August-Septembrie 2016

SERIE NOUÃ ANUL XXVII NR. 8-9 (450-451) AUGUST-SEPTEMBRIE 2016 4,00 LEI

Din sumar:

Luni de pelerinaj

Creştinul azi

Pacea – dezideratul unei actualităţi înspăimântate pag. 11

Documentul de la Chieti, un pas înainte pe drumul dialogului pag. 12

AGRU

Episcopul Vasile Aftenie în mijlocul evenimentelor din 1948 pag. 19

Anul Sfânt al Milostiviri

Bucuria milostivirii pag. 24

Evocări

Comemorarea Monseniorului Grigore Zăgrean, mărturisitor al credinţei pag. 28 Info

Episcopii catolici îl invită pe Papa Francisc în România pag. 33

2

Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

Lunile august şi septembrie sunt luni ale pelerinajelor, iar gândul nostru se îndreaptă spre Preasfânta Fecioară Maria, cea care a fost, putem spune, prima pelerină creştină, prima care L-a dus în pelerinaj pe Hristos în momentul pelerinajului la Bethleem sau a fugii în Egipt. Începutul lunii august a însemnat pentru tinerii noştri întoarcerea de la Zilele Mondiale ale Tineretului cu sufletele pline de bucurie şi de elan, în spiritul cuvintelor Pontifului Roman şi ale moto-ului acestui an: „Fiţi milostivi, precum Tatăl milostiv este”. Şirul pelerinajelor a continuat, apoi, cu tradiţionalele pelerinaje devoţionale la Nicula şi Cormaia, respectiv pentru cinstirea icoanei Maicii Sfinte de la Nicula şi în comemorarea „Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul”. În acelaşi spirit al milostivirii şi bucuriei s-au desfăşurat şi vizitele pastorale la Căpâlna şi Valea Secerului, precum şi pelerinajul la Mintiu Gherlii, pus şi sub semnul sărbătorii „Înălţării Sfintei Cruci”.

Luna septembrie marchează începutul anului liturgic şi, aşa cum se întâmplă în fiecare an, începutul sărbătorilor, în mod simbolic, este sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, care, de fapt, este sărbătoarea ce ne deschide posibilitatea tuturor celorlalte sărbători, pentru că este „începutul mântuirii noastre”, aşa cum frumos o numeşte troparul.

Am celebrat această frumoasă sărbătoare prin tradiţionalul pelerinaj de la Catedrala „Schimbarea la Faţă” la Mănăstirea surorilor Congregaţiei Surorilor Maicii Domnului, unde, cu bucurie, am celebrat Sfânta Liturghie în prezenţa a mii de credincioşi greco-catolici.

Deschiderea noului an şcolar a constituit un bun prilej pentru a ne întâlni cu corpul profesoral şi cu elevii Liceului nostru, ocazie cu care i-am binecuvântat în mod particular pe cei mai tineri copilaşi ai şcolii noastre, care au început în această toamnă clasa zero, având ca învăţătoare pe cuvioasa soră Ştefania, CMD, şi pe cei care, în anul care a început, se vor pregăti pentru examenul de bacalaureat şi vor încheia cursurile şcolare. Ne bucurăm că Liceul nostru are în continuare un procentaj ridicat de bacalaureaţi, ceea ce îl recomandă ca o instituţie bună în cadrul învăţământului şcolar din urbea noastră.

Pe plan internaţional, amintim participarea la Sesiunea a XIV-a Plenară a Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă, care a avut loc la Chieti, Italia, în perioada 16-21 septembrie. După nouă ani de intense discuţii, cei circa 60 de membri ai Comisiei Mixte au ajuns la un acord de principiu asupra documentului „Sinodalitate şi primat în primul mileniu. Către o înţelegere comună în slujba unităţii Bisericii”, cu excepţia unor paragrafe considerate inacceptabile din partea Bisericii din Georgia. Considerăm că, în pofida dificultăţilor şi a discuţiilor uneori contradictorii, această întâlnire a însemnat un pas înainte pe drumul înţelegerii şi apropierii între marile confesiuni creştine, pentru a putea învăţa şi înţelege modelul Bisericii mileniului întâi, un mileniu care nu a fost lipsit de rupturi şi controverse, dar care a găsit soluţia menţinerii unităţii depline în diversitate a Bisericii creştine.

Pe plan naţional, a avut loc Conferinţa Episcopilor catolici din România, în organizarea şi găzduirea Episcopiei Romano-Catolice de Oradea şi a vrednicului Episcop László Böcskei. A fost un moment de comuniune frăţească, un moment în care am reuşit să cunoaştem anumite aspecte ale vieţii social-caritabile din această Dieceză, dar şi anumite obiective turistice remarcabile.

Fie ca Preasfânta Fecioară Maria, Mama Bisericii, să binecuvânteze noul an liturgic, noul an şcolar şi să-şi continue mijlocirea ei de mamă asupra Eparhiei noastre şi asupra tuturor credincioşilor noştri.

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, roagă-te pentru noi! Amin.

† Florentin CRIHĂLMEANU Episcop Eparhial de Cluj-Gherla

Sfântul Scaun

Să ne punem încrederea în Isus, nu în lucrurile neimportante În loc să avem încredere în lucruri care se dovedesc neesenţiale, să ne punem toată speranţa în Isus şi nu vom obosi pe drumul uceniciei – a fost elementul-cheie al mesajului adresat de către Sfântul Părinte Francisc pelerinilor adunaţi în Piaţa San Pietro cu prilejul audienţei generale de miercuri, 14 septembrie a.c. „Domnul ne învaţă să nu ne fie frică să-L urmăm, pentru că speranţa pe care ne-o punem în El nu va fi înşelată”: Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua! În timpul acestui Jubileu am reflectat de mai multe ori asupra faptului că Isus se exprimă cu o duioşie unică, semn al prezenţei şi al bunătăţii lui Dumnezeu. Astăzi ne oprim asupra unui text emoţionant din Evanghelie (cf. Mt 11,28-30), în care Isus spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi asupra voastră jugul Meu şi învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi alinare pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este lesne de purtat, iar povara Mea este uşoară” (v. 28-29). Invitaţia Domnului este surprinzătoare: cheamă să-L urmeze persoane simple şi apăsate de o viaţă dificilă, persoane care au atâtea nevoi, promiţându-le că în El vor găsi odihnă şi alinare.

Invitaţia este adresată în formă imperativă: „veniţi la Mine”, „luaţi jugul Meu”, „învăţaţi de la Mine”. O, de-ar putea spune asta toţi liderii lumii! Să încercăm să percepem semnificaţia acestor expresii.

Primul imperativ: „veniţi la Mine”. Adresându-se celor care sunt osteniţi şi împovăraţi, Isus se prezintă ca Slujitorul Domnului descris în cartea profetului Isaia: „Domnul Dumnezeu mi-a dat o limbă de discipol ca să ştiu să vin în ajutor cu un cuvânt celui frânt” (50,4). La aceşti frânţi ai vieţii, Evanghelia îi alătură adesea şi pe cei săraci (cf. Mt 11,5) şi pe cei mici (cf. Mt 18,6). Este vorba despre cei care nu pot să se bazeze pe mijloace proprii, nici pe prietenii importante. Ei pot doar să se încreadă în Dumnezeu. Conştienţi de propria condiţie umilă şi lipsită, ştiu că depind de milostivirea Domnului, aşteptând de la El unicul ajutor posibil. În invitaţia lui Isus găsesc, în sfârşit, răspuns la aşteptarea lor: devenind discipolii Săi, primesc promisiunea de a găsi alinare pentru toată viaţa.

Al doilea imperativ: „luaţi jugul Meu”. În contextul alianţei, tradiţia biblică foloseşte imaginea jugului pentru a indica legătura strânsă care leagă poporul cu Dumnezeu şi, prin urmare, supunerea faţă de voinţa Sa exprimată în Lege. În polemica Sa cu cărturarii şi învăţătorii Legii, Isus pune asupra discipolilor Săi jugul Său, în care Legea îşi are împlinirea. Vrea să-i înveţe că vor descoperi voinţa lui Dumnezeu prin persoana Sa: prin Isus, nu prin legi şi prescrieri reci, pe care însuşi Isus le condamnă. E suficient să citim capitolul 23 din Matei! El se află în

centrul relaţiei lor cu Dumnezeu, este în inima relaţiilor dintre discipoli şi se pune ca fundament al vieţii fiecăruia. Primind „jugul lui Isus”, fiecare discipol intră în comuniune cu El şi este făcut părtaş al misterului crucii Sale şi al destinului Său de mântuire.

Rezultă de aici al treilea imperativ: „învăţaţi de la Mine”. Isus nu este un învăţător care, cu severitate, le impune altora poveri pe care el nu le poartă: aceasta era acuza care se făcea învăţătorilor Legii. El se adresează celor umili, celor mici, celor săraci, celor nevoiaşi, pentru că El însuşi S-a făcut mic şi umil. Îi înţelege pe săraci şi pe suferinzi, pentru că El însuşi este sărac şi încercat de dureri.

Pentru a mântui omenirea, Isus n-a parcurs un drum uşor; dimpotrivă, drumul Său a fost dureros şi dificil... El S-a făcut totul pentru toţi, aproape de toţi, de cei mai săraci! Era un păstor printre oameni, printre cei săraci: muncea toată ziua cu ei. Isus nu era un principe. Este urât pentru Biserică atunci când păstorii devin principi, departe de oameni, departe de cei mai săraci: acela nu este spiritul lui Isus. Pe aceşti păstori Isus îi certa şi spunea mulţimii despre ei: „faceţi ceea ce vă spun, nu ceea ce fac”.

Iubiţi fraţi şi surori, şi pentru noi există momente de oboseală şi de dezamăgire. Atunci să ne amintim de aceste cuvinte ale Domnului, care ne dau atâta mângâiere... De fapt, uneori, oboseala noastră este cauzată de faptul că ne-am pus încrederea în lucruri care nu sunt esenţiale, pentru că ne-am îndepărtat de ceea ce valorează cu adevărat în viaţă. Domnul ne învaţă să nu ne fie frică să-L urmăm, pentru că speranţa pe care ne-o punem în El nu va fi înşelată.

Suntem chemaţi să învăţăm de la Isus ce înseamnă a trăi din milostivire, pentru a deveni instrumente ale milostivirii. A trăi din milostivire înseamnă a simţi că avem nevoie de milostivirea Lui, iar atunci când simţim că avem nevoie de iertare, de mângâiere, învăţăm să fim milostivi cu alţii. A ţine privirea îndreptată spre Fiul lui Dumnezeu ne face să înţelegem cât drum mai trebuie să parcurgem; dar, în acelaşi timp, ne insuflă bucuria de a şti că mergem cu El şi că nu suntem niciodată singuri. (magisteriu.ro) Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

3

Din viaţa Eparhiei

Pelerini la Nicula, la icoana Maicii Sfinte -

poarta cerului şi izvorul milostivirii

Duminică, 14 august a.c., Preasfinţia Sa Florentin împreună cu zeci de preoţi, persoane consacrate şi sute de credincioşi au continuat pelerinajul tradiţional greco-catolic la Nicula, prin procesiunea pe jos, în rugăciune, de la Gherla, unde Episcopul eparhial a fost primit de pr. Alexandru Hruban, protopop de Gherla, şi până la biserica parohială din Nicula, unde Ierarhul şi pelerinii au fost întâmpinaţi de pr. paroh Patriciu Sălăjean.

La fel ca înaintaşii lor, care, înainte de 1948, veneau la Nicula cu zecile de mii, pe jos sau cu căruţe trase de cai, ei au cântat neîncetat Preacuratei: „Nu lăsa, Măicuţă, să pierim pe cale, / Căci noi suntem fiii lacrimilor tale...”, sau „Maică din Nicula, fii scăparea mea, / Şi în ora morţii, mântuirea mea...”.

Prezenţa pelerinilor în acest an a depăşit-o cu mult pe cea din anii precedenţi. Preasfinţia Sa le-a mulţumit în mod deosebit preoţilor şi credincioşilor pentru efortul de a fi veni „în locul nostru de pelerinaj, Nicula, unde rădăcinile Bisericii noastre sunt puternice”. În curtea bisericii parohiale din Nicula a fost celebrată, de la ora 18, slujba Vecerniei, cu participarea studenţilor Seminarului Teologic „Sfântul Ioan Evanghelistul”, şi Paraclisul Maicii Domnului, cu surorile Congregaţiei Maicii Domnului (CMD), pr. consilier Cristian David, capelan CMD, şi pr. consilier Daniel Avram, vicar la biserica „Ioan Bob” din Cluj-Napoca. Preasfinţia Sa Florentin s-a adresat apoi pelerinilor, invitând la încredere: „Aţi venit aici cu câte o intenţie de rugăciune în suflet, cu dorinţa de a aduce laudă şi preamărire lui Dumnezeu pentru Măicuţa Sfântă, cea care este şi «scara» prin care Dumnezeu a coborât pe pământ, este şi «poarta cerului» pentru cei care, de pe pământ, vor să ajungă la cer. (...)

Pentru că suntem în Anul Milostivirii, să privim

4

Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

cu încredere spre icoana Preasfintei Fecioare Maria, cea care ne mijloceşte adâncul milostivirii, cea care L-a născut pe Cel Milostiv, cea care este cu adevărat «izvorul milei şi lumii scăpare», este «mângâierea celor ce plâng, căutarea celor pierduţi, puternică şi neîncetată mijlocitoare către Dumnezeu»”.

Programul pelerinajului a continuat printr-o noapte de veghe: de la ora 21 au condus rugăciunea pr. Călin Sechelea împreună cu Echipele Maicii Sfinte; a urmat Calea Crucii, cu tinerii din ASTRU şi pr.

Sebastian Peşteşan; de la ora 23, pr. Florin Pop împreună cu membrele Reuniunii Mariane s-au rugat Rozariul – misterele de lumină; la miezul nopţii, pr. Anton Crişan a celebrat Sfânta Liturghie, cu răspunsurile date de grupul de rugăciune „Triumful Inimii Neprihănite”, după care s-a continuat cu Adoraţie Euharistică; a urmat, de la ora 3, rugăciunea Miezunopterului, cu părinţii şi fraţii din Ordinul Sfântului Vasile cel Mare, iar de la ora 4.30, cântări şi rugăciuni cu surorile Ordinului Sfântului Vasile cel Mare; de la ora 6, pr. Oltean Claudiu, din Feldru, a invitat la Acatistul Maicii Domnului, iar de la ora 7 s-a făcut sfinţirea cea mică a apei, continuată cu slujba Utreniei. În sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, luni, 15 august, în curtea bisericii parohiale din Nicula s-a celebrat, de la ora 9.30, Sfânta Liturghie arhierească, răspunsurile liturgice fiind date de corul greco-catolic din Gherla. În cuvântul de învăţătură, Preasfinţia Sa Florentin a dorit să ofere răspunsul la trei întrebări pe care şi le-ar putea pune pelerinii care aleg să facă pelerinajul la Nicula: „Ce sărbătorim venind aici? – Cea mai mare sărbătoare a Preasfintei Fecioare Maria din cadrul anului liturgic, numită în popor şi Sfântă Maria Mare, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului şi a cinstitei sale mutări la ceruri”.

Episcopul a explicat, în continuare, aspectele dogmatice ale sărbătorii.

A doua întrebare pe care un pelerin şi-o poate pune: „De ce venim la Nicula? Preasfânta Fecioară Maria este peste tot, icoane ale Preasfintei Fecioare se află în toate bisericile noastre... de ce venim aici?

Din viaţa Eparhiei – Venim pentru că există o tradiţie pelerinajelor aici, la Nicula”. A fost prezentat istoricul pelerinajelor la Nicula, pornind de la icoana Maicii Domnului, cu menţiunea că „această icoană era destinată tuturor, nu doar greco-catolicilor, nu doar ortodocşilor, ci tuturor. De aceea, spiritul Episcopilor greco-catolici care au urmat la cârma acestor plaiuri a fost un spirit deschis. Niciodată această mănăstire nu a fost intabulată ca mănăstire greco-catolică, pentru că nici Episcopul Ioan Alexi, primul care a renovat bisericuţa de

post şi rugăciune, doar cu mâncarea pe care şi-o aduceau în desagă. Iubiţi credincioşi, în acest interval de timp, din 1994 şi până în anul Domnului 2016, aici, la Nicula, au fost hirotoniţi 8 preoţi şi 11 diaconi: primul, în 1994, a fost pr.

Vasile Nistor, iar ultimul, în 2014, a fost pr.

Nicolae Oltean, din Floreşti”.

A treia întrebare pe care Preasfinţia Sa a considerat că orice pelerin şi-o pune: „Ce rod spiritual dobândim aici? De ce mai mult aici şi nu în alte părţi? – Iubiţi credincioşi, ştim că acest loc de pelerinaj a fost binecuvântat cu indulgenţă plenară, adică iertarea pedepsei vremelnice pentru păcatele mărturisite. În plus, Nicula este loc de indulgenţă în mod particular în acest An al Milostivirii. Intenţiile cu care am venit aici, dorinţele noastre se reflectă în ceea ce vom primi.

Ca şi la sărbătoarea Schimbării la Faţă, când «a strălucit gloria Lui pe cât puteau ei cuprinde», la fel şi acum, la Nicula, strălucesc harurile Maicii Domnului pe cât putem cuprinde, pe cât de deschişi sunt ochii noştri în credinţă şi sufletele noastre în speranţă”.

lemn, nici Episcopul Mihail Pavel, cel care a zidit biserica de zid – care încă mai este în picioare, deşi are nevoie de o renovare generală –, nici chiar Cardinalul de mai târziu, Iuliu Hossu, nu s-au gândit că cineva va pune vreodată în discuţie apartenenţa acestui loc de pelerinaj. A rămas cu un loc deschis pentru toţi, până în anul 1948.

Trebuie să ştim că în perioada anilor 1920-1948, Preasfinţitul Iuliu Hossu a fost nelipsit aici, la Nicula, a săvârşit multe hirotoniri şi depuneri de voturi. Prin hotărârea sa, în 1936, locul a intrat în administraţia călugărilor bazilieni. A fost prima comunitate monastică ce a slujit în acest loc. Ştim ce a urmat: perioada 1948-1990, când Biserica Greco-Catolică a intrat în ilegalitate. După 1990, în anii ’93, ’94 s-au reluat vizitele pastorale la Nicula. Primul păstor al parohiei Nicula a fost pr.

Vasile Nistor. În acea perioadă, celebrarea liturgică se desfăşura în curtea unui credincios din apropiere, într-un fost grajd, pentru că nu aveam acces la locul tradiţional de pelerinaj. Apoi, în anul 1995, a fost numit aici actualul păstor, pr. Patriciu Sălăjan, iar din 1996 el este cel care gestionează parohia, administrând-o, dar organizând şi momentele de sărbătoare de la Adormirea Maicii Domnului.

Pelerinajele tradiţionale de la Gherla la Nicula, pe jos, cu dorinţa de a relua tradiţia Bisericii noastre, au început în anul sfinţirii acestui lăcaş de cult, 2002. Iată, sunt 14 ani de când, an de an, suntem aici şi facem acest pelerinaj pe jos de la Gherla la Nicula. Îl facem pe jos tocmai în memoria celor care săvârşeau aceste pelerinaje săptămâni de zile, venind pe jos peste dealuri, în

La finalul celebrării liturgice, pentru că s-au împlinit 20 de ani de când pr. Patriciu Sălăjean primeşte pelerinii veniţi la Nicula, Episcopul i-a oferit un semn al recunoştinţei, o icoană cu chipul lui Hristos, al milostivirii însăşi, „chipul pe care fiecare preot trebuie să-l reprezinte în lume”, şi o medalie cu imaginea Sfântului Părinte Francisc.

După ce s-au făcut rugăciunile rânduite, Preasfinţia Sa Florentin a dat binecuvântarea pentru dobândirea indulgenţei jubiliare, apoi toţi pelerinii s-au închinat în faţa icoanei Maicii Sfinte – icoana purtată şi în pelerinajul pe jos de la Gherla, depusă în faţa altarului improvizat din curtea bisericii din Nicula, o icoană foarte veche, copie după icoana făcătoare de minuni de la Mănăstire, realizată, probabil, la scurt timp după

momentul lăcrimării minunate. Ierarhul de Cluj-Gherla a oferit pelerinilor, ca amintire, câte o iconiţă, reprezentare a icoanei autentice a Maicii Sfinte de la Nicula, aşa cum era înainte de restaurare. (Biroul de Presă) Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

5

Din viaţa Eparhiei

Vizită pastorală şi Prima Împărtăşanie la Căpâlna Duminică, 7 august a.c., Preasfinţia Sa Florentin a vizitat parohia Căpâlna (comuna Gâlgău, judeţul Sălaj), din protopopiatul Dej. A fost primit cu căldură

de pr. Ionel Andraş şi de comunitatea pe care o păstoreşte, alături de care au fost pr. Laurenţiu Biriş, protopop de Dej – care în 1990 a redeschis această parohie –, pr. Gheorghe Iacobhazi, protopop de Ileanda, pr. ceremonier Florin Isac, precum şi preoţii parohi din Chiuieşti, Păuşa, Boiereni, Jichişu de Sus,

Ocna Dejului, Feldru - Valea Secerului, Mintiu Gherlii, Căşeiu şi Tihău.

Sfânta Liturghie arhierească a fost celebrată în biserica parohială cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, lăcaş construit în 1930 şi care, în 1999, după decenii de înstrăinare, a fost retrocedat, prin dialog, Bisericii Greco-Catolice. Răspunsurile liturgice au fost date de studenţi ai Seminarului Teologic Eparhial „Sfântul Ioan Evanghelistul” din Cluj-Napoca. În cadrul celebrării liturgice, opt copilaşi au făcut Prima Sfântă Împărtăşanie. La finalul ceremoniei, pr.

Andraş i-a mulţumit Ierarhului de Cluj-Gherla pentru prezenţa sa în mijlocul comunităţii greco-catolice din Căpâlna. La rândul său, Preasfinţia Sa Florentin a oferit copilaşilor diplome de amintire de la Prima Împărtăşanie şi câte un mic cadou. Totodată, diplome de mulţumire le-au fost înmânate consilierilor parohiali, pentru implicarea lor în viaţa şi activitatea parohiei, precum şi d-lui primar Cristian Ungur.

A urmat o agapă fraternă oferită cu generozitate de comunitatea din Căpâlna. (Biroul de Presă)

Vizită pastorală în parohia Feldru ­ Valea Secerului Sâmbătă, 13 august a.c., parohia Feldru - Valea Secerului, păstorită de pr. Claudiu Oltean, a primit vizita Preasfinţiei Sale Florentin, cu ocazia serbării hramului, „Adormirea Maicii Domnului”. Au fost prezenţi 16 preoţi invitaţi – între care pr. Nicolae Jarda, protopop de Rodna, pr. Anton Crişan, vicar cu preoţii, pr. bazilian Augustin –, surori baziliene, în jur de 300 de credincioşi din protopopiatul Rodna, din alte parohii ale Eparhiei de Cluj-Gherla şi credincioşi din Maramureş. Cu toţii s-au reunit cu bucurie pe colina înverzită, de unde străjuieşte împrejurimile frumoasa biserică parohială – sfinţită în 1993, renovată în interior în anul 2009, iar în prezent, renovată şi în exterior. În cadrul Sfintei Liturghii, Preasfinţia Sa Florentin, preoţii şi credincioşii s-au rugat şi pentru odihna sufletului reginei Ana a României, care, în acea zi de doliu naţional, era condusă pe ultimul drum pământesc.

