Page 1

SERIE NOUÃ ANUL XXVII NR. 6 (448) IUNIE 2016 2,00 LEI


Din sumar:

Milostivi ca Tatăl chiar şi în vacanţă

AGRU

Documente inedite privitoare la Servul lui Dumnezeu, episcop Ioan Suciu pag. 10

Anul Sfânt al Milostivirii

MILOSTIVIREA DIVINĂ în învăţătura şi viaţa Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea pag. 14

Milostivire şi dreptate pag. 16

Creştinul azi

Un cântec frumos pag. 18

Familia creştină

Jubileul familiilor în Eparhia de Cluj-Gherla pag. 20

Info

Papa emerit Benedict al XVI-lea, 65 de ani de la consacrarea preoţească pag. 21

2

Via]a Cre}tin@ nr. 6/2016

Vara şi-a intrat în drepturile ei depline. Natura îmbrăcată în culoarea vieţii, căldura toridă şi umedă, câmpiile împodobite în flori multicolore, copiii bucuroşi pentru începutul mult-doritei vacanţe, cei mai mari preocupaţi de examene şi înscrieri, iar părinţii şi bunicii priveghind şi preluând în parte preocupările pruncilor – toate acestea sunt semnele verii spirituale a Bisericii. Cu recunoştinţă mulţumim lui Dumnezeu pentru reînnoita ploaie de haruri asupra câmpului pastoral al Bisericii ce a îmbrăcat haina florilor de vară. Sesiunea de vară a Sinodului Bisericii Greco-Catolice, la Blaj, şi Jubileul preoţilor, la Cluj-Napoca, au deschis seria evenimentelor lunii iunie. Prima lună a verii a oferit şi ocazia unor fructuoase vizite pastorale: în Parohia Rodna – o frumoasă celebrare liturgică şi un botez; în Parohia Beclean – celebrarea Jubileului copiilor, în prezenţa a peste 600 de copii; în Parohia Dealul Florilor, din Dej – o frumoasă procesiune urmată de Sfânta Liturghie; în Parohia Mănăştur I Vest – Prima Împărtăşanie Solemnă a patru copii; la Mănăstirea Maicii Domnului – Prima Împărtăşanie Solemnă a şase copii; în Parohia Zorilor l – Jubileul familiilor; la Molişet, la Mănăstirea OSBM, în prezenţa a peste 750 de pelerini care au participat la Sfânta Liturghie şi Prima Împărtăşanie Solemnă a şase copii. Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel ne-a oferit bucuria de a celebra Sfânta Jertfă Liturgică în biserica protopopială din Dej, cu hramul măritei sărbători. Un grup de 100 de tineri, sub atenta coordonare a ASTRU, au început pregătirea pelerinajului la Cracovia, în vederea Întâlnirii Mondiale a Tineretului Catolic, din perioada 25-31 iulie. Anul şcolar şi universitar parcurge momentele finale şi de bilanţ, sunt tineri absolvenţi ai unor cicluri de studii şi studenţi care se pregătesc pentru examene, în timp ce alţii se înscriu în alte cicluri de învăţământ şi se pregătesc pentru noi examene de admitere. „O luptă-i viaţă, deci, te luptă”, spune poetul, dar, pentru noi, creştinii, lupta cea bună înseamnă a învăţa să ne pregătim prin fapte de milostenie pentru a răspunde cu „notă de trecere” la examenul final al vieţii noastre. Atunci vom fi examinaţi asupra unui singur subiect, căci, spune Sfântul Ioan al Crucii, „la apusul vieţii noastre vom fi judecaţi despre iubire”. De aceea, să continuăm pregătirea examenului final al vieţii noastre chiar şi în vacanţă, străduindu-ne să primim zilnic iubirea milostivă pe care Tatăl o revarsă asupra noastră şi s-o oferim aproapelui, pentru a deveni „milostivi precum Tatăl”. Amin. † Florentin CRIHĂLMEANU Episcop Eparhial de Cluj-Gherla


