. Călin Sechelea ş.a. – şi cu participarea studenţilor Seminarului Teologic Eparhial „Sfântul Ioan Evanghelistul”, s-a oficiat ceremonia sfinţirii noului lăcaş.

Pr. paroh a dat citire hrisovului, care apoi a fost semnat, depus şi sigilat în masa altarului, împreună cu moaşte ale Sfântului martir Dumitru şi ale Fericitului martir Vladimir Ghika. În continuare, Preasfinţia Sa Florentin a binecuvântat exteriorul bisericii, după care s-a sfinţit masa altarului şi interiorul noului lăcaş de rugăciune, fiecare moment al ceremoniei fiind descris şi explicat de către pr. Daniel Avram.

Acestea fiind săvârşite, a urmat celebrarea Sfintei Liturghii la altarul amenajat la intrarea în biserică.

Răspunsurile liturgice au fost oferite de corul „Angeli” al bisericii „Ioan Bob”, dirijat de prof.

Angela David.

După Sfânta Liturghie, într-un scurt istoric al parohiei, pr. Grigore Ciupe a reamintit anii de început, 1990-1996, când, prin strădania unor vrednici credincioşi şi cu sprijinul călugărilor bazilieni, parohia a fost reînfiinţată şi s-a propus ridicarea unei biserici; a urmat, în februarie 1999, hirotonirea sa ca preot, încredinţându-i-se păstorirea parohiei Mărăşti, deci şi responsabilitatea construirii bisericii: „După obţinerea locului, în 29 august 1999 s-a sfinţit piatra de temelie, printr-o Liturghie solemnă oficiată de către pr. Tertulian Langa, celebrant principal, alături de care s-au aflat pr. Silvestru Augustin Prunduş, pr. Grigore Arieşan, pr. Dumitru Suciu, pr. Ioan Andreica, pr. Ioan Mătieş, în prezenţa unei mari mulţimi de credincioşi.

Un alt pas important în dezvoltarea parohiei Mărăşti a fost deschiderea unei capele pe terenul concesionat (un fost atelier de tâmplărie). Banii pentru capelă, oferiţi de pr. Arieşan, au fost adunaţi de la credincioşi în perioada Bobotezei. Prima Sfântă Liturghie a fost celebrată aici de „Bunavestire”, în anul 2000, an în care au început şi lucrările de construcţie.

Banii necesari au fost primiţi de la Fundaţia Renovabis şi Fundaţia Kirche in Not din Germania, cu care am reuşit să finalizăm demisolul. Cel care ne-a ajutat la întocmirea dosarului de finanţare a fost dl. ing. Sabău, tatăl actualului protopop de Cluj I, pr.

Cristian Sabău – care, atunci, în calitate de vicar general al Mitropoliei Blajului, ne-a susţinut cauza în discuţiile cu cele două fundaţii. Alături de ele am

fost ajutaţi de Conferinţa Episcopală din SUA, Arhiepiscopia de Meinz (Germania), Secretariatul de Stat pentru Culte, Consiliul Local şi Primăria Municipiului Cluj-Napoca, Consiliul Judeţean Cluj şi de către bunii noştri credincioşi. După 16 ani, vedem rezultatul muncii noastre, această biserică, astăzi sfinţită. Îi mulţumesc Bunului Dumnezeu care ne-a sprijinit şi ne-a ajutat să ajungem până aici. Doresc ca acest lăcaş de închinare să fie spre preamărirea lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor”. (Biroul de Presă) Via]a Cre}tin@ nr. 10/2016

5

Din viaţa Eparhiei

În perioada 4-7 octombrie a.c., Preasfinţia Sa Florentin Crihălmeanu împreună cu membrii Curiei Eparhiale au făcut un pelerinaj în Polonia, sub semnul Anului Milostivirii în Biserica Catolică. Scopul pelerinajului a fost de a răspunde îndemnului Papei Francisc pentru acest Jubileu, precum şi de a cere pentru Eparhia de Cluj-Gherla mijlocirea marilor sfinţi ai milostivirii, Sfânta Faustina Kowalska şi Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, păşind pe urmele lor, celebrând Sfinte Liturghii în sanctuare reprezentative, meditând cuvântul lui Dumnezeu în lumina spiritualităţii lor. În prima zi, marţi, 4 octombrie, pelerinii români s-au aflat în Cracovia. Aici au vizitat Sanctuarul Milostivirii Divine din Lagiewniki, unde au celebrat Sfânta Liturghie şi au venerat moaştele Sfintei Faustina Kowalska – numită şi apostolul milostivirii –, apoi au vizitat Sanctuarul Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea, Castelul Wawel, Catedrala „Sfânta Maria” şi au admirat frumuseţea centrului istoric al Cracoviei.

Despre ziua următoare, miercuri, 5 octombrie, Preasfinţia Sa Florentin ne-a relatat: „Am început ziua cu o rugăciune în capela mică a Mănăstirii Salvatorienilor, iar după micul dejun am plecat cu maşinile spre Częstochowa. Am celebrat Sfânta Liturghie la ora 13.15, în capela «Sfântul Pavel» din

cadrul complexului mănăstiresc. După prânz ne-am îndreptat spre parohia Świątniki Górne, unde am fost găzduiţi în această vară, cu prilejul participării la ZMT Cracovia. Am făcut un schimb de cadouri şi, apoi, un moment de rugăciune şi mulţumire în biserica parohială.

Chiar dacă atmosfera exterioară era aproape de iarnă, cu ploaie, vânt şi temperaturi joase, importantă a fost temperatura sufletelor noastre, încălzită de privirea blândă şi ocrotitoare a Maicii Sfinte, aşa cum

6

Via]a Cre}tin@ nr. 10/2016

frumos au răsunat cuvintele unui imn marian: «Maria, întoarce-ţi privirea spre noi, noi, fiii tăi...»”. În dimineaţa următoare, joi, 6 octombrie, Ierarhul de Cluj-Gherla împreună cu preoţii vicari şi consilierii eparhiali au fost primiţi în audienţă, la Curia Arhiepiscopală din Cracovia, de către Eminenţa Sa Cardinalul Stanislav Dziwisz, cel care, timp de aproape 40 de ani, a fost secretar personal şi colaborator apropiat al Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea: „După momentele introductive am fost invitaţi să luăm loc în sălile de audienţă, frumos ornate cu chipurile episcopilor Arhidiecezei de Cracovia, între care ne-a atras atenţia portretul Sfântului Ioan Paul al II-lea.

Dezvăluindu-ne anumite aspecte organizatorice ale ZMT 2016, Eminenţa Sa ne-a întrebat dacă, din perspectiva noastră, acest mare eveniment din viaţa Bisericii a fost într-adevăr bine organizat şi bine primit de către tineri. I-am răspuns pozitiv, după care ne-a întrebat: «Aţi simţit prezenţa Sfântului Ioan Paul al II-lea?», la care i-am răspuns şi de această dată pozitiv; apoi, cu emoţie, ne-a mărturisit: «Şi eu am simţit foarte prezent spiritul Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea la această întâlnire a tinerilor!».

Având în vedere că suntem dintr-o Biserică de rit oriental, în discuţiile ce au urmat, Eminenţa Sa a abordat şi câteva probleme ecumenice. În acest context, ne-a făcut câteva dezvăluiri frumoase şi onorante pentru Biserica noastră. În primul rând, ne-a spus că Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea ţinea foarte mult la Bisericile Orientale şi, de multe ori, din acest motiv avea de luptat chiar cu persoane din Curia Romană.

Pentru a ilustra această afirmaţie, şi-a reamintit cum, atunci când unul dintre interlocutorii săi i-a cerut să fie mai tranşant cu Bisericile Catolice Orientale, Papa Ioan Paul al II-lea a oferit un răspuns foarte edificator, spunând: «Trebuie să fim fideli faţă de aceste Biserici, cel puţin la fel cum au fost şi ei fideli Scaunului Romei», referindu-se la episcopii martiri şi la mărturisitorii credinţei.

La încheierea discuţiilor am făcut un schimb de cadouri, oferindu-i Eminenţei Sale o frumoasă cruce cu icoana Mântuitorului şi volumul în limba franceză «Catolicism şi comunism în România, 1946-1955, o perspectivă diplomatică franceză», a istoricului George Cipăianu. Totodată, am lăsat o imagine cu episcopii a căror proces de beatificare se află în curs, alături de o trăistuţă tradiţională maramureşeană. Eminenţa Sa ne-a dăruit, ca răspuns, o stolă foarte frumoasă, brodată cu emblema Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea şi cu chipul Preasfintei Fecioare Maria. De asemenea, ne-a oferit rozarii şi medalia Întâlnirii Mondiale a Tineretului de la Cracovia, precum şi

Din viaţa Eparhiei imagini cu Papa Francisc. Am cântat apoi împreună rugăciunea Tatăl nostru şi am cerut binecuvântare din partea Arhiepiscopului de Cracovia. Înainte de a ne despărţi am adresat Eminenţei Sale o rugăminte: l-am întrebat dacă ne-ar putea face marele dar de a ne oferi relicve ale Sfântului Ioan Paul al II-lea. Ascultând solicitarea noastră, s-a gândit puţin

şi apoi ne-a spus: «Sigur, vă pot oferi, cu multă bucurie!». A ieşit din încăpere şi, după câteva minute, ne-a invitat în capela complexului Curiei Arhiepiscopale. Am intrat cu toţii în capelă, unde Eminenţa Sa ne-a spus: «În această capelă a fost hirotonit preot Sfântul Ioan Paul al II-lea, la data de 1 noiembrie 1946. Aici se ruga ore întregi, de multe ori se ruga întins pe pardoseală. Aici, pe măsuţa de lângă altar, îşi scria predicile sau mesajele pastorale, în prezenţa Sfântului Sacrament». În timp ce ne aflam în această capelă, a venit secretarul şi ne-a adus o mostranţă cu o mică statuetă a Sfântului Ioan Paul al II-lea, care deasupra ei avea o cruce, iar în centrul acestei cruci erau relicve ale Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea; am primit, de asemenea, un atestat referitor la aceste relicve.

Ne-am bucurat cu toţii foarte mult de acest mare dar. Ne-am despărţit de Eminenţa Sa, dar sufletele noastre au perceput prezenţa spirituală a Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea. I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru că a fost cu adevărat un moment de har şi de bucurie, am fost primiţi cu multă deschidere şi cu multă frăţietate în Hristos de către bunul Părinte Arhiepiscop al Cracoviei, Eminenţa Sa Cardinalul Stanislav Dziwisz.

Am continuat cu vizitarea Catedralei „Wawel”, în care, la 28 septembrie 1958, viitorul Papă Ioan Paul al II-lea a fost consacrat Episcop şi şi-a ales deviza totus tuus [al tău întru totul], urmând ca, ulterior, la 13 ianuarie 1964 să fie numit Arhiepiscop de Cracovia, iar la 26 iunie 1967 să fie făcut Cardinal.

Aşadar, după ce am avut onoarea de a vizita capela în care Ioan Paul al II-lea a fost hirotonit preot, ne-am bucurat să păşim, pe urmele sale, în această catedrală remarcabilă, o bijuterie a arhitecturii gotice, locul

încoronării regilor Poloniei, în care domină sarcofagul din argint, aflat pe altar, al Sfântului Stanislav. Aici, uneori, au loc momente de rugăciune ale Conferinţei Episcopale din Polonia. Am petrecut un moment de adoraţie în această catedrală, rugându-L pe Bunul Dumnezeu, prin mijlocirea Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea, să ia sub ocrotire Biserica noastră şi, de asemenea, să primească rugăciunile noastre cu privire la toate problemele, proiectele, idealurile pe care le avem”.

A urmat drumul la Wadowice, unde s-a celebrat Sfânta Liturghie în biserica „Neprihănita Zămislire a Sfintei Fecioare Maria”, iar apoi a fost vizitată casa memorială a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea, în care Karol Wojtyla a văzut lumina zilei la 18 mai 1920 şi în care a locuit până în 1938. Casa este transformată acum într-un muzeu cu sistem multimedia, în aşa fel încât se pot viziona atât obiecte, cât şi imagini din viaţa Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea. În biserica „Neprihănita Zămislire” a fost botezat la 20 iunie 1920, tot aici a primit Prima Sfântă Împărtăşanie, la vârsta de nouă ani, şi, de asemenea, s-a rugat mult în această biserică, în mod cu totul particular în faţa statuii Preasfintei Fecioare Maria. „Ne bucurăm că această zi a pelerinajului nostru în Polonia a fost cu totul dedicată Sfântului Ioan Paul al II-lea, pentru că Bunul Dumnezeu a permis să vedem casa în care s-a născut, biserica în care a fost botezat şi în care a primit Prima Împărtăşanie, capela în care a fost hirotonit preot şi catedrala în care a fost consacrat Episcop. Nu ne rămâne decât să-I mulţumim Domnului pentru toate harurile pe care le-am primit şi rămânem în suflete cu frumosul cuvânt, revelat din amintirea Cardinalului Dziwisz, cuvânt care ne-a atins pe toţi şi care vine de la Sfântul Ioan Paul al II-lea: «Trebuie să fim fideli faţă de aceste Biserici, cel puţin la fel cum au fost şi ei fideli Scaunului Romei»... Să rămânem cu toţii fideli Bisericii Romei şi unităţii, după acel frumos moto pe care Cardinalul nostru de venerată amintire, Iuliu Hossu, l-a rostit atunci când a fost ispitit să treacă la o altă confesiune, şi anume: «credinţa noastră este viaţa noastră»”.