La finalul celebrării liturgice, pr. Anton Crişan a explicat credincioşilor semnificaţia Sacramentului Spovedaniei la lumina Anului Milostivirii şi a Maicii Milostivirii, Preasfânta Fecioară Maria. După acest moment, pr. ceremonier Florin Isac a invitat

6

Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

credincioşii să-i urmeze, în procesiune, pe Episcop şi pe preoţi, pentru a înconjura biserica, în semn de ispăşire pentru păcatele făcute. La întoarcerea în biserică, s-au făcut rugăciunile rânduite, iar Preasfinţia Sa a dat binecuvântarea pentru obţinerea indulgenţei jubiliare.

Pr. paroh a rostit, în încheiere, un cuvânt de mulţumire adresat Ierarhului de Cluj-Gherla, preoţilor, autorităţilor locale şi credincioşilor, după care toţi invitaţii au fost invitaţi la o agapă fraternă.

(Biroul de Presă)

Din viaţa Eparhiei

Binecuvântarea altarului capelei parohiei Cluj - Mănăştur II Credincioşii parohiei clujene „Buna Vestire” Mănăştur II au avut bucuria de a lua parte, duminică, 14 august a.c., la binecuvântarea, de către Preasfinţia Sa Florentin, a mesei altarului şi a interiorului capelei.

Pentru a păstra continuitatea parohiei Cluj „Calvaria”, desfiinţată în 1948, odată cu intrarea în ilegalitate a Bisericii Greco-Catolice, parohia Cluj Mănăştur II a fost redeschisă la 22 noiembrie 1993, prin iniţiativa şi efortul prof. dr. Virgil Medan, iar de atunci îşi desfăşoară programul liturgic în capela de pe Calea Mănăştur, nr. 9 – cunoscută şi sub numele de capela „Căianu”.

Din anul 1995, la scurt timp după hirotonirea sa, pr.

Florin Chirtoş a primit în grijă această parohie, pe care o păstoreşte şi în prezent. Din 2013, îl are alături pe mai tânărul confrate, pr. Bogdan Teglaş, ca vicar parohial, care îndeplineşte şi funcţiunea de administrator la sediul Episcopiei de Cluj-Gherla.

De la data deschiderii parohiei, capela a trecut prin mai multe etape de renovare, cea mai semnificativă fiind în anul 2000. Prin lucrările efectuate recent, a fost amplasată o nouă masă a altarului, unde au fost aşezate moaşte ale Sfintei Tereza Margareta, SCJ, şi ale Fericitului Vladimir Ghika.

După ceremonia de binecuvântare, în prezenţa comunităţii parohiale şi a mai multor preoţi, între care pr. Cristian Sabău, protopop de Cluj I, în capela reînnoită s-a celebrat Sfânta Liturghie. La predică, Preasfinţia Sa Florentin a spus: „Altarul este locul cel mai important dintr-o biserică, pentru că, în acelaşi timp, este şi masă a jertfei, este şi mormânt, este şi loc al înălţării, este locul binecuvântării, sfinţirii. Este un loc pe care evanghelia de astăzi – a înmulţirii pâinilor şi peştilor – îl prefigurează într-un mod fericit. Gestul înmulţirii pâinilor este un gest simbolic, un gest prefigurativ, profetic, pentru că va veni ceasul în care pâinea se va frânge pentru toţi, iar pâinea aceea va fi trupul lui Hristos pe Cruce, jertfit pentru păcatele noastre. Este, aşadar, o profeţie a momentului în care El, de la înălţimea Crucii, va revărsa asupra tuturor harul iertării, atât cât fiecare va putea cuprinde, după

căinţa fiecăruia de propriile păcate, după detaşarea de răul săvârşit. În al doilea rând, este şi gestul pe care apostolii vor trebui să-l repete întru amintirea Lui. Vă amintiţi că Isus, la Cina cea de Taină, repetând gestul ritual al frângerii pâinii, va adăuga: «Faceţi aceasta întru amintirea Mea». În momentul în care apostolii vor repeta rugăciunea, binecuvântarea şi vor frânge pâinea oferită pe masa sfântului altar, această pâine se va înmulţi pentru toţi, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci.

Gestul lui Isus continuă, iubiţi credincioşi. Aceeaşi înmulţire a pâinilor o săvârşim şi noi, astăzi, pe masa sfântului altar şi ne rugăm împreună ca Domnul să ne dea pâinea cea de toate zilele, sau, în alte traduceri, «pâinea cea spre fiinţă» – pâinea cea dătătoare de viaţă.

La acest moment de sărbătoare, aici, în această capelă reînnoită, aducem fiecare darul nostru la masa sfântului altar. Primim pâinea vieţii, dar ce putem aduce noi, ce putem noi să-I oferim lui Dumnezeu?

Sfântul Ambrozie spune foarte frumos: «Ce avem noi de făcut, în acest moment în care El frânge Pâinea vieţii? Trebuie să venim cu mâinile întinse, cu mâinile curate, cu suflet curat, pentru a putea primi această Pâine care ni se oferă!»”.

După Sfânta Jertfă Liturgică, în amintirea acestui eveniment important pentru parohia „Buna Vestire” Mănăştur II, pr. Chirtoş i-a oferit Preasfinţitului Florentin un buchet de flori şi un volum despre pictura murală maramureşeană. La rândul său, în semn de apreciere şi omagiu, Preasfinţia Sa le-a oferit pr. paroh şi pr. vicar un potir şi o patenă, „care să rămână în amintirea zilei de binecuvântare a mesei altarului şi a acestui lăcaş liturgic”, precum şi câte o carte – „Necesara convertire”.

În încheiere, pr. paroh a mulţumit, „în primul rând, Bunului Dumnezeu, care a dorit ca în această zi să binecuvântăm altarul şi locul nostru de rugăciune.

Mulţumesc Preasfinţitului Florentin, care astăzi a binevoit să vină în mijlocul nostru. Vreau să mulţumesc tuturor acelora care au contribuit la înfrumuseţarea acestei biserici, fie prin bani, fie prin munca depusă fizic. Le mulţumesc din suflet!” (Biroul de Presă) Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

7

Din viaţa Eparhiei

De la Sângeorz-Băi la Cormaia – PELERINAJ ÎN LUMINA MILOSTIVIRII La invitaţia pr. Nicolae Jarda, protopop de Rodna, peste 700 de credincioşi au ales să participe, duminică, 28 august a.c., la o zi de pelerinaj, cu ocazia serbării hramului bisericii din Cormaia,

vindecării unui lunatic, a vorbit despre „curajul credinţei, puterea acţiunii şi tăria speranţei”, despre puterea care vine prin rugăciune şi prin post: „Puterea lui Dumnezeu este o putere care poate fi cerută; ea vine atunci când este chemată prin rugăciune şi prin post. (...) Avem exemplul lui Isus însuşi: în timpul vieţii Sale publice, înainte de marile miracole ale vieţii Sale, Isus a petrecut nopţi întregi în rugăciune, deşi era Fiul lui Dumnezeu, deşi Spiritul Sfânt coborâse şi rămăsese asupra Sa”. Episcopul s-a adresat în mod special tinerilor, prezenţi în număr mare, îndemnându-i să fie exemplari, să aibă idealurile înalte la care Hristos îi cheamă, amintind şi de mesajul Sfântului Părinte Francisc transmis din Polonia, cu prilejul Zilelor Mondiale ale Tineretului: „Milostivirea are chipul tinereţii voastre!”.

„Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”. Şi în acest an, cei mai numeroşi participanţi au fost din protopopiatul Rodna, dar au venit preoţi şi credincioşi şi din Bistriţa, cu pr. protopop Ioan Frişan, din Gherla, cu pr. protopop Alexandru Hruban, din alte protopopiate ale Eparhiei de Cluj-Gherla, tineri din ASTRU, membre ale Reuniunii Mariane, grupul de rugăciune „Triumful Inimii Neprihănite” din Cluj-Napoca, reprezentanţi ai autorităţilor locale, preotul romano-catolic din Rodna, părinţi şi fraţi bazilieni, surori baziliene, surori din Congregaţia Maicii Domnului.

După primirea Ierarhului în faţa bisericii protopopiale din Sângeorz-Băi, pelerinii au plecat în procesiune, cu cântece şi rugăciuni, până la

biserica din Cormaia. Sfânta Liturghie arhierească a fost celebrată în curtea bisericii, răspunsurile liturgice fiind date de coruri reunite din Bistriţa şi Sângeorz-Băi. În cuvântul de învăţătură, Preasfinţia Sa Florentin, pornind de la relatarea evanghelică a

8

Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

După Sfânta Liturghie, pr. Jarda a mulţumit tuturor celor prezenţi, subliniind că „noi, care formăm Mireasa lui Hristos, Biserica, am venit în pelerinaj, pe jos, pentru a ne reaminti că suntem pelerini pe pământ şi că mergem, cu fiecare zi care trece, spre Patria cerească”. Părintele protopop s-a adresat şi Episcopului eparhial: „V-am aşteptat cu drag să veniţi în mijlocul nostru, să întăriţi credinţa noastră; v-am aşteptat şi pentru a vă înconjura cu dragostea noastră, convinşi fiind că dragostea dintre oiţe şi păstor aduce comuniune sfântă şi evanghelizează”.

A urmat un schimb de daruri între Preasfinţia Sa Florentin şi pr. Jarda – în numele credincioşilor din Cormaia şi din Sângeorz-Băi –, după care s-au făcut rugăciunile pentru dobândirea indulgenţei jubiliare şi s-a trecut prin Poarta Sfântă, simbol al trecerii, prin credinţă, în lumina Milostivirii lui Dumnezeu. Pelerinajul s-a încheiat cu o agapă de sărbătoare, semn de ospitalitate şi iubire fraternă.

(Biroul de Presă)

Din viaţa Eparhiei

Naşterea Preasfintei Fecioare Maria, Maica Milostivirii hramul Mănăstirii Maicii Domnului din Cluj-Napoca Cu ocazia sărbătorii Naşterii Maicii Domnului, surorile din Congregaţia Maicii Domnului (CMD) au celebrat hramul Mănăstirii lor din Cluj-Napoca. În pregătirea evenimentului, miercuri, 7 septembrie, aici a fost organizată o seară de rugăciune, în prezenţa Preasfinţiei Sale Florentin, a pr. Cristian David, capelan al Mănăstirii CMD şi cancelar eparhial, şi a pr. consilier Romulus Silaghi. În dimineaţa zilei de 8 septembrie, o procesiune la care au participat Episcopul eparhial, preoţi, persoane consacrate şi credincioşi – în jur de 300 de pelerini – a străbătut oraşul, în cântări şi rugăciune, de la Catedrala „Schimbarea la Faţă” până la Mănăstirea din cartierul Gheorgheni. Aici au fost întâmpinaţi de către pr. Cristian David, Maica Paula, Superioară generală, Maica Irina, Superioară provincială, surori CMD şi alte câteva sute de credincioşi.

Programul a continuat în curtea Mănăstirii prin celebrarea Sfintei Liturghii arhiereşti. Au fost de faţă în jur 30 de preoţi, majoritatea veniţi din protopopiatele Eparhiei de Cluj-Gherla. Răspunsurile liturgice şi cântările la Împărtăşanie au fost date de corul „Angeli” şi corul surorilor CMD, dirijate de prof. Angela David. În cuvântul de învăţătură, Ierarhul a vorbit despre Preasfânta Fecioară Maria, „persoana pe care şi-a ales-o Dumnezeu, mai înainte de timp, ca să devină cartea vie în care El să poată înscrie Cuvântul întrupat (...). Între multele metafore care au fost adresate Preasfintei Fecioare Maria, vă invit să ne oprim astăzi asupra unei metafore cu totul speciale: Maria ca scrisoare, Maria ca o carte, o carte pe care Dumnezeu a dorit să o scrie pentru noi. Putem spune că, simbolic, Maria este scrisoarea scrisă, nu cu cerneală, ci cu Spiritul Sfânt, Spiritul viu al lui Dumnezeu, nu pe table de piatră, ca în timpul lui Moise, ci pe o tăbliţă de carne, pe inima ei de credincioasă în Dumnezeu, de mamă şi mijlocitoare. O carte, o scrisoare pe care Dumnezeu a scris-o punând Cuvântul Său în sânul ei. O carte pe care a dorit să o scrie în limbaj uman, ca noi să o putem citi, să o putem înţelege şi, mai cu seamă, să o putem urma. Origen spune foarte frumos: «Maria este tăbliţa de ceară pe care Dumnezeu a putut scrie liber ceea ce a dorit prin Cuvântul Său». Sfântul Epifanie vorbeşte despre «cartea cea mare, cartea cea nouă şi sfântă în care doar Spiritul Sfânt divin a putut scrie ceva»”.

Preasfinţia Sa s-a referit şi la Mănăstirea Maicii Domnului. „Iată, acum, la 13 ani de la momentul binecuvântării acestei oaze de linişte, flacără de iubire şi izvor de rugăciune, putem spune că scopul acestei

construcţii îşi împlineşte în continuare menirea prin surorile Congregaţiei Maicii Domnului, cele care dau viaţă acestor ziduri prin prezenţa lor aici, prin rugăciunea lor, prin apostolatul lor, prin studiul lor, prin zilele de reculegere (...). Ne rugăm Bunului Dumnezeu ca, în continuare, să binecuvânteze acest loc de rugăciune, să binecuvânteze pe cuvioasele surori care, aici, se roagă neîncetat. Mulţumim pentru apostolatul pastoral şi însoţirea acţiunilor majore ale Bisericii noastre. Ne bucurăm că, aici, în această

«grădină a Maicii Domnului», se scrie în continuare, pe tăbliţele de ceară ale inimilor lor, istoria mântuirii, Cuvântul lui Dumnezeu”. În încheiere, pr. capelan Cristian David le-a mulţumit tuturor celor prezenţi pentru comuniunea de rugăciune: Preasfinţiei Sale Florentin, Mons. Mihai Todea, vicar general, pr. vicar Anton Crişan, pr. vicar Traian Coste, pr. ieromonah Ioan Laurian Daboc, Superior provincial al Ordinului Bazilian, pr. franciscan Florin Orza, pr. iezuit Lucian Lechinţan, pr. carmelitan Ştefan, preoţilor din Eparhia de Cluj-Gherla. Alături de surorile CMD au fost prezente surori baziliene, cu Maica Valentina, Superioară provincială, persoane consacrate din alte ordine călugăreşti, membre ale Reuniunii Mariane, reprezentanţi ai diferitor asociaţii eparhiale. În semn de recunoştinţă pentru sprijinirea în rugăciune şi ajutorul pastoral, Preasfinţia Sa a dăruit Superioarei generale şi surorilor CMD o icoană cu Maica Domnului cu Pruncul, o ediţie a celor patru Evanghelii, în traducerea lui Cristian Bădiliţă, şi cartea „Cardinalul Iuliu Hossu în dosarele Securităţii”, de Sergiu Soica. La rândul lor, surorile CMD, prin Maica Paula, i-au oferit Ierarhului de Cluj-Gherla un frumos buchet de flori.

Au urmat rugăciunile prevăzute pentru dobândirea indulgenţei jubiliare şi trecerea prin Poarta Sfântă, după care Preasfinţia Sa Florentin i-a binecuvântat pe credincioşi, oferindu-le şi câte o iconiţă cu chipul Preasfintei Fecioare Maria, Maica Milostivirii.

La final, toţi cei prezenţi au fost invitaţi la agapa fraternă pregătită de către surori. (Biroul de Presă) Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

9

Din viaţa Eparhiei

Pelerinaj la Mănăstirea baziliană „Sfânta Cruce” din Mintiu Gherlii Înălţarea Sfintei Cruci, una dintre cele mai importante sărbători din calendarul liturgic bizantin, celebrată în 14 septembrie, a reunit, pentru al nouălea an consecutiv, la Mintiu Gherlii, sute de credincioşi cu ocazia pelerinajului, devenit tradiţional în Eparhia de Cluj-Gherla, la Mănăstirea „Sfânta Cruce” a călugărilor din Ordinul Sfântului Vasile cel Mare (OSBM), lăcaş monahal situat pe o colină din apropierea Gherlei.

Prin bunăvoinţa călugărilor capucini din Napoli, în urmă cu trei ani a fost adusă la Mănăstire o relicvă din Crucea Domnului, păstrată la loc de cinste în biserică, pentru ca orice pelerin ce poposeşte aici să o poată venera, să poată petrece un timp în rugăciune la picioarele Crucii lui Hristos.

După o seară şi o noapte de rugăciune pregătitoare la Mănăstire, în dimineaţa de miercuri, 14 septembrie a.c., Episcopul de Cluj-Gherla, preoţi, credincioşi şi persoane consacrate – între care părinţi şi fraţi bazilieni, surori baziliene, surori din Congregaţia Maicii Domnului, membre ale Ordinului Terţiar Bazilitan – au urcat, în procesiune, de la capela din Mintiu Gherlii până la Mănăstire, un drum presărat cu mici troiţe de lemn sculptate cu reprezentări ale staţiunilor Căii Crucii.

Sfânta Liturghie a sărbătorii a fost oficiată în curtea Mănăstirii de către Preasfinţia Sa Florentin, alături de care au concelebrat Mons. Mihai Todea, vicar general, pr. Laurenţiu Biriş, protopop de Dej, pr. Alexandru Hruban, protopop de Gherla, pr. Călin Bot, rector al Seminarului Teologic Eparhial, zeci de preoţi şi călugări

10

Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

– între care doi părinţi bazilieni ucrainenei, sosiţi de la Roma. În cuvântul de învăţătură, Preasfinţia Sa Florentin, pornind de la cuvântul Evangheliei: „Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Fiul Său Unul-Născut, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3,16), a prezentat semnificaţia istorică şi, apoi, pe cea spiritual-dogmatică a sărbătorii, subliniind că „lemnul Sfintei Cruci, semnul credinţei noastre, ne vorbeşte despre motivaţia esenţială a Celui care S-a răstignit pe aceste lemn, Domnul nostru Isus Hristos: iubirea milostivă a lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii. (...)

Ce avem de învăţat din sărbătoarea de astăzi? – Avem datoria de a fi milostivi cu aproapele, pentru că Dumnezeu a pus în noi, plătind datoria noastră, acea iubire care-i cuprinde şi pe fraţi. De aici şi invitaţia Sfântului Părinte Francisc de a alerga noi în întâmpinarea celor care pot fi subiectul milei noastre. Să ştim să oferim din timpul nostru, să ştim să oferim chiar un zâmbet, un surâs, care să facă lumea mai bună, mai înţelegătoare, mai tolerantă, care să scoată oamenii din

preocupările lor şi să le ofere o rază de soare din bunătatea lui Dumnezeu, pe care noi am primit-o prin lemnul Sfintei Cruci!

Crucea face minuni şi astăzi. Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu ca, privind spre lemnul Crucii pe care-l avem în faţa noastră în chip real, să lăsăm să pătrundă iubirea milostivă a lui Dumnezeu şi în sufletele noastre, să recunoaştem puterea Crucii şi ei să ne închinăm şi Celui care a fost răstignit pe ea! Amin”. În încheierea celebrării liturgice, pr. ieromonah Ioan Laurian Daboc, Superior provincial al OSBM, a mulţumit pentru participare Preasfinţiei Sale Florentin, preoţilor – între care pr. Arieşan şi pr. Bujor, cei mai în vârstă membri ai Ordinului – şi credincioşilor, invitând la rugăciune pentru chemări noi la călugărie. În semn de omagiu şi cu prilejul sărbătoririi hramului Mănăstirii, Preasfinţia Sa Florentin i-a oferit pr. Laurian un crucifix.

La final, credincioşii au fost invitaţi la venerarea relicvei Sfintei Cruci, prilej cu care fiecare pelerin a primit binecuvântarea arhierească şi câte o iconiţă cu Isus Milostiv, însemn al Anului Milostivirii. (Biroul de Presă)

Creştinul azi

Pacea – dezideratul unei actualităţi înspăimântate Trebuie să recunoaştem: evenimentele actualităţii ne înspăimântă. Nici nu-ţi mai vine să deschizi ziarele, site-urile de ştiri online, televizorul, radioul etc., de frică să n-ai de îndurat, o dată în plus, revărsarea violenţelor de toate felurile ce se întâmplă, uneori, în zone destul de îndepărtate faţă de cea în care te afli, dar, alteori, chiar foarte aproape de cartierul şi casa în care trăieşti. Dacă mai ai şi curiozitatea de a citi, în puţinul timp liber de care dispui, scenarii de viitor imaginate de scriitori precum M. Houellebecq (Supunere, Humanitas, 2015) sau B. Sansal (2084. Sfârşitul lumii, Humanitas, 2016), gustul nesiguranţei prinde parcă note tot mai amare. Graţie mijloacelor moderne de comunicare, trăim cu maximă intensitate evenimentele tragice care se petrec la mii de kilometri depărtare de ţara noastră, mulţumindu-i cu bucurie Domnului că aceasta din urmă nu este atinsă de durerile conflictelor armate şi nici de lacrimile ce-i însoţesc pe cei căzuţi pe câmpul de luptă al unor astfel de tragedii. Ce-i de făcut? Cum ar trebui să abordăm creştineşte aceste nelinişti cu care am început să ne obişnuim şi de care nu putem scăpa uşor? Mai mult ca altădată, azi am vrea să domnească pacea în lume: dar mai este oare posibil?

Acestor întrebări, nu am pretenţia să le aduc aici răspunsuri definitive. Ceea ce vă propun este, mai degrabă, descoperirea unei atitudini sufleteşti care să favorizeze conştientizarea unei responsabilităţi personale în trăirea şi răspândirea darului atât de dorit al păcii. În acest sens, regăsim două elemente importante în Apelul pentru pace semnat de către Papa Francisc dimpreună cu lideri ai celorlalte confesiunii creştine şi religii, la încheierea Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Pace de la Assisi (20 septembrie a.c.). Primul este strânsa legătură dintre marele dar al păcii şi atitudinea religioasă autentică. Oricare ar fi religia sau confesiunea religioasă din care faci parte, nu poţi pretinde că ai o adevărată trăire religioasă atâta timp cât nu-l accepţi pe aproapele tău şi eşti gata chiar să-i impui cu forţa crezul personal. Pacea se naşte din autenticitate. Cu cât voi fi mai autentic în trăirea credinţei, cu atât va coborî şi va locui darul păcii în inima mea, în familie, în comunitatea căreia îi aparţin, în Biserică şi în lumea întreagă. Altfel, trebuie afirmat răspicat că „cine invocă numele lui Dumnezeu pentru a justifica terorismul, violenţa şi războiul, nu merge pe căile Sale: războiul în numele religiei devine un război împotriva religiei”. Cel de-al doilea element este rugăciunea. „Recunoaştem necesitatea de a ne ruga fără încetare pentru pace, pentru că rugăciunea ocroteşte lumea şi o luminează.