Sfântul Scaun

Milostivirea purifică inima Cu câteva minute înaintea de începerea audienţei generale de miercuri, 22 iunie a.c., după ce a făcut un tur cu papamobilul pentru a-i saluta pe miile de credincioşi prezenţi în Piaţa San Pietro, Sfântul Părinte Francisc i-a invitat în mod spontan pe 13 tineri refugiaţi să i se alăture pe scenă. I-au atras atenţia cu o pancartă pe care scria: „Refugiaţi pentru un viitor împreună”. Refugiaţii au stat de-a stânga şi de-a dreapta sa pe timpul audienţei, iar Papa s-a referit la ei ca făcând parte din „familie”. „Sunt refugiaţii noştri, dar atâţia îi consideră excluşi. Sunt fraţii noştri! Creştinul nu exclude pe nimeni, dă loc tuturor”, a spus el, în aplauzele mulţimii. La audienţă, Papa a plecat de la pasajul evanghelic despre vindecarea unui lepros (Lc 5,12-16):

„Doamne, dacă vrei, poţi să mă cureţi” (Lc 5,12) – este cererea pe care am auzit-o adresată lui Isus de către un lepros. Acest om nu cere numai să fie vindecat, ci să fie „curăţat”, adică însănătoşit integral, în trup şi în inimă. Lepra era considerată o formă de blestem al lui Dumnezeu, de impuritate profundă. Leprosul trebuia să stea departe de toţi; nu putea să meargă la templu şi la nicio funcţiune divină. Departe de Dumnezeu şi departe de oameni. Viaţă tristă trăiau aceşti oameni! Cu toate acestea, acel lepros nu se resemnează nici cu boala, nici cu dispoziţiile care fac din el un exclus. Pentru a ajunge la Isus, nu s-a temut să încalce legea şi intră în cetate – lucru care îi era interzis; când L-a găsit, „a căzut cu faţa la pământ şi L-a rugat: Doamne, dacă vrei, poţi să mă cureţi” (v. 12). Tot ceea ce acest om, considerat un impur, face şi spune este expresie a credinţei sale! Recunoaşte puterea lui Isus: este sigur că are puterea de a-l vindeca şi că totul depinde de voinţa Sa. Această credinţă este forţa care i-a permis să încalce orice convenţie, să caute întâlnirea cu Isus şi, îngenunchind în faţa Lui, Îl numeşte „Domn”. Implorarea leprosului arată că atunci când ne adresăm lui Isus nu este necesar să facem discursuri lungi. Sunt suficiente puţine cuvinte, cu condiţia să fie însoţite de încrederea deplină în atotputernicia Sa şi în bunătatea Sa. A ne încredinţa voinţei lui Dumnezeu înseamnă, de fapt, a ne încredinţa milostivirii Sale infinite. Vă voi face o destăinuire personală. Seara, înainte de a merge la culcare, mă rog această scurtă rugăciune: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă cureţi”. Şi mă rog cinci „Tatăl nostru”, câte unul pentru fiecare rană a lui Isus, pentru că Isus ne-a curăţat cu rănile Sale. Dacă asta o fac eu, puteţi s-o faceţi şi voi, acasă la voi, şi să spuneţi: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă cureţi” şi să vă gândiţi la rănile lui Isus şi să spuneţi un „Tatăl nostru” pentru fiecare dintre ele. Isus ne ascultă mereu. Isus este profund uimit de acest om. Evanghelia de la Marcu subliniază că „I s-a făcut milă şi, întinzând mâna, l-a atins şi i-a spus: Vreau, curăţă-te!” (1,41). Gestul lui Isus însoţeşte cuvintele Sale şi face mai explicită învăţătura. Împotriva dispoziţiilor Legii lui Moise, care interzicea apropierea de un lepros