După-amiaza de joi, 6 octombrie, a continuat cu vizitarea memorialului lagărului de concentrare Auschwitz-Birkenau, ilustrare impresionantă a prezenţei răului în lume, dar şi loc de martiriu şi de proclamare a credinţei în Dumnezeu prin sfinţii cunoscuţi şi necunoscuţi care au fost martirizaţi aici.

Peste tot, Episcopul de Cluj-Gherla şi membrii Curiei Eparhiale au purtat moaştele Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea, pe care le-au adus la Cluj-Napoca, vineri, 7 octombrie. Prin această preţioasă relicvă, marele Pontif, acum sfânt mijlocitor în faţa tronului ceresc, se întoarce în mod spiritual pentru a rămâne şi a binecuvânta România, Biserica Greco-Catolică Română şi, în mod particular, Eparhia de Cluj-Gherla. (Biroul de Presă) Via]a Cre}tin@ nr. 10/2016

7

AGRU

ASOCIAŢIA GENERALĂ A ROMÂNILOR UNIŢI, GRECO-CATOLICI AGRU

Documente

O circulară inedită –

act de curaj şi responsabilitate al Servului lui Dumnezeu, episcop Ioan Bălan în perioada de persecuţie a Bisericii În numărul de faţă al revistei vom prezenta o circulară inedită, care lasă să transpară fermitatea şi ataşamentul cu care episcopul de Lugoj, Ioan Bălan, şi-a apărat Biserica împotriva căreia fusese dată o sentinţă de moarte.

Iată contextul în care a fost trimisă circulara: Conform scenariului stalinist, care trebuia să ducă la „lichidarea” Bisericii Greco-Catolice din România, la sărbătorirea a 100 de ani de la Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, mitropolitul ortodox al Ardealului, Nicolae Bălan, a lansat către greco-catolici, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, o „caldă chemare, de părinte” pentru a se întoarce acasă[1]. La 6 iunie 1948, cu ocazia instalării sale canonice, patriarhul Justinian a lansat „către clerul greco-catolic [...] şi către românii greco-catolici” o „caldă rugăminte” de a întoarce credincioşia pe care încă o acordă cu supunere Romei către Biserica neamului nostru.[2] Aceste „chemări” nu ar fi avut nicio consecinţă dacă nu ar fi fost urmate zi de zi de o intensă şi crescândă propagandă împotriva Bisericii Române Unite, cu afirmaţii dintre cele mai calomnioase, ce trebuiau să inducă în rândurile preoţilor şi ale credincioşilor teama, descurajarea şi inutilitatea rezistenţei. În această situaţie, Episcopatul greco-catolic s-a întrunit în Conferinţă Episcopală la Oradea, la 17 iunie, şi a decis să emită o scrisoare colectivă adresată preoţilor şi credincioşilor, precum şi un memoriu adresat autorităţilor. În memoriu, episcopii „constată cu durere că împotriva Bisericii noastre s-a pornit, din partea Bisericii Ortodoxe, o acţiune cu gândul de a o desfiinţa. [...] Unele declaraţii semioficiale au stârnit anumite îngrijorări [...] dând prilej la greşită interpretare din partea unor organe subalterne. [...] Credem că ar fi o adevărată crimă a dezlănţui o luptă religioasă peste tot şi mai ales între fraţi.”[3] Simţind urgenţa momentului şi aşteptându-se ca apariţia scrisorii colective să fie împiedicată de către Securitate, episcopul Bălan nu a mai aşteptat şi a emis singur, şapte zile după Conferinţa Episcopală, circulara de faţă.

Pentru a ilustra mai bine pericolul care plana atunci asupra Bisericii, în afară de circulara însăşi, am adăugat două acte elocvente: unul emis de Episcopat, iar altul emis de viitoarea Securitate.

Circulara din 24 iunie 1948 a episcopului Ioan Bălan este un document de luptă. Este impresionantă invitaţia generală adresată, la sfârşitul textului, tuturor cititorilor: „Noi [...] iubim şi apărăm [Biserica] chiar cu preţul vieţii noastre.” Într-adevăr, Servul lui Dumnezeu, episcop Ioan Bălan a rămas pe această poziţie până la sfârşitul vieţii.

Pr. Cristian LANGA Emanuel COSMOVICI

Doc. 1 Conferinţa Episcopală din 17 iunie 1948 de la Oradea decide redactarea unei scrisori colective pentru deplina lămurire a preoţilor şi a credincioşilor cu privire la Unirea religioasă din 1700, în contextul campaniei de denigrare şi falsificare a actului Unirii (Arhiva Blajului, Dos. 3556/1948, ff. 4-9) PROCES VERBAL luat în conferinţa episcopească ţinută la Oradea, în ziua de 17 iunie 1948, sub prezidiul Înalt Preasfinţitului Dr. Valeriu Traian Frenţiu, Episcopul Orăzii şi seniorul corului episcopesc, fiind prezenţi Excelenţele Lor Preasfinţiţii Dr. Iuliu Hossu, Episcop de Cluj-Gherla,

Dr. Alexandru Rusu, Episcop al Maramureşului, Dr. Ioan Bălan, Episcop al Lugojului, Dr. Ioan Suciu Episcop, Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, Dr. Vasile Aftenie Episcop – vicar general [...].

(2) PS Suciu „face un raport amănunţit asupra serbărilor din 3/15 mai crt. de la Blaj, asupra discursului

1). Ziarul „Universul”, nr. 113, miercuri 19 mai 1948, pp. 1, 3. 2). Ziarul „Universul”, nr. 131, miercuri 9 iunie 1948, p. 3. 3). Arhiva Serviciului Judeţean Alba a Arhivelor Naţionale, fondul Mitropolia Română Unită Blaj, Acte înregistrate (în continuare: Arhiva Blajului), Dos. 3556/1948, ff. 13-15.

8

Via]a Cre}tin@ nr. 10/2016

AGRU IPS Mitropolit ortodox Nicolae Bălan al Ardealului, asupra atacurilor care, de atunci încoace, s-au făcut împotriva Bisericii Catolice, şi în special împotriva Bisericii Române Unite, cu ocaziunea alegerii şi instalării noului Patriarh ortodox al României, atât din partea lui, cât şi din partea d-lui Ministru al Cultelor, al căror ecou tot mai des se aude în diferitele articole ale ziarelor.

Pentru deplina lămurire a preoţilor şi credincioşilor noştri, cu prilejul împlinirii celor 250 de ani de la Sf. Unire, Episcopatul va da o scrisoare colectivă, cu a cărei

redactare este încredinţat Preasfinţitul Episcop Dr. Ioan Suciu, iar Preasfinţitul Dr. Iuliu Hossu va redacta adresele pe care Episcopatul, în faţa atacurilor ce ni s-au făcut şi continuă a ni se face, le va înainta [autorităţilor].” [...]

[Semnătură autografă:] † Valeriu Traian Frenţiu Episcop al Orăzii, Preşedinte [Semnătură autografă:] Vasile Barbul - notar

Doc. 2 Siguranţa (viitoarea Securitate) ordonă blocarea difuzării scrisorii colective a Episcopatului

(Bucureşti, Arhiva CNSAS, Dos. D 1222, vol. 2, f. 69) Faţă ce cele de mai sus, luaţi de îndată următoarele măsuri: INSPECTORATUL REGIONAL DE SIGURANŢĂ Şefii Serviciilor de Siguranţă în raza cărora se află ORADEA sedii episcopale greco-catolice vor intensifica acţiunea BIROUL I informativă la maximum, în scopul de a se putea afla Nr. 9503 S. din 19 Iunie 1948 data multiplicării acestei circulare.

Către După aceea, se vor lua măsuri discrete şi cu mult BIROUL DE SIGURANŢĂ MARGHITA tact pentru identificarea curierilor care vor transporta la parohii circulara şi confiscarea ei, raportându-ne Suntem informaţi din sursă sigură că cei 7 [corect 6] rezultatul. episcopi greco-catolici din Ardeal vor redacta în cursul Acolo unde nu sunt sedii episcopale, şefii zilelor ce urmează un memoriu către tot poporul Serviciilor de Siguranţă vor ţine contactul cu şefii greco-catolic în legătură cu situaţia Bisericii, răspun- Serviciilor de Siguranţă care au în raza lor sedii zând Guvernului, Ministrului Cultelor şi Patriarhului episcopale, pentru a identifica curierii şi a proceda în Justinian, de atitudinea pe care o ia Biserica Unită faţă consecinţă. [...] de tendinţele de a se uni cu ortodocşii. Şefii Serviciilor de Siguranţă şi a Birourilor de Această circulară, semnată de toţi episcopii, va fi mul- Siguranţă rămân personal răspunzători de executarea tiplicată la maşina de scris, fiecare episcop luându-şi întocmai şi la timp a prezentelor dispoziţiuni. angajamentul de a o multiplica în atâtea exemplare câte parohii există în dieceza sa, pentru a fi citite credincio- INSPECTOR GENERAL şilor în biserică în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră peste tot.

Circulara respectivă se va multiplica fără aproba- BIRTAŞ GAVRIL ŞEFUL BIROULUI I rea cenzurii şi va fi difuzată parohiilor în scopul de mai [Semnătură autografă şi ştampilă] Chestor Ion Olteanu sus, tot clandestin.

Doc. 3 Circulara din 24 iunie 1948 a episcopului Ioan Bălan adresată tuturor oficiilor vicariale şi protopopeşti din Eparhia de Lugoj, în care se explică ce a însemnat Unirea religioasă cu Roma din 1700 (Arhiva Eparhiei de Lugoj) Nr. 2200/1948 Nr. înregistrare la Protopopiatul Reşiţa: 43/1948 din 7.VII.1948 De câtăva vreme, prin gazete, prin şoapte spuse în taină şi chiar şi în adunări publice, anumite glasuri caută să ne rupă de Roma Sfântului Petru, ori mai bine zis încearcă să vadă cum ar fi primită de clerul şi poporul Bisericii Unite cu Roma o acţiune menită să rupă de centrul credinţei creştine pe preoţii şi credincioşii acestei Biserici. Se zvonesc planuri de desfiinţare pe cale politică a acestei Biserici şi de prigonire a celor ce nu-şi vor vinde credinţa.

După ce aceste zvonuri se răspândesc din mai multe părţi, Noi, Episcopii acestei sfinte Biserici, care

nu am fost puşi cârmuitori ai turmei Domnului nici de combinaţii politice, nici de dragul unor sisteme lumeşti, ci însuşi Spiritul Sfânt Ne-a pus Episcopi ca să cârmuim Biserica lui Dumnezeu, câştigată cu scump sângele Mântuitorului (Fapte 20,28), în conferinţa ce am avut-o la Oradea în ziua de 17.VI. a.c.

[1948], ne-am ocupat de această chestiune, pe care unii o agită mereu, şi am hotărât ca, după cum Sfântul Apostol Pavel a crezut că este dator să trimită un cuvânt de mângâiere creştinilor din Palestina (Evrei 13,22) care erau în perspectivă de a fi expuşi unor grele persecuţii, să Vă cerem – şi noi azi avem răspunderea de sufletele fraţilor noştri Preoţi şi iubiţilor noştri fii sufleteşti – şi să rugăm pe Păstorul cel Mare al oilor, pe Domnul Nostru Isus Hristos, să Via]a Cre}tin@ nr. 10/2016

9

AGRU Vă facă desăvârşiţi spre tot lucrul bun, ca să faceţi voia Lui, făcând şi voi ce e plăcut înaintea Sa (Evrei 13,20-21). Începem cu cel mai îndrăzneţ atac, care este o insultă la adresa clerului românesc ardelean de la sfârşitul veacului al XVII-lea. Sunt oameni care cred că orice vorbă aruncată de ei în vânt poate fi sămănată, care să încolţească şi să rodească după planul lor. Astfel de oameni se încumetă să afirme că Unirea noastră cu Papa de la Roma ar fi fost un simplu act politic, pe care tot pe cale politică l-ar putea desfiinţa stăpânirea Ţării.

Aceştia se amăgesc amar şi, ori nu au studiat însuşi actul Unirii de la 1697-1700, ori nu cunosc starea Bisericii româneşti din acea vreme, care era adânc impregnată de dogmele şi rânduielile calvine.

Actul Unirii religioase cu Biserica Romei a fost un act sublim religios, care face mare cinste Clerului şi poporului român din Ardeal.