Pacea este numele lui Dumnezeu”. Rugăciunea, aşa precum se ştie, este dialogul plin de încredere dintre om şi Dumnezeu. În măsura în care ascultăm

Cuvântul şoptit al Domnului, şi pentru că El este izvorul păcii, ajungem ca prin dialogul-rugăciunea noastră să luminăm lumea cu acest har al trăirii paşnice şi să o ocrotim, eliminând orice sămânţă a urii şi a conflictelor.

Există şi un al treilea element care intră în compoziţia acestei atitudini fundamentale creştineşti:

pacea inimii. Papa Francisc, în dimineaţa aceleiaşi zilei de 20 septembrie, în cadrul Sfintei Liturghii pe care a celebra-o în Casa Santa Marta, spunea că, trăind în afara zonelor de război efectiv, avem senzaţia că războiul este departe de noi. Dar, de fapt, nu este aşa, pentru că „războiul ne atinge pe toţi, războiul începe în inimă”. Dacă vom şti să smulgem din inimile noastre poftele păcătoase, lăcomia, ura, dorinţa de putere şi cele înrudite cu acestea, va domni atât în lumea mai mică din jurul nostru, dar, astfel, de fapt, în întreaga lume, pacea care este însuşi numele lui Dumnezeu.

Prin urmare, preocuparea principală a fiecărui om credincios, însetat de darul păcii, pentru el însuşi şi pentru lumea în care trăieşte, ar trebui să fie tocmai dobândirea păcii interioare. În acest sens, Sfântul Serafim de Sarov ne-a lăsat un îndemn fundamental: „Dobândeşte pacea lăuntrică şi mii de oameni din jurul tău se vor mântui”. Ceea ce va continua să rămână, pentru noi, o problematică mereu deschisă este modalitatea, „reţeta” prin care să dobândim pacea lăuntrică. Cum ajungem la ea? Formataţi în aşteptări de tehnologia actuală, am vrea răspunsuri clare, scurte, uşor de aplicat sau de „descărcat” şi, mai ales, la un clic distanţă. Fără a cădea pradă în totalitate acestui model, dar pentru că am ajuns la finalul acestui scurt articol, voi reaminti extraordinarul sfat şi mereu actual pe care ni l-a oferit Sfântul Francisc de Sales (1567-1622): „Trei lucruri să facem şi vom avea pacea: să avem o intenţie foarte curată de a ne dori în toate lucrurile gloria şi cinstirea lui Dumnezeu, să facem pentru aceasta tot puţinul de care suntem în stare, şi să lăsăm în seama lui Dumnezeu grija pentru restul”.

Pr. Daniel AVRAM Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

11

Creştinul azi

Documentul de la Chieti, un pas înainte pe drumul dialogului A XIV-a Sesiune Plenară a Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă Joi, 21 septembrie a.c., la Chieti, în Italia, s-a încheiat cea de-a 14-a Sesiune Plenară a Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă. În calitate de membru al acestei comisii, Preasfinţia Sa Florentin Crihălmeanu, Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, a oferit câteva lămuriri asupra acestui important moment al drumului spre refacerea unităţii creştine.

Preasfinţia Voastră, ce s-a realizat semnificativ în cadrul acestei întâlniri?

Cu bucurie am ascultat aplauzele celor circa 60 de membri ai Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă, în momentul în care a fost aprobat documentul de lucru propus, după cea de-a doua corectură din partea Comisiei de redactare, respectiv la al treilea text pe care l-am avut după corecturile succesive.

Ne-am bucurat pentru această aprobare, chiar dacă nu putem vorbi de unanimitate, pentru că anumite paragrafe nu au fost acceptate de către Biserica din Georgia; în rest, toate celelalte Patriarhate şi Biserici care au avut reprezentanţi la această întâlnire au aprobat şi primit acest document.

S-a aprobat şi Comunicatul întâlnirii de la Chieti şi, de asemenea, s-au propus câteva teme pentru a fi discutate în Comitetul de coordonare al Comisiei Mixte, care se va întâlni în luna septembrie 2017.

Vă rugăm să împărtăşiţi celor interesaţi conţinutul acestui comunicat.

Voi da citire textului: „Cea de-a 14-a Întâlnire a Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă a avut loc în perioada 16-21 septembrie 2016, la Villa Maria, în oraşul Francavilla al Mare, Provincia Chieti. Întâlnirea a fost găzduită de către Excelenţa Sa, Înalt Preasfinţitul Bruno Forte, Arhiepiscop de Chieti-Vasto, membru al Comisiei, cu susţinerea din partea Conferinţei Episcopale Italiene.

Toate Bisericile Ortodoxe, cu excepţia Patriarhatului Bulgariei, au fost reprezentate, şi anume: Patriarhatul Ecumenic, Patriarhatul de Alexandria, Patriarhatul de Antiohia, Patriarhatul de Ierusalim, Patriarhatul Moscovei, Patriarhatul

12

Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

Serbiei, Patriarhatul României [reprezentat de către Înalt Preasfinţia Sa, Mitropolitul Iosif, Arhiepiscop al Europei Occidentale, şi de conf. univ. dr. pr. Patriciu Vlaicu - n.n.], Patriarhatul Georgiei, Biserica din Cipru, Biserica din Grecia, Biserica din Polonia, Biserica din Albania, Biserica din Cehia şi Slovacia.

Au fost prezenţi un număr de 26 de membri ai Bisericii Catolice din diferite ţări.

Comisia a lucrat sub directa preşedinţie a celor doi co-preşedinţi, Cardinalul Kurt Koch, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor (CPUC), şi Arhiepiscopul de Telmessos, Job Getcha, reprezentantul Patriarhatului Ecumenic de Constantinopol, asistaţi de către cei doi co-secretari, Mitropolitul Ghennadie de Sassima, din partea Patriarhatului Ecumenic, şi Mons. Andrea Palmieri, din partea CPUC. De la ultima Sesiune Plenară, Arhiepiscopul Job l-a înlocuit pe Mitropolitul Ioannis Zizioulas, care s-a retras din motive de sănătate. Comisia şi-a

exprimat profunda recunoştinţă către Mitropolitul Zizioulas, pentru lunga şi dăruita misiune de co-preşedinte pe care a avut-o în cadrul Comisiei.

La deschiderea Sesiunii, vineri, 16 septembrie, Comisia a fost salutată cu un cuvânt de bun-venit din partea gazdei, Arhiepiscopul Forte, şi din partea primarului oraşului Francavilla, dl. Antonio Luciani.

Cei doi co-preşedinţi au exprimat, de asemenea, recunoştinţa lor pentru ospitalitatea oferită de către Arhidieceză şi au subliniat dorinţa de a continua drumul către unitate al Bisericii, în aşa fel încât mărturia creştinilor să fie întărită în lume şi ca mesajul vindecător al Evangheliei să fie adus umanităţii suferinde.

Creştinul azi Sâmbătă, 17 septembrie, membrii catolici au celebrat Sfânta Liturghie în Catedrala Sfântul Iustin din Chieti, prezidată de către Cardinalul Kurt Koch, în prezenţa membrilor ortodocşi şi a multor reprezentanţi ai autorităţilor locale şi ai poporului din zonă. A urmat un cuvânt de salut din partea domnului Umberto Di Primio, primarul oraşului Chieti, în Teatrul Municipal, unde membrii Comisiei au ascultat tradiţionalul Miserere, de Selecchy, interpretat de către confraternitea Sacro Monte dei Morti. Mai târziu, membrii Comisiei au fost primiţi de către prefectul dr. Antonio Corona în Palazzo del Governo, unde s-a oferit o cină din partea guvernatorului de Abruzzo, onorabilul Luciano D’Alfonso.

Duminică, 19 septembrie, membrii ortodocşi ai Comisiei au celebrat Sfânta Liturghie în Sanctuarul din Manopello, unde se află preţioasa relicvă a Sfintei Feţe. Au celebrat Arhiepiscopul Job de Telmessos împreună cu Preasfinţia Sa, Episcopul Ilia de Philomelion (Biserica din Albania) şi Înalt Preasfinţia Sa, Arhiepiscopul George de Michalovce şi Kosice (Biserica din Cehia şi Slovacia), în prezenţa membrilor delegaţiei catolice. Sfânta Liturghie a fost ascultată de către un mare număr de credincioşi din comunitatea ortodoxă locală, împreună cu numeroşi credincioşi catolici. Călugării capucini, care au responsabilitatea sanctuarului, au oferit un prânz şi câte o amintire de la această vizită.

După amiază, membrii Comisiei au vizitat biserica Santa Maria Maggiore din Vasto, unde au venerat relicva Sfântului Spin, apoi au vizitat co-catedrala Sfântul Iosif şi au venerat tripticul cu icoana Preasfintei Fecioare Maria, a Sfântului Nicolae şi a Sfintei Caterina din Alexandria, pictată în sec. al XIV-lea, de provenienţă albaneză. În diferite ocazii, zona Chieti-Vasto a fost descrisă ca o punte între cele două maluri ale Mării Adriatice, între tradiţiile din Est şi din Vest.

Comisia a vizitat vechea mănăstire a Sfântului Ioan in Venere, din secolul al XIII-lea, o abaţie benedictină de care se ocupă acum părinţii pasionişti.

Aceste vizite au oferit participanţilor o semnificativă experienţă cu privire la devoţiunea profundă a poporului din Arhidieceză şi ataşamentul lui faţă de Biserică şi de arhiepiscop. În prima zi a întâlnirii, după cum este obiceiul, membrii romano-catolici şi membrii ortodocşi s-au întâlnit separat, ca să-şi coordoneze munca. Comisia s-a întâlnit apoi în plen, pentru a examina textul de la Amman despre exercitarea sinodalităţii şi a primatului în primul mileniu, care a fost revizuit de către Comitetul de redactare, în iunie 2015, şi, după aceea, revăzut de Comitetul mixt de coordonare, în septembrie 2015. După o primă citire a textului, s-au adus numeroase sugestii,

amendamente şi revizuiri, care au fost apoi elaborate de către Comitetul de redactare compus din trei membri ortodocşi şi trei membri catolici.

Textul revăzut a fost apoi din nou supus plenarei, rediscutat în detaliu şi revizuit, iar în final, a întrunit consensul asupra întregului conţinut, sub numele: «Sinodalitate şi primat în primul mileniu.

Către o înţelegere comună în slujba unităţii Bisericii». Trebuie menţionat că Biserica din Georgia nu a fost de acord cu câteva dintre paragrafele documentului.

Discuţia s-a concentrat asupra semnificatului şi interdependenţei dintre sinodalitate şi primat în istoria Bisericii din primul mileniu, în diversele situaţii şi schimbări în Est şi în Vest.

Recunoscând diversitatea prezentă în experienţa Bisericii, Comisia a arătat continuitatea principiilor teologale, canonice şi liturgice care au constituit legătura comuniunii între Est şi Vest. Această înţelegere comună este punctul de referinţă şi un puternic izvor de inspiraţie pentru catolici şi ortodocşi în căutarea refacerii unităţii depline astăzi.

Pe această bază, atât catolicii cât şi ortodocşii trebuie să considere cum sinodalitatea, primatul şi interrelaţia dintre ele pot fi concepute şi exercitate astăzi şi în viitor.

Pe timpul acestor zile, membrii Comisiei s-au rugat adeseori pentru populaţiile suferinde din Orientul Mijlociu, unde multe dintre Bisericile prezente sunt înrădăcinate, ca şi pentru cele din Europa sau din alte părţi ale lumii. Martiriul şi răpirea multor persoane, incluzând pe Mitropolitul Pavlos de Aleppo (Siria), un membru al Comisiei noastre, şi pe Mitropolitul Yohanna Ibrahim de Aleppo, au fost adânc simţite ca o mărturie a profundei unităţi între creştini şi ca un stimulent pentru a acţiona mai mult pe drumul comuniunii depline între Biserici.

Membrii Comisiei Mixte apreciază mult generoasa ospitalitate a Bisericii care ne-a găzduit şi spiritul de prietenie şi solidaritate al tuturor celor prezenţi. Ei au încredere că munca lor va contribui Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

13

Creştinul azi pentru a grăbi ziua în care rugăciunea lui Isus de la Cina cea de Taină, «ca toţi să fie una» (In 17,21), să fie împlinită. Ei cer tuturor credincioşilor să se roage pentru această intenţie” (Chieti, 21 septembrie 2016).

Cum explicaţi reacţia Bisericii din Georgia, care nu a fost de acord cu câteva dintre paragrafele documentului?

Unul dintre motivele pentru care reprezentanţii Bisericii din Georgia nu au fost de acord cu unele paragrafe ale documentului a fost şi cel al dificultăţii

de înţelegere a limbii engleze. Discuţiile teologice s-au purtat în limbi diferite, exista traducere simultană în limbile engleză, italiană, franceză, germană, greacă şi rusă. Majoritatea vorbitorilor s-au exprimat în limba engleză, dar au fost luări de cuvânt şi în greacă, franceză, italiană, chiar şi în germană, şi, la un moment dat, pentru a putea discuta cu reprezentanţii Bisericii din Georgia, co-preşedintele comisiei, Mitropolitul Job, a vorbit cu ei în limba rusă, ca să înţeleagă anumite fraze scrise în limba engleză şi să vadă că nu era greşit sensul frazei.

A fost firesc să întâmpinăm dificultăţi de comunicare, dacă ne gândim la diversitatea de tradiţii, mentalităţi, civilizaţii existente, la multitudinea naţiunilor din care fac parte membrii Comisiei. De asemenea, a existat şi o reţinere din partea membrilor Comisiei, în faţa criticilor pe care ar putea să le primească ulterior din partea unor credincioşi fanatici, pentru afirmaţiile pe care le-au aprobat în acest document.

Ce presupune aprobarea documentului de la Chieti?

Trebuie menţionat faptul că aprobarea documentelor Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic, în mod particular consensul la acest document de la Chieti, este un consens de tip formal, şi anume: membrii Comisiei sunt de acord că acest document nu conţine erezii şi învăţături împotriva doctrinei propriei Biserici.

Dacă reprezentanţii unei Biserici au aprobat acest document, nu înseamnă că el devine imediat

14

Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

un document obligatoriu pentru acea Biserică. Pe de altă parte, este un document care reprezintă rodul muncii Comisiei Mixte şi care se oferă Sinodului Bisericii locale, tocmai pentru a fi un ghid în dialogul dintre Biserici în viitor. Ceea ce doresc să subliniez este că acest document nu devine imediat un text canonic, sau de obligativitate, ci rămâne un text care se oferă Sinodului fiecărei Biserici şi el poate fi primit sau nu. În ce constă documentul şi cum poate fi el un element de legătură, de apropiere între Biserici?

Documentul trebuie să devină o cunoaştere mai bună între Biserici şi să ofere un limbaj comun, pentru că în acest document se exprimă idei, atât din teologia, istoria şi canoanele Bisericii Orientale, cât şi ale Bisericii Occidentale.

Conţinutul acestui document redă o situaţie de fapt a Bisericii primului mileniu – care era una, chiar dacă acel timp a fost destul de frământat şi s-a trecut prin diferite momente de rupturi, dar care nu au dus la o separare. În primul mileniu creştin nici nu s-a pus problema unei separări, pentru că nu puteau concepe o separare în Trupul lui Hristos, care este Biserica, şi atunci e frumos de văzut cum au reuşit creştinii primului mileniu să vindece momentele de ruptură şi să revină la unitatea deplină.

Aceasta trebuie ca noi să învăţăm din primul mileniu creştin: cum să putem convieţui unii cu alţii, ştiind să vindecăm rupturile care apar între noi. În calitate de membru al sub-comisiei catolice, care consideraţi că sunt roadele acestei întâlniri de dialog între cele două Biserici şi ce însemnătate va avea documentul de la Chieti în viitor?

Ca şi în Sesiunile precedente ale întâlnirilor Comisiei, am învăţat foarte multe prin acest dialog.

Nu a fost un dialog lipsit de contradicţii, de momente în care s-a făcut apel la dicţionare, la canoane, la lucrări de specialitate. Dar, cred că toate aceste contradicţii fac parte din cadrul unui dialog normal şi, oarecum, aceasta dă coloratura dialogului.

După momentele de contradicţie, toată lumea s-a simţit foarte bine şi relaxată şi chiar s-au rostit discursuri foarte frumoase şi cu cereri de scuze din partea unor reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe, cu multă smerenie, cu multă dorinţă reală de colaborare şi exprimând, în acelaşi timp, recunoştinţa pentru deschiderea Bisericii Catolice şi posibilitatea de a-şi spune deschis părerea proprie.

Consider că, într-adevăr, documentul de la Chieti este un pas înainte pe drumul dialogului între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă şi care, fără a spune cuvinte mari, pune bazele unei posibile reflecţii viitoare asupra unei Biserici creştine în comuniune în mileniul al treilea. (Viorica SABO - Biroul de Presă)

Lecturi

Aminteşte-ţi şi istoriseşte Evanghelia Cu acest titlu surprinzător, ca de altfel şi subtitlul ce-i urmează – Cateheza narativă a lui Marcu –, a apărut la Editura „Viaţa Creştină” a Episcopiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla cartea de referinţă a foarte cunoscutului părinte iezuit italian Silvano Fausti. Nu voi căuta, în aceste rânduri, să fac o prezentare detaliată a acestei cărţi, încercând să scot în evidenţă elementele de noutate interpretativă propuse de autor şi nici ceea ce ar putea constitui fundamentul teologic şi spiritual care susţine întreaga interpretare a părintelui Fausti. Doresc, în schimb, să vă propun o scurtă mărturie personală, care se va referi la persoana autorului şi la opera sa.

Acum câţiva ani, un coleg preot ce se afla la studii în Roma, mi-a propus să încep să ascult comentariile înregistrate ale părintelui Fausti.

Obişnuit mai ales cu numele importante ale teologilor francezi, nu auzisem prea multe despre acest preot iezuit italian, pe care, ulterior, am început să-l cunosc datorită acestor predici şi am înţeles repede că este vorba despre cineva cucerit în întregime de frumuseţea şi puterea Cuvântului lui Dumnezeu.

L-am descoperit, aşadar, pe părintele Fausti prin intermediul vocii sale, una blândă, profundă, de foarte multe ori jovială şi, mai ales, cu o putere aparte în a transmite sensurile adânci şi actuale ale Cuvântului. Apoi, încet, încet, am reuşit să descopăr înţelegerea sa cu totul aparte a cuvintelor Sfintei Scripturi. Nu e vorba despre o meditaţie doctă sau despre cuvinte mari, folosite pentru a impresiona ascultătorul/cititorul, ci de o apropiere de Cuvântul Domnului, care ni S-a dăruit ca hrană sufletească.

Aici, trebuie să recunoaştem că, prin intermediul aprofundărilor şi meditaţiilor noastre axate pe cuvintele Evangheliei, nu ajungem uşor la Cuvânt-Hrană, adică tocmai la împlinirea oricărei aprofundări evanghelice. De foarte multe ori, ne oprim la frumuseţea unor idei sau noutatea unor sensuri şi, prin aceasta, avem senzaţia că am desluşit toată bogăţia spirituală a Cuvântului meditat. Aşadar, prima învăţătură pe care ne-o oferă meditaţiile părintelui Fausti este invitaţia de a ne hrăni sufleteşte cu Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este, de fapt, şi prima invitaţie a acestei cărţi pe care Editura „Viaţa Creştină” împreună cu Ordinul Iezuit din România – care a şi realizat traducerea – doresc să o propună tuturor cititorilor însetaţi de Dumnezeu: lăsându-ne ghidaţi de interpretarea părintelui Fausti să ajungem să gustăm şi să ne hrănim cu dulceaţa şi tăria Cuvântului veşnic al Domnului.

Ca unul care a citit şi reciteşte acest comentariu al părintelui Fausti la Evanghelia după Marcu, îndrăznesc să afirm că cu fiecare pagină recitită regăsesc atenţia şi strădania autorului de a pune tot mai mult în lumină chipul luminos al Mântuitorului Hristos, Cuvântul Întrupat, care revelează omului fiinţa însăşi a lui Dumnezeu, adică iubire „nebună” pentru om. Ba, mai mult, pentru că ne iubeşte, Dumnezeu ne vrea implicaţi, ne vrea parteneri de dialog şi, mai ales, primitori ai iubirii Sale: „Fiecare fragment îl are ca subiect pe Isus, care face şi spune ceva cuiva. Acel cineva, de obicei anonim, sunt eu care citesc, căruia Domnul vrea să-i facă şi să-i spună exact ceea ce este relatat.

Aşadar, cititorul nu este un simplu spectator, ci este implicat, până acolo încât devine co-autor al istorisirii. Şi toate acestea cu cea mai mare libertate, dacă îşi doreşte şi o cere” (p. 16).

Trebuie să recunosc, spre finalul acestei mărturii, că încă din momentul în care am citit titlul cărţii – Aminteşte-ţi şi istoriseşte Evanghelia –, am rămas destul de intrigat şi mă gândeam că nu e prea clar pentru cititorul neavizat, poate chiar ar merita ales un altul... Citind apoi paginile Introducerii, am înţeles motivul pentru care părintele Fausti a ales acest titlu-îndemn. El ne reaminteşte că „întreaga Biblie este o unică şi mare cateheză narativă, care relatează ceea ce a făcut Dumnezeu şi ceea ce s-a făcut Dumnezeu «pentru mine». E o istorie care, la fel ca oricare alta, trăieşte tocmai în amintire şi se transmite prin istorisire. Credinciosul este acela care, ascultând-o, acceptă să o trăiască la persoana întâi” (p. 15). Cel care trebuie, aşadar, să-şi amintească istorisirea minunată a mântuirii săvârşită prin Isus Hristos şi, apoi, să o răspândească istorisind-o, sunt eu, cel care citesc acum Cuvântul şi, aş îndrăzni a spune, Îl citesc avându-l ca ghid de încredere pe părintele Fausti.

Sigur că ar fi foarte multe alte aspecte de subliniat şi, cu siguranţă, exegeţii vor avea multe de spus despre opera deloc simplă a părintelui Fausti. Ceea ce eu recomand, este ca fiecare dintre cei dornici să aprofundeze Cuvântul Domnului să citească pe îndelete această carte fundamentală, cu dorinţa clară de a lăsa să coboare în inimă ceea ce de foarte multe ori rămâne doar la nivelul gândirii. Citind sistematic şi, mai ales, în ordine paginile acestei cărţi, cititorul va avea plăcuta surpriză să-şi amintească foarte multe detalii, pe care până atunci nu le sesizase, şi, mai ales, va fi dornic să istorisească şi altora bucuria întâlnirii cu Cuvântul care-i vorbeşte într-un mod clar şi are puterea, pe care din nou a reuşit chiar să o simtă, de a-i schimba sufletul şi viaţa. Cartea are format 22,4 cm x 14,7cm, 656 pag., cusută, copertă catonată, preţ 50 lei.