(cf. Lev 13,45-46), Isus întinde mâna şi chiar îl atinge. De câte ori şi noi întâlnim un sărac care ne vine în întâmpinare! Putem să fim generoşi, putem avea milă, însă, de obicei, nu-l atingem. Îi oferim moneda, o aruncăm acolo, dar evităm să atingem mâna. Uităm că acela este trupul lui Hristos! Isus ne învaţă să nu ne fie teamă să-l atingem pe cel sărac şi pe cel exclus, pentru că El este în ei. A-l atinge pe cel sărac ne poate purifica de ipocrizie şi ne poate face neliniştiţi pentru condiţia sa. Astăzi mă însoţesc aici aceşti copii. Atâţia cred despre ei că ar fi fost mai bine să fi rămas în ţara lor, dar acolo sufereau mult. Sunt refugiaţii noştri, dar atâţia îi consideră excluşi. Sunt fraţii noştri! Creştinul nu exclude pe nimeni, dă loc tuturor.

După ce l-a vindecat pe lepros, Isus îi porunceşte să nu vorbească despre asta cu nimeni, ci îi spune: „Mergând, arată-te preotului şi adu jertfă pentru curăţarea ta, după cum a poruncit Moise, ca să fie mărturie pentru ei” (v. 14). Această dispoziţie a lui Isus arată cel puţin trei lucruri. Primul: harul care acţionează în noi nu caută senzaţionalul. De obicei, el se mişcă în mod discret şi fără zgomot. Pentru a îngriji rănile noastre şi a ne conduce pe calea sfinţeniei, el lucrează modelând cu răbdare inima noastră după Inima Domnului. Al doilea: făcându-i pe preoţi să verifice oficial vindecarea şi celebrând o jertfă de ispăşire, leprosul este readmis în comunitatea credincioşilor şi în viaţa socială. Reintegrarea sa completează vindecarea. După cum a implorat el însuşi, acum este curăţat complet! În sfârşit, prezentându-se preoţilor, leprosul le dă mărturie cu privire la Isus şi la autoritatea Sa mesianică. Forţa compasiunii cu care Isus l-a vindecat pe lepros a făcut ca să se deschidă la misiune credinţa acestui om. Era un exclus, acum este unul dintre noi. Să ne gândim la noi, la mizeriile noastre... Fiecare le are pe ale sale. Să ne gândim cu sinceritate. De câte ori le acoperim cu ipocrizia „bunelor maniere”... Şi chiar atunci este necesar să stăm singuri, să ne punem în genunchi în faţa lui Dumnezeu şi să ne rugăm: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă cureţi”. Şi faceţi asta, faceţi asta înainte de a merge la culcare, în fiecare seară. (magisteriu.ro) Via]a Cre}tin@ nr. 6/2016

3


Din viaţa Eparhiei

Provincia baziliană „Inima Neprihănită a Sfintei Fecioare Maria” -

70 de ani de la fondare În tradiţia Bisericii Catolice, iunie este luna Preasfintei Inimi a lui Isus, luna iubirii sfinte care se revarsă din Inima Mântuitorului ca izvor de milostivire peste întreaga lume. Pentru toţi credincioşii catolici, devoţiunile către Preasfânta Inimă a lui Isus şi Inima Neprihănită a Sfintei Fecioare Maria, spovedania şi împărtăşania deasă, cu precădere în prima vineri din lună, participarea la celebrările liturgice, orele de adoraţie şi rugăciune în faţa Preasfântului Sacrament constituie adăpost sigur şi scut de apărare în faţa atacurilor celui Rău.