Episcopul martir Inocenţiu Micu Klein, într-o scrisoare adresată Nunţiului Apostolic din Viena în 24.V.1734, pe care scrisoare am văzut-o în arhiva Congregaţiei „De Propaganda Fide”, spune clar: „Clerul român de rit grecesc, împreună cu Episcopul său, către finea secolului trecut, depindea de Superintendentul calvin, cum le place să-l numească, reformat, prin care în cursul vremii sufletele multora nu numai din popor, ci şi din Cler se abăteau, încât le era ruşine să-şi mai facă cruce, faţă de posturi, pe care de altfel le ţineau foarte aspru, încetul cu încetul au devenit nepăsători, şi neglijau cultul sfintelor icoane”.

Citiţi ce scria marele istoric [Augustin] Bunea în Şematismul istoric al arhidiecezei pe anul 1900: „Mitropolitul Bălgradului (Alba Iulia), ori depus, ori umilit, ori batjocorit, ori bătut şi schingiuit şi silit a primi dogme protestante [...]. Jurisdicţiunea lui restrânsă şi, în multe ţinuturi, ca de exemplu în ale Haţegului şi ale Făgăraşului, trecute la superintendentul calvinesc, care se intitula şi „episcop al Valachilor” şi fără de a cărui aprobare nici Mitropolitul, nici sinodul românesc nimic nu putea face. Credinţa şi obiceiurile străbune, declarate superstiţiuni. Cărţile bisericeşti viţiate. [...] Poporul îndemnat a-şi părăsi Biserica, sau prin momeli, sau prin ameninţarea de a-şi pierde averea moştenită de la părinţi”[4].

Citiţi Symbolae-le părintelui [Nicolao] Nilles şi, în diploma de întărire ce a dat-o Guvernatorul Ardealului Mitropolitului Teofil, veţi vedea jugul calvinesc în care

trebuia să treacă Biserica românească. Citez numai unele puncte: 1) Predica să o facă din Biblie, despre care [noi] ştim că nu este singurul izvor al credinţei, chiar Sfânta Scriptură trebuie interpretată după scrierile Sfinţilor Părinţi; 2) I se poruncea să primească catehismul calvinesc, pe care era dator să-1 impună tuturor preoţilor ca manual de religie; 6) Crucilor şi icoanelor să nu li se mai dea niciun cult, ci să fie considerate numai ca podoabe; 10) Să-i lase în pace pe românii trecuţi la credinţa calvină pe care ei o numeau ortodoxă.[5] Aceasta nu mai era nici credinţa ce au adus-o strămoşii noştri de la Roma, nici credinţa Bisericii orientale. Nu e deci nicio mirare că dorul de a fi smulşi din această nenorocită stare 1-a avut şi Mitropolitul nostru Simion Ştefan, care, aflând de la Episcopul Partenie al Muncaciului[6] că este unit cu Biserica Romei, 1-a lăudat pentru aceasta şi i-a zis suspinând: „O, de mi-ar fi permis şi mie să mărturisesc această unire!”[7].

Nu a fost nicidecum un act politic al Mitropolitului Teofil Unirea cu Roma; ci Mitropolitul Teofil s-a sfătuit cu clerul său în lunile februarie şi martie 1697, şi la 21 martie 1697 au dat manifestul semnat de Mitropolitul, de protopopi şi de mulţimea preoţilor ce erau de faţă, căci, după cum spune Iorga, la Sinod au fost de faţă foarte mulţi dintre preoţi[8].

Este interesant să cunoaştem mai de aproape ceea ce a spus Iorga despre această Unire cu Roma în conferinţa ce a ţinut-o în ziua de 13 ianuarie 1940 la Societatea Femeilor Ortodoxe, unde era de faţă un Mitropolit şi câţiva Episcopi din Biserica soră.

Profesorul Iorga spune: „Cuminţii oameni care au iscălit cele patru puncte în Ardeal, mai ales Teofil... şi protopopii au cerut mai întâi să se păstreze legea românească după originea ei... s-a păstrat aproape tot în Biserica Unită, afară de legătura cu Papa, care este foarte profitabilă neamului românesc, căci dacă avem legătură cu încă o mare autoritate mondială, la dânsa putem avea recurs în anumite împrejurări, şi chiar astăzi este foarte folositor să fie o legătură între Scaunul Roman şi drepturile atacate cu obrăznicie ale neamului românesc. Legătura cu Papa este foarte folositoare, şi e mai simpatică decât cea cu Patriarhul din Constantinopol, care este un şef naţional: cu toate

4). Augustin Bunea, „Istorie scurtă a Bisericei române unite cu Roma”, în Şematismul veneratului cler al arhidiecesei metropolitane greco-catolice române de Alba-Iulia şi Făgăraş pre anul Domnului 1900, Blaj, p. 13. 5). Nicolao Nilles, Symbolae ad Illustrandam Historiam Ecclesiae Orientalis in Terris Coronae S. Stephani. Oeniponte (Innsbruck), 1885, p. 154-156. 6). La sfârşitul secolului al XVII-lea (1685-1690), în contextul Contrareformei habsburgice, o parte a românilor, grecilor şi rutenilor din zona Satu Mare va îmbrăţişa unirea cu Biserica Catolică. Prin sinodul de la Mintiu (lângă Satu Mare) din 1690, unirea cu Roma a devenit o realitate de jure, comunităţile şi preoţii greco-catolici de aici intrând, la început, sub jurisdicţia ecleziastică a episcopului greco-catolic de Muncaci (Iosif de Camillis). 7). Nicolao Nilles, Symbolae, p. 161. 8). Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Vol. I, Vălenii de Munte, 1908, p. 419. 9).

Nicolae Iorga, Concepţia românească a ortodoxiei, Ed. „România”, p. 3-4.

10

Via]a Cre}tin@ nr. 10/2016

AGRU sforţările, nu se poate desface din legătura naţională cu poporul grecesc.”[9] Faţă de terfelirile la care este expusă astăzi Biserica Română Unită, în aceeaşi conferinţă profesorul Iorga spune ca ea „a adus servicii esenţiale acestei idei naţionale. Şi dacă ortodoxia nu o recunoaşte, face o foarte mare greşeală”[10]. Iar profesorul Alexandru Lapedatu, a cărui ortodoxie nu poate fi pusă la îndoială de nimeni, spune: „Astăzi nu mai este riscant a afirma că Biserica Unită cu Roma a stat totdeauna sub toate raporturile în serviciul neamului românesc”.

Manifestul cel dintâi pentru Unirea cu Roma zice: „Cu o inimă am aşezat ca să ne întoarcem în sânul Maicii Bisericii romano-catoliceşti şi iarăşi să ne unim cu ea”, da, căci noi ne-am adus credinţa creştină de la Roma, cum mărturiseşte şi Iorga: „Noi avem creştinismul Sfântului Nichita” (op. cit., p. 12); „Românii – spune Bunea – în cele dintâi opt veacuri au fost uniţi cu Roma nu numai prin această credinţă comună, ci şi prin unul şi acelaşi rit, disciplină şi limbă liturgică latină, iar în privinţa ierarhiei erau supuşi atât jurisdicţiei primaţiale, cât şi celei patriarhale a Papei de la Roma”[11]. Iar Dimitrie Onciul, un cărturar temeinic şi neîntrecut, deşi ortodox, scrie: „În adevăr, în provinciile dunărene ale Imperiului Roman de la Constantin încoace, Biserica creştină, cu limba latină, se găseşte în stare de înflorire până la aşezarea slavilor pe la începutul secolului VII. Episcopii din aceste părţi scriau latineşte, aici Evanghelia lui Hristos se predica latineşte, căci populaţiunea era romanică.

Dieceza Daciei [...] ca şi Dieceza Macedoniei [...] erau sub jurisdicţiunea scaunului patriarhal al Romei”[12].

Vedem deci câtă dreptate am avut în privinţa celui dintâi sinod de Unire când am declarat: „Iarăşi ne unim cu ea, cu Biserica Romei”.

De ordin religios fiind motivele care au îndemnat pe Mitropolit, pe protopopii, preoţii şi mirenii care de la 1697-1700 au făcut diferite manifestaţii foarte frumoase de reluare a legăturilor dogmatice şi canonice cu urmaşul Sfântului Petru, roadele acestei reîncopcieri încă au fost în primul rând de ordin religios: candidaţilor la preoţie li se dă mai întâi o frumoasă cultură în şcolile secundare, cu program de studii ca şi în Apus, iar acasă li se dă cultură filosofică şi teologică, cum n-a avut nimeni în neamul nostru: celor mai bine pregătiţi în liceu li se deschid universităţile Apusului, de unde aduc o credinţă conştientă şi vie, şi o viaţă spirituală nebănuită înainte; dragostea de neam cu mari jertfe deschide şcolile din Blaj, adevărate şcoli secundare şi superioare; o cultură teologică şi filosofică nemaipomenită se iveşte la români, şi un foc sacru de naţionalism, care 1-a făcut pe fostu1 prim-ministru al Ungariei, Desideriu Bánffy-Dezső, să spună Mitropolitului [Victor] Mihaly [de Apşa]: „Când mă gândesc la Blaj mă mănâncă spatele”. În afară de roadele religioase, Unirea cu Roma a avut şi alte roade foarte binefăcătoare asupra întregului neam românesc, da, căci cultura religioasă

a preoţimii noastre s-a dovedit spirit înţelegător, care se mişcă uşor, luminat, de bine făcător, iubitor de oameni, statornic, fără de frică... un abur al puterii lui Dumnezeu (Înţelepciunea lui Solomon 1,7.1-7.4).

Citiţi şi în discursurile lui Bunea, tipărite în Blaj în anul 1903[13], la p. 518-522, imnul închinat de acest mare învăţat şi orator fără pereche Sfintei Uniri şi mai adăugaţi că fără noi, cei uniţi cu Roma, Viena nu şi-ar fi deschis porţile facultăţii de teologie catolică lui Gheorghe Lazăr, lui Popasu şi Popea[14] şi altora: Eminescu, fără legăturile cu teologii români din Viena n-ar fi ajuns la cultura ce şi-a câştigat-o.

Dacă pe noi ne-ar fi mânat interese politice, am fi făcut Unirea cu calvinii, care erau mulţi şi bogaţi şi puternicii zilei în Ardeal: cum spune şi Samuil Micu, pe vremea aceea „religia catolică puţini următori avea”[15].

Episcopul catolic de rit latin, Pavel Bornemisa, fusese expulzat de reformaţi de la scaunul lui din Alba Iulia în anul 1556, catedrala şi reşedinţa i-au fost ocupate de calvini şi i s-au restituit numai la 11 decembrie 1715, deocamdată pe hârtie. Când Episcopul Andrei Ilyés a încercat la 1697 să şi le reocupe, a fost silit să se întoarcă de unde a venit. Succesorul său, Gheorghe Martonffy, când a primit cheile catedralei şi ale reşedinţei, a trebuit să vină la Alba Iulia generalul comandant al Ardealului, Ştefan de Steinville, ca să ia cheile de la calvini. Şi când şi-a luat în primire catedrala, pe lângă puţinii iezuiţi din Alba Iulia mai avea un singur preot latin, iar protopopii şi preoţii români uniţi erau în număr de 200[16]. Chiar şi orbul vede limpede că niciun interes politic şi material nu putea îndemna pe românii din acele vremuri să se unească cu catolicii.

Prea onoraţii fraţi vicari şi mult onoraţii fraţi protopopi vor îndemna pe fraţii preoţi să citească pastorala Noastră publicată la 12 martie 1947 în „Sionul românesc”, care se poate avea la Cancelarie şi în broşură. Fraţii preoţi în aceste zile vor predica despre Sfânta Unire, despre roadele ei şi despre tăria credinţei, pe care cel ce o leapădă păcătuieşte ca Iuda şi ca Arie şi alţi vânzători. O deosebită hărnicie vor dovedi în această vreme în toată activitatea lor, făcând slujbe mai frumoase şi mai dese, în special Binecuvântarea Euharistică şi Paraclisul ori Rozariul. La sfârşitul acestor slujbe vor repeta consfinţirea la Inima Neprihănită a Mariei, care întru adormire lumea nu a părăsit-o.

Vorbiţi cu cei mai de frunte fraţi de sânge din altă strană şi veţi vedea ce mult preţuiesc ei Sfânta Unire, cea mai perfectă concepţie creştinească. Ministrul de odinioară al cultelor, Constantin Banu, în 1922 zicea la Blaj: „Dacă nu ar exista Biserica Unită, ar trebui creată”.

Noi o avem, o iubim şi o apărăm chiar cu preţul vieţii noastre.

Lugoj, la Sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, [24 iunie] 1948 Episcop Dr. Ioan Bălan Pentru conformitate, ss. Pr. Ilie Constantin, [parohia] Târnova, la 11.VII.1948

10). Ibidem, p. 5. 11). Augustin Bunea, Istorie scurtă, p. 13. 12). Dimitrie Onciul, Papa Formosus şi tradiţia noastră istorică, în Lui Titu Maiorescu, omagiu, Bucureşti, 1900, p. 620-621. Apud A. Bunea, op. cit., p. 3-4. 13). Augustin Bunea, Discursuri. Autonomia Bisericească.