Pr. Daniel AVRAM Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

15

Biserica şi societatea

Pelerinajul tinerilor din Eparhia de Cluj-Gherla la

Zilele Mondiale ale Tineretului, Cracovia 2016 În perioada 25-29 iulie a.c., la Cracovia, în Polonia, s-au celebrat, în prezenţa a peste un milion de tineri din lumea întreagă, Zilele Mondiale ale Tineretului (ZMT), cu tema: „Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire” (Mt 5,7).

Preasfinţia Sa Florentin ne-a împărtăşit din experienţa de credinţă şi rugăciune trăită în aceste zile împreună cu cei 100 de tineri care au reprezentat Eparhia de Cluj-Gherla la ZMT 2016. O parte a grupului de tineri a pornit spre Polonia marţi, 19 iulie, iar în 20 iulie au făcut un popas la Praga. Din 21 iulie, ei au fost găzduiţi în oraşul Olawa, din Dieceza de Wroclaw, Polonia, participând la celebrări liturgice şi manifestări organizate aici în pregătirea ZMT. În 25 iulie au pornit spre Cracovia, unde s-au reunit cu ceilalţi tineri pelerini români.

Cum descrieţi întâlnirea cu credincioşii catolici din Polonia?

Am ajuns la Cracovia în seara de luni, 25 iulie, după ce, la amiază, am celebrat Sfânta Liturghie la Trzebnica, împreună cu alţi circa 10 episcopi şi 100 de preoţi – Sfânta Liturghie de trimitere către Cracovia.

De acolo ne-am îndreptat spre Świątniki Górne – parohia care a găzduit tinerii din Eparhia noastră de Cluj-Gherla. Aici, tinerii s-au cazat la familii, iar eu am fost adus cu maşina la hotelul Centrului Academic din Cracovia, unde au fost cazaţi toţi episcopii participanţi la ZMT. Familiile din Polonia au fost foarte ospitaliere, foarte deschise şi şi-au pus la dispoziţie nu doar casa, ci şi bunăvoinţa lor şi chiar mâncarea – mulţi dintre tineri, deşi luau masa în mod organizat, când ajungeau acasă erau invitaţi de gazde să ia masa şi împreună cu ei. O problemă a constituit-o necunoaşterea limbii poloneze, dar nimeni nu s-a plâns că nu a putut comunica, pentru că există o altă limbă, limba credinţei şi limba iubirii, care este mult mai puternică decât orice limbă străină şi, de multe ori, prin gesturi, cu o îmbrăţişare sau cu un zâmbet, se rezolvă totul.

Climatul general tensionat de după şirul de atentate care au lovit Franţa şi Germania, inclusiv uciderea chiar în ziua precedentă deschiderii ZMT a preotului francez care celebra Sfânta Liturghie în biserica parohială – la celebrarea inaugurală a ZMT, Cardinalul Dziwisz, Arhiepiscop de Cracovia, a cerut tuturor să se roage pentru sufletul pr.

Jacques – a afectat desfăşurarea ZMT? În după-amiaza zilei de marţi, 26 iulie, a avut loc Liturghia de deschidere, în parcul Blonia, de lângă Cracovia, în prezenţa a peste 600 de episcopi, circa 500.000 de tineri şi mii de preoţi. Încă de la început am fost impresionaţi de mobilizarea extraordinară a forţelor de ordine – nu numai Poliţia şi Jandarmeria, au fost şi forţele „Antitero”, chiar şi Poliţia militară, cu dispozitive de luptă, cu blindate, pe lângă numeroasele maşini de poliţie, de ordinul sutelor. Au existat şi două elicoptere care au survolat zona celebrativă, precum şi numeroase dispozitive şi puncte de control.

Dar, dincolo de aceste măsuri speciale de securitate, Sfânta Liturghie de deschidere a ZMT a fost

16

Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

frumoasă, animată de coruri tinereşti şi însoţită de ovaţiile tinerilor din diferite ţări. Mai întâi au fost aduse pe podiumul principal relicve ale Sfintei Faustina şi ale Sfântului Ioan Paul al II-lea, precum şi Sfânta Taină, apoi a început Sfânta Liturghie. A urmat predica susţinută de Cardinalul Stanislaw Dziwisz, în limba poloneză, cu cele trei întrebări: de unde venim? unde ne aflăm? încotro ne îndreptăm?, cu sfaturi concrete pentru tineri, despre cum trebuie trăite aceste momente de comuniune la umbra Sfintei Faustina şi a Sfântului Ioan Paul al II-lea.

Care a fost programul grupului de tineri din România, în mijlocul zecilor de mii de grupuri de tineri din diferite ţări şi culturi?

Fiecare zi de cateheză a început cu rugăciunea de dimineaţă, de la ora 9.00, apoi, la ora 9.30 cateheza, la ora 10.30 o pauză, iar la ora 11.00 Liturghia.

Miercuri, 27 iulie, au început catehezele în limba română, în parohia Świątniki Górne. Prin urmare, de dimineaţă am plecat din Cracovia spre parohie, împreună cu Preasfinţitul Virgil Bercea, Episcop greco-catolic de Oradea, şi cu Preasfinţitul Petru Gherghel, Episcop latin de Iaşi.

După rugăciunea de dimineaţă, am fost salutaţi de către preotul din parohie, care ne-a urat bun-venit, ne-a dorit să trăim zile de bucurie şi de mulţumire sufletească. A urmat salutul din partea primarului şi, de asemenea, a fost prezent dl. Dragoş Gheorghiu, din partea secţiei consulare de la Varşovia, trimis al ambasadorului Statului Român în Polonia. El a mulţumit autorităţilor şi gazdelor noastre şi a exprimat prietenia poporului român cu poporul polonez. A explicat că, datorită prezenţei atât de numeroase, este nevoie de asigurarea securităţii individuale. În acest context, am adresat mulţumiri gazdelor care ne-au primit cu ospitalitate şi generozitate.

Prima cateheză a fost ţinută de către Preasfinţitul Virgil, cu tema: „Acesta este timpul milostivirii”, şi s-a referit la Anul Jubiliar al Milostivirii. În continuare, s-a oficiat Liturghia în rit bizantin, celebrantul principal fiind Preasfinţitul Virgil, alături de care au concelebrat ceilalţi doi episcopi.

După cateheză, parohul şi vicarul din Świątniki Górne ne-au invitat, pe episcopi şi pe preoţi, să servim

Biserica şi societatea masa la parohie, după care am revenit în Cracovia – trebuie spus că au fost circa 40 de preoţi şi trei episcopi, în prezenţa celor aproximativ 1000 de tineri, împreună cu călugări, călugăriţe, alte grupuri care ni s-au alăturat.

Fiind Festivalul Tineretului, parohul ne-a invitat să venim la ora 19.30, din nou, în parohia Świątniki Górne – la circa 20 km distanţă de Cracovia. Atunci am decis să merg în parohie şi m-am bucurat foarte mult că am răspuns invitaţiei lor, pentru că au fost momente deosebite: am fost aşteptaţi cu o fanfară formată din 35 de persoane din parohie, toţi în uniformă, cu instrumente diferite. Ei au cântat mai multe piese ritmate, dar şi piese de muzică country sau de jazz. A fost o seară foarte frumoasă. Parohul ne-a salutat şi ne-a invitat în biserică, unde corul parohiei, organistul şi o solistă de la Opera din Cracovia au interpretat cântări religioase foarte frumoase, între care şi imnul ZMT. Am cântat şi noi – grupul din Cluj a cântat câteva melodii –, după care am fost rugat să fac o scurtă rugăciune şi să dau o binecuvântare. Preotul paroh ne-a adresat un cuvânt în care s-a prezentat, ne-a spus că este slujitor al altarului de 32 de ani, iar de 7 ani este paroh în Świątniki Górne, are în grijă 800 de familii şi în jur de 2000 de credincioşi.

La ieşire ne-a aşteptat o altă surpriză: şase perechi de dansatori în costume populare şi cu o orchestră de muzică folclorică ne-au cântat, mai întâi, câteva melodii tradiţionale poloneze, după care au încins o horă mare, iar la sfârşit, polonezii şi românii au dansat împreună. În tot acest timp, femeile ne serveau cu prăjituri făcute de ele, iar afară s-au pregătit mâncăruri tradiţionale. Ne-am simţit ca într-o familie, am fost foarte bine primiţi şi am remarcat că s-au făcut pregătiri deosebite pentru vizita noastră; cu adevărat a fost o seară foarte plăcută.

A urmat ziua de joi, 28 iulie, cu programul obişnuit de dimineaţă. Între timp, au sosit la Cracovia încă doi episcopi din România: Preasfinţitul Alexandru Mesian, Episcop greco-catolic de Lugoj, şi Preasfinţitul László Böcskei, Episcop latin de Oradea. Am plecat din Cracovia spre parohia Świątniki Górne, unde, de la ora 9.00, a început rugăciunea cu tinerii în biserica parohială. După rugăciunea de dimineaţă s-a prezentat grupul Bon Coeur şi a urmat cateheza [susţinută de către Preasfinţitul Florentin – n.n.] cu tema: „Să ne lăsăm atinşi de milostivirea lui Dumnezeu”, în lumina fragmentului evanghelic (Lc 15,1-10) cu pilda oii rătăcite şi cu pilda drahmei pierdute, cu invitaţia de a ne lăsa atinşi de mila lui Dumnezeu şi să învăţăm să primim mila lui Dumnezeu. După pauză a urmat Sfânta Liturghie, celebrată de Preasfinţitul Petru Gherghel, cu un cuvânt de învăţătură rostit de Preasfinţitul Alexandru Mesian.

La prânz am răspuns unei noi invitaţii făcută de către paroh, care ne-a oferit şi cadouri, iar la ora 15.00 am plecat cu autocarele spre parcul Blonia, unde a urmat întâlnirea cu Sfântul Părinte. Am fost cu toţii uimiţi de severitatea controalelor: la niciuna dintre Zilele Mondiale al Tineretului de până acum nu am

văzut măsuri de securitate atât de severe – bagajele au mers pe o bandă rulantă, iar fiecare episcop a fost legitimat şi supus unui control corporal strict. După aceea am intrat în incinta parcului, şi acolo atmosfera era extraordinară.

Erau prezenţi tineri din 187 de ţări de pe 6 continente – peste un milion de tineri –, 1000 de episcopi şi cardinali, deci cam a patra parte din numărul total de episcopi din întreaga Biserică Catolică.

Aţi prezentat o impresionantă imagine a Bisericii de azi şi din totdeauna: pusă în faţa provocărilor văzute şi nevăzute, ea este chemată să rămână ancorată în iubire. Mai puternic decât spectrul morţii este Chipul Învierii, Isus Cel

Viu care, astăzi, transmite lumii mesajul Său de speranţă prin bucuria şi entuziasmul tinerilor reuniţi la ZMT 2016.

E foarte frumos când se văd steagurile colorate, tinerii care sunt entuziaşti, unii cântă, alţii dansează, alţii chiar se joacă cu mingea – am întâlnit un tânăr voluntar la ZMT de la noi din ţară, plecat la Cracovia încă din primăvară şi care va rămâne până în decembrie în Polonia să ajute. Am urmărit pe ecrane cum Papa a fost primit de primarul Cracoviei şi i s-au înmânat cheile oraşului, iar apoi s-a urcat într-un tramvai special. În acest tramvai erau persoane cu dizabilităţi, cărora le-a dat binecuvântare.

Ajuns la Blonia, a parcurs o parte din parc în papamobil, salutând şi binecuvântând tinerii, după care a venit pe scenă şi a început programul. Papa i-a salutat pe unii cardinali, iar apoi a luat cuvântul Cardinalul Dziwisz, care i-a mulţumit Sfântului Părinte pentru vizita sa în Polonia. După acest moment, s-a citit Evanghelia de la Luca, fragmentul cu Marta şi Maria (Lc 10,38-42). Înainte au fost diferite momente artistice: mai întâi, tinerii au oferit un moment coregrafic, iar apoi au fost prezentate diferite tradiţii din Polonia, dar şi din alte zone ale lumii. Cel mai emoţionant a fost momentul când s-a prezentat câte un sfânt de pe fiecare continent şi, apoi, prin reprezentanţii aleşi, toate ţările de pe continentul respectiv – pe ecran apăreau culorile steagurilor şi numele ţărilor, iar tineri care purtau steagurile defilau pe scenă. Sigur, la timpul rânduit a fost amintită şi ţara noastră, şi ne-am bucurat foarte mult; steagul îl purta o tânără din Dieceza de Iaşi.

Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

17

Biserica şi societatea Trebuie spus că aproape tot timpul celebrării a plouat mărunt şi, din acest motiv, mulţi episcopi erau cu pelerine, umbrele, dar aceasta nu a împiedicat în niciun fel celebrarea şi veselia tinerilor. Apoi a sosit momentul cel mai aşteptat, predica Sfântului Părinte, care a fost îndelung ovaţionat de către tineri.

Predica a fost foarte dinamică, colocvială: „Iubiţi tineri, când Isus atinge inimile, atunci voi, tinerii, sunteţi capabili de lucruri mari. Aveţi încredere că lucrurile se pot schimba? Aveţi această încredere?

Credeţi că lucrurile se pot schimba?”, i-a întrebat Papa pe tineri. Şi ei au răspuns: „Da!”. Papa: „Nu am auzit,

împreună cu alţii”. Papa a întrebat: „Vreţi să aveţi o viaţă plină?”. Tinerii au răspuns: „Da!”. „Atunci, începeţi prin a vă lăsa impresionaţi, mişcaţi; începeţi cu milostivirea, care are mereu chipul unei inimi tinere.

Fie ca Maria, Mama Milostivirii, să ne mijlocească aceste daruri!”. Sfântul Părinte a încheiat, spunând: „În linişte, să ne rugăm Domnului: Doamne, lansează-ne în aventura milostivirii, împinge-ne la ascultarea acelora pe care nu îi înţelegem, cu Maria din Nazareth şi cu Elisabeta”. Au urmat cântări foarte frumoase, tinereşti, s-a intonat Imnul Milostivirii.

A fost frumos şi faptul că, oriunde eram, aveam contact cu tinerii. Şi prin acele garduri de pază tinerii ne întindeau mâna, strigau, cântau, dădeam mâna cu ei, era o atmosferă cu adevărat de sărbătoare, de bucurie, de mulţumire. A fost, de asemenea, o ocazie foarte bună de a ne reîntâlni cu episcopi pe care nu i-am mai văzut de mulţi ani, din diferite ţări ale lumii, episcopi cu care ne-am întâlnit în diferite comisii, la alte ediţii ale ZMT sau la cursuri. Am trăit o atmosferă de familie, frăţietate, bucurie şi de rugăciune – fiindcă, în primul rând, pentru rugăciune am venit!

Vă invit să rămânem cu acel mesaj pe care Sfântul Părinte ni l-a transmis, de a nu uita niciodată că milostivirea are mereu un chip tânăr, chipul pe care trebuie să-l purtăm fiecare în sufletul nostru.

mai repetaţi!”, şi tinerii au repetat: „Da!”. „Nu uitaţi că azi Biserica priveşte spre voi; mai mult, putem spune că lumea întreagă priveşte astăzi spre voi. De aceea – a continuat Sfântul Părinte –, milostivirea are mereu un chip tânăr ca al vostru. Voi, tinerii, trebuie să aveţi curajul unor vise mari. Sunteţi capabili să visaţi? Atunci când inima este deschisă, ea este capabilă de lucruri mari şi de milostivire. Haideţi să repetăm împreună: milostivire!” – şi toţi tinerii au repetat de câteva ori cuvântul milostivire.

Papa Francisc a adăugat: „Îmi pare rău că, uneori, văd tineri pensionaţi înainte de timp, şi aceasta mă întristează, pentru că sunt tineri de 23, 24 sau 25 de ani pe care îi văd că sunt ca nişte pensionari; văd tineri trişti, ca şi cum viaţa lor nu ar avea nicio valoare; văd tineri care pornesc pe căi ascunse, întunecate şi, după aceea, îşi irosesc viaţa; tineri care merg la vânzătorii de false iluzii, tineri care lasă să li se fure cea mai frumoasă parte a vieţii lor. Voi doriţi să simţiţi ameţeala aceasta care vă alienează, sau vreţi să simţiţi forţa harului, forţa plinătăţii?”. Papa a mai întrebat: „Oare Isus Hristos se poate cumpăra?”. Toţi au răspuns: „Nu!”. „Isus Hristos se poate vinde în magazine?”. Toţi: „Nu!”. „Nu uitaţi, Isus este un dar, este darul cel mai mare pe care Tatăl ni l-a făcut. Isus Hristos vine să ne dea pasiunea vieţii, El este Cel care ne face să dăm ce e mai bun din noi înşine, este Cel care ne împinge să ridicăm privirea şi să visăm lucruri înalte”.

Sfântul Părinte a meditat apoi textul evanghelic cu Marta şi Maria (Lc 10,38-42), spunând că noi suntem ocupaţi ca Marta şi nu avem timp pentru Hristos. „În aceste zile, Isus doreşte să intre în casa mea şi în casa ta.

Să fie aceste zile doar pentru Isus, pentru a-L asculta

Vă rugăm, în încheiere, să ne prezentaţi o impresie despre cei 100 de tineri pelerini la ZMT din Eparhia de Cluj-Gherla.

Trebuie să spun că, la nivelul punctualităţii şi al disciplinei, nu au fost probleme. În general, ei au răspuns foarte bine punctelor şi orelor de întâlnire şi au lăsat o impresie bună în familiile în care au fost. La Olawa, după plecarea tinerilor noştri, chiar în ultima zi, s-a plâns mult, s-au vărsat lacrimi la despărţire, pentru că s-a creat o legătură, o prietenie deosebită, dincolo de limbă. Peste tot am fost primiţi cu inima deschisă şi, desigur, s-au deschis şi inimile tinerilor noştri. M-am bucurat că am reuşit să formăm o familie, prin celebrările liturgice pe care le-am avut în fiecare zi.

Mai trebuie să spun că, în zilele petrecute în Olawa, grupul nostru a fost cel mai bun la capitolul prezentare: am pregătit dansuri folclorice, am avut şi panouri cu prezentarea ţării noastre, a tradiţiilor şi obiceiurilor noastre, ceea ce a impresionat foarte mult.

Repet, dintre toate grupurile – pentru că au fost acolo grupuri din Spania, Italia, Franţa, Germania –, grupul nostru a fost cel mai bine apreciat la nivelul prezentării.

Chiar dacă, în paranteză fie spus, la fotbal, dintre patru echipe am ocupat locul IV..., totuşi, consider că prezenţa noastră acolo a fost remarcată în sensul cel mai pozitiv al cuvântului şi tinerii noştri într-adevăr au făcut cinste Bisericii şi neamului nostru.

18

Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

Vă mulţumim pentru evocarea participării la ZMT 2016 şi pentru impresiile dvs., care ne împărtăşesc experienţa minunată a trăirii şi mărturisirii credinţei cu elanul şi entuziasmul specific vârstei tinereşti, vârsta spirituală perpetuă a sufletelor ancorate în Dumnezeu.

(Viorica SABO - Biroul de Presă)

AGRU

ASOCIAŢIA GENERALĂ A ROMÂNILOR UNIŢI, GRECO CATOLICI AGRU

Documente

Episcopul Vasile Aftenie în mijlocul evenimentelor din 1948 care au dus la „lichidarea” Bisericii Române Unite În numărul de faţă al revistei prezentăm personalitatea episcopului Vasile Aftenie prin intermediul unui document surprinzător, un raport care intră în miezul evenimentelor ce au dus la aşa-numita „consfătuire” a 38[1] de preoţi greco-catolici, organizată la Cluj, la 1 octombrie 1948. Acei preoţi au proclamat atunci părăsirea Bisericii Unite şi a oricărei legături cu Papa de la Roma pentru o aşa-zisă „trecere” la ortodoxie. „Consfătuirea” de la Cluj a fost începutul scenariului de tip sovietic ce trebuia să ducă la „lichidarea” Bisericii Greco-Catolice din România, după modelul din Ucraina.

La 4 şi 5 octombrie 1948, episcopul Vasile Aftenie a avut curajul de a se prezenta la hotelul „Athénée Palace” din Bucureşti, împânzit de Securitate, pentru a sta de vorbă cu cei 38 de preoţi apostaţi, în speranţa că-i va putea întoarce.

Cu acea ocazie, el a făcut faţă unui larg set de argumente din partea lor, care ar fi trebuit să-l determine să se alăture acelei „treceri” pentru „a nu-i părăsi” pe credincioşii greco-catolici dezorientaţi şi pentru a obţine o amnistie în favoarea preoţilor arestaţi. Într-un raport anterior, de la 6.10.1948, Nunţiul Apostolic a arătat că episcopul Aftenie a evitat să dea de la început un răspuns tranşant şi definitiv diverşilor interlocutori, pentru a putea rămâne cât mai mult timp în contact cu preoţii.

Textul pe care îl prezentăm este de o valoare deosebită, pentru că transpune cititorul în starea de tensiune şi de tulburare a conştiinţelor, redând complexitatea sentimentelor şi trăirilor actorilor acelui moment care a avut în continuare efecte distrugătoare asupra Bisericii Române Unite. Totodată, textul permite perceperea atât a dimensiunii umane, cât şi a celei spirituale a primului martir al Bisericii noastre. Pentru ca acest preţios document să încapă într-un singur număr al revistei (spre a nu întrerupe cursivitatea lecturii), am fost nevoiţi să renunţăm la unele paragrafe, fără a afecta, prin aceasta, integritatea mesajului transmis.

Pr. Cristian LANGA Emanuel COSMOVICI

Doc. 1 Scrisoarea prin care Nunţiul Apostolic prezintă Sfântului Scaun declaraţia episcopului Vasile Aftenie (Vatican, Arhiva Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, Dos. 692/1948) Nonciature Apostolique N˚ 2153 en Roumanie Bucureşti, 19 octombrie 1948 Eminenţei Sale Reverendissime Mons. Domenico Tardini Secretar al Sacrei Congregaţii pentru Afacerile Ecleziastice Extraordinare Città del Vaticano (Cu anexă) Obiect: Declaraţii ale Mons. Aftenie după schisma de la Cluj Excelenţă Reverendissimă, Am onoarea să prezint Excelenţei Voastre Reverendissime, anexat, un document pe care eu îl consider între cele mai importante pentru istoria acelei nefericite mişcări începute[2], cel puţin în forma oficială, cu adunarea celor 38 de preoţi în oraşul Cluj

pentru realizarea separării de Roma a Bisericii Greco-Catolice din România.

Este vorba de declaraţii făcute mie sub jurământ de către PS Mons. Aftenie, Auxiliar pentru Bucureşti al scaunului mitropolitan de Blaj; declaraţii pe care Prelatul a vrut să le facă în urma contactelor avute în primele zile ale acestei luni cu unii dintre cei mai sus pomeniţii 38 de preoţi şi mai ales cu „preşedintele” lor, protopopul Traian Belaşcu.

Din cele relatate de Mons. Aftenie în paginile aici anexate, rezultă din nou şi în mod tot mai evident în întregime planul mârşav al Guvernului pentru a elimina Biserica Greco-Catolică din România, şi mai ales eforturile sale pentru a-şi asigura aderarea la schismă a Monseniorului Aftenie. [...]