Unul dintre darurile Inimii Neprihănite a Preacuratei pentru Biserica Greco-Catolică Română a fost fondarea, în urmă cu 70 de ani, a Provinciei „Inima Neprihănită a Sfintei Fecioare Maria” a Ordinului Surorilor Sfântului Vasile cel Mare. Pentru a sărbători acest eveniment, surorile baziliene au organizat, în zilele de 3 şi 4 iunie a.c., la Mănăstirea „Sfânta Macrina” din Cluj-Napoca, un program cuprinzând celebrări liturgice, devoţiuni, conferinţe. Totodată, participanţii la aniversare au avut ocazia de a trece prin Poarta Sfântă a Milostivirii deschisă în acest lăcaş mănăstiresc. În dimineaţa de sâmbătă, 4 iunie – sărbătoarea latină a Inimii Neprihănite a Sfintei Fecioare Maria –, Preasfinţia Sa Florentin Crihălmeanu, răspunzând invitaţiei Maicii Valentina, superioară provincială, s-a oprit pentru un timp de meditaţie în mijlocul surorilor, la încheierea slujbei Utreniei şi a rugăciunii Rozariului, înaintea Sfintei Liturghii care a fost apoi celebrată de către pr. capelan Marius Furtună. Preasfinţia Sa a adresat, cu acest prilej, câteva cuvinte despre începutul Provinciei surorilor baziliene din România, amintind-o pe „fondatoarea primei comunităţi călugăreşti, la Gherla, sora Ana – Maria Fekete, care provenea dintr-o familie greco-catolică şi intrase în cadrul unei comunităţi de surori din Ungaria. Ajungând la Gherla, sora

4

Via]a Cre}tin@ nr. 6/2016

Ana s-a întâlnit cu pr. ieromonah Leon Man, egumen al Mănăstirii Nicula a călugărilor bazilieni, care a sfătuit-o şi a ajutat-o să-şi realizeze visul de a întemeia o comunitate greco-catolică de persoane consacrate. În 1946 i se cere Preasfinţitului Iuliu Hossu, Episcop de Cluj-Gherla în vremea aceea şi veneratul Cardinal de mai târziu, înfiinţarea unei congregaţii de surori baziliene. Tot în acel an se solicită acordul Sfântului Părinte, prin Nunţiatura Apostolică, iar răspunsul vine mai târziu, la 1 martie 1948, la Episcopia din Cluj, şi apoi, la 20 aprilie 1948, îl primeşte sora Ana, la Gherla. (...) Ne bucurăm că flacăra aprinsă în 1946 a putut continua să lumineze până astăzi, chiar dacă sub obroc, ascunsă, în condiţiile din perioada persecuţiei Bisericii”. La final s-a rostit o rugăciune către Maica Domnului, pentru a invoca puternica ei mijlocire, şi, totodată, a fost făcută consacrarea către Inima Neprihănită a Sfintei Fecioare Maria, pe care surorile obişnuiesc să o reînnoiască în fiecare zi. Cu ocazia aniversării celor şapte decenii de slujire şi credinţă, Preasfinţia Sa Florentin a oferit Ordinului Surorilor Sfântului Vasile cel Mare, prin Maica Valentina, o diplomă omagială, ca recunoştinţă pentru „modelul autentic de slujire a Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, în spiritul dragostei faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, izvorâtă dintr-o credinţă vie şi puternică, prin rugăciune şi jertfă, prin îngrijirea bolnavilor şi a săracilor, prin educarea copiilor şi a tinerilor”, precum şi crucea Sfântul Iosif, cea mai înaltă distincţie a Eparhiei de Cluj-Gherla. Alături de acestea, au fost două daruri simbolice: o lumânare, „semnul luminii, pentru ca surorile să

fie în continuare lumină pentru Eparhia noastră şi pentru Biserica noastră, prin tot ceea ce fac în această lume: fapte de caritate, activitatea lor din învăţământ, cateheză în diferite parohii, alte multe acţiuni”, şi un buchet de flori pentru surorile baziliene – „florile Bisericii”. (Biroul de Presă)


Din viaţa Eparhiei

Zi de rugăciune şi meditaţie asupra misiunii preoţeşti în Anul Sfânt al Milostivirii

În primele zile din luna iunie a acestui An Sfânt al Milostivirii, preoţii şi seminariştii catolici au sărbătorit Jubileul preoţilor, care s-a încheiat vineri, 3 iunie – în sărbătoarea latină a Preasfintei Inimi a lui Isus –, final marcat prin Liturghia prezidată de către Sfântul Părinte Francisc în Piaţa San Pietro.