Diverse, j, . 14). Doi ierarhi ortodocşi ai Episcopiei de Caransebeş, care au studiat şi la Viena. 15). Timotei Cipariu, Acte şi fragmente, Blaj, 1855, p. 79. 16). Nicolao Nilles, Symbolae, p. 195-198.

Via]a Cre}tin@ nr. 10/2016

11

Eveniment

Întâlnirea anuală a episcopilor catolici orientali din Europa Fatima, 20-23 octombrie 2016

Întâlnirea anuală a episcopilor catolici orientali din Europa (CCEE) s-a desfăşurat în acest an în perioada 20-23 octombrie, la Fatima (Portugalia), unul dintre cele mai mari sanctuare mariane din lume. Episcopii s-au reunit la invitaţia Patriarhului de Lisabona, Cardinalul Manuel Clemente, preşedintele Conferinţei Episcopale Portugheze. În cadrul întâlnirii CCEE, mai mult de cincizeci de episcopi din 14 Biserici Catolice Orientale, precum şi reprezentanţi ai Conferinţelor Episcopale din Germania, Italia şi Franţa, împreună cu prefectul Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, Cardinalul Leonardo Sandri, şi noul preşedinte al CCEE, Cardinalul Angelo Bagnasco, au dezbătut problemele legate de fenomenul migraţiei şi provocările grijii pastorale faţă de migranţii catolici orientali.

Biserica Greco-Catolică din România a fost reprezentată de către Preasfinţia Sa Florentin Crihălmeanu, Episcop de Cluj-Gherla, şi Preasfinţia Sa Virgil Bercea, Episcop de Oradea.

Preasfinţia Sa Florentin, care a fost însoţit în acest pelerinaj de pr. Ioan Pop din Cluj-Napoca, ne-a relatat: Am ajuns la Fatima, miercuri, 19 octombrie, la ora 20.30. Joi, 20 octombrie, am vizitat Lisabona, un oraş cu rădăcini antice, din timpul lui Ulise, un oraş tipic de litoral, dar cu un specific aparte, reconstruit din temelii după un cutremur şi un tsunami.

Am vizitat Catedrala Sfânta Maria Maggiore, cu arhitectura sa unică, în parte romanică şi în parte reconstruită gotic, cu tezaurul ei şi săpăturile arheologice care au dezvăluit straturi din secolul I, drumuri romane, case, temple etc. Am admirat ascensorul lui Eiffel şi podul suspendat. Am vizitat casa în care s-a născut Sfântul Anton, zis de Padova, şi biserica în memoria Sfântului Anton. Am concelebrat, împreună cu Episcopul auxiliar de Lisabona, în biserica Sfântul Nicolae.

După amiază, la Mănăstirea Sfântul Ieronim am privit sarcofagul cunoscutului explorator portughez Vasco da Gama (1460-1524), apoi am admirat arta romanică şi am purces într-o sală de conferinţe pentru deschiderea lucrărilor întâlnirii CCEE, după care am celebrat Vecernia bizantină.

După rugăciune am plecat spre Fatima, iar în această călătorie de două ore am văzut locul din care a pornit Vasco da Gama spre „cucerirea lumii” – descoperirea Braziliei.

Seara, ne-am rugat o parte din Rozariu la Capela Apariţiilor din Fatima.

Vineri, 21 octombrie, am început ziua cu rugăciunea Laudelor, în rit latin, în Capella della Casa Nossa Senhora das Dores, apoi, de la ora 9.30 până la ora 11.00, a urmat prima sesiune de lucrări, cu tema: „Condiţiile economice care conduc la emigrare”, cu trei intervenţii, între care şi cea a Preasfinţiei Sale Virgil, despre realitatea românească din diaspora, dar şi din

12

Via]a Cre}tin@ nr. 10/2016

ţară, în această privinţă. Sesiunea s-a încheiat cu discuţii asupra temei propuse.

După pauză, de la ora 11.30, a fost aprofundată tema „Integrare - Asimilare”, cu trei momente, între care şi cel al familiei pr. Catrinescu Sorin şi Elena, originari din România, dar actualmente stabiliţi în Spania, împreună cu cei patru copii ai lor. Intervenţia lor a fost foarte apreciată de cei prezenţi.

După prânz, ne-a vorbit cu mult patos despre apariţiile şi mesajele de la Fatima jurnalista vaticanistă Aura Miguel, din Portugalia, iar apoi am pornit la locurile apariţiilor şi am vizitat chiar şi casele în care au locuit Jacinta, Francisco şi Lucia. De la ora 18.30 am celebrat Sfânta Liturghie, în limba română, la Domus Pacis, într-o capelă bizantină cu un iconostas remarcabil, în prezenţa a circa 40 de episcopi, arhiepiscopi şi mitropoliţi, precum şi a Eminenţei Sale Cardinalul Leonardo Sandri, a Preafericirii Sale Grigorie al III-lea Laham, Patriarh melkit greco-catolic de Antiohia, Ierusalim şi Alexandria, şi a Preafericirii Sale Sviatoslav Şevciuc, Arhiepiscop Major de Kiev-Halici. Au participat la această celebrare în jur de 200 de credincioşi, majoritatea ucraineni.

Sâmbătă, 22 octombrie – o zi providenţială: ziua dedicată Sfântului Ioan Paul al II-lea în calendarul latin, aniversarea Botezului subsemnatului, o zi în care am avut trei momente de rugăciune în Capela Apariţiilor Preasfintei Fecioare Maria. Ziua a început înainte de răsăritul soarelui cu rugăciunea Laudelor, în ritul armean, în Capela Apariţiilor, apoi am rămas să ne mai rugăm în acest loc plin de har.

După micul dejun, la sesiunea a treia de lucrări am ascultat două intervenţii având ca temă „Dialogul dintre Bisericile de primire şi cele de origine”. A vorbit scurt, hotărât şi la subiect, Preafericitul Părinte Sviatoslav Şevciuc, iar apoi Preasfinţia Sa Guerino di Tora, din Italia. Au urmat scurte intervenţii din partea episcopilor participanţi.

S-a propus, ca de fiecare dată, şi alcătuirea unui document care să ilustreze păreri, opinii, probleme expuse la această adunare.

La ora 11.00 am plecat spre Nazaré, un alt loc de pelerinaj, mai puţin cunoscut, unde se află o mică statuie miraculoasă a Preasfintei Fecioare Maria. După Sfânta Liturghie celebrată de Înalt Preasfinţia Sa Ján Babjak, Întâistătătorul Bisericii Greco-Catolice din Slovacia, am avut ocazia să admirăm Atlanticul, cu valurile înfricoşătoare şi plaja largă. La ora 17.00 am avut din nou rugăciune în Capela Apariţiilor: o parte din Paraclisul Maicii Domnului în limbile italiană şi greacă.

La ora 18.15 a fost ultima sesiune de lucru, dedicată documentului final; totodată, s-a decis locul şi data pentru următoarea întâlnire a episcopilor catolici orientali din Europa: Anglia, 26-29 octombrie 2017.

La cină, am avut ocazia să-i mulţumim episcopului locului, Preasfinţia Sa Anton Marto, episcop de

Eveniment Leiria-Fatima, şi, reciproc, Excelenţa Sa ne-a invitat cu bucurie să revenim la Fatima. După cină, ne-am îndreptat paşii din nou spre Sanctuar, pentru rugăciunea Rozariului şi procesiunea cu statuia, împreună cu ceilalţi episcopi şi cu circa 2.000 de pelerini.

A fost un moment cu profunde semnificaţii. Printre cei care au avut harul de a recita câteva „Ave Maria” a fost şi pr. Ioan Pop. Sanctuarul a răsunat de glasul hotărât şi limpede al tânărului preot. Şi pentru ca ziua să fie completă, preotul ce anunţa misterele Rozariului a pomenit şi faptul că trebuie să ne gândim la Botezul nostru.

Duminică, 23 octombrie, după rugăciunile de dimineaţă în Capella della Casa Nossa Senhora das Dores, am luat un scurt mic dejun şi, la ora 8.45, a început ultima întâlnire plenară de închidere a lucrărilor şi definitivarea documentului final. Urmare a discuţiilor, propunerilor şi observaţiilor făcute în seara precedentă, secretariatul a refăcut şi finalizat documentul cu titlul: „Mesaj la încheierea întâlnirii anuale a episcopilor catolici orientali din Europa”.

Mesajul, care cuprinde zece paragrafe, începe cu citatul biblic: „eram străin şi m-aţi primit” (Mt 25,35) şi se încheie cu o parte din rugăciunea de încredinţare la Maica Sfântă de la Fatima: „să se apropie pentru toţi timpul păcii şi libertăţii, timpul adevărului, al dreptăţii şi al speranţei”.

Plecând de la citatul din Evanghelia de la Matei, mesajul abordează tema întâlnirii de la Fatima: fenomenul migraţiei astăzi, arătând că acesta reprezintă o oportunitate pentru Biserică, deoarece deschide spre darul primirii. Astfel, Biserica rămâne deschisă la dinamica misionară şi ecumenică. Mobilitatea credincioşilor favorizează cultura întâlnirii şi mărturiseşte unitatea spirituală trăită în Europa. Prin document, episcopii catolici orientali îşi exprimă gratitudinea faţă de păstorii locali şi comunităţile parohiale din Biserica latină din ţările care primesc migranţi, pentru grija lor paternă şi pentru primirea lor, apreciind tradiţiile orientale. De asemenea, un gând de recunoştinţă către toţi ierarhii latini care s-au preocupat să asigure credincioşilor de rit oriental din teritoriu o pastoraţie după ritul propriu, primind preoţi provenind din Biserica-mamă şi sprijinind formarea structurilor necesare. A fost subliniată şi preocuparea pentru familii, care, uneori, sunt separate din cauza migraţiei. Angajamentul misionar în grija faţă de credincioşi se bazează pe principiul integrării şi nu al asimilării, pentru a mărturisi împreună în Biserica Catolică „unitatea credinţei în diversitatea tradiţiilor”.

Mesajul continuă cu un gând către cei care suferă profund din cauza violenţelor şi a războaielor din Ucraina şi din Orientul Mijlociu, precum şi cu o invitaţie la rugăciune şi penitenţă, pentru a invoca darul păcii de la Domnul.

Aşa cum se cuvenea, documentul se încheie cu un act de încredinţare la Preasfânta Fecioară Maria: „Mariei, Mama lui Dumnezeu şi a oamenilor, care a apărut aici la Fatima acum o sută de ani, îi încredinţăm Bisericile noastre, familiile, tinerii, bolnavii, bătrânii, şomerii, suferinzii, pentru că ea, blânda Mamă, cunoaşte toate suferinţele, durerile, lipsurile şi-i

îmbrăţişează pe toţi cu iubire”.

Mesajul a fost aprobat în unanimitate de către cei prezenţi şi reprezintă rodul rugăciunilor şi al muncii împreună din aceste zile. Fie ca aceste principii să poată fi puse în aplicare şi să ajute atât preoţilor din străinătate, cât şi credincioşilor migranţi.

La încheierea scurtei plenare cu aprobarea mesajului final, ne-am pregătit pentru celebrarea finală, în biserica Preasfânta Treime. Am pornit mai devreme cu pr. Ioan, ne-am oprit câteva clipe la Capela Apariţiilor şi am făcut o decadă din rugăciunea Rozariului pentru toţi cei vii şi cei adormiţi care s-au încredinţat rugăciunilor noastre, aşa cum frumos răsună cântarea de pelerinaj de la Nicula: „Am venit, Măicuţă, să te mai vedem / Şi să-ţi spunem dorul care-l mai avem...”. Ne-am îndreptat apoi spre partea opusă bisericii Preasfânta Treime, spre locul unde se află trupurile păstoraşilor cărora li s-a arătat Preasfânta

Fecioară, într-o construcţie cu o arhitectură ultramodernă, care are o biserică mare, de mii de locuri, şi trei capele mai mici la subsol, dintre care una este pentru adoraţie perpetuă.

Dumnezeiasca Liturghie a fost celebrată de către Preafericirea Sa Sviatoslav Şevciuc, în prezenţa Eminenţei Sale Cardinalul Angelo Bagnasco, preşedinte al Conferinţei Episcopale Italiene şi al CCEE, şi a Preafericirii Sale Grigorie al III-lea Laham, dimpreună cu alţi 40 de episcopi concelebranţi şi 30 de preoţi, precum şi circa 4.500-5.000 de credincioşi, în majoritate ucraineni din diaspora. Cadrul fastuos al liturghiei, cu doi diaconi, doi acoliţi şi un copilaş, a fost completat de un cor polifonic înălţător sufleteşte. Înainte de a ne îmbarca în autocarul de Lisabona, am mai intrat o dată în Capela Apariţiilor să facem o rugăciune fierbinte la Măicuţa Sfântă, «vecina noastră» din aceste zile, iar apoi am plecat la Capela Sântului Sacrament pentru câteva minute de adoraţie şi mulţumire Domnului pentru marele dar de a fi putut vedea locul apariţiilor de la Fatima.