Al Excelenţei Voastre Reverendissime preadevotat în Domnul Geraldo P. O’Hara Regent al Nunţiaturii Apostolice (un exemplar la Sacra Congregaţie Orientală)

1). Sunt documente care arată că au fost doar 37 sau chiar 36 de preoţi semnatari. Însă acest aspect nu a putut schimba mersul evenimentelor.

2). Evidenţierea noastră.

Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

19

AGRU

Doc. 2 Declaraţia dată sub jurământ de către Preasfinţitul Vasile Aftenie, episcop auxiliar de Blaj, la 5 octombrie 1948, în faţa Regentului Nunţiaturii Apostolice în România, la sediul Nunţiaturii, după întâlnirea sa de la Bucureşti cu delegaţia celor 38 de preoţi greco-catolici participanţi la „consfătuirea” de la Cluj din 1 octombrie 1948, conform notelor stenografice ale Secretarului [Mons. Kirk], revăzute de însuşi Preasfinţitul Aftenie (Vatican, AES, Posizione Romania 209, „Dichiarazione giurata di mons. Aftenie sullo scisma di Cluj e sui colloqui con sacerdoti apostati, specialmente con Traiano Belaşcu”, N. di Protocollo 6900/48.

Traducerea din italiană - pr. Cristian Langa. Pentru facilitarea lecturii stenogramei, schimbul de replici a fost editat cu linie de dialog de către Emanuel Cosmovici) Anexa la Rap. N˚ 2153 (Secret) Ieri seară [4 octombrie], în jur de ora 8, după ce am vorbit cu PS Mons. [Alexandru] Rusu, care sugerase ca cineva dintre noi să intre în legătură cu preoţii semnatari ai documentului de aderare la Biserica schismatică[3], m-am dus cu maşina la hotelul „Athénée Palace” [din Bucureşti] unde era cazată delegaţia acelor preoţi. Am intrat în hotel crezând că mă voi întâlni cu unul dintre cei 38 de preoţi. Trecând prin faţa sălii de mese, i-am văzut pe toţi. Erau la masă. Erau prezenţi şi preoţi din Biserica schismatică. Am văzut un singur preot cunoscut mie. În acel moment am întâlnit un avocat pe care-l cunoşteam şi care m-a întrebat: - Excelenţă, ce noutăţi mai sunt? În aceeaşi clipă, o altă persoană, îmbrăcată civil, s-a apropiat de mine. Avocatul mi-a spus să fiu foarte atent, pentru că văzuse pe unii în faţa hotelului, care credea că sunt de la Siguranţă[4].

Străinul îmbrăcat civil mi-a spus: - Monseniore, aş vrea să Vă întreb ceva. Întorcându-mă către el, mi-a spus: - Excelenţă, nu mă mai cunoaşteţi?

Era unul dintre preoţii veniţi în delegaţie la Bucureşti, după ce se lepădase la Cluj de Biserica Catolică. L-am recunoscut imediat: era Virgil Moldovan, şi l-am întrebat: - Dar ce-ai făcut? Unde ţi-e conştiinţa?

A răspuns: - Excelenţă, dacă puteţi rămâne aici şi vorbi cu mine, Vă pot spune unele lucruri pe care poate nu le ştiţi.

Am început să vorbim şi Moldovan mi-a spus: - V-am văzut în timp ce treceaţi prin faţa sălii de mese. Toţi V-au recunoscut în aceeaşi clipă şi au spus: „Iată-l pe Preasfinţitul Aftenie!” În acel moment a venit un alt preot, care la şcoală era cu un an mai mare decât mine, dar care la seminar mi-a fost student. I-am spus: - Ce-ai făcut?

A răspuns: - De-acum e gata făcută!

Am întrebat din nou:

- Dar ce-ai făcut? Te-ai gândit bine la ce-ai făcut?

Mi-a răspuns că da, dar eu i-am spus că nu cred că se gândise serios la ceea ce făcuse. În acel moment m-a rugat să merg în camera lui, unde am fi putut vorbi în linişte. Am întrebat dacă aşa ceva era posibil, ştiind că erau mulţi agenţi secreţi în jurul hotelului. El a răspuns: - Nu are nicio importanţă, şi m-a rugat să merg în camera 321, camera protopopului Traian Belaşcu, preşedintele delegaţiei şi al adunării de la Cluj. În acel moment, [pr. Traian] Belaşcu s-a apropiat de noi pe coridor şi m-a rugat să-i fac onoarea să merg în camera lui, lucru pe care l-am făcut cu toţii. Erau prezenţi Belaşcu, Virgil Moldovan şi Vincenţiu Poruţiu, apoi a sosit şi Sabin Truţia. Văzându-l pe acesta din urmă cu o înfăţişare foarte tristă, i-am spus: - Şi tu? iar el a răspuns: - Da, da.

Belaşcu nu a venit imediat în cameră, dar a făcut-o ceva mai târziu. Când l-am privit, mi-am dat seama că era foarte trist. Am făcut semnul crucii şi am spus: - Doamne, e cu putinţă ca Dumneavoastră să fiţi la cârma acestui lucru?!

I-au dat lacrimile. Notez aici că, în urmă cu un an [în 1947], Belaşcu fusese arestat şi rămăsese în închisoare timp de şase luni. La sfârşitul lui septembrie din acest an [1948], deci cu puţine zile în urmă, făcusem vizita canonică la toate parohiile din protopopiatul său.

I-am spus lui Belaşcu: - Când v-aţi gândit să faceţi acest lucru, nu v-aţi spus în sinea Dumneavoastră: „Ce va spune PS Aftenie, care abia ce şi-a încheiat vizita canonică în toate parohiile protopopiatului meu şi, la sfârşit, a venit chiar în parohia mea, unde l-am primit cu atâta solemnitate şi cu atâtea expresii de ataşament faţă de Sf. Părinte şi faţă de Biserică?”

Mi-a răspuns: - Preasfinţite, tocmai la asta m-am gândit, dar dacă Dumneavoastră aţi şti ce s-a întâmplat, poate că m-aţi ierta.

Am insistat: - Dar, dragă părinte, Dumneavoastră aţi trădat credinţa.

A început să plângă şi a spus colegilor săi prezenţi: „E mai bine ca fiecare să vorbească cu P.S. separat”, şi, după ce i-a rugat pe ceilalţi să iasă, a închis uşa cu cheia.

3). În anii dinaintea Conciliului Vatican II, termenii „schismatic” sau „dizident” erau utilizaţi în legătură cu Biserica Ortodoxă, institutele teologice ortodoxe etc.

4). La 30 august 1948, prin decretul nr. 221, Securitatea (Direcţia Generală a Securităţii Poporului) a înlocuit Direcţia Generală a Poliţiei de Siguranţă (cunoscută şi sub numele de „Siguranţa Statului” sau „Siguranţa”). Într-o primă perioadă, populaţia nu a fost foarte conştientă de momentul schimbării şi nici de noua denumire, de aceea mai folosea denumirea „Siguranţa”.

20

Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

AGRU Belaşcu plângea. I-am spus: - Dragă părinte, şi Sf. Petru l-a trădat pe Isus Cristos, şi totuşi a fost numit Capul Bisericii.

A răspuns: - M-am gândit şi la asta.

Am continuat spunând: - Dumnezeu citeşte mai bine în inimile oamenilor şi numai El ştie până la ce punct Dumneavoastră sunteţi vinovat.

Belaşcu a povestit atunci momentul sosirii poliţiei la el acasă: Acum o săptămână, la 27 septembrie [1948], la cinci dimineaţa, agenţi ai poliţiei [ai Securităţii] au venit acasă la mine şi au spus: - Părinte, Dumneavoastră trebuie să veniţi cu noi.

Soţia mea a venit la uşă şi, văzând poliţia, a leşinat şi a căzut jos. Şi fiul meu, elev de liceu, văzând poliţiştii şi apoi pe mama lui leşinată, a căzut lângă ea. Soţia mea, revenindu-şi, a exclamat: - Suntem pierduţi! Dacă tu ne părăseşti, vom muri cu toţii!

Era încă întuneric şi, vrând să aştepte lumina zilei înainte de a ieşi cu agenţii, părintele Belaşcu s-a îmbrăcat încet. Între timp, un grup de credincioşi de-ai săi a sosit la casa parohială şi au rămas acolo, cu toţii trişti şi în tăcere. După douăzeci de minute, agenţii au spus: - Părinte, maşina e gata!

L-au dus la Sibiu, la sediul Siguranţei Publice [Direcţiunea Regională a Securităţii Poporului Sibiu] şi a fost prezentat Şefului Poliţiei [corect: Securităţii], un anume [lt. col.] Crăciun, greco-catolic. Acesta, referindu-se la detenţia Pr. Belaşcu de anul trecut, i-a spus: - Văd că v-aţi reîntors! Dar de data aceasta e vorba de altceva. Dumneavoastră trebuie să alegeţi: sau semnaţi această hârtie în favoarea unirii cu Biserica Ortodoxă sau muriţi.

Belaşcu a refuzat zicând: - Eu am fost bine pregătit. Nu pot face aceasta.

Chiar în aceste zile, Episcopul [Aftenie] a fost în parohia mea şi eu l-am primit cu mare alai şi cu mărturisire de credinţă.

Pr. Belaşcu a rămas în dezacord cu Şeful Poliţiei timp de vreo trei ore, apoi acesta i-a spus: - Părinte, Dumneavoastră puteţi ieşi, dar după prânz trebuie să reveniţi să-mi daţi răspunsul; gândiţi-vă bine şi apoi ne răspundeţi limpede, da sau nu.

După prânz, Pr. Belaşcu s-a întors şi Crăciun l-a întrebat: - Acum, ce gândiţi? Trebuie să semnaţi această hârtie sau să fiţi aruncat în închisoare imediat, şi Dumneavoastră ştiţi bine ce urmează după... (după cum s-a spus mai sus, Belaşcu experimentase viaţa de închisoare).

Pr. Belaşcu ezita încă, şi Crăciun, văzând aceasta, a trimis să aducă în faţa lui pe un alt preot deţinut în acea închisoare, Pr. Corneliu Oros. Acesta era protopopul adjunct şi administratorul protopopiatului părintelui Belaşcu; de fapt, când Belaşcu ieşise anul trecut din închisoare, îl rugase pe PS Ioan Suciu să-l absolve de responsabilitatea protopopiatului, ştiindu-se supravegheat de poliţie şi temându-se de aceea că va fi acuzat că face politică dacă ar fi continuat să viziteze cele 22 de

parohii din protopopiat. PS Suciu l-a numit atunci pe Pr. Oros ca vice-protopop şi administrator al protopopiatului. L-am întrebat pe Pr. Belaşcu dacă acest Pr. Oros era acelaşi [cu preotul] care mă însoţise zi şi noapte, timp de zece zile, în timpul recentelor mele vizite canonice, şi mi-a răspuns că da.

Apoi, continuându-şi povestirea, [pr. Belaşcu] a spus: - Pr. Oros a fost aşadar introdus în cameră, tremurând de frig şi pe jumătate mort. Era în cămaşă, fiind luat de poliţie în timp ce lucra la câmp. Mi-a spus imediat: „Daţi-mi un pahar cu apă şi o haină. Sunt îngheţat”.

Pr. Belaşcu avea impresia că Pr. Oros înnebunise. Şi-a scos haina şi a pus-o pe umerii părintelui Oros. Între timp, a fost introdus un alt preot arestat, Victor Aron, protopop de Sibiu. Văzându-l pe Pr. Oros, Pr. Belaşcu a spus: - Nu era altă cale să ne salvăm: trebuia să semnăm. Şi toţi trei, plângând, au semnat.

După aceasta, Şeful Poliţiei [corect: al Securităţii Sibiu] i-a dat părintelui Belaşcu însărcinarea de a vizita toate parohiile din Sibiu pentru a-i invita pe toţi preoţii greco-catolici să semneze hârtia de trecere la Biserica schismatică, lăsând să se înţeleagă că unirea cu ortodocşii oricum s-ar fi făcut. A vizitat toate parohiile şi, cu excepţia a doi sau trei preoţi, cu toţii au semnat.

Dintre cei care nu semnaseră, unul nu fusese vizitat deoarece parohia sa era prea departe şi peste mână; ceilalţi doi au fugit. I s-a spus părintelui Belaşcu că, dacă nu ar fi vizitat parohiile, ar fi fost aruncat în închisoare şi că ar fi trebuit să-şi amintească de propriile experienţe în acest sens pentru a şti ce-l aştepta. Vizita parohiilor a fost făcută într-o maşină a poliţiei şi părintele era totdeauna însoţit de agenţi.

Terminat circuitul, a fost dus la poliţie [Securitate], la Cluj.

Acolo i-a găsit pe ceilalţi 37 de „delegaţi” care, după spusa lui Belaşcu, fuseseră forţaţi şi ei de poliţie să se prezinte la Cluj ca delegaţi ai întregului cler greco-catolic.

La Cluj, cu cinci minute înainte de adunarea delegaţilor, Dl. Petru Man, Secretarul General al Ministerului Cultelor, s-a prezentat la Pr. Belaşcu şi i-a spus: - Părinte Belaşcu, Dumneavoastră trebuie să acceptaţi funcţia de preşedinte al conferinţei.

[Părintele] a răspuns surprins: - Dar sunt alţi preoţi, mai pregătiţi decât mine!

Dar Secretarul General a insistat: - Nu şovăiţi.

Cei 38 de delegaţi s-au întrunit în sala de gimnastică a liceului „George Bariţiu”. Punctele discuţiei erau stabilite dinainte de Ministerul Cultelor. Întreaga mişcare era condusă de Ministrul Cultelor, [Stanciu] Stoian. Părintele George Zagrai[5], unul dintre delegaţi, şi care, pentru câteva luni în timpul acestei veri, fusese angajat al Ministerului Cultelor, avea deja în buzunar textul proclamaţiei. Ceilalţi preoţi credeau că pot discuta diferitele puncte, ignorând complet faptul că textul era gata pregătit în buzunarul lui Zagrai şi stabilit definitiv de Ministerul Cultelor. Mulţi dintre cei prezenţi voiau deci să schimbe textul şi a urmat o discuţie aprinsă, într-atât încât Zagrai, cu mare

5). Potrivit unor mărturii, părintele Zagrai, ca şi mulţi alţi preoţi, deşi la vremea respectivă a semnat „trecerea” la ortodoxie, a regretat gestul toată viaţa şi a încercat pe cât posibil repararea lui prin îndrumarea dată celor care l-au frecventat şi după 1990 să se apropie de Biserica de care el, în 1948, se îndepărtase.

Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

21

AGRU greutate, a reuşit să obţină ca textul să fie adoptat fără nicio schimbare. La sfârşit, toţi au trebuit să semneze textul original, aşa cum fusese el pregătit. Apoi au trebuit să aplaude. Unii nu au voit să o facă, dar li s-a spus că ar fi fost mai bine să aplaude, pentru că erau ascunşi pe aproape doi Secretari Generali ai Ministerului Cultelor, Man şi Nistor, ca să înregistreze ce se petrecea. [...]

Sâmbătă, 2 octombrie, într-un vagon special, cei 38 de preoţi au plecat spre Bucureşti, unde au ajuns la 3 după amiază. În timpul călătoriei, pr. Zagrai făcea de gardă ca să împiedice ca cineva să coboare din tren. [...]

La gara din Bucureşti grupul a fost primit de o delegaţie de 30 de demnitari ai Bisericii schismatice, conduşi de Pr. Petru Vintilescu, decanul facultăţii de teologie dizidente a universităţii din Bucureşti. Acesta a ţinut un discurs la care a răspuns Belaşcu. Apoi grupul s-a îndreptat spre hotelul „Athénée Palace”, unde au fost cazaţi cu toţii.

Pe 3 octombrie, duminică, la 9 dimineaţa, toţi cei 38 au fost primiţi la reşedinţa patriarhală de un grup de membri ai Sf. Sinod şi de Patriarhul Justinian. În timpul şederii lor în capitală, fiecare dintre cei 38 de preoţi a fost primit de Patriarh separat într-o audienţă de circa 15 minute. Patriarhul nu a vorbit de rău pe niciun episcop catolic din România, şi nici măcar pe Sfântul Părinte, dar l-a numit „imperialist” etc. A spus apoi preoţilor că nu erau obligaţi să schimbe nimic la liturghie, ci doar să omită numele Papei şi să rupă relaţiile cu el. Chestiunile dogmatice, a spus, nu sunt importante. E aceeaşi credinţă în Cristos. De ajuns eliminarea Papei. La Liturghie nu vor fi obligaţi să-l numească pe Patriarh, ci numai pe episcopul locului.

După recepţia de la reşedinţa Patriarhului, s-a format o procesiune pentru a merge la biserica „Sf. Spiridon” pentru un „Te Deum”. La procesiune au luat parte, pe lângă Patriarh, şi Mitropolitul Sibiului, Bălan, şi Mitropolitul Timişoarei, Lăzărescu. În biserică, preotul unit Aureliu Brumboiu a citit proclamaţia de unire cu Biserica dizidentă, semnată de cei 38 de preoţi în prezenţa Patriarhului. [...]

Belaşcu a spus că Patriarhul îi declarase următoarele: - Dragă Părinte, timpurile sunt cum sunt şi noi trebuie să ne adaptăm lor. Mâine, dacă vremurile se vor schimba, şi noi ne vom aşeza de partea Papei. În acest fel vom salva religia şi vom salva şi ţara noastră, pentru că altfel nu putem trăi, nici nu-i putem salva pe credincioşii noştri.

L-am întrebat pe Belaşcu: - Te-ai gândit bine la ceea ce ai făcut? Conştiinţa ta nu ţi-a reproşat nimic? Ţi-ai examinat conştiinţa? Tu ştii că în ziua hirotonirii tale ai promis să rămâi fidel credinţei catolice.

Belaşcu a răspuns: - Da, ne-am examinat conştiinţele: nu l-am părăsit pe Cristos. Ne-am gândit că astfel ne vom salva viaţa, viaţa familiilor noastre şi viaţa şi credinţa poporului nostru. Am fost constrânşi să facem aceasta, dar când vom fi liberi ne vom întoarce la Biserica catolică. Între timp, ceilalţi preoţi se întorceau în cameră. [...]

Cu toţii au spus că sperau să găsească un Episcop. Cu toţii se gândeau la mine, fiind eu recomandat de Stoian şi chiar şi de Patriarh, amândoi dorind ca eu să trec la ortodoxie.

6). Menţiune în textul original.

22

Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

Preoţii mi-au spus: - Vă rugăm să nu ne lăsaţi singuri. Vrem ca un Episcop să fie conducătorul nostru pentru a ne apăra mai bine în sânul ortodoxiei şi pentru a apăra drepturile noastre şi pentru a călăuzi şi apăra pe credincioşii noştri.

Eu am răspuns: - Dragi prieteni, voi îmi cereţi un lucru greu.

Cunoaşteţi studiile pe care le-am făcut. Este imposibil pentru mine să fac aceasta.

Unul a spus: - Ştim că Vă e frică de ruşinea care va cădea asupra Dumneavoastră în ochii credincioşilor şi vă temeţi să aveţi o părere diferită de cea a celorlalţi Episcopi. [...] În orice caz, pe 21 octombrie, şi poate chiar mai devreme, unirea va fi completă 100 %. [...] În acel moment, Brumboiu a venit în cameră cu o broşură despre unirea cu Biserica dizidentă [...]

Atunci toţi au început să repete că eu trebuia să mă unesc cu ei. Au spus: „Vă rugăm să veniţi cu noi pentru a salva sufletele şi religia credincioşilor noştri, pentru că altfel ne vor da un cap ortodox.”

Au întrebat: „Ce credeţi, Preasfinţia Voastră, de propunere?”

Am răspuns: „Cum puteţi îndrăzni să-mi puneţi o asemenea întrebare, când ştiţi că eu timp de 23 de ani am predicat mereu credinţa în Biserica Catolică. Cum pot eu să-mi contrazic acum întreaga viaţă preoţească?” [...]

Nota Monseniorului Aftenie.[6] Când eram singur doar cu Belaşcu, mi-a spus: - Monseniore, noi am fost însărcinaţi să Vă vizităm şi să Vă invităm să veniţi cu noi. Când Ministrul Cultelor m-a rugat să vă vizitez, i-am spus că nu îndrăzneam, pentru că Dumneavoastră m-aţi fi dat afară din casă. Apoi Ministrul m-a întrebat ce se putea face, să avem cu noi măcar un Episcop. Eu am sugerat Ministrului să trimită la Dumneavoastră o altă persoană, poate un laic, iar Stoian a răspuns că se va mai gândi.

Belaşcu mi-a spus şi că, dacă Guvernul ar fi aflat cele pe care mi le-a relatat, el ar fi fost ucis. [...] I-am spus apoi lui Belaşcu că ar trebui să relatez Nunţiului (sic) lucrurile pe care el mi le-a dezvăluit, pentru că altfel toate aceste mărturisiri ale sale nu aveau niciun folos.

Belaşcu a observat: „Poate e periculos, pentru că ştiu că Mons. Rusu se află la Nunţiatură în aceste zile.

E mai bine ca Dumneavoastră să vorbiţi cu Nunţiul fără a spune nimic Monseniorului Rusu”, şi să relatez doar Nunţiului de intenţiile Guvernului de a distruge Biserica. La rândul meu, l-am rugat pe Belaşcu să nu spună nimănui de intenţia mea de a relata aceste lucruri la Nunţiatură.

Toţi mi-au spus: „Este providenţial că Dumneavoastră aţi ajuns aici, pentru că discutam de felul în care puteam să intrăm în legătură cu Dumneavoastră şi am ajuns la decizia că, dacă v-am fi văzut pe stradă în ziua procesiunii către reşedinţa patriarhală, v-am fi luat cu forţa.”

Eu am răspuns, glumind: „Dar cum? Sunteţi abia de două zile ortodocşi şi deja aţi înnebunit?”

Mi-au spus că secretarul Patriarhului, P. Cazacu, spusese: „Dacă reuşim să-l prindem pe Mons. Aftenie ar fi un lucru minunat.”

AGRU Belaşcu şi Zagrai îmi spuneau: „Am primit sarcina de la Ministrul Cultelor ca Belaşcu să vorbească cu Mons. Aftenie şi ca Zagrai să intre din nou în contact cu Mons. Hossu.”

Zagrai a spus: „Eu sunt pe punctul de a pleca la Cluj pentru a-mi îndeplini misiunea. Nu ştiu dacă Episcopul mă va primi. Cunoaştem omul: ne ţinea mereu la o anumită distanţă şi nu ne-a permis niciodată să ne deschidem inimile. Şi Mons. Rusu e foarte dur la inimă.”

Deoarece Belaşcu şi Zagrai mi-au repetat invitaţia de a mă alătura lor, am răspuns: - Voi îmi cereţi aceasta fără să vă gândiţi că pentru mine e un lucru imposibil.

Alţii dintre cei prezenţi mi-au spus: - În ce-l priveşte pe Papa, El a colaborat împotriva noastră pentru a ne face să pierdem Transilvania. La urma urmelor, ce a făcut Papa pentru noi?