În comuniune cu întreaga lume catolică, slujitorii altarului din cele 10 protopopiate ale Eparhiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla s-au întâlnit sâmbătă, 4 iunie, pentru o zi de rugăciune şi meditaţie asupra misiunii preoţeşti. Alături de Preasfinţia Sa Florentin, s-au unit în rugăciune, în capela „Sfântul Iosif” a Catedralei în construcţie din Piaţa Cipariu, Mons. Mihai Todea, vicar general, preoţii vicari şi consilieri episcopali, protopopii, peste 100 de preoţi, persoane consacrate, membre ale Reuniunii Mariane, credincioşi ai parohiei „Andrei Mureşanu” (afiliată capelei), tineri din grupul de adoraţie euharistică „Triumful Inimii Neprihănite”. În cadrul celebrării liturgice, Preasfinţia Sa Florentin a adus în atenţie câteva înţelesuri profunde ale celor trei meditaţii pe care Sfântul Părinte Francisc le-a susţinut cu prilejul Jubileului Preoţilor, la Roma, în faţa celor peste 6.000 de preoţi, seminarişti şi persoane consacrate din întreaga lume, prezentându-l pe preot

ca pe „acela care trebuie să fie stăpânit de o ruşinoasă demnitate, adică să aibă conştiinţa propriilor păcate, cu ruşine faţă de ele, dar să-şi păstreze demnitatea slujirii pe care a primit-o de la Hristos; una să nu o împiedice pe cealaltă, ci, dimpotrivă, amândouă să-l facă să devină un receptacul al milostivirii”.

În continuare, pr. Anton Crişan, vicar cu preoţii şi persoanele consacrate, a invitat la o reflecţie asupra rugăciunii personale a preoţilor, dar şi asupra rugăciunii credincioşilor pentru preoţi: „În rugăciunea pe care o rostim în acest An Sfânt al Milostivirii, noi spunem: «Doamne, Tu ai voit ca preoţii Tăi să fie îmbrăcaţi şi ei în slăbiciune». De ce oare ne vrea Dumnezeu îmbrăcaţi în slăbiciune? Răspunsul îl dă Apostolul Neamurilor, Sfântul Pavel: «când sunt slab, atunci sunt tare» (Cor 12,10). Puterea lui Dumnezeu se poate manifesta în noi, aşadar, numai în măsura recunoaşterii slăbiciunii noastre. Celor smeriţi, Dumnezeu le dă har. Noi suntem smeriţi doar atunci când recunoaştem ceea ce spunea Sfântul Ioan-Maria Vianney, patronul preoţilor, şi anume că «omul este un sărman care are nevoie să ceară totul de la Dumnezeu». Este, de fapt, ceea ce ne-a spus Isus: «fără Mine, voi nu puteţi face nimic» (In 15,5)”. În faţa neputinţelor şi a slăbiciunii, „trebuie să ne amintim că poarta de intrare a harului, a puterii lui Dumnezeu în noi este