Ne-am îndreptat apoi spre Lisboa (Lisabona, în portugheză), dar sufletele multora cred că au rămas în continuare la Fatima, alături de statuia Maicii Sfinte, cântând frumosul imn: „În valea Iria în luna lui mai / Fecioara Maria coboară din Rai, / Ave, ave, ave Maria, / Ave, ave, ave Maria...”.

Pe noi, cu blândul Isus, să ne binecuvânteze Fecioara de Sus, de la Fatima! Amin.

■ Via]a Cre}tin@ nr. 10/2016

13

Creştinul azi

Firele O prietenă de demult a avut ideea să pună pe hârtie numele rudelor, apoi al prietenilor, apoi al învăţătoarei, al profesorilor de mai târziu, al unor călăuze spirituale, poate şi nume ale unor autori semnificativi, ale eroilor de odinioară sau mai recenţi, poate nume de sfinţi... şi să traseze linii de legătură între acestea şi propriul nume: a apărut pe foaia albă o întreagă reţea a feluritelor înrudiri. Se minuna cum, mai mult decât un arbore genealogic care vizualizează strict devenirea familiei de-a lungul timpului, de la o generaţie la alta, desişul bogat al acestor ramuri aducea mărturie despre atâţia şi atâţia care au lăsat urme în viaţa ei.

Cu gândul la acea filă din tinereţea noastră, mi se pare şi acum un exerciţiu binevenit să cobori în acelaşi fel în timp, să cobori în ani, să cobori în inimă şi să începi să culegi... Aşa cum degajarea cuvintelor esenţiale din corpul unei poezii, fără de care textul nu ar exista, te ajută să te apropii mai mult de miezul ei şi să-l pătrunzi, tot aşa şi recunoaşterea oamenilor esenţiali pentru tine, dintre toţi ceilalţi, te trece dincolo de suprafaţa relaţiilor, în profunzime, unde bucuria are gust, durerea e vie, lacrima arde, emoţia are parfum, viaţa are relief: se străvede un sens, dar mai întâi întrebarea: „Ce-aş fi fost eu fără tine... şi fără tine... şi fără tine?” Iar toamna care înaintează ne ajută, fiindcă ne aduce, iată, din nou, pe cărarea foşnitoare de frunzele căzute ale amintirilor, căci se apropie Ziua morţilor, nu? În pieţe şi florării se caută pe alese flori pentru morminte, tarabele cu lumânări şi candele te invită la tot pasul, brutăriile fac reclamă la colaci pentru parastase... Şi ne zbatem fiecare să nu uităm niciun mormânt dintre alor noştri, să le împodobim, să nu rămână vreunul fără măcar o lumânare şi din partea noastră. „Caut să-mi fac datoria...” îmi spunea o cunoştinţă, bucuroasă de toate cumpărăturile făcute pentru pomenire. Mai puţin pentru cât de pline îi erau sacoşele, am admirat grija ei ca, printr-o rugăciune la biserică, împreună cu familia şi cu credincioşii din parohie, să-şi pomenească soţul şi m-am gândit că este cu adevărat un semn de iubire, un semn de fidelitate. O binefacere pentru sufletul celui dus, pentru văduvă şi pentru comunitate deopotrivă.

14

Via]a Cre}tin@ nr. 10/2016

Poate că n-ar şti să pună în cuvinte, poate nici nu îi e chiar lămurit de ce o face, dar o resimte atât ca pe o nevoie, cât şi ca pe o uşurare, ca pe o împăcare. Şi, curios, o nevoie, o uşurare şi o împăcare şi personală, nu doar pentru sufletul soţului ei.

Reflectând puţin, am început să desluşesc la rândul meu câteva dintre acele fire care ne leagă puternic între noi, deşi atât de mult le ignorăm prezenţa.

Ne leagă pe noi, cei rămaşi, între noi, şi ne învaţă să preţuim fiecare clipă din câte mai avem la îndemână ca să facem binele, să ne purtăm unii altora de grijă cu drag şi devotament... Ridicarea parastasului de către întreaga comunitate, prin atingerea celui de lângă noi cu mâna, care la rândul lui întinde mâna spre cel aflat mai aproape de preotul care îl înalţă spre Tronul Milei Dumnezeieşti, este un gest care ne zideşte în conştiinţa că suntem cu toţii ai Domnului, ai milei Sale, ai purtării Sale de grijă. Că suntem Poporul Său, iar El este în mijlocul nostru.

Ne leagă spiritual cu cel dus: sufletul său, dacă este deja cu Domnul în Cer, ne mijloceşte de la El, cu toată iubirea, cu toată forţa, darurile de care avem nevoie ca să facem faţă încercărilor trupeşti şi sufleteşti prin care trebuie să trecem, şi nu oricum, ci cu sfinţenie. Astfel, rugăciunea se întoarce ca dar de haruri asupra noastră sau asupra altor suflete, aflate în cea mai mare nevoie.

Dacă se află încă în suferinţa purificatoare prin care trebuie să trecem ca să ajungem în sfârşit împreună cu Domnul, curăţiţi de orice zgură de păcat pe care am dus-o cu noi după moarte, rugăciunea noastră este aceea care mijloceşte uşurare şi scurtare a duratei cuvenite pentru ispăşire şi pe care Bunul Dumnezeu Se bucură să o ofere prin mâinile noastre împreunate.

Se întreabă tulburaţi unii: „Dar cum să fie sfinţiţi cei ce au murit fără să fie desăvârşiţi în iubire, pur şi simplu prin ceea ce facem noi pentru ei?” Sau: „A fost pâinea lui Dumnezeu, a făcut numai bine, pe câţi n-a ajutat..? Ce nevoie să mai fie de liturghii, de rugăciuni, de parastase...?” Alţii îşi aduc aminte şi spun: „Nu zice şi Sfântul Pavel că neprihănirea, adică desăvârşirea, este adusă de credinţa în Hristos[1]?

Creştinul azi Şi-a avut el păcatele lui, ca tot omul, dar ştie toată lumea că a fost om foarte credincios...” Într-adevăr, dezarmantă, mila Domnului!

Cum să cuprindem în măsura noastră, cum să înţelegem?

Precum rătăciţii din vechime, ne amăgim că noi am fi cauza mântuirii unui suflet şi, în primul rând, al propriului suflet, noi, cu binele pe care-l putem făptui[2].

Dacă o facem, ignorăm tocmai rostul Întrupării şi al Jertfei mântuitoare a lui Hristos, Care nu doar ca om adevărat a primit să pătimească şi să moară pentru noi, ci şi ca Dumnezeu adevărat. Doar aşa a putut fi răscumpărată vina păcatului dintâi şi a noianului de păcate ale tuturor oamenilor. „Vedeţi?”, se grăbesc ceilalţi rătăciţi. „Ajunge credinţa în Hristos![3] Ce rol să mai avem noi?!”

Mare rol, copleşitor în ceea ce presupune: cât de măreaţă făptură este omul în ochii Domnului ca să o respecte într-atât încât să vrea să mă asocieze, tocmai cu libertatea şi cu voinţa mea, la mântuirea pe care mi-a câştigat-o! Mi-o oferă şi o pot respinge sau o pot primi dacă mă vreau, cu toată inima, copil al lui Dumnezeu; dacă, la rândul meu, îmi deplâng păcatul, îl resping şi fac binele[4]. La ce frumoasă demnitate mă cheamă, să fiu şi eu lucrător la zidirea Împărăţiei lui Dumnezeu, începând cu propriul suflet, şi să o vestesc din toate puterile...!

Chiar şi pentru altul, pentru cineva trecut dincolo? Este sămânţă dumnezeiască de solidaritate şi de fraternitate, de care dau mărturie şi rugăciunile şi jertfele încă din Vechiul Testament[5], fiindcă Domnul Cel milostiv ne-a făcut să-I semănăm: să ne fie milă de cei aflaţi departe de El, să ne pese, să-i aducem înaintea Lui, să sperăm în darul iertării şi al împăcării definitive cu El, nu pentru meritele noastre, ci pentru iubirea pe care El ne-o poartă. Nu ne bucurăm şi noi, ca părinţi, că dragostea îi face şi pe copii uniţi între ei şi, la rândul lor, iubitori?!

Temerea sau ranchiuna încearcă să ne şubrezească speranţa, curajul şi dorinţa de a lucra împreună cu Domnul şi unii cu alţii pentru Împărăţia Sa: ne învinuim că prea puţin i-am iubit pe cei plecaţi şi nu îndrăznim să ridicăm ochii spre ei şi spre Cer sau socotim că ne-au

rămas ei datori. Şi-atunci şovăim să le purtăm grijă de suflete. Să ştim că este o ispită şi să o folosim ca ocazie tocmai ca să îndreptăm lucrurile, împreună cu Bunul Dumnezeu. Prin rugăciune, aşezăm totul în inima Sa şi-I implorăm iubirea nemărginită, rugându-L să umple El golul şi să ne ierte, să ne mângâie şi pe unii şi pe ceilalţi. Nu doar vom primi răspuns la întrebarea: „Ce-aş fi fost eu fără tine?”, ci vom afla cum Domnul Însuşi pe toate le întoarce spre binele celor care Îl iubesc[6].

Transformaţi de El şi când ne vom reîntâlni în El, ne vom regăsi unul pe celălalt strălucind de iubire şi Îi vom mulţumi împreună!

Dar poate ne mai pândeşte o ispită: mai cu seamă la o comemorare ca Ziua morţilor, parcă tânjim să avem o zi a plângerii celor duşi, să lăcrimăm, să lăcrimăm. Stăruind în jale, dibuim după un capăt de fir care să înnoade iarăşi legătura cu ei, iar dacă cineva ne pomeneşte de viaţa veşnică, ne astupăm urechile, strângem pleoapele, de frică să nu-l pierdem. Dorul din inimă şi durerea lipsei celui drag devin contemplare paralizantă a morţii.

Uităm într-o clipă că, prin Înviere, Hristos i-a spulberat puterea şi că mâna Lui puternică nu ne lasă nici pe noi, că iubirea Sa biruitoare ne trage la Sine, în Viaţă, aşa cum inspirat Îl reprezintă iconarul: Hristos o apucă de mână pe Eva şi o ridică din moarte, urmată de Adam şi de un întreg cortegiu de înaintaşi ai noştri. Mulţimea de chipuri ale celor readuşi de Cel Înviat la viaţă ne îndeamnă să ne bucurăm că Domnul ne-a apropiat Împărăţia cerurilor, ne-a deschis-o, este aici, ne cuprinde[7]. Este Împărăţia celor înviaţi.

Mai degrabă aceasta să ne fie icoana cu care să petrecem Ziua morţilor, iar candela pe care o aprindem să fie candelă de aşteptare, candelă de veghe. Pe firul dorului şi al durerii atât de fireşti, vom găsi izvorul din care pornesc ele: să le citim ca semne ale dorului Domnului pentru noi, să-I citim aşteptarea. Îi lipsim. „Ce-aş fi eu, Doamne, fără Tine?! Dă-mi un strop din puterea iubirii pe care mi-o porţi, să-ţi răspund la fel, cu dor şi cu mare speranţă!”

Maria GOŢIA Note: 1). Rm 3,22. 2). Pelagius, sec. al V-lea. 3). Luther, sec. al XVI-lea. 4). Rm 12,9-10. 5). 2Mac 12,43-46. 6). Rm 8,28.

7). Lc 11,20; 17,21; Mt 12,28; 2P 1,10-11.

Via]a Cre}tin@ nr. 10/2016

15

Creştinul azi

ROZARIUL,

o rugăciune care trebuie reînsufleţită în Biserică Prin tradiţie, în Biserica Catolică, luna octombrie este dedicată cinstirii Rozariului, o rugăciune simplă, dar atât de eficientă, însă care riscă să fie uitată de către noile generaţii, ce tind să subevalueze frumuseţea ei. Ea conţine cererea noastră de a fi însoţiţi mereu pe drumul vieţii de căldura maternă a Mariei, cea care L-a purtat în braţe pe Isus. Neliniştile, preocupările şi necazurile vieţii provoacă deprimare, creează nelinişte, generează angoase, duc la înălţarea unui strigăt de ajutor. A ne adresa Mamei cereşti este acel port sigur, care nu dezamăgeşte niciodată. În rugăciunea Rozariului, Maria este aproape de noi, pentru că meditează cu noi aceleaşi mistere ale vieţii Fiului său, cunoaşte suferinţele fiecărei inimi umane şi, mai ales, mijloceşte la Isus pentru mântuirea noastră.

Coroniţa Rozariului, care reprezintă circularitatea iubirii dintre Mamă şi Fiu, este acel lanţ uşor

încredere care se creează între Maria şi copiii săi, între Isus şi fiecare om. Un îndrăgostit repetă în permanenţă o serie de „litanii” de stimă, de afecţiune şi de bucurie faţă de iubita sa. Această repetiţie nu este considerată un lucru plictisitor, ci reprezintă reiterarea gesturilor, cuvintelor şi atenţiilor ce urmăresc să confirme frumuseţea acelei legături de iubire, reprezintă dorinţa ca relaţia să fie întărită.