Am răspuns: - Îmi cereţi aceasta în timp ce ştiţi la fel de bine ca şi mine ceea ce a făcut Papa: ajunge să ne gândim la cetatea Blajului pentru a vedea ce a făcut Sf. Părinte pentru noi. În acel moment, Cisteian a întrebat: - Dumneavoastră credeţi că excomunicarea va avea efect asupra noastră? Noi suntem deja ortodocşi, deci nu va avea niciun efect. Suntem conştienţi că am făcut un lucru bun.

Se făcuse târziu, aproape unu noaptea. Le-am spus că trebuie să mă întorc acasă, dar că îi rog să mă însoţească. Şi, într-adevăr, Belaşcu şi Zagrai m-au însoţit până la poarta casei mele. [...]

Sosit acasă, am găsit toate luminile aprinse.

Servitorul mi-a spus că cineva telefonase la 1 şi 30 pentru a întreba dacă mă întorsesem. La întrebarea cine era la telefon, servitorului i s-a răspuns: „Nu are importanţă”, iar el a închis telefonul. [...] Întrucât rămăsesem la hotel de la 8 până aproape la unu şi jumătate, mă simţeam foarte obosit şi m-am întins să dorm de la 3 până la 6. [...] În aceeaşi dimineaţă [5 octombrie] m-am dus la hotel pentru nişte fotografii făcute acelor preoţi cu ocazia defecţionării lor şi pe care aceştia mi le promiseseră.

Am fost din nou invitat să intru în cameră. Erau prezenţi Belaşcu, Moldovan, Zagrai şi Poruţiu. Am vorbit cu Poruţiu de unul singur. M-a implorat să mă unesc cu ei şi mi-a spus că un milion şi jumătate de credincioşi erau în joc şi, împreună cu ei, 2000 de preoţi.

M-a asigurat că nu ar fi fost nicio ruşine pentru mine.

Cu toţii ar fi ştiut că voi fi fost forţat să mă unesc cu ei.

Moldovan a spus: - Avem la dispoziţia noastră Guvernul şi poliţia, şi am format comitete parohiale. Avem posibilitatea de a salva viaţa preoţilor şi situaţia Episcopilor care, altfel, cu siguranţă vor fi întemniţaţi şi mai târziu trimişi dincolo de graniţe.

M-a asigurat că, dacă eu semnam, aş fi evitat un mare pericol care mă ameninţa. Mi-a spus că mai erau încă 5 minute la dispoziţie: - Putem fi la reşedinţa Patriarhului în 20 de minute. Dumneavoastră nu va trebui să vă lepădaţi credinţa. Spuneţi că nu vreţi să vă părăsiţi turma şi majoritatea clerului care doreşte să meargă cu ei.

Am răspuns: - Cum pot să fac aşa ceva? Nu pot să dau acum răspunsul, îl voi da mâine.

Moldovan a replicat: - Mâine va fi prea târziu. Aceştia trebuie să plece pentru a-şi împlini misiunea.

Am răspuns: - Îl voi vedea pe Belaşcu azi după prânz şi îi voi da lui răspunsul.

Mi-a spus că Petru Man [secretarul general al Ministerului Cultelor] aştepta răspuns pentru orele cinci după-masa.

Mi-au spus: - Nu va mai fi nicio biserică greco-catolică, nici preoţi, nici credincioşi, iar duminica viitoare, în biserica mitropolitană din Blaj va fi o slujbă solemnă celebrată fie de Mitropolitul (dizident) Bălan, fie de însuşi Patriarhul. Va fi o mare sărbătoare în toată România, la 21 octombrie, cu ocazia întoarcerii Bisericii Greco-Catolice la ortodoxie, iar la Blaj va fi ridicată o cruce pentru comemorarea evenimentului.

M-au întrebat: „De ce refuzaţi aderarea?”

Am răspuns: „Din cauza credinţei mele care e întipărită în mintea şi inima mea.”

Ei mi-au spus: „Amintiţi-Vă, Excelenţă, că Patriarhul şi Stoian Vă întind o mână de prietenie. Dacă Dumneavoastră acceptaţi, Vă vor primi cu toate solemnităţile şi Dumneavoastră Vă vor fi acordate multe favoruri. Dacă nu acceptaţi acum, dar veţi decide să o faceţi ulterior, va fi deja prea târziu.”

I-am spus lui Moldovan că niciodată nu am căutat favoruri.

El a răspuns: „Poate că Dumneavoastră sunteţi gata să muriţi pentru credinţă, dar luaţi seama că moartea Dumneavoastră nu va servi Bisericii, nici credincioşilor şi nici Dumneavoastră înşivă.” [...]

Ultimul lucru pe care mi l-a spus era că, dacă eu semnam aderarea la unirea cu Biserica schismatică, exista posibilitatea să fie eliberaţi toţi preoţii închişi şi să se obţină o amnistie generală.

Supliment la declaraţiile P.S. Mons. Aftenie În aceeaşi zi, 5 octombrie, după ce am povestit totul la Nunţiatură, m-am îndreptat din nou la hotelul „Athénée Palace” pentru întâlnirea cu Belaşcu. Am rămas cu el în jur de o oră. Imediat după ce l-am întâlnit, i-am spus că răspunsul meu era negativ şi că trebuia să fie considerat ca atare definitiv, refuzându-i propunerea pentru prezent şi pentru viitor.

Belaşcu şi-a exprimat dezamăgirea pentru refuzul meu, spunând că nu vedea cum s-ar fi putut salva altfel Episcopii şi ceilalţi preoţi, dar nu a insistat. A recapitulat apoi întreaga chestiune: pericolele care ameninţau erau că toţi ar fi trecut la schismă, întrucât Guvernul nu s-ar fi oprit la jumătatea drumului, ci ar fi mers până la capăt, conform planului dinainte stabilit. „De fapt, a spus, şi-au dus la bun sfârşit orice acţiune, de exemplu exproprierile, naţionalizarea industriilor, reforma monetară etc.; şi de aceea, orice lucru pe care Guvernul şi-l propune spre realizare e ca şi făcut.” Între timp, Belaşcu a telefonat Secretarului General al Ministerului Cultelor, Nistor, spre a-şi cere scuze pentru întârzierea la întâlnirea fixată cu respectivul domn, întârziere datorată vizitei mele, şi a adăugat că se va duce la Minister la orele 18, pentru a-i duce lui Nistor răspunsul meu.

După aceasta, ne-am despărţit în condiţii obişnuite şi de atunci nu l-am mai văzut pe Belaşcu.

Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

23

Anul Sfânt al Milostiviri

Bucuria milostivirii

faptele de milostenie trupească şi sufletească Bucuria este o experienţă de armonie, satisfacţie şi plinătate datorată posedării unui bine; este consecinţa echilibrului între toate dimensiunile persoanei umane: interioritate, exterioritate, corporalitate şi spiritualitate, în câmpul afectiv, sensibil şi intelectual [Cf. Oviedo Lluis, Gioia, în Dizionario Teologico Encilopedico, Piemme 2004, p. 460].

Din punct de vedere creştin, bucuria este un sentiment profund religios, un dar al lui Dumnezeu, efect al iubirii Sale pentru noi. Bucuria aparţine inimii mesajului biblic [Ibidem, p. 461]. Astfel, motivaţiile teologice fundamentale ale bucuriei sunt anunţul Împărăţiei Cerurilor, vestea Învierii lui Isus şi făgăduirea Spiritului Sfânt. Bucuria se naşte din cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu: „Vouă vă este dat” (Mc 4,11), din acceptarea mesajului mântuirii, din aderarea la Hristos, din succesul predicării şi din trăirea cu simplitate a fraternităţii [Ibidem]. Experienţele multor sfinţi şi oameni ai lui Dumnezeu arată că bucuria poate fi găsită chiar şi în suferinţă, rezistând atacurilor celui Rău, schimbărilor incontrolabile ale stărilor noastre afective şi momentelor celor mai negative ale existenţei noastre [Ibidem].

Dumnezeu este iubire în natura Sa şi, prin urmare, milostiv prin ceea ce este. Noi, oamenii, creaţi după chipul Său, avem capacitatea, dar şi necesitatea naturală de a iubi şi a fi milostivi, în pofida naturii noastre care este căzută, pervertită şi rănită de păcat.

Bucura de a-l milui pe aproapele. „Este mai mare bucurie a da decât a primi”, scrie Cartea Faptelor Apostolilor (Fp 20,35), în contextul discursului despre gratuitatea evanghelizării. Nouă, adesea, ni se pare că este mai mare bucurie în a primi decât în a dărui. În egocentrismul uman, caracteristic vieţii marcată de păcat, aceasta este experienţa. Însă, când egoismul este „fisurat” ori „spart”, optica şi experienţa se schimbă. Aceasta presupune a începe să simţi după gusturile lui Dumnezeu, după cum „simte” însuşi Dumnezeu, după gusturi omeneşti transformate, îndumnezeite.

Faptele milei trupeşti şi sufleteşti.

Pe baza discursului lui Isus în privinţa judecăţii universale, preluat de evanghelia de la Sfântul Matei (Mt 25,31-46), tradiţia a dezvoltat cele şapte fapte ale milei trupeşti. Faptele milei sunt cele mai simple şi la îndemână acţiuni creştineşti care conduc spre progresul în viaţa spirituală şi spre plinătate. Acestea străbat lumea cu spiritul lui Isus şi o schimbă [Cf. Grün Anselm, Le sette opere di misericordia, Queriniana, 2015, p. 6]. Şapte este numărul transformării. Există şapte sacramente, şapte daruri ale Spiritului Sfânt, şapte fapte de milostenie trupească şi alte şapte de milostenie sufletească.

Este vorba despre fapte, despre opere. Ştim că nu prin intermediul faptelor şi al meritelor noastre dobândim mântuirea, ci prin credinţa în Hristos Isus.

Totuşi, credinţa fără fapte este moartă.

24

Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

I. Milostivirea trupească 1. A-i hrăni pe cei flămânzi.

Hrana este o necesitate primară şi vitală. Chiar dacă, în zilele noastre, diferite instituţii se ocupă cu oferirea de hrană celor flămânzi, cuvintele lui Isus ni se adresează fiecăruia în parte.

Suntem chemaţi să împărţim cu alţii pâinea noastră, energia noastră, resursele noastre, viaţa noastră, fiindcă toate acestea le-am primit şi noi în dar şi, desigur, le-am sporit prin munca proprie [Ibidem, p. 35].

2. A da de băut celor însetaţi. În contextul în care trăim, apa nu pare o problemă şi pot exista rare cazuri în care cuiva îi poate fi făcută o astfel de caritate. Prin urmare, societatea nu ştie ce este setea chinuitoare. Grija pentru ca semenii noştri să aibă şi în viitor necesara apă se poate manifesta prin spiritul ecologic şi de economie a acestei preţioase resurse.

Cu siguranţă, există azi în jurul nostru o mare sete de afecţiune, de prietenie autentică, de sens, de speranţă, de Dumnezeu. Aşadar, la tot pasul vedem oameni însetaţi.

3. A-i îmbrăca pe cei goi.

Isus Domnul a acceptat liber ca din opera răscumpărării prin pătimire să facă parte şi despuierea violentă de hainele lipite de proaspetele Sale răni şi expunerea fără niciun acoperământ în văzul mulţimii dispreţuitoare.

Există în vecinătatea noastră oameni goi, atât fizic, cât şi sufleteşte. Goliciunea fizică, tot mai mult tolerată şi ignorată în societate şi biserici, face sufletelor nevinovate mult mai mult rău decât ne imaginăm. Iată una dintre modalităţile în care poate fi practicată, cu respect şi tact, această faptă de milostenie, cu precădere de către mame şi femei. Trebuie să ştim că există centre care colectează articole de îmbrăcăminte pentru a le oferi celor lipsiţi.

4. A-i primi pe cei străini.

Sfânta Scriptură ne arată că, în primirea străinilor, precum Avraam la stejarul Mamvri şi cei doi ucenici în Emaus, Dumnezeu însuşi se face prezent într-un mod neaşteptat şi nesperat. Străin şi fugar în Egipt, pe atunci fără să o ştie, Cuvântul întrupat a fost străin într-o lume pe care a venit să o răscumpere. În contextul politic de azi, acest îndemn biblic este cel mai provocator. Europa, cea care îndelung a reuşit să se protejeze şi să se izoleze de sărăcia altor ţări, este pusă în situaţia de a primi refugiaţii cărora le este pusă viaţa în pericol.

5. A-i cerceta pe cei bolnavi.

Isus a experimentat din plin suferinţa şi neputinţa umană în timpul pătimirii. Cât de preţios i-a fost Simon Cireneul! De asemenea, gestul Veronicăi, pe care tradiţia îl aminteşte în Calea Crucii, dincolo de ştergerea concretă a transpiraţiei, ne face să înţelegem cât de umanizantă este o astfel de faptă care exprimă înţelegere, compasiune şi afecţiune, în contextul dispreţului

Anul Sfânt al Milostiviri distructiv. Parafrazând cuvintele lui Isus despre cei săraci, şi pe bolnavi „îi vom avea pururea cu noi”.

6. A-i răscumpăra pe cei robiţi sau a-i vizita pe cei închişi.

Isus a fost legat şi închis preţ de câteva ore în noaptea dintre Joia spre Vinerea Mare. „Nu condamnaţi şi nu veţi fi condamnaţi” (Lc 6,37). Dacă există privare de libertate fizică şi a-i vizita pe cei întemniţaţi este o faptă bună, trebuie să ştim că în jurul nostru există fraţi şi surori robiţi sufleteşte de frică şi de diferite tipuri de depresii, de nevroze şi de psihoze. Şi aceştia au nevoie de o vizită prietenească, de susţinere şi eliberare.

7. A-i îngropa pe cei morţi.

Iosif din Arimatea, o persoană cu stare, i-a împrumutat lui Isus mormântul ce şi-l pregătise sieşi şi familiei. A făcut-o din respect, compasiune şi milă pentru acel trup maltratat. Nu ştia că Isus va petrece acolo o singură noapte şi că acel loc va deveni cel mai venerat din istorie.

Grija pentru trupurile celor morţi este un gest de credinţă, de afecţiune şi de respect pentru rămăşiţele celui ce continuă să trăiască într-un mod diferit, într-o altă dimensiune, cu Dumnezeu în Cer.

II. Milostivirea sufletească. În Evul Mediu, faptelor milei trupeşti li se adaugă şapte fapte ale milei sufleteşti. Faptele milei sufleteşti s-au născut din interpretarea spirituală a faptelor milei trupeşti şi transpun cuvintele lui Isus în varietatea relaţiilor în care ne putem găsi faţă de semenii noştri [Ibidem, p. 27].

1. A-i învăţa pe cei neînvăţaţi.

Isus „străbătea toată Galileea, învăţând în sinagogi, predicând evanghelia împărăţiei” (Mt 4,23). Vestirea lui Dumnezeu a fost numită „prima caritate”.

Preocuparea prioritară a lucrătorilor pastorali în acest domeniu ar trebui să fie nu atât cea de a stimula acumularea de noţiuni, cât de a ajuta persoanele să crească în privinţa credinţei.

2. A-i sfătui pe cei îndoielnici. „Fă aceasta şi vei fi viu!” (Lc 10,28) este răspunsul lui Isus dat învăţătorului Legii, care îl întrebase ce să facă să moştenească viaţa veşnică. Dubiul face parte din viaţă, iar păcatul aduce şi mai multă confuzie.

A-i consilia pe cei în îndoială, după ce i-am ascultat atent şi suficient, poate începe cu a le sugera ceea ce mi-ar fi de folos mie în acea situaţie [Ibidem, p. 93].

3. A-i mângâia pe cei întristaţi.

Vă voi trimite un „Mângâietor, ca să fie cu voi pentru totdeauna” (In 14,16). Astfel Îl anunţă şi-L promite Isus pe Spiritul Sfânt. A consola presupune, în mod preliminar, abţinerea de la orice interpretare şi judecată asupra persoanei sau situaţiei. Dar, fundamental, a consola presupune rămânerea cu fidelitate lângă cel suferind, neputincios, părăsit, nervos ori disperat [Ibidem, p. 100].

4. A-i îndrepta pe cei păcătoşi. „Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!”

(Mc 1,15). Păcatul aduce moartea sufletească şi pericolul osândirii veşnice. În lipsa harului şi având contextul propice, oricine poate cădea în orice fel de păcat. A îndrepta o persoană în stare de păcat este cea mai delicată faptă de caritate. Dacă acesta este un rol profetic ce trebuie îndeplinit cu curaj, rămâne determinant modul în care se face corecţia frăţească: având o intenţie corectă, fără a umili, cu un ton potrivit, garantând libertatea persoanei şi respectând o sănătoasă progresivitate: „între patru ochi [...]. Dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi [...].

Dacă nu vrea să-i asculte nici pe ei, spune-l Bisericii” (cf.

Mc 18,15-17).

5. A-i ierta pe cei ce ne greşesc, ne ofensează. „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac” (Lc 23,34). În agonie, Isus scuză eroarea, îi iartă pe răstignitori şi cere Tatălui iertare pentru ei. A ierta înseamnă a nu-l reţine vinovat pe ofensator şi a renunţa să pretinzi reparaţie.

Acel „iartă-ne, precum iertăm şi noi” din Tatăl nostru este extrem de exigent, dar şi în vigoare. În plus, ni se cere să iertăm „de şaptezeci de ori câte şapte” (Mt 18,21), adică nelimitat.

6. A-i suferi cu răbdare pe cei ce ne necăjesc. „Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Mt 24,13).

Nu este complet eliminabilă greutatea aproapelui, nici discutând, nici luând distanţă şi nici luptând împotriva lui. Calea corectă este aceea de a suporta persoana, în mod activ, adică voit, intenţionat, aşa cum este, fără a ne lăsa condiţionaţi şi fără a ne prăbuşi.

7. A ne ruga pentru cei vii şi pentru cei morţi. „Eu pentru aceştia mă rog [...] şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor [al ucenicilor]» (In 17,9; 20). A ne ruga pentru alţii şi a-i ajuta prin acţiunile noastre sunt lucruri complementare. Acţiunea fără rugăciune riscă să devină oarbă. Dar nici rugăciunea nu poate fi o scuză valabilă pentru ajutorul concret de care un semen are nevoie. În mod tainic şi dincolo de capacitatea de a explica, rugăciunea generează un câmp pozitiv, care ajunge la celălalt şi care poate să-i schimbe gândurile şi sentimentele; poate să aducă lumină, speranţă, încredere şi iubire [Ibidem, p. 124]. Rugăciunea pentru cei adormiţi este calea sănătoasă şi îngăduită de a fi în legătură şi comuniune cu ei. Ne rugăm pentru ca să reuşească trecerea lor la Dumnezeu şi să se abandoneze iubirii Sale.

Pr. Călin BOT Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

25

Reper de viaţă creştină

Minunatul dar al timpului Un vals lent, compus de un cantautor debutant prin anii ‘70, versuri alese... şi un scurt mesaj electronic: „Să o inviţi pe mama la dans!”. Genunchii dor tare şi sunt puţin nesiguri să urmeze mişcarea interioară a dansatorului atât de sprinten odinioară.

Dar nu neapărat de picioare ai nevoie pentru un dans ca în poveşti! Cei doi dansează fără paşi, îmbrăţişaţi, înlăcrimaţi, bucuroşi, recunoscători...

Au trecut decenii de când au dansat prima oară împreună. Au fost destule poticneli de la un „un-doi-trei, un-doi-trei” oarecare la minunatele mişcări, noi şi libere, inspirate, cu rotiri conduse fără greş... Dar se împuţinau pe măsură ce, de-a lungul anilor, creştea bucuria de a dansa împreună. Se zicea despre ei că sunt o pereche ce dansează bine. Şi sunt sigură că ei înşişi vor fi conştientizat treptat că potrivirea vine dinăuntru şi are de-a face tocmai cu nişte cuvinte ca „după ani”, „pereche” şi „împreună”, cuvinte-cheie pentru căsătorie, nu doar pentru dans.

Evenimentele, precum şi micile fapte ale vieţii cotidiene, cu ritmul lor propriu, cu exigenţe de cele mai multe ori neaşteptate, te obligă (din fericire, aş spune) aproape să dai uitării proiectul schiţat în micul laborator individual de dinainte de căsătorie.

Viaţa în doi, apoi în familia în creştere, te trimite mereu la lucru pe un şantier în continuă dezvoltare, în care luminile sălii de bal se aprind vesele, dar când se poate... Nu şti „din prima” că până la măiestrie au de ucenicit mult amândoi soţii, neapărat cu curaj şi nu speriaţi de ciocnirea neaşteptată, nu furioşi la primele neînţelegeri, nu blazaţi. Nu „din prima” şti să te bucuri şi să fii prompt recunoscător la fiecare mică reuşită în parte, ci doar după ce ai deprins (şi nu fără greutate) să recunoşti cât de uşor te împiedici şi cazi, să-ţi accepţi nevoia de ajutor, să-l ceri...; ceea ce favorizează sensibilitatea faţă de punctele slabe pe care şi celălalt le are, dar nu pentru a-l taxa, ci pentru a căuta cu iubire cum să-i fii de folos, dar nu şti „din prima”. Cine s-a împiedicat mult se poate întoarce cu recunoştinţă crescândă la împrejurările când s-a lăsat învăţat, îndrumat, „condus”, renunţând la ce ceea ce credea că ştie preabine, abandonând ritmul de pe când „dansa” de unul singur şi doar închipuia pasul în doi; se recunoaşte îmbogăţit datorită disponibilităţii celuilalt de a-i sesiza slăbiciunea sau neputinţa de o clipă, a-l susţine, a-i da încredere, de a-i oferi cu generozitate forţa proprie, a-l pune în valoare... Iar rolurile alternează mereu de-a lungul anilor...

Cei ce au avut darul mai multor ani de căsătorie dau mărturie despre cât de preţioase s-au vădit tocmai acele momente sau perioade grele. Ai atunci în faţă o reducere a vieţii căsătoreşti la esenţe, se petrece un fel de simplificare salutară a datelor: din încâlceala obscură de frici, de tensiuni, de închipuiri, de nelinişti, de dureri învechite, de nesiguranţe, se desprinde şi devine deodată evident

26

Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

ce contează cu adevărat şi ce ai de făcut pentru a salva acel unic lucru. Nimeni nu poate spune că o boală grea, o durere sufletească, o mare ceartă chiar, să fi fost întâmpinate cu bucurie, dar sunt sigură că destui dintre noi au fost recunoscători Bunului Dumnezeu pentru darurile care au venit cu aceste încercări şi spun că s-au regăsit apoi mult mai apropiaţi, mult mai plini de încredere; pe scurt, mult mai iubitori! Fie că soţii o conştientizează sau doar o intuiesc, fie că o descoperă mai târziu, se vădeşte fără greş de fiecare dată că o rană deschide inima, o dispune să primească mai mult lumina şi forţa spirituală de care are nevoie, o înnobilează, o purifică, fiindcă tainic o conectează la izvorul tuturor darurilor: Inima Domnului. Sigur că este vorba de cumpăna unor alegeri hotărâtoare, şi am putea face şi alegeri decisiv greşite, dar harul Căsătoriei, care înseamnă prezenţă şi lucrare a lui Dumnezeu în soţi, poate totul! Ştim doar bine că El este Acela care schimbă biata noastră apă în vin bun, în cel mai bun! Dacă „faceţi tot ceea ce vă va spune El”[1], desigur. Iar vinul bun devine tot mai bun cu anii...