rugăciunea, rugăciunea noastră personală, dar şi rugăciunea celorlalţi pentru noi, jertfele celorlalţi pentru noi”. În a doua parte a discursului, pr. Crişan a selectat câteva mărturii din volumul „Darul sfintei preoţii”, dând exemplul multor sfinţi care şi-au oferit viaţa şi rugăciunea la intenţia sfinţirii preoţilor, dobândind de la milostivirea lui Dumnezeu mari şi multe minuni de convertire pentru preoţi, precum şi noi vocaţii la preoţie şi la viaţa consacrată. Sfânta Liturghie a fost urmată de un timp de dialog şi împărtăşire. Preoţii s-au împărţit pe grupuri, meditând asupra vieţii personale de rugăciune, asupra dăruirii şi participării cu întreaga fiinţă la actul rugăciunii, a dialogului adevărat cu Dumnezeu. Concluziile discuţiilor au fost prezentate apoi tuturor, în aula „Cardinal Iuliu Hossu” din incinta Catedralei din Piaţa Cipariu. Întâlnirea s-a încheiat la sediul Episcopiei, unde a fost organizată o agapă fraternă, nou prilej de comuniune, înfrăţire şi împărtăşire a experienţei vieţii preoţeşti. (Biroul de Presă) Via]a Cre}tin@ nr. 6/2016

5


Din viaţa Eparhiei

Pelerinaj în cinstea Sfântului Anton, la Dej

În Eparhia Greco-Catolică de Cluj-Gherla, sărbătoarea Sfântului Anton – prevăzută în calendarul latin la data de 13 iunie – este prilejul pentru o frumoasă tradiţie a pelerinajului, ce s-a format în jurul mănăstirii „Sfântul Anton” din vecinătatea oraşului Gherla, dar şi a noii biserici „Sfântul Anton” din Dej, cartierul Dealul Florilor, unde, prin voia lui Dumnezeu, se află un relicvariu conţinând moaşte ale Sfântului minunilor.

Pentru a continua această tradiţie, duminică, 12 iunie a.c., credincioşii din Dej l-au primit în mijlocul lor pe Preasfinţia Sa Florentin, la biserica protopopială „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din centrul oraşului. După binecuvântarea dată de Episcop, preoţi protopopi şi parohi, studenţi seminarişti, persoane consacrate şi credincioşi au străbătut oraşul, în cântări şi rugăciuni, până în cartierul Dealul Florilor, purtând cu ei, în semn de veneraţie, moaşte şi statuia Sfântului Anton. După procesiune, în curtea bisericii a fost celebrată Sfânta Liturghie, la care, alături de Ierarhul de Cluj-Gherla, au concelebrat pr. Laurenţiu Biriş, protopop de Dej, pr. Marius Ungureşan, protopop de Cluj II, pr. Laurian Daboc, protoegumen al Ordinului Sfântului Vasile cel Mare (OSBM), pr. Călin Moldovan, paroh în Dealul Florilor, preoţi invitaţi. Răspunsurile liturgice au fost date de corul „Buna Vestire” al Catedralei „Sfântul Nicolae” din Oradea şi de corul

„Schola Cantorum” al Seminarului Teologic „Sfinţii Trei Ierarhi” din Oradea, conduse de maestrul Radu Mureşan. Între invitaţii la eveniment au fost primarul

6

Via]a Cre}tin@ nr. 6/2016

municipiului Dej şi consilieri locali, studenţi seminarişti din Oradea şi Cluj-Napoca, surori din Congregaţia Maicii Domnului, fratele Andrei şi sora Daniela, OSBM, tineri din ASTRU, membre ale Reuniunii Mariane. Preasfinţia Sa Florentin şi-a început cuvântul de învăţătură mulţumind lui Dumnezeu pentru „această duminică a unităţii, în care suntem chemaţi ca, în comuniune, să formăm Trupul lui Hristos, Biserica. În evanghelia de azi, Hristos doreşte să fim una, uniţi, aşa cum Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Spiritul Sfânt sunt uniţi. Ceea ce uneşte Persoanele Divine este iubirea, iubirea Tatălui spre Fiul şi a Fiului spre Tatăl, care, în clipa în care se manifestă, devine o Persoană, Persoana a treia, a Spiritului Sfânt. Aceasta trebuie să ne caracterizeze şi pe noi; acesta este semnul unităţii noastre şi al coeziunii noastre”. Continuând cu tema unităţii, Ierarhul a spus: „Un semn şi un model al unităţii rămâne pentru noi toţi Sfântul Anton de Padova. (...) Faima lui era atât de puternică încât, de multe ori, după predicile sale, trebuia să fugă de credincioşi, pentru că aceştia scoteau cuţite să taie bucăţele din hainele sale şi ajungea cu hainele ciopârţite în chilie. De asemenea, era atât de