Aşadar, recitarea Rozariului este spaţiul pentru a trăi această iubire cu Mama noastră din cer. Ea cunoaşte inimile noastre, pentru că o mamă ştie ce simte un copil, chiar dacă el nu spune nimic; o mamă îşi dă seama de starea sufletească a copilului, chiar dacă el zice că totul este bine; o mamă cunoaşte ceea ce îl îngrijorează pe copilul său.

A ne ruga Rozariul este şi un timp de discernământ. De atâtea ori este benefic să vorbim cu soţul, cu soţia, cu copiii, cu fraţii, cu prietenii, cu colegii de muncă. Dar, foarte des, chiar dacă exprimăm ceea ce se trăim în inimă, ne simţim neînţeleşi sau judecaţi. Cel care recită Rozariul a experimentat măcar o dată în viaţa sa dragostea şi milostivirea Mariei, care mereu ascultă, mereu primeşte, mângâie, încurajează.

De aceea, a recita Rozariul înseamnă a trăi ca fii, nu ca stăpâni ai propriei vieţi. A trăi ca fiu nu este o chestiune de înregistrare într-o condică, ci este experienţa zilnică a creştinului care, prin umilinţa inimii şi a minţii, recunoaşte providenţa şi ocrotirea ce intervin dincolo de eforturile, meritele şi dorinţele personale.

ce-i uneşte pe Maria, pe Isus şi pe cel care se roagă. Acest spaţiu circular de iubire supraabundentă cere să fie revărsat asupra altora. De aceea, rugăciunea Rozariului nu este un act egoist, nu este o cerere proprie. Rozariul repetă de mai multe ori rugăciunea Tatăl nostru, unde se face în continuu referire la un „noi” şi nu la un „eu”.

Rugăciunea Rozariului constă în depănarea celor cinci decade de bobiţe, invocându-se ocrotirea Mamei şi duioşia Tatălui. Această rugăciune insistentă devine dulcea repetiţie a celui care se adresează spre cel care poate într-adevăr să-l mângâie şi să-l întărească. Mulţi renunţă să recite Rozariul, considerând că este o rugăciune mecanică şi obişnuită... Aceştia ar trebui să reflecteze la valoarea acestei rugăciuni, la frumuseţea şi bogăţia legăturii de iubire şi de

16

Via]a Cre}tin@ nr. 10/2016

Rugăciunea Rozariului este acea armă spirituală care trebuie ţinută mereu la îndemână pentru a duce lupta împotriva acelor curse invizibile ce pot fi recunoscute numai prin ochiul credinţei. Orgoliul, ipocrizia, aviditatea, mondenitatea sunt duşmani reali ce se maschează în spatele cumsecădeniei, aparenţei şi duplicităţii. Mama din cer cunoaşte inimile copiilor săi, iar pentru aceasta aduce la lumină viruşii spirituali ce riscă să anestezieze inima omului. Cu Rozariul, sufletul omului se menţine mereu vigilent, pentru că Maria nu doarme niciodată, veghează permanent asupra vieţii fiilor săi, chiar şi atunci când ei sunt distraşi sau aţipiţi de diferitele patimi din această lume. autor: Osvaldo Rinaldi sursa: Zenit, 7 octombrie 2016 trad.: pr. Mihai Pătraşcu LUMEA CATHOLICA, 10/2016

Reuniunea Mariană

Întâlnirea naţională a Reuniunii Mariane

„Luaţi din nou în mâini şi cu încredere Rozariul, redescoperindu-l în lumina Scripturii, în armonie cu Sfânta Liturghie, în contextul vieţii de zi cu zi” (cf.

Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, Rosarium Virginis Mariae). Încurajaţi de acest îndemn şi susţinuţi de Preasfinţia Sa Mihai Frăţilă, Episcop al Eparhiei Greco-Catolice „Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti,

am ales ca temă a întâlnirii naţionale a Reuniunii Mariane: „De la Misterul Întrupării la cel al Milostivirii, prin Sfântul Rozariu”. Întâlnirea a avut loc între 29 septembrie şi 1 octombrie a.c., la Bucureşti, şi a reunit delegaţiile din cele şase Eparhii, conduse de fiecare preşedintă eparhială: Angela Groza, preşedintă naţională – Arhieparhia de Alba Iulia şi Făgăraş; Lucia Maria Ghişa, vicepreşedintă naţională – Eparhia de Maramureş; Monica Culea – Eparhia de Cluj-Gherla, Terezia Pintea – Eparhia de Lugoj, Lucian Turdeanu – Eparhia de Bucureşti. Eparhia de Oradea a fost reprezentată de Ecaterina Biru.

Joi dimineaţă, 29 octombrie, s-a pornit într-un mic pelerinaj pe la catedralele bucureştene.

Momentele de rugăciune presărate cu cântece mariane, din Catedrala greco-catolică „Sfântul Vasile cel Mare”, Catedrala armenească „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, Catedrala romano-catolică „Sfântul Iosif”, Catedrala patriarhală ortodoxă „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” şi biserica greco-catolică „Adormirea Maicii Domnului”, precum şi prezentările făcute pe traseu de ghidul nostru, Ana Maria Borş Popp, au creat o atmosferă în care se împleteau liniştea, pacea şi bucuria.

După amiază ne-am îndreptat spre Sanctuarul marian „Sfânta Fecioară Maria de pe Muntele Carmel” de la Ciofliceni. Deschiderea lucrărilor a fost precedată de Sfânta Liturghie, celebrată de preoţii însoţitori: pr. Ioan Fărcaş, spiritual naţional al Reuniunii Mariane, pr. Cristian Chişvasi, consilier spiritual, pr. Cristian Biru, pr. Florin Pop şi pr.

Constantin Oltean. După salutul preşedintei naţionale, fiecare delegaţie a prezentat câteva dintre activităţile specifice Reuniunii Mariane pe care o reprezenta. Cina

a fost urmată de vizionarea filmului „Cea plină de Har”, propus de pr. Chişvasi.

Ziua de vineri a fost rezervată în întregime rugăciunii în comun. Cele patru meditaţii ţinute de pr. carmelitan Stefano Conotter, urmate de recitarea Rozariului, ne-au ajutat să ne desprindem de toate grijile şi să ne lăsăm cuprinşi de şi mai multă linişte, lumină şi dragoste. Prima meditaţie, „Maria, Maica Milostivirii”, a fost urmată de misterele de bucurie şi de cântece. Meditaţia „Maria, modelul sufletului chemat să-L urmeze pe Hristos” a precedat misterele de lumină, iar „Maria, Maica durerilor şi Maica oamenilor”, misterele de durere. Ultima meditaţie, „Maria, Regina Cerului şi a Pământului”, împreună cu Coroniţa Divinei Îndurări şi misterele de mărire, ne-au pregătit pentru momentul de adoraţie personală.

Pauzele dintre meditaţii au fost şi ele pline. Am împărtăşit impresii şi am admirat frumuseţea locului în care ne aflam. Sfânta Liturghie arhierească şi discuţiile ce au urmat cu Preasfinţia Sa Mihai ne-au desăvârşit ziua şi ne-au unit şi mai mult. Seara am vizionat filmul „Minuni Euharistice”, propus tot de pr. Chişvasi.

Sâmbătă, după rugăciunea de dimineaţă, s-au definitivat câteva probleme organizatorice, iar apoi s-a plecat spre Bucureşti, unde am participat la Sfânta Liturghie arhierească de la capela „Maica Tereza de Calcutta”, cu prilejul sfinţirii altarului. După prânz, delegaţia din Eparhia de Maramureş şi cea de la Bistriţa – parte a delegaţiei din Eparhia de Cluj-Gherla – ne-au condus la Cimitirul Bellu catolic, unde ne-am

rugat la mormântul Cardinalului Iuliu Hossu şi la monumentul martirilor şi mărturisitorilor Bisericii Greco-Catolice. Ne-am rugat apoi pentru copiii nenăscuţi, alături de organizatorii celor 40 de zile pentru viaţă, atrăgând atenţia asupra crimei ce poartă numele de avort. Ne-am luat rămas bun, însufleţite de faptul că „Maria a dăruit lumii, în Isus, viaţa care reînnoieşte totul”, iar datoria noastră este să o preţuim, să o facem cunoscută şi să o apărăm.

Pe noi, cu blândul Isus, să ne binecuvânteze Fecioara de Sus! (Livia Maria OŢOIU, marianistă, EpiscopiaBucuresti.ro) Via]a Cre}tin@ nr. 10/2016

17

Anul Sfânt al Milostivirii

SFINŢII – apostoli ai milostivirii Sfântul Părinte Francisc spunea: „Pentru mine, milostivirea este mesajul cel mai puternic al Domnului... Milostivirea şi răbdarea lui Dumnezeu trebuie să-i provoace pe toţi la a-şi găsi curajul de a-I accepta iubirea, această iubire care este statornică, una care ne ia mereu de mână şi ne sprijină, ne ridică şi ne conduce. Dumnezeu este răbdător şi milostiv cu noi, deoarece ne iubeşte...

Ne cheamă să avem curajul de a ne întoarce la El, oricâte greşeli şi păcate ar exista în viaţa noastră...”.

Biserica are nenumăraţi sfinţi care au trăit şi practicat milostivirea divină. Vom încerca, în cele ce urmează, să amintim câteva exemple de sfinţi care au fost adevăraţi apostoli ai milostivirii.

Sfânta Ecaterina de Siena. În ochii acestei sfinte, milostivirea este omniprezentă, totul este milostivire. Pentru ea, „milostivirea este puterea creatoare care se scurge din viaţa divină, este lumina care străluceşte peste întreaga lucrare a mâinilor lui Dumnezeu. Lumina pe care o emană milostivirea lui Dumnezeu revelează iertarea pe care El o oferă păcătosului care se căieşte”. Ea se ruga aducând laude Tatălui: „Prin milostivirea Ta, Părinte veşnic, Tu ne-ai creat; prin milostivirea Ta am fost re-creaţi în sângele Fiului Tău... Datorită milostivirii Tale, Fiul Tău S-a întins pe Cruce... şi acolo El a învins moartea... Milostivirea Ta dă viaţă; ea dă acea lumină care permite fiecărei creaturi să-Ţi cunoască blândeţea şi disponibilitatea infinită de a ierta...”.

Sfântul Ioan Maria Vianney, parohul din Ars, a fost pătruns de iubirea pe care Spiritul Sfânt o revarsă în inimi. În lumina acestei iubiri, el a putut să descopere profunzimea şi măreţia milostivirii divine. Cucerit fiind de acest atribut al lui Dumnezeu, Sfântul Vianney a devenit, după cum spune o cântare prin care i se aduce cinste şi laudă, „un preţios dar al milostivirii dumnezeieşti”. „Cât de necuprinsă este milostivirea lui Dumnezeu!”, exclama sfântul paroh. Deşi oamenii din toate timpurile au păcătuit, răbdarea şi iubirea Domnului îi invită pe toţi să iasă din sclavia păcatului şi să se arunce în braţele milostivirii divine. „Tainic mister al milostivirii, cât de minunată este lucrarea ta!”, repeta omul lui Dumnezeu, parcă voind să personifice darul milostivirii care izvorăşte din inima Tatălui. De asemenea, căutând să arate minunăţia acestui dar ceresc, spunea că, „înaintea milostivirii, păcatele noastre sunt precum firul de praf în faţa oceanului”.

Milostivirea lui Dumnezeu se revarsă în inimi în mod special prin sacramentul spovezii. Parohul

18

Via]a Cre}tin@ nr. 10/2016

din Ars a fost cucerit de măreţia milostivirii Domnului. Nimeni şi nimic nu a putut să-l împiedice să doboare toate recordurile în ceea ce priveşte spovada: până la 17 ore pe zi se punea la dispoziţia credincioşilor, iar aceasta timp de aproape patruzeci de ani! Bucuria vieţii lui era să-i împace pe păcătoşi cu Creatorul, dând astfel viaţă cuvântului Apostolului Pavel, care îndeamnă cu tărie: „În numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Cor 5,20).

Vorbind despre spovadă, Sfântul Vianney zicea: „Copiii mei, niciodată nu vom înţelege câtă bunătate are Dumnezeu faţă de noi, căci ne-a oferit această mare taină a spovezii”. Gândindu-se la ea şi la cel care o poate administra, la preot, tot el spunea: „Dacă li s-ar spune nefericiţilor osândiţi aflaţi în iad, unii de multă vreme, că o să fie pus un preot la poarta iadului şi că toţii cei care doresc se pot spovedi, cât de repede s-ar goli iadul! Ei bine, fraţilor, noi avem timpul şi mijloacele pe care aceşti sărmani osândiţi nu le mai pot avea... Iată de ce, dragii mei, de îndată ce aveţi o cât de mică pată pe suflet, faceţi asemenea unei persoane care are un frumos glob de cristal pe care îl păstrează cu multă grijă: imediat ce descoperă că s-a depus pe el praf, ea îl şterge, pentru ca globul să fie mereu curat şi strălucitor”.