Când te gândeşti la darul timpului în căsătorie – şi voi scrie Căsătorie, ca să înţelegem că nu este vorba despre un oarecare aranjament, oficializat sau de facto, ci despre legământul pe viaţă în faţa lui Dumnezeu şi cu Dumnezeu împreună pe care îl fac soţii – nu poţi să nu te înfiori de mulţimea atâtor şi-atâtor perechi aşa de grabnic despărţite... De ce n-au mai aşteptat, ce i-a împins, cine i-a influenţat, cum se mai pot ridica...?

Mă îndrept întâi către ei, către soţ şi soţie, cum se cuvine. Să fi fost nerăbdarea de a obţine potrivire instant, fără efort şi, de aici, dezamăgirea? Cum spune şi numele, înseamnă să fi pornit la drum cu o amăgire: aceea că rolul celuilalt este să-mi ofere împlinirea tuturor aşteptărilor. Se numeşte amăgire tocmai pentru că are drept cârlig aparenţa adevărului. Da, este legitim să leg de celălalt, de cel ales, speranţele mele de împlinire, doar să nu o fac în chip egoist, să nu-l folosesc, să nu-i pretind. Este legitim, însă numai pentru că, de la Căsătorie înainte, binele său este prioritatea mea, după cum şi pentru acesta, prioritar este binele meu, dar prioritar în acelaşi timp şi nu la schimb: miracolul Căsătoriei tocmai acesta este, că nu pierzi când oferi, când dăruieşti, când te dăruieşti – cu preţul unor renunţări, ştiu, a unor dureri, a unor suferinţe... Nu pierzi şi nu te pierzi. Câştigi, primeşti însutit şi mult mai mult[2] decât aşteptai. Prezenţa Domnului în Căsătorie este aceea care asociază aceste suferinţe generoase cu Jertfa Sa dătătoare de viaţă şi aceasta este cea care împlineşte, dă viaţă, şi încă viaţa veşnică.

Pornirea de a fugi de greu, o recunoaştem, nu ne e străină niciunuia. Sila de efort e tot mai comună şi mai extinsă. Grav este că ne e tot mai anevoie să ne mobilizăm forţele să luptăm pentru cele importante,

Reper de viaţă creştină să jertfim pentru cele fundamentale, tocmai pentru ceea ce ţine de rostul fiinţei noastre, de viitorul nostru, chiar de cel veşnic. Nici nu ne mai aducem aminte de aşa ceva. Cum am mai uitat şi cum ne mai minunăm când auzim sau recitim că devenim pentru totdeauna responsabili de cei pe care îi iubim[3]...! Nu aşteptăm, ne uităm la ceas: „Ce scurtătură să găsim, ce aranjament convenabil?”

Acum! Nu mai muncim la relaţie, o lăsăm baltă, improvizăm.

Oameni „deschişi la minte”, „luminaţi”, „cu picioarele pe pământ”, versaţi în ale lumii, oferă pe loc o alegere facilă. Din start, fără angajamente pe viaţă, trup şi suflet! Fără răspunderea pe care şi-o asumă unii depăşiţi de vremuri, care, atunci când iubesc, riscă până şi suferinţa şi nu se cruţă! Nu. Mai bine pe încercate: să vezi dacă merge. „Dacă nu merge, treci la altceva, la altcineva. Dacă nu te-ai investit prea mult, nici nu te va costa să treci mai departe. Doar n-o să pierzi vremea...” Aranjamente limitate din start, condiţionate.

Tot ei, dacă te văd stânjenit, te asigură că există alternative „onorabile”, deşi ştiu perfect că onoarea este exclusă din combinaţii ca acestea: „Ştiţi ce, copii? Hai să vă faceţi că sunteţi căsătoriţi, vedeţi cât ţine şi nimeni nu va avea nimic de zis...!” Ne exploatează pâlpâirea de speranţă din inimă, dar nici urmă de speranţă adevărată unde nu este perspectiva unui plan de viaţă generos! Sunt trişti şi ei de alegerile din trecut din care şi-au dobândit expertiza, dar sunt şi cinici, vor să ne facă pe toţi o apă şi un pământ. Iar dacă reuşesc să aducă o formulă imorală să fie atât de comună, atât de frecventă („toţi fac aşa”), apoi să o cuprindă într-o lege, cu alte cuvinte să stea la temelia societăţii; ni se va inocula ideea că, legală fiind, e şi morală. Nu aşa s-a întâmplat cu divorţul, nu aşa cu recăsătorirea, nu la fel cu legalizarea concubinajului, a relaţiilor homosexuale, a avortului? Ce greu le mai este generaţiilor (care cuprind deja şi bunici, şi oameni de vârstă medie, şi tineri, şi copii) crescute într-un asemenea context cultural şi social să audă glasul conştiinţei sănătoase şi măcar să-şi pună întrebări... Darmite să le vadă cum sunt, adică imorale şi păcătoase!

Dar şi fără ajutor din afară, privind numai la experienţa propriilor slăbiciuni, şi fără ale celor din jur, ne îndoim, frica ne ţine deoparte de idealuri frumoase, înalte. Cu ochii doar la rănile primite, nu ne mai încumetăm, ne înstrăinăm de ţelurile cu adevărat umane. Ironic este că tot cu „condiţia de om” justificăm soluţiile serbede alese, ca să ne scuzăm în faţa unui dor nelămurit din suflet sau a unor remuşcări care ne stăruie în conştiinţă. Din justificări facem apoi argumente. Nu ne mai dăm seama că darul ne este la îndemână. „Noi nu ne ştim cu-adevărat statura/ decât chemaţi să ne-nălţăm;/ atunci fiinţa noastr-atinge cerul,/ dacă răspundem pe măsură./ Iar Eroism n-ar fi o vorbă de recitat,/ ar fi fapt zilnic; eroic aş alege/ firesc, dacă nu însumi, Zarul aruncat/ l-aş măslui, de teamă să fiu Rege.”[4] E uşor apoi pentru noi, cei mediocri, timoraţi, laşi sau rătăciţi să apucăm pe căi sub demnitatea la care suntem chemaţi. Din tribunele pline de cei care

ne-au luat-o înainte şi au demisionat deja de la truda grea, de fiecare zi, pentru Căsătorie, răsună aplauze, încurajări: „Câte alternative nu vă aşteaptă, nu mai zăboviţi, haideţi, haideţi!” Ba vom auzi şi că „Sunt seminţe de adevăr şi în asemenea uniuni”, „Se poate şi trebuie respectată decizia unor asemenea uniuni...”, „Cine suntem noi să judecăm şi să afirmăm că nu sunt elemente de sfinţire şi în acestea, chiar dacă nu le putem numi căsătorii...”, vorbe spuse de unii păstori sufleteşti fără curaj, fără vlagă. Şi lor li se pun în faţă situaţii de păcat, asemeni celei a femeii prinsă în adulter şi adusă înaintea lui Isus[5]. Ne amintim: Legea lui Moise cerea pedeapsa uciderii cu pietre. Isus cere acuzatorilor să ridice piatra dacă sunt fără păcat. Pleacă toţi pe rând şi rămâne doar Isus cu femeia. „Nici Eu nu te condamn”, îi spune acesteia. Dacă Bunul Învăţător s-ar fi oprit aici, aşa cum o fac afirmaţiile căldicele citate mai sus, n-ar fi înţeles oare femeia că nu e chiar aşa de grav să trăiască în păcat şi că merge şi aşa? Păcatul ar fi fost ridicat la nivelul acceptabilului, pe de o parte, pe de alta ar fi fost înjosită căsătoria. Dacă păcatul de adulter ar fi fost astfel îngăduit de o aparentă milă, femeia ar fi scăpat poate nelapidată, dar într-o stare sufletească la fel de deplorabilă, ba încă mai cufundată în păcatul ei.

Mila dumnezeiască, mila adevărată, nu numai că nu-i vrea moartea, ci vrea să o vindece. Nu însă fără să implice şi propria ei voinţă, propria ei luptă. Isus are pentru ea speranţe înalte, după iubirea adevărată pe care i-o poartă. Cu adevărat îi restaurează demnitatea când îi spune: „Nici Eu nu te condamn. Du-te şi nu mai păcătui!”: cu altă inimă porneşte ea mai departe, cu încredere. Cineva, şi tocmai Domnul, crede că ea poate mai mult, că poate să trăiască frumos şi drept. Are speranţă.

De speranţă avem nevoie, în vremurile noastre confuze, de întărire în credinţă şi o cerem însetaţi şi flămânzi păstorilor noştri, pentru că ştim că au primit tocmai această misiune şi acest har de la Isus Învăţătorul: să păzească întreg şi nealterat Cuvântul Său de mântuire şi să ni-l transmită cu râvnă şi cu iubire, ca să-l iubim şi să-l păzim la rândul nostru. Întărire în credinţă înseamnă şi să ne înveţe încrederea tare în Isus: încrederea că o iubire ca a Lui, altruistă, fără negocieri, până la jertfă, este posibilă şi pentru noi. Mai mult, că pentru asemenea iubire suntem creaţi, că într-atât de nobil ne-a plămădit Domnul, ca să-I fim asemenea şi fericiţi.

Chiar şi noi, soţii obişnuiţi, soţii bătrâni sau rămaşi văduvi, aşa cum suntem, plini de urmele bătăliilor prin care am trecut alături de Domnul nostru pentru Căsătorie, putem da mărturia de speranţă şi încredere de care are nevoie biata noastră lume. Putem şi trebuie, face parte din chemarea noastră.

Maria GOŢIA Note: 1). In 2,5. 2). Mc 10,29-30; Mt 10,38-42. 3). „- Les hommes ont oublié cette vérité, dit le renard. Mais tu ne dois pas l’oublier. Tu deviens responsable pour toujours de ce que tu as apprivoisé. Tu es responsabile de ta rose… - Je suis responsable de ma rose... répéta le petit prince, afin de se souvenir.” (Antoine de Saint-Éxupery, Le Petit Prince) 4). Emily Dickinson, We Never Know How High We Are (1896). 5). In 8, 3-11.

Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

27

Evocări

Comemorarea Monseniorului Grigore Zăgrean, mărturisitor al credinţei Duminică, 28 august a.c., în prezenţa Preasfinţiei Sale Florentin, la biserica protopopială „Buna Vestire” din Bistriţa a fost organizată o seară dedicată comemorării Mons. Grigore Zăgrean (1916-2005), protopop şi Prelat Papal, la împlinirea a 100 de ani de la naşterea sa.

Alături de Episcopul eparhial şi de pr.

Ioan Frişan, protopop de Bistriţa, la celebrarea Parastasului de pomenire au participat pr. Felician Neagoş, protopop de Beclean, pr. Horaţiu Bodea, paroh în parohiile Matei, Moruţ şi Fântânele, pr. Marinel Bolog şi diaconul Cristian Bica din Bistriţa.

Seara a continuat cu mărturii despre Mons. Grigore Zăgrean, mărturisitor al credinţei, model peste generaţii şi ctitor al bisericii protopopiale din Bistriţa.

Cel dintâi l-a omagiat Preasfinţia Sa Florentin: „Au trecut clipele unui centenar de când pe plaiuri bistriţene vedea lumina zilei Grigore Zăgrean, clericul, preotul, puşcăriaşul, mărturisitorul credinţei, preotul clandestin, protopopul, Prelatul Papal şi Monseniorul de mai târziu. Un suflet luminos, care şi-a revărsat, cu generozitate, harurile primite asupra celor care l-au cunoscut: asupra familiei, aproapelui, credincioşilor şi chiar necredincioşilor, timp de 88 de ani, atât cât a fost rânduită durata pelerinajului său pământesc de către Domnul. Înarmat cu credinţa în Dumnezeu prin educaţia primită, şi-a desăvârşit studiile la Academia Teologică Greco-Catolică din Cluj şi a primit cu bucurie taina preoţească din partea Eminenţei Sale, Cardinalul Iuliu Hossu, o taină pe care o va onora, cu fidelitate, timp de 61 de ani. A fost şi un bun şi grijuliu părinte a 10 copii. În vremuri grele a muncit cu braţele sale pentru a-i întreţine, a-i creşte şi educa în credinţa greco-catolică, ajutându-i să-şi găsească rostul în viaţă. Un vrednic părinte protopop, aşa l-am cunoscut noi, după 1990, cei mai tineri în preoţie. Un cleric distins, care nu făcea rabat nici de la cele mai mici principii de bun simţ şi de comportament. Îmi aduc aminte: e impresionant când vezi exemplul unei persoane în vârstă, un venerabil cleric ce-şi descoperă capul cu reverenţă trecând prin faţa bisericii în plină iarnă, sau chiar în faţa unui coleg preot mai tânăr, pentru a-l învăţa ce înseamnă respectul, prin propriul comportament. Un învăţător ce ştia să asculte cu răbdare pe ucenicul care, adeseori, nerăbdător să se afirme, sau să se impună, îl

28

Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

întrerupea, învăţându-l astfel, paradoxal, prin răbdare, ascultare. Era un abil predicator, un zelos administrator al Sfintelor Taine, precum şi un înţelept conducător al turmei încredinţată în vremuri de restrişte, un adevărat ucenic al lui Hristos, perseverent alături de El până sub Cruce, neobosit apostol care a trecut fără compromisuri prin focul persecuţiilor comuniste: arestul, interogatoriile şi detenţia. O personalitate marcantă a Bisericii Greco-Catolice care, în anii ’90, renăştea din propria-i cenuşă; o personalitate ce şi-a păstrat sfinţenia şi responsabilitatea angajamentului preoţesc în pofida trecerii ireversibile a timpului, dar, mai presus de toate, şi-a păstrat tinereţea zelului şi eroismul sufletului preoţesc.

Vestea perseverenţei în slujire şi a fidelităţii sale în credinţa catolică a ajuns până la Tronul Pontifical al Romei, de unde însuşi acela pe care astăzi îl numim Sfântul Ioan Paul al II-lea i-a acordat titlul de Monsenior şi Prelat Papal al Sanctităţii Sale. Într-adevăr, putem afirma că a trăit, a glăsuit şi s-a comportat ca un Monsenior, iar parfumul prezenţei sale spirituale parcă mai adie şi acum printre noi, la 12 ani de la vremelnica despărţire, ca o tămâie de bună mireasmă spirituală.

Cu siguranţă, şi-ar fi dorit foarte mult să participe şi la momentul încununării acestei lucrări – biserica protopopială „Buna Vestire” din Bistriţa; sunt sigur că, spiritual, a fost alături de noi.

Să-i fie sufletul binecuvântat şi în Cer, în preoţia sfântă înveşmântat, la masa altarului ceresc să slujească şi în fericirea cerească pe veci să vieţuiască.

Să-i fie odihna în lumina eternă înveşmântată, iar memoria în suflete cu reverenţă păstrată. Odihnească în pacea Domnului binecuvântată! Amin”.

A urmat mărturia pr. protopop Felician Neagoş despre cei 22 de ani în care l-a avut ca îndrumător spiritual pe Mons. Zăgrean, evocându-i blândeţea şi umorul, demnitatea cu care a îndurat suferinţa, rolul de sfătuitor, de părinte. L-a prezentat ca pe un om cu totul deosebit, care a înfruntat povara vieţii. Şi-a reamintit sfaturi primite şi care i-au rămas adânc în suflet: „tu poţi să fii ceea ce crezi, tu alegi ce vrei să fii”; „darul pe care-l ai, trebuie să-l foloseşti”; „ceea ce ai primit să dai mai departe cu stăruinţă, cu abnegaţie, cu curaj”. Pr. Neagoş a încheiat, spunând: „Va rămâne mereu în rugăciunea mea, în inima mea, în

Evocări recunoştinţa mea şi îmi place să cred că fac parte dintre fiii săi spirituali”.

Pr. protopop Ioan Frişan şi-a reamintit cu veneraţie de Mons. Grigore Zăgrean, aşa cum l-a cunoscut în cei opt ani pe care i-a trăit în preajma sa: „L-am cunoscut pe părintele Zăgrean încă de la începutul vieţii mele preoţeşti, atunci când, preot tânăr fiind, am fost trimis în parohiile Matei, Moruţ şi Fântânele. În duminica dinaintea Crăciunului anului 1995 am venit pentru a fi instalat preot. Încă de la prima Liturghie pe care am concelebrat-o am avut de învăţat foarte multe. În primul rând, am învăţat ce înseamnă puterea rugăciunii, tăria credinţei, răbdarea.

Atunci, la prima Sfântă Liturghie, mi-a spus: «Aici vei găsi o turmă mică, dar cu credinţă mare. Aceşti oameni şi-au mărturisit credinţa în timpul prigoanei comuniste; aceşti oameni au venit la mine la canton, în timp de prigoană, când celebram Liturghia în ascuns.

Ai grijă să-i păstoreşti ca un vrednic păstor».

Mai târziu, în 1997, am venit aici, la comunitatea din parohia «Buna Vestire» din Bistriţa, şi, din nou, am avut de învăţat multe de la el. A fost un om de mare caracter, care înţelegea semnificaţia momentului şi îi dădea valoarea şi demnitatea adevărată. Singura lui dorinţă a fost ca Biserica pentru care şi-a sacrificat viaţa să se întărească şi să crească pentru regenerarea spirituală şi morală a poporului român. Acesta este testamentul său lăsat nouă, preoţilor mai tineri şi tuturor credincioşilor pe care i-a păstorit de-a lungul vieţii preoţeşti, nu numai aici, la Bistriţa, ci şi în timpul prigoanei, când, trecând dealuri şi văi, mergea la credincioşii rămaşi fideli Bisericii Romei pentru administrarea Sacramentelor; celebra Liturghii în case particulare, cu geamurile acoperite cu pături, pentru că era urmărit de Securitate, dar fiind convins că-L mărturiseşte pe Hristos. Sunt convins că părintele Zăgrean veghează din ceruri asupra noastră, iar noi, preoţii de azi, împreună cu credincioşii, încercăm să nu-l dezamăgim”.

Firul evocărilor a continuat din perspective diferite, dar în egală măsură sugestive, reflectând aceeaşi aleasă imagine de părinte, om de înaltă spiritualitate şi luptător pentru credinţă.

Dl. Ioan Turc, reprezentant al autorităţilor locale bistriţene, s-a referit la dialogurile înregistrate cu protopopul Grigore Zăgrean, pe baza cărora va fi editat un volum memorial.

Fiul Mons. Grigore, dl. Ioan Radu Zăgrean, a rostit câteva cuvinte despre dosarul de la Securitate al tatălui său, un dosar de peste 750 de pagini, din care reiese că pr. Zăgrean a fost urmărit din 1949 şi până în 1989.

Dl. Menuţ Maximinian, redactor-şef al ziarului „Răsunetul”, a depănat amintiri cu referire la slujirea în cantonul CFR transformat în loc de întâlnire cu Dumnezeu.

Un cuvânt încărcat de emoţie a rostit şi preotul ortodox Marius Avram, din Monor, care l-a cunoscut şi l-a stimat mult pe Mons. Grigore Zăgrean.

O prezentare biografică mai amănunţită i-a făcut-o dl. Radu Iustinian Zăgrean, nepotul Mons.

Grigore, în timp ce erau proiectate imagini-document din arhiva familiei: „Părintele Grigore Zăgrean s-a născut la 29 august 1916, în localitatea Tăure, judeţul Bistriţa-Năsăud. Este hirotonit în 1943, de către Episcopul Iuliu Hossu, care i-a fost model în pelerinajul vieţii sale, şi ajunge preot la Parva, iar mai apoi în Şopteriu. Pentru a-şi împlini menirea de preot, a dorit ca şi în clandestinitate să asigure serviciile religioase credincioşilor care au rămas fideli.

La 27 aprilie 1949 a fost arestat împreună cu alţi trei credincioşi şi închis în Penitenciarul Tribunalului Militar din Cluj. Este judecat şi condamnat la şase luni de închisoare.

După eliberare s-a retras la Şieu-Cristur. A practicat diferite meserii (salahor la calea ferată, mai apoi vânzător de bilete în halta Arcalia), continuând, totodată, să-şi împlinească menirea, aceea de preot în clandestinitate. La un moment dat i se acordă ca locuinţă cantonul CFR numărul 41, dintre Podirei şi Chintelnic. Întemeiază o familie numeroasă, cu 10 copii, pe care îi şcolarizează cu mari sacrificii.

Poate cel mai frumos şi mai interesant fapt al vieţii părintelui Zăgrean a fost transformarea acelui canton 41 într-o mică biserică clandestină, unde se adunau credincioşi din zonă. Deşi a fost urmărit de Securitate, s-a deplasat de mai multe ori la credincioşi din mai multe localităţi, înfruntând prigoana.

Un moment important al vieţii sale a fost vizita pe care a făcut-o în 1970 la Mănăstirea Căldăruşani, unde avea domiciliul obligatoriu Episcopul Iuliu Hossu, care îl încredinţează personal cu speranţa renaşterii Bisericii Române Unită cu Roma.

După 1989 se angajează în procesul de reconstrucţie a Bisericii din Bistriţa şi din alte localităţi ale judeţului, fiind numit protopop. În anul 2003 primeşte, din partea Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea, titlul de Prelat Papal. Moare în 19 februarie 2005, fiind înmormântat în Chintelnic.

Pentru mine, ca istoric, Mons. Grigore Zăgrean reprezintă un învingător, un om care a reuşit să învingă un sistem. Sper ca şi noi, cei care vom duce mai departe numele lui, să ne ridicăm la înălţimea realizărilor şi a personalităţii sale”. (Biroul de Presă) Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

29

Familia creştină

Milostivirea în familie - urmare din nr. 07/2016 -

Copiii sunt viitorul, sunt responsabilitatea noastră, a părinţilor; prin urmare, e necesar să ne oprim şi asupra educaţiei, fără de care viitorul nu mai există.

Nu suntem doar părinţi; suntem educatori, prieteni, modele, puncte de reper, puncte de sprijin, refugiu, surse de explicaţii.

E foarte important ca urmaşii noştri să perceapă normalitatea, firescul, fericirea din cea mai fragedă pruncie. E vorba de modelul de cuplu fericit, de creştin fericit, de cetăţean fericit.

Când mama şi tata se iubesc, ei arată şi exprimă această legătură, iar copiii sunt martori direcţi. Pentru ei, ceea ce văd e normal, deci au nevoie de un model autentic, genuin, nu de faţadă, ci de profunzime.

Creştinul fericit (adică părintele) trăieşte în primul rând acasă această fericire, bucuria de a fi în comuniune cu Dumnezeu, fericirea de a fi creştin, a avea valori, a le apăra şi promova.

Dacă părintele le arată copiilor că nu e nimic imposibil, anacronic, desuet, înjositor, că e firesc să fii creştin, să mergi la Liturghie, să te rogi, să posteşti, să te spovedeşti, să respecţi poruncile, atunci aceasta este normalitatea pe care o percep, o asumă şi o trăiesc şi cei mai tineri.