cunoscut pentru miracolele sale încât, după numai o lună de la moartea sa, o delegaţie de la Padova a mers la Papa Grigorie al IX-lea, la Roma, pentru a-i cere canonizarea imediat. Între ultimele miracole cunoscute a fost momentul dinainte de canonizare, când a fost dezgropat şi, deşi trupul intrase în descompunere, limba lui a rămas intactă şi poate fi şi astăzi venerată la Padova. Aceasta, pentru că Dumnezeu a dorit să ofere un semn de sfinţenie tuturor”. După sfânta jertfă liturgică, pr. paroh Călin Moldovan a rostit câteva cuvinte de mulţumire şi şi-a exprimat bucuria pentru frumoasa zi în care ploaia s-a oprit, iar razele soarelui au ieşit dintre nori ca o binecuvântare. În continuare, a avut loc binecuvântarea crinilor aduşi de către credincioşi în cinstea Sfântului Anton, după care, toţi cei prezenţi au fost invitaţi la venerarea relicvelor. Ziua de sărbătoare s-a încheiat cu o agapa fraternă oferită de către membrii parohiei. (Biroul de Presă)


Din viaţa Eparhiei

Coborârea Spiritului Sfânt hramul parohiei Mănăştur 1 Vest

Duminică, 19 iunie, în sărbătoarea Coborârii Spiritului Sfânt, parohia Mănăştur 1 Vest din Cluj-Napoca şi-a sărbătorit hramul. Totodată, patru copilaşi au făcut Prima Sfântă Împărtăşanie, în cadrul Sfintei Liturghii de la ora 11.30, celebrată de către Preasfinţia Sa Florentin împreună cu pr. Cristian Sabău, protopop de Cluj I, pr. paroh Ovidiu Lăpuşte, pr. vicar parohial Mihai Kiss şi pr. ceremonier Florin Isac.

Cei patru copii s-au pregătit începând din toamna trecută, în cadrul orelor de cateheză, şi au avut o evaluare a cunoştinţelor la final de drum, atât în scris, cât şi oral, într-un dialog cu cei doi preoţi din parohie. Răspunsurile la Sfânta Liturghie au fost date de corul copiilor din parohie, condus de sora Gabriela Peşteşan, din Congregaţia Sfântul Iosif al Apariţiei. La momentul solemn al Împărtăşaniei, copiii au cântat imnul Anului Milostivirii, Misericordes sicut Pater, în limba română şi în limba latină. În predică, Preasfinţia Sa a subliniat: „Biserica este astăzi în sărbătoare, pentru că celebrăm a treia Persoană Divină, care coboară asupra apostolilor. Este, putem spune, momentul de început al timpului Bisericii. Aici, în parohia Mănăştur 1 Vest, venim cu bucurie, pentru că este hramul acestei parohii. De asemenea, bucuria noastră este împlinită pentru că astăzi se aduc şi roadele, aşa cum se făcea în sărbătoarea recoltei, a Cincizecimii ebraice, când primele roade ale câmpului se aduceau în faţa lui Dumnezeu. Pentru noi, pentru timpul Bisericii, roadele acestea sunt copilaşii pe care îi vedeţi aici, în primul rând... În ziua Cincizecimii, în care coboară Spiritul Sfânt cu darurile Sale, aceşti copilaşi primesc cel mai mare dar, acela al prezenţei Trupului şi Sângelui lui Hristos, nu lângă ei, nu alături de ei, ci în sufletele lor”. În câteva idei, Episcopul s-a oprit asupra semnificaţiei sărbătorii Rusaliilor. „Spiritul Sfânt coboară acum asupra apostolilor – nu mai este Isus Hristos, Fiul, Dumnezeul pe care Îl puteau privi, Îl puteau asculta, care S-a înălţat la ceruri. Însă Dumnezeu Tatăl a dorit să nu ne lase orfani şi ne-a trimis, putem spune, chiar mai mult, ne-a trimis ceea