Sfânta Tereza a Pruncului Isus. Milostivirea divină a luminat viaţa celei mai mari sfinte a timpurilor moderne. Potrivit cuvintelor sale, vocaţia ei a fost iubirea: „În inima Bisericii, Mama mea, eu voi fi iubire!”. Sora Tereza ne învaţă că, dacă ea, care se ştia cea mai mică dintre toate sufletele, a putut să ajungă în vârful muntelui Iubirii, atunci toate sufletele pot să o facă, oricât de slabe şi imperfecte ar fi. Aceasta se poate împlini în lumina milostivirii, care ne pune într-o relaţie adevărată cu Dumnezeu; este vorba de relaţia filială care le permite tuturor oamenilor să-L numească pe Dumnezeu cu minunatul nume: Abba (Tată)...

Milostivirea a condus-o pe Tereza să aibă o încredere totală în Dumnezeu. Este vorba de o încredere foarte îndrăzneaţă, care a determinat-o să afirme într-o poezie: „Chiar dacă aş fi comis toate crimele posibile, eu aş păstra mereu aceeaşi încredere...”. Cheia vieţii Terezei a fost milostivirea. În scrierile sale, ea atribuie harurile primite milostivirii divine. Milostivirea este cea care a ferit-o de toate păcatele de moarte în care ar fi putut cădea şi de toate ataşamentele dezordonate care ar fi putut să-i seducă sufletul.

Anul Sfânt al Milostivirii Sfântul Padre Pio. În timpul vieţii sale, Padre Pio era numit „Părintele care spovedeşte”, „Confesorul”. A fost un martir al confesionalului, un martir al sacramentului iertării şi al milostivirii lui Dumnezeu.

Timp de o jumătate de secol, Padre Pio a spovedit mulţimi de penitenţi, din toate clasele sociale, din toate naţiunile, oameni care erau dornici să-L vadă pe Dumnezeu de aproape. A fost mereu prezent în confesional. La apogeul activităţii sale, Padre Pio a petrecut uneori până la 17 ore în confesional!... A condamnat şi a urât păcatul, folosind de multe ori cuvinte puternice şi dure, dar din iubire faţă de păcătos, pentru

convertirea şi salvarea lui. Spunea că, „în faţa păcătosului căit, milostivirea preia conducerea, cu o tandreţe infinită”. Pentru Padre Pio, milostivirea însemna iubirea care purifică sufletul de păcat şi, în sens mai larg, de orice ataşament: „Milostivirea divină este atât de mare, atât de tandră şi blândă, încât oamenii nu se pot întoarce cu spatele la ea, decât din ignoranţă sau orbire... Experimentarea ei este un zid de apărare împotriva răului şi a ispitei; ea face să crească iubirea în suflet şi dezvăluie demnitatea supremă a omului, vocaţia lui la viaţa divină”.

Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea şi Sfânta Faustina. Cei doi sfinţi de origine poloneză şi-au adus un aport fundamental la răspândirea mesajului milostivirii divine în întreaga lume: sora Faustina prin transmiterea mesajelor primite de la Isus, iar Papa Ioan Paul al II-lea prin învăţăturile sale. „Milostivirea este celălalt nume al iubirii”, afirma Ioan Paul al II-lea. În fiecare dintre scrierile, cuvântările şi omiliile sale apare explicit sau implicit referirea la milostivirea lui Dumnezeu, fiindcă, pentru el, iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu erau „respiraţia” sa.

Cele trei enciclice – „Dumnezeu bogat în Milostivire”, „Mântuitorul Omului” şi „Domn şi Dătător de Viaţă” – descoperă misterul milostivirii

lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt, care se revelează pe deplin în istoria mântuirii. Omul se poate apropia de Dumnezeu, tocmai fiindcă El este milostiv.

Tema milostivirii lui Dumnezeu a fost dezbătută şi în scrisoarea apostolică „Începutul Noului Mileniu”, în vederea pregătirii Marelui Jubileu din anul 2000, când Papa Ioan Paul al II-lea a canonizat-o pe Fericita Faustina. Evenimentul a avut loc la Roma şi nu în Polonia, tocmai pentru a sublinia faptul că mesajul milostivirii divine se adresează întregii lumi, este răspunsul la problemele specifice ale timpului nostru. Canonizată în 30 aprilie 2000, ea a devenit prima sfântă a noului mileniu. În aceeaşi zi, Papa Ioan Paul al II-lea a instituit sărbătoarea Milostivirii Divine, pentru întreaga Biserică Universală, în prima duminică după Paşti. Doi ani mai târziu, tot el a consacrat Sanctuarul Internaţional al Milostivirii Divine din Cracovia, unde se află mormântul Sfintei Faustina, şi a încredinţat întreaga lume milostivirii lui Dumnezeu.

Dar, exemplul prin excelenţă rămâne Maria, Mama milostivirii. „Maria, în mod deosebit şi excepţional a experimentat milostivirea şi, în acelaşi timp, tot în mod excepţional, a făcut posibilă, prin jertfa inimii, propria-i participare la revelarea milostivirii divine. Nimeni nu a trăit ca Mama Celui Răstignit misterul Crucii, acea «sărutare» pe care milostivirea a dat-o dreptăţii. Maria este cea care cunoaşte cel mai profund misterul milostivirii divine. Îi ştie preţul, ştie cât este de mare. În acest sens o numim şi Maica milei sau Maica milostivirii divine; în aceste titluri este o semnificaţie teologică profundă, căci ele exprimă pregătirea deosebită a sufletului ei, a întregii ei personalităţi, care îi dă posibilitatea să vadă, mai întâi în evenimentele complexe ale lui Israel şi, apoi, ale fiecărui om şi ale omenirii întregi, acea milostivire de care au parte toţi, «din neam în neam», conform planului veşnic al Preasfintei Treimi” (Ioan Paul al II-lea).

Prin milostivirea divină, Dumnezeu îşi exprimă iubirea faţă de creatura Sa răzvrătită, acordându-i neîncetat, până în momentul morţii, posibilitatea împăcării. „Dumnezeule, Tată milostiv, care Ţi-ai revelat iubirea în Fiul Tău, Isus Hristos, şi ai revărsat-o asupra noastră prin Spiritul Sfânt Mângâietor, Îţi încredinţăm astăzi destinul lumii şi al fiecărui om.

Fă ca oamenii să experimenteze milostivirea Ta! Tată veşnic, pentru pătimirea dureroasă şi Învierea Fiului Tău, dă-ne milostivirea Ta, nouă şi lumii întregi! Amin”.

Pr. Anton CRIŞAN Via]a Cre}tin@ nr. 10/2016

19

Anul Sfânt al Milostivirii

Simpozionul internaţional

„Milostivi asemenea Tatălui” Tema milostivirii lui Dumnezeu – „Milostivi precum Tatăl” – a fost aprofundată la nivel academic şi într-un context ecumenic în cadrul unui simpozion

internaţional care s-a desfăşurat în zilele de 14 şi 15 octombrie a.c., în Aula Magna a Universităţii Babeş-Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca, în prezenţa unor iluştri profesori invitaţi din Italia, Belgia şi România, a numeroase cadre universitare, preoţi, persoane consacrate, studenţi şi credincioşi laici.

Lucrările simpozionului au fost deschise de către acad. prof. dr. Ioan-Aurel Pop, rectorul UBB, care a adresat un călduros salut distinşilor oaspeţi şi întregii asistenţe, prezentând în câteva cuvinte Universitatea clujeană, care, prin existenţa în cadrul ei a patru facultăţi de teologie, se singularizează la nivel european. Un cuvânt de salut a adresat Preasfinţia Sa Florentin Crihălmeanu, care a amintit, mai întâi, contextul special al Anului Milostivirii în care se desfăşoară acest simpozion, o temă „nu doar actuală şi necesară, dar care ne oferă vaste posibilităţi de abordare”, realizând, totodată, o primă aprofundare a acestui subiect. Un salut însoţit de binecuvântare a transmis Mitropolitul Andrei Andreicuţ, reprezentat de către pr. prof. dr. Valentin Vesa, care a prezentat şi o reflecţie despre milostivire.

Programul a continuat cu sesiunile de comunicări şi dezbateri pe temele teologico-patristice alese de către conferenţiari.

Manifestarea s-a încheiat printr-o Sfântă Liturghie arhierească, duminică, 16 octombrie, la Catedrala „Schimbarea la Faţă”, unde au fost aduse spre Secretariatul de Stat N. 94.615

venerare moaştele Sfintei Tereza de Lisieux (1873-1897) şi ale sfinţilor ei părinţi, Louis Martin (1823-1894) şi Marie Zelie Guerin (1831-1877). Preasfinţia Sa Florentin i-a prezentat credincioşilor pe doi dintre invitaţii conferenţiari, care au exprimat apoi câteva cuvinte despre zilele petrecute la Cluj. Astfel, pr. prof. dr.

Guido Innocenzo Gargano (de la Institutul Pontifical Oriental, Vatican) a spus: „Vă mulţumesc pentru audienţă şi pentru primirea călduroasă pe care ne-aţi făcut-o. Am meditat împreună asupra milostivirii lui Dumnezeu, fiecare după specialitatea proprie, dar lucru cel mai frumos a fost această celebrare cu o serie de simboluri, cântece, ritmuri, culori. Pentru noi, occidentalii, astfel de celebrare este asemenea Paradisului (...). Noi ştim că în tradiţia patristică se repetă mereu că Dumnezeu S-a coborât pentru ca omul să devină Dumnezeu. Liturghiile şi celebrările voastre sunt deja o anticipare a ceea ce se întâmplă în Împărăţia cerească. Înţeleg că pentru a intra în misterul celebrărilor voastre este nevoie de a renunţa la toate capriciile şi înţelegerile noastre şi să rămânem doar cu inima curată, eliberată de orice altă preocupare lumească. Putem fi acum cu adevărat participanţi la această viziune splendidă a lui Dumnezeu. Vă invidiez că încă de mici aţi crescut în această viziune şi vă invit să nu vă lăsaţi niciodată de un asemenea dar”.

Pr. prof. dr. Michel van Parys (de la Mănăstirea Chevetogne, Belgia), mulţumind pentru ospitalitatea cu care a fost primit, a spus: „Ne-am bucurat împreună în aceste zile şi am văzut că această Biserică [Greco-Catolică Română - n.n.] este rodul suferinţei, al sacrificiului generaţiilor precedente. Aceasta este o forţă pentru viitor. Trebuie să ne aducem aminte de ceea ce părinţii noştri ne-au învăţat. Dar, spre a continua calea, fiecare are nevoie de forţa Spiritului Sfânt pentru a-şi trăi viaţa creştină în familia sa, la locul său de muncă şi în societate. Este bine să ne amintim că noi, toţi, greco-catolici, romano-catolici, precum şi ortodocşi, armeni, îi aparţinem lui Isus Hristos şi, pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, fiecare trebuie să se convertească, deoarece acesta este semnul pe care Biserica creştină trebuie să-l dea lumii, «ca lumea să creadă». Vă mulţumesc pentru rugăciunea voastră”. (Biroul de Presă) Vatican, 3 august 2016

Preasfinţia Voastră, S-a primit la Secretariatul de Stat suma de 14.686 lei, echivalentul a 3.285,46 euro, pe care Excelenţa Voastră, în numele Eparhiei, prin intermediul Nunţiului Apostolic în România, aţi transmis-o Sfântului Părinte, ca şi colectă extraordinară în favoarea poporului din Ucraina.

Mulţumindu-vă pentru gestul de solidaritate eclezială şi de reînnoită adeziune faţă de universalul Său minister apostolic, Papa Francisc, în timp ce cere să vă rugaţi pentru persoana Sa şi pentru slujirea Sa faţă de Biserică, invocă ocrotirea cerească a Preasfintei Fecioare Maria, şi vă împărtăşeşte din inimă Excelenţei Voastre şi tuturor celor care vă sunt încredinţaţi spre păstorire, împăciuitoarea Binecuvântare Apostolică, izvorul oricărui har ceresc. Înştiinţându-vă că suma va figura în Bilanţul Obolului pentru anul contabil 2016, profit de această ocazie pentru a mă confirma, cu deosebit respect, al Excelenţei Voastre, devotat în Hristos Domnul, † Angelo Becciu Subsitut

20

Via]a Cre}tin@ nr. 10/2016

Info

Deschiderea Anului Cercetăşesc la Cluj-Napoca

Un nou Superior General al Ordinului Iezuit

Sâmbătă, 15 octombrie a.c., aproximativ 160 de cercetaşi, băieţi şi fete, din Asociaţia Cercetaşii Munţilor (ACM) - Cluj-Napoca au marcat deschiderea unui nou an de activităţi. Structura acestui moment – care se întinde pe mai multe ore – cuprinde: adunare generală în careu, liturghie, masă, jocuri, veghe de seară cu foc de tabără, momente de organizare internă.

După câteva săptămâni de discuţii şi de discernământ, Ordinul Iezuit şi-a ales un nou Superior General, în persoana pr. Arturo Sosa (foto). Fost conducător al Provinciei iezuite din Venezuela, pr. Sosa a intrat în Societatea lui Isus în 1966 şi a fost hirotonit preot în 1977. Deţine titluri în filosofie, teologie şi ştiinţe politice. A fost membru al Centrului Social al Provinciei iezuite venezuelene din 1977 până în 1996, când este ales Superior al iezuiţilor din Venezuela, călăuzind Ordinul prin apele tulburi ale dictaturii lui Hugo Chavez. În anul 2004 a fost numit Consilier General al Societăţii lui Isus (o poziţie pe care a deţinut-o până în 2011) şi preşedinte al Universităţii din Táchira (Venezuela).