Cultura, respectul, preocupările elevate fac parte din bagajul cetăţeanului fericit, a omului cu coloană vertebrală, valori, fermitate, curaj.

Probleme există, necazuri, crize, dar ne vedem de drum cu încredere şi speranţă.

Revenind la relaţia cu copiii, ca părinţi trebuie să avem mereu ochii şi inimile deschise la nevoile şi problemele lor.

Am observat în ultimii ani un fenomen bizar şi îngrijorător. Copii care au făcut Prima Cuminecare Solemnă, după un timp mai lung sau mai scurt au rupt legătura cu Biserica, cu credinţa. Motivele sunt diverse, de la cercul de prieteni care au alte valori şi preocupări la adolescenţa cu năbădăi mereu căutătoare de libertate, de la lipsa de insistenţă a părinţilor la lipsa lor de trăire şi implicare. Dacă părintele nu se roagă, nu merge la Liturghie, nu posteşte, nu-i respectă pe ceilalţi, nu are un limbaj corect şi elevat (şi cei care sunteţi şoferi ştiţi la ce mă refer), de ce ar face-o copiii? Puţini sunt cei care

30

Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

(II)

păstrează legătura cu Biserica atunci când restul familiei a pierdut „dragostea dintâi”.

Care sunt semnele la care, cu multă milostivire, diplomaţie, credinţă şi speranţă trebuie să fim atenţi pentru a reacţiona imediat, ferm, coerent?

Lista include: apatie, nesiguranţă, dubii, uşurinţă în a ceda în faţa provocărilor şi tentaţiilor morale, sentimentul de a fi respins şi neacceptat de către ceilalţi creştini.

Am văzut adesea aceste semne alarmante la cei pe care îi cunoaştem, uneori chiar şi la copiii noştri. Cum îi putem ajuta? Pentru că e absolut necesar să fim alături de ei, cu milostivire, răbdare, iubire, perseverenţă.

Rugăciunea în familie este fundamentală, chiar dacă adesea e o adevărată provocare să-i adunăm pe toţi ai casei la un Rozariu. Însă beneficiile rugăciunii comune sunt enorme, mai ales dacă şi copiii au parte de implicare în recitarea acestei minunate rugăciuni.

Să nu uităm de rugăciunea mesei, de rugăciunile de seară, de actele de penitenţă, de devoţiunea către sfinţi şi îngeri – toate întăresc credinţa.

Exemplul personal – credinţa trebuie să fie baza programului zilnic şi al asumării deciziilor în casă. Copiii trebuie să vadă în noi, părinţii, nişte adevăraţi creştini, practicanţi, trăitori, nu la nivelul spectaculos, de faţadă, ci autentic, dedicat. Privim cu încredere spre Domnul în fiecare zi, cerând cu umilinţă ajutorul ori de câte ori este nevoie.

Pe lângă formele externe de pietate şi rugăciune în casă, copiii trebuie să vadă că mama şi tata sunt fericiţi, se bucură de rezultate.

Trebuie să vadă clar în noi darurile credinţei, ale milei şi iertării.

Papa Francisc, la 31 mai a.c., sublinia acest lucru: „Cât este de urât să vezi creştini trişti, cu feţele diforme. Aceştia nu sunt pe deplin creştini, chiar dacă au această impresie. Atmosfera creştină şi mesajul creştin sunt caracterizate de bucurie”.

Să-i pregătim pentru a face faţă provocărilor – fenomenul „inoculării” este unul extrem de preţios la acest nivel. Prin urmare, trebuie să-i pregătim pe copii pentru viitor, pentru lucrurile cu care se vor întâlni în viaţă. Le explicăm care sunt convingerile ateilor, ce înseamnă scepticism

Familia creştină şi relativism, le oferim răspunsurile la aceste provocări sau la altele similare. Trebuie să le povestim şi despre crezul anumitor culte, cu lacune şi erori, pentru a putea, la rândul lor, să răspundă provocărilor privind Scriptura[*].

Copiii nu înţeleg întotdeauna importanţa lucrurilor pe care le transmitem într-un anumit moment, dar atunci când vor da de greutăţi, de provocări – şi cu siguranţă vor avea parte de aşa ceva –, eforturile noastre de a-i pregăti se vor dovedi că nu au fost în van. Vor avea încredere să vină la noi cu alte subiecte importante pentru ei, deoarece noi, ca părinţi, suntem percepuţi ca surse credibile, de încredere, pe care se pot mereu bizui. Am acumulat înţelepciune şi experienţă, trebuie să le dăm mai departe.

Nu am acumulat, iar viitorul ni se pare sumbru, înspăimântător? Nu e niciodată prea târziu: învăţăm, la rândul nostru, pentru a-i sluji, ajuta şi susţine. Avem Biblia, Catehismul, resurse pe internet. Ce nu avem sunt scuzele...

A fi părinte e ceva extraordinar.

Domnul, în milostivirea Sa, ne-a oferit această menire şi misiune. E şi bucurie, dar şi responsabilitate. Şi ce fericire mai mare am avea decât să dăm mai departe tezaurul credinţei noastre ca moştenire nepreţuită pentru copiii noştri?

Cât de important este modelul pe care îl oferim copiilor? Este de primă însemnătate să fim alături de ei, să petrecem timp de calitate împreună, să oferim model de valori, de demnitate. În fond, ei sunt cei care duc mai departe nu doar „spiţa”, ci şi valorile, tradiţiile personale.

Modelul de limbaj e extrem de important.

Respectul, bunul simţ, lipsa limbajului abject sunt o cinste nu doar pentru noi, ci mai ales pentru copii. Dacă nu suntem atenţi, să nu ne mirăm de ceea ce vor reţine şi spune când ne este lumea mai dragă!

Modelul de valori trebuie să includă iertare, sinceritate, empatie, slujire. Spăl vase, fac curat – copilul vede şi înţelege. În familie e armonie, iubire, respect – copilul vede şi înţelege şi va trăi acest model. Cei 7 ani de acasă nu reprezintă o simplă sintagmă desuetă. Sunt esenţiali pentru dezvoltarea personală a copilului.

Spunea Monseniorul Ghika: „Străduieşte-te în aşa fel încât, ajuns la o vârstă memorabilă,

această vârstă să aibă şi ea ceva memorabil în ea”. Iar copiii sunt primele „tablouri” ale părinţilor, primele elemente de etalonare, primele mărturii că nu am făcut degeaba umbră pământului. În concluzie, „bucuraţi-vă, şi iarăşi zic: bucuraţi-vă”. Misiunea noastră de soţi şi părinţi e una foarte dificilă, mai ales în contextul actual, dar nu imposibilă, nu utopică, nu irealizabilă, pentru că nu suntem niciodată singuri, ci Isus e cu noi, aşa cum a promis, „până la sfârşitul veacurilor”.

Căsnicia fericită e posibilă, e la îndemâna noastră. E nevoie de puţină bunăvoinţă, de

înţelepciune, de iertare şi iubire. Sunt atribute ale milostivirii, despre care am povestit şi vom mai povesti în acest an.

Paternitatea fericită e posibilă. Ofer un exemplu bun de viaţă spirituală, de căsnicie fericită, de verticalitate, de valori, ofer timp de calitate copiilor mei, mă preocupă, sunt cu ei – atunci am parte de toate premisele unei paternităţi fericite, a unor copii fericiţi, realizaţi.

Familia e cu noi, prietenii, Biserica, partenerul de viaţă. Suntem un organism viu, ne pasă unii de alţii, suntem gata să slujim, să iertăm, să iubim, „să fim milostivi, aşa cum Tatăl Ceresc milostiv este”. Închei cu cuvintele Sfântului Părinte Francisc de la audienţa generală din 6 mai a.c.: „Fiecare căsnicie urmează calea iubirii pe care Hristos a avut-o pentru Biserica Sa. Oare suntem cu adevărat pregătiţi să acceptăm această responsabilitate?” [*] http://www.catholic.com/blog/patrickmadrid/three-steps-to-keeping-your-kids-catholic.

Pr. Titus SAS Departamentul pentru Familie şi Viaţă Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

31

Info Săvâşin 24 august 2016

Preasfinţiei Sale Episcopul Florentin Crihălmeanu Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Cluj-Gherla Preasfinţia Voastră, Vă mulţumesc pentru condoleanţele pe care ni le-aţi adresat cu ocazia trecerii la cele veşnice a mamei mele. Regina Ana a avut un devotament neclintit faţă de Rege şi Naţiune. Iubirea, respectul şi admiraţia cu care românii au condus-o pe ultimul drum ne-au înălţat inimile şi ne-au dat sporită speranţă pentru viitor.

Margareta, Principesa Moştenitoare Custodele Coroanei române

România în pelerinaj la Roma, în Anul Milostivirii La propunerea Conferinţei Episcopilor catolici din România (CER), în perioada 9-11 septembrie a.c., delegaţii din diecezele şi eparhiile catolice din România au făcut împreună un pelerinaj la Roma, cu ocazia Anului Sfânt al Milostivirii.

Iniţiativa, intitulată „România în pelerinaj la Roma”, a reunit un grup de circa 500 de pelerini – laici, călugări, călugăriţe şi preoţi –, însoţiţi de patru episcopi: ÎPS Ioan Robu – Arhiepiscop Mitropolit romano-catolic de Bucureşti şi vicepreşedinte CER, PS Petru Gherghel – Episcop romano-catolic de Iaşi, PS Virgil Bercea – Episcop greco-catolic de Oradea, şi PS Cornel Damian – Episcop romano-catolic auxiliar de Bucureşti. În cele trei zile în care s-au aflat în Cetatea Eternă, pelerinii catolici români au trecut prin Poarta Sfântă a Bazilicii vaticane, s-au rugat la mormântul Sfântului Petru, au vizitat cripta cu mormintele papilor. Sâmbătă, 10 septembrie, au participat la audienţa jubiliară pe care Papa Francisc a ţinut-o în Piaţa San Pietro. Suveranul Pontif a salutat grupul de pelerini români, atât sâmbătă, cât şi duminică, după recitarea rugăciunii „Angelus”, când lor li s-au alăturat şi comunităţile catolice româneşti din Roma şi împrejurimi. (Biroul de Presă)

32

Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

Început de an şcolar pentru Liceul Greco-Catolic „Inochentie Micu” din Cluj-Napoca Luni, 12 septembrie, s-au deschis porţile noului an şcolar şi pentru elevii Liceului Greco-Catolic „Inochentie Micu” (str. Moţilor, nr.

24). În cadrul festivităţii de deschidere, după un moment de rugăciune, Preasfinţia Sa Florentin a binecuvântat noul an şcolar, adresând un cuvânt de bun-venit elevilor, profesorilor şi părinţilor.

Cel mai emoţionant început de an şcolar a fost pentru cei mici, elevii din clasa zero, care pornesc la drum călăuziţi de noua lor învăţătoare, sr. Ştefania din Congregaţia Surorilor Maicii Domnului (CMD). Au fost salutaţi cu multă căldură şi elevii din clasa I şi cei din clasa a II-a, împreună cu învăţătoarele lor, sr. Andreea, CMD, şi d-na Cristina Dinu Popa. „Dorim să începem acest an şcolar cu adevărat în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Spirit – a spus Preasfinţia Sa Florentin –, pentru ca, alături de dimensiunile cunoscute ale formării, să fie şi dimensiunea pe care Liceul Greco-Catolic şi-o propune în plus, adică

dimensiunea spirituală. Şcoala noastră îşi propune să vă înveţe nu numai ştiinţa vieţii, ci şi cum să ajungeţi să înţelegeţi dimensiunea spirituală a ştiinţei vieţii, ca să puteţi trăi cu adevărat liberi, cu un discernământ bun, şi ca să aveţi în vedere şi scopul ultim al vieţii, mântuirea sufletului”. Ierarhul i-a invitat şi pe profesori să se preocupe de o formare umană şi spirituală completă, să fie modele pentru elevi. În continuare, au fost adresate mesaje de susţinere şi urări de succes în activitatea didactică din partea Instituţiei Prefectului judeţului Cluj, a primarului municipiului Cluj-Napoca, a Inspectoratului Şcolar Judeţean Cluj şi a Poliţiei municipiului Cluj-Napoca.

Info Şirul cuvântărilor a fost încheiat de pr. director Daniel Tintelecan, care a comparat educaţia cu zidirea unei case: „dacă se doreşte o casă bine zidită, care să reziste în timp, atunci trebuie să fie zidită pe piatră – la fel, educaţia cere fundamente pe care trebuie să se bazeze”. A fost prezentată structura corpului profesoral, precum şi personalul didactic auxiliar şi nedidactic. Cu toţii îşi vor uni eforturile şi îşi vor deschide sufletele pentru ca cei 260 de elevi să găsească aici cele mai potrivite condiţii de formare intelectuală, umană şi spirituală, astfel încât să se împlinească prin ei idealurile întemeietorilor, exprimate de Episcopul Iuliu Hossu în anul inaugurării acestei instituţii de învăţământ, 1945: „Ne vom năzui să formăm caractere pe înţelesul tuturor, oameni de omenie, oameni luminaţi, oameni buni, oameni iubitori de Dumnezeu şi de oameni”. (Biroul de Presă)

Episcopii catolici îl invită pe Papa Francisc în România (comunicat) Exprimând dorinţa legitimă a creştinilor catolici din România, şi nu numai a lor, episcopii catolici din ţara noastră au decis să-l invite pe Sfântul Părinte Papa Francisc să viziteze România. Venirea Papei în ţara noastră va putea fi, fără îndoială, o mărturie a grijii părinteşti a Urmaşului Sfântului Petru pentru binele poporului nostru, care poartă Roma în nume şi latinitatea în spirit.

Invitaţia adresată Papei Francisc de a vizita România, analiza diferitelor aspecte ale vieţii bisericeşti şi indicarea unor iniţiative comune ale Bisericii locale – inclusiv în contextul încheierii Anului Sfânt al Milostivirii – sunt câteva dintre subiectele care s-au aflat în centrul discuţiilor

septembrie a.c., în sesiunea plenară de toamnă a Conferinţei Episcopilor catolici din România (CER). Lucrările au fost găzduite de Episcopia Romano-Catolică. La deschiderea lucrărilor a participat şi Excelenţa Sa Mons. Miguel Maury Buendía, Nunţiu Apostolic în România, care a transmis mulţumiri pentru colecta făcută, la iniţiativa Sfântului Părinte Papa Francisc, pentru Ucraina. În plenul lucrărilor, episcopii au discutat şi despre Olimpiada naţională de religie catolică ce se va desfăşura la Timişoara, în 2017, subliniind, de asemenea, şi necesitatea unei coordonări naţionale a educaţiei catolice; au abordat aspecte canonice, ecumenice, economice etc.; au dat o declaraţie cu privire la alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016, în care îi îndeamnă pe credincioşii catolici şi pe toţi oamenii de bună credinţă să participe la vot, deoarece „cetăţenii catolici au datoria morală de a-şi exercita cu responsabilitate drepturile cetăţeneşti şi de a participa la viaţa politică”.

Punând în practică faptele de milostivire, episcopii au vizitat centrul diecezan Caritas şi Căminul de bătrâni „Sfânta Elisabeta”, unde s-au întâlnit cu persoanele vârstnice din acest cămin şi cu angajaţii. De asemenea, s-au rugat la mormântul răposatului Episcop Tempfli József.

Au vizitat Cetatea Oradea şi s-au rugat pe pragul primei catedrale catolice ridicată de Sfântul Ladislau acum aproape o mie de ani, recent descoperită de arheologi, iar apoi au celebrat Sfânta Liturghie în rit latin în biserica din Cetate. În ultima zi au celebrat Sfânta Liturghie în rit greco-catolic în biserica Seminarului din Oradea.

S-a stabilit ca următoarea sesiune ordinară a CER să se desfăşoare la Cluj-Napoca, la sediul Episcopiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla, în perioada 3-5 mai 2017. (pr. Francisc Ungureanu, secretar general al CER)

Armonizarea legislaţiilor latină şi răsăriteană în probleme privind botezul şi căsătoria

ierarhilor romano-catolici şi greco-catolici din România, reuniţi la Oradea, în perioada 26-28

Printr-o schimbare în legislaţie, diaconii catolici de rit latin nu pot prezida o căsătorie în care unul sau ambii miri sunt membri ai unei Biserici Catolice Răsăritene. Noua reglementare constituie una dintre schimbările aduse la 11 canoane din Codul de Drept Canonic latin (CIC) Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

33

Info pe care Papa Francisc le-a aprobat pentru a armoniza legislaţiile latină şi răsăriteană în câteva probleme privind sacramentele botezului şi căsătoriei. După mai mult de 15 ani de studiu şi consultare la nivel mondial, regulile conflictuale au fost rezolvate adoptând formulările din Codul Canoanelor Bisericilor Răsăritene (CCEO) şi pentru Biserica de rit latin, a declarat Episcopul Juan Ignacio Arrieta, secretar al Consiliului Pontifical pentru Textele Legislative. Episcopul a vorbit cu jurnaliştii în 15 septembrie a.c., după publicarea unei scrisori apostolice „motu proprio”, în care Papa Francisc a cerut schimbările în CIC, textul din 1983 după care se conduc majoritatea catolicilor lumii. În tradiţia catolică răsăriteană şi în cea ortodoxă, binecuvântarea unui preot este necesară pentru validitatea unei căsătorii. În Biserica de rit latin, şi un diacon poate prezida celebrarea sacramentului. Noua legislaţie specifică: „Doar un preot poate asista valid la căsătoria dintre două părţi răsăritene sau o parte latină şi una răsăriteană, catolică sau necatolică”, adică un membru al unei Biserici Ortodoxe. Episcopul Arrieta a explicat că, în majoritatea cazurilor, schimbările făcute de Papa Francisc implică reguli pentru situaţii pe care CIC nu le-a preconizat, dar CCEO, publicat în 1990, a făcut-o. Cu numărul mare de creştini răsăriteni – atât catolici, cât şi ortodocşi – care au migrat, începând din 1989, în teritorii predominant latine, păstorii de rit latin au nevoie de îndrumări, a spus el. Schimbările privesc practici pentru slujirea nu doar a catolicilor răsăriteni, ci şi a membrilor Bisericilor Ortodoxe atunci când nu este disponibil un preot din Biserica lor. O astfel de slujire a fost prevăzută în canoanele Bisericilor Catolice Răsăritene, care se află în teritorii predominant ortodoxe. „CCEO are o mai mare sensibilitate în aspectele lui ecumenice”, a spus Episcopul Arrieta. De exemplu, unul dintre canoanele răsăritene adoptate pentru Biserica de rit latin spune că atunci când nu este disponibil un preot ortodox, un preot catolic poate boteza un copil ai cărui părinţi sunt membri ai unei Biserici Ortodoxe şi intenţionează să-şi crească copilul tot

34

Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

ortodox. Într-o astfel de situaţie, botezul nu va fi înscris în registrul de botezuri al parohiei catolice; părinţii vor primi un certificat oficial şi vor înregistra botezul copilului lor mai târziu, într-o parohie ortodoxă.

Modificările la CIC mai specifică faptul că episcopii de rit latin pot da preoţilor „facultatea de a binecuvânta căsătoria credincioşilor creştini dintr-o Biserică Răsăriteană care nu este în comuniune deplină cu Biserica Catolică, dacă aceştia o cer în mod benevol”. De asemenea, un cuplu latino-răsăritean este liber să decidă în care Biserică să-şi înscrie copiii; dacă nu pot cădea de acord, copilul devine membru al Bisericii tatălui. Dacă ambii părinţi sunt catolici răsăriteni, chiar dacă copilul este botezat într-o parohie de rit latin, în registrul de botezuri trebuie să se scrie că acel copil este catolic răsăritean şi să se specifice cărei Biserici îi aparţine. (catholica.ro)

Prima Sfântă Liturghie greco-catolică în parohia Mercina, după 68 de ani După 68 de ani de înstrăinare, duminică, 18 septembrie, a avut loc prima Sfântă Liturghie greco-catolică în biserica din Mercina (judeţul Caraş-Severin, în Eparhia de Lugoj), În urma

multor ani de procese, s-a obţinut prin tribunal retrocedarea acestei biserici, ajungându-se până la executor judecătoresc. Totuşi, predarea-primirea s-a făcut în data de 5 septembrie, pe cale amiabilă, pe bază de proces-verbal între cele două culte, ortodox şi greco-catolic.

Conform şematismului din 1901, parohia s-a înfiinţat în anul 1864, prin trecerea la Unire a unei părţi a locuitorilor. Odată cu înfiinţarea parohiei, s-a deschis şi şcoala greco-catolică din localitate.

Biserica actuală s-a construit după 1910. (BRU.ro)

Libr@ria “Via]a Cre}tin@”

Via]a Cre}tin@

Piaţa Cipariu f.n., Telefon: 0735 848 889

Publicaţie lunară a Eparhiei Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Cluj-Gherla

Fondator: Pr. Vasile CHINDRIŞ Preşedinte: Preasfinţia Sa Florentin CRIHĂLMEANU Director: Pr. Daniel AVRAM Redactor: Alexandru PINTELEI Tehnoredactor: Valerian SUSAN Adresa revistei: Str. Moţilor nr. 26, cod 400001 Cluj-Napoca, jud. Cluj telefon: 0264-439018 int 111, 0729884889, 0729852875 e-mail: viata.crestina@gmail.com www.viata-crestina.ro

ORAR: luni-vineri 9.00-15.00, sâmbătă: închis, duminică: 9.30-13.00

Poşta redacţiei

ISSN: 1223-4281 Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Manuscrisele şi documentele nepublicate, expediate pe adresa redacţiei din iniţiativa autorilor, nu se restituie.

.

Dragi cititori, prin intermediul acestei rubrici ne puteţi pune întrebări din orice domeniu teologic, urmând ca noi să vă răspundem în următoarele numere ale revistei. Întrebările, propunerile, criticile dumneavoastră le aşteptăm pe adresa: Revista “Viaţa Creştină”, Str. Moţilor nr. 26, cod 400001, Cluj-Napoca, jud. Cluj, sau prin e-mail: viata.crestina@gmail.com

ABONAMENTELE se pot efectua direct la sediul redacţiei (Str. Moţilor nr. 26), la Librăria „Viaţa Creştină” (Piaţa Cipariu, în incinta Catedralei greco-catolice în construcţie), prin virament bancar pe adresa: Episcopia Română Unită Cluj, Str. Moţilor nr. 26, 400001 Cluj-Napoca, judeţul Cluj, (CIF 4288365), în contul nr. RO93BACX0000003005881009, deschis la Banca Unicredit Ţiriac Cluj, cu menţiunea abonament „Viaţa Creştină”, sau prin mandat poştal pe adresa: Pintelei Alexandru, Episcopia Română Unită Cluj, Str. Moţilor nr. 26, 400001 Cluj-Napoca (doar pentru abonamentele individuale).

Pentru orice sesizare privind abonamentele, vă rugăm să contactaţi redacţia: tel. 0264-439.018 int. 111 sau 0729.852.875, de luni până vineri, între orele 9.00-17.00, sau accesând site-ul www.viata-crestina.ro.

Preţul unui abonament pe anul 2016 este de 24,00 lei (pentru străinătate - 45 euro).

Via]a Cre}tin@ nr. 8-9/2016

35