Alegerea pr. Sosa ca al 31-lea Superior General marchează o noutate: este pentru prima dată când un latino-american conduce Ordinul, iar el preia această funcţie într-o vreme când Biserica Catolică are pentru prima oară un Papă latino-american. Fondată de către Sfântul Ignaţiu de Loyola în 1540, Societatea lui Isus (Ordinul Iezuit) organizează întotdeauna o adunare generală la moartea sau la demisia Superiorului General, pentru a alege succesorul său. Adunările generale pot fi convocate şi în cazul în care Superiorul vede necesitatea de a se lua măsuri legate de o problemă importantă, despre care nu poate sau nu vrea să decidă singur. Iezuiţii au convocat a 36-a adunare generală după ce pr. Adolfo Nicolás, din Spania, care a condus Societatea timp de opt ani, şi-a prezentat demisia, la vârsta de 80 de ani.

Întâlnirea a avut loc într-o poiană apropiată de depoul de autobuze din Mănăştur, iar tema aleasă pentru acest an a fost: „Cercetaşul - Cavalerul zilelor noastre”. În cadrul deschiderii, şefia grupului ACM Cluj-Napoca a fost predată de la Aida Tincu şi Şerban Groza către Andrei Cosmovici. Mulţumiri Aidei şi lui Şerban, pe această cale, pentru munca depusă timp de patru ani în vederea unităţii şi dezvoltării grupului.

Anumite posturi vacante de şef au fost anul acesta asumate: Domnica Goţia şi Alina Ivan se ocupă acum de călăuze (ramura de fete cu vârste cuprinse între 17-22 ani +), iar Sebastian Zelghiu se ocupă de drumeţi (ramura de băieţi cu vârste cuprinse între 17-22 ani +).

De asemenea, pentru munca de apostolat şi formare creştină în rândul cercetaşilor, părintelui Călin Sechelea i s-au alăturat preoţii Ioan Mătieş şi Ioan Paşca.

Printr-un program bine pus la punct, ziua deschiderii a fost gustată din plin de fiecare participant.

Cei mici s-au jucat cot la cot cu cei mari, sărbătorind împreună începerea unui nou an de efort personal de creştere umană şi creştină, prin intermediul pedagogiei cercetăşeşti.

Surpriza mare a zilei deschiderii a venit din partea Preasfinţitului Florentin, care ne-a făcut o vizită inopinată. S-a nimerit ca Ierarhul să ajungă în timpul desfăşurării Marelui Joc, având astfel ocazia să ia contact cu cercetăşia „în act”. Timp de aproape o oră, Episcopul a stat de vorbă cu şefii, a observat activităţile în curs, dar s-a şi rugat cu toată lumea la careu şi le-a spus celor mici o povestioară cu povaţă morală. La finalul vizitei, Preasfinţitul a rostit deviza: „Cercetaşi întotdeauna!”, iar răspunsul din 160 de piepturi a fost: „Gata!”.

Mulţumim Domnului pentru minunata zi de deschidere a Anului Cercetăşesc 2016-2017. Fie ca efortul fiecărui şef să clădească în sufletele copiilor de care se ocupă dorinţa unei legături vii cu Dumnezeu şi curajul asumării vieţii de creştin. (ACM Cluj-Napoca) * * *

Deliberările au început în 2 octombrie a.c., când 215 delegaţi din întreaga lume s-au adunat la sediul iezuiţilor din Roma, aflat la doar câţiva paşi de Vatican.

Din totalul de 215 delegaţi, 212 au participat la votare. În 10 octombrie, participanţii au început practica veche de secole a „murmuratio”, care este un proces de patru zile de conversaţii unu-la-unu şi de colectare de informaţii privind meritele diferiţilor candidaţi.

Iezuiţii, pe lângă jurămintele obişnuite de sărăcie, castitate şi ascultare, depun şi un jurământ special de ascultare faţă de Papa „în ceea ce priveşte misiunea”, dar şi un jurământ să nu caute funcţii mari în cadrul Bisericii. Astfel, orice iezuit care descoperă că cineva îşi face campanie trebuie să-l raporteze imediat. (catholica.ro) Via]a Cre}tin@ nr. 10/2016

21

Info

Reforma protestantă: nu de sărbătorit, ci de comemorat „În ciuda tuturor explicaţiilor rezonabile, Reforma a creat o diviziune în creştinism, care a suferit şi suferă încă şi astăzi. Din cauza acestei diviziuni, Biserica Catolică din ţările nordice a putut reîncepe să trăiască doar după câteva secole”, iar pentru acest lucru, „aniversarea a cinci sute de ani de la începutul Reformei nu poate fi sărbătorită, ci ar trebui comemorată într-un spirit de pocăinţă”. Acestea sunt cuvintele ce pot fi citite într-o „Scrisoare pastorală a Conferinţei episcopilor nordici”, publicată sâmbătă, 15 octombrie a.c., în Suedia, Norvegia, Finlanda şi Islanda.

Scrisoarea, lansată în sărbătoarea Sfintei Tereza de Avila şi intitulată „De la conflict la comuniune”, doreşte să reflecteze „asupra căii care trebuie urmată împreună pentru a creşte în credinţă, în speranţă şi în caritate”.

Episcopii catolici îşi exprimă hotărârea lor „de a merge mai departe împreună pe calea reconcilierii cu fraţii luterani şi de a face totul pentru a se ajunge la unitate”.

După ce au formulat o perspectivă catolică asupra unor puncte centrale privind doctrina credinţei, episcopii propun din nou, pentru Europa de Nord, cele „cinci imperative” din documentul catolico-luteran cu acelaşi nume, lansat în 2013. De asemenea, prelaţii îi invită pe toţi episcopii catolici „să însoţească în rugăciune pregătirea vizitei Papei Francisc în Suedia”. Episcopii scandinavi îşi încheie scrisoarea cu speranţa că, „în ciuda diferenţelor care rămân, este posibilă, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, găsirea căii spre unitate”. (catholica.ro)

Papa Francisc renunţă la o tradiţie de peste 420 de ani La doi ani de la deschiderea către vizitatori a frumoaselor grădini, Papa Francisc a decis să se permită accesul publicului şi în apartamentele private ale reşedinţei papale de vară de la Castel Gandolfo, renunţând astfel să se retragă acolo pentru a se odihni, precum predecesorii săi. Din 21 octombrie, vizitatorii pot descoperi aceste spaţii tapiţate cu pânze din damasc de purpură şi aur, decor asemănător cu cel din Palatul Apostolic al Vaticanului, un paradis de pace şi linişte, pe care Papa Benedict al XVI-lea îl preţuia în mod deosebit. El a folosit acest loc pentru a se retrage după demisia sa din 28 februarie 2013, locuind acolo până când cardinalii l-au ales pe succesorul său şi lucrările de la Mănăstirea „Mater Ecclesiae” din grădinile Vaticanului, reşedinţa sa actuală, au fost finalizate.

Achiziţionat de către Sfântul Scaun în 1596, sub Papa Clement al VIII-lea, castelul a devenit reşedinţă de vară a Suveranilor Pontifi în 1626, în timpul Papei Urban al VIII-lea. Aici au trecut la Domnul Papa Pius al XII-lea, în 1958, şi Papa Paul al VI-lea, în 1978. Papa Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea locuiau acolo în fiecare vară, pentru a scăpa de căldura din Roma (cel de-al doilea îl numea, în glumă, „Vatican II”). Dar, Papei Francisc, după cum se ştie, nu-i plac vacanţele. Se odihneşte doar dacă-i obligat, constrâns să anuleze unele întâlniri şi să rămână în apartamentul său din Casa Sfânta Marta, acolo unde locuieşte de la alegerea sa, refuzând Palatul Apostolic, „prea mare şi prea fastuos” pentru el, fapt mărturisit presei în timpul uneia dintre călătoriile sale. „Eu nu pot trăi singur, înconjurat de

22

Via]a Cre}tin@ nr. 10/2016

un grup mic de persoane. Trebuie să trăiesc cu oameni, să cunosc oameni (...)”, a spus Suveranul Pontif.

Domeniul – cinci hectare de natură, artă şi istorie – este format din mai multe vile, precum magnifica Villa Barberini sau cea a împăratului Domiţian, cu o panoramă deosebită înspre lacul Albano, în apropiere de Roma. Ultimele modificările arhitecturale ale clădirilor au fost încredinţate maestrului stilului baroc Pietro da Cortona (contemporan cu Bernini).

Pe teritoriul proprietăţii mai există o fermă model din timpul pontificatului Papei Pius al XII-lea, telescopul Observatorului Vaticanului şi ruinele unui teatru imperial. Reşedinţa este dotată cu energie electrică încă din 1934, iar în 1943 aici au fost adăpostiţi peste 3.000 de evrei care fugeau din faţa naziştilor. (e-communio.ro)

Rozariul preşedintelui Obama Într-un interviu acordat ziaristei Ingrid Nilsen, preşedintele Obama a dezvăluit că are mereu asupra sa obiecte de cult. Acestea sunt cadouri dăruite de diferiţi oameni pe care i-a întâlnit de-a lungul anilor şi care au o importanţă deosebită pentru el.

Un obiect religios pe care îl are foarte des în mână este un frumos rozariu ce i-a fost oferit de către Papa Francisc în timpul călătoriei sale în Statele Unite, în septembrie 2015. Papa Francis l-a vizitat atunci pe preşedintele Obama la Washington, înainte de a merge la New York şi Philadelphia pentru Întâlnirea Mondială a Familiilor. În timpul interviului,

preşedintele Obama şi-a scos rozariul, l-a arătat jurnalistei şi a spus: „Eu îl admir foarte mult pe Papa Francisc, iar acest rozariu îmi aminteşte de pace, precum şi de necesitatea de a promova buna înţelegere şi un comportament moral”. În buzunarele adânci ale preşedintelui Obama se mai găsea şi o cruce etiopiană. „Eu nu sunt superstiţios – a spus preşedintele –, dar aceste obiecte îmi amintesc de speranţele învestite în mine de către oamenii pe care i-am întâlnit în viaţa mea...”. (e-communio.ro)

Libr@ria “Via]a Cre}tin@”

Via]a Cre}tin@

Piaţa Cipariu f.n., Telefon: 0735 848 889

Publicaţie lunară a Eparhiei Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Cluj-Gherla

Fondator: Pr. Vasile CHINDRIŞ Preşedinte: Preasfinţia Sa Florentin CRIHĂLMEANU Director: Pr. Daniel AVRAM Redactor: Alexandru PINTELEI Tehnoredactor: Valerian SUSAN Adresa revistei: Str. Moţilor nr. 26, cod 400001 Cluj-Napoca, jud. Cluj telefon: 0264-439018 int 111, 0729884889, 0729852875 e-mail: viata.crestina@gmail.com www.viata-crestina.ro

ORAR: luni-vineri: 9.00-15.00, sâmbătă: închis, duminică: 9.30-13.00

ISSN: 1223-4281 Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Manuscrisele şi documentele nepublicate, expediate pe adresa redacţiei din iniţiativa autorilor, nu se restituie.

Poşta redacţiei

.

Dragi cititori, prin intermediul acestei rubrici ne puteţi pune întrebări din orice domeniu teologic, urmând ca noi să vă răspundem în următoarele numere ale revistei. Întrebările, propunerile, criticile dumneavoastră le aşteptăm pe adresa: Revista “Viaţa Creştină”, Str. Moţilor nr. 26, cod 400001, Cluj-Napoca, jud. Cluj, sau prin e-mail: viata.crestina@gmail.com

ABONAMENTELE se pot efectua direct la sediul redacţiei (Str. Moţilor nr. 26), la Librăria „Viaţa Creştină” (Piaţa Cipariu, în incinta Catedralei greco-catolice în construcţie), prin virament bancar pe adresa: Episcopia Română Unită Cluj, Str. Moţilor nr. 26, 400001 Cluj-Napoca, judeţul Cluj, (CIF 4288365), în contul nr. RO93BACX0000003005881009, deschis la Banca Unicredit Ţiriac Cluj, cu menţiunea abonament „Viaţa Creştină”, sau prin mandat poştal pe adresa: Pintelei Alexandru, Episcopia Română Unită Cluj, Str. Moţilor nr. 26, 400001 Cluj-Napoca (doar pentru abonamentele individuale).

Pentru orice sesizare privind abonamentele, vă rugăm să contactaţi redacţia: tel. 0264-439.018 int. 111 sau 0729.852.875, de luni până vineri, între orele 9.00-17.00, sau accesând site-ul www.viata-crestina.ro.

Preţul unui abonament pe anul 2016 este de 24,00 lei (pentru străinătate - 45 euro).

Via]a Cre}tin@ nr. 10/2016

23