ce avea mai scump, acea iubire pe care El o are faţă de Fiul Său. Dumnezeu fiind, acea iubire este o Persoană, este Persoana Spiritului Sfânt. (...) De aceea, Dumnezeu nu va fi acum alături de apostoli, ci în sufletele apostolilor, ajutându-i nu numai să vadă chipul lui Dumnezeu, Fiul Său, ci să trăiască iubirea pe care Dumnezeu Tatăl o are faţă de Fiul şi pe care Dumnezeu o are faţă de noi, oamenii, ca să-I putem răspunde cu aceeaşi iubire... În această zi, mai mult decât oricând, să fim conştienţi că Dumnezeu a dorit să nu fie doar lângă noi; ne spune foarte frumos Evdokimov: «Dumnezeu, care în Vechiul Testament a fost pentru oameni, pentru noi, a devenit Emanuel, Dumnezeu cu noi, pentru ca apoi, în timpul Bisericii, să devină Dumnezeu în noi». (...) Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu, la această sfântă jertfă liturgică, să devenim mai conştienţi de darurile pe care le-am primit. Sfântul Grigore de Nazianz spunea foarte frumos: «Vechiul Testament este timpul în care se arată Dumnezeu Tatăl şi se întrevede Fiul. Noul Testament este timpul în care se arată Fiul şi se întrevede Spiritul Sfânt. Iar timpul Bisericii este timpul în care ni se dezvăluie bogăţia Spiritului Sfânt, Creator de viaţă, şi întrevedem Împărăţia fericirii veşnice». Iubiţi credincioşi, este ceea ce ne dorim fiecare dintre noi, să putem înţelege că, după timpul din această lume, există o altă lume la care suntem cu toţii chemaţi, o lume a prezenţei eterne a lui Dumnezeu în fericire şi în bucurie”.

După Liturghie, printr-o scurtă celebrare în faţa imaginii cu logoul Anului Milostivirii, cei patru copii s-au rugat să fie şi ei oiţe în turma Păstorului cel Bun, care „îşi cheamă oile pe nume”, iar ele „Îl urmează, pentru că Îi cunosc glasul”. În continuare, copiii – Maria, Adela, Ana-Maria şi Paul – au primit mici cadouri şi diplome care să le amintească de momentul primei întâlniri cu Isus în Preasfânta Euharistie. La final, pr. Ovidiu Lăpuşte a rostit un cuvânt de mulţumire pentru frumoasa sărbătoare a familiei spirituale a parohiei Mănăştur 1 Vest. Preasfinţia Sa Florentin a oferit semne de mulţumire preoţilor parohi, soţiilor lor, cateheţilor Oana şi Radu Capan, după care a binecuvântat toţi credincioşii, dăruindu-le câte o iconiţă. (Biroul de Presă) Via]a Cre}tin@ nr. 6/2016

7


Din viaţa Eparhiei

SĂRBĂTOAREA SFINTEI TREIMI

la Mănăstirea Maicii Domnului din Cluj­Napoca Luni, 20 iunie, în sărbătoarea Sfintei Treimi, Ierarhul de Cluj-Gherla a celebrat Sfânta Liturghie la Mănăstirea Congregaţiei Surorilor Maicii Domnului (CMD) din Cluj-Napoca. Un motiv în plus de bucurie al sărbătorii a fost Prima Împărtăşanie solemnă făcută de şase copilaşi pregătiţi de sora Mihaela. Alături de comunitatea surorilor CMD şi de Maica Irina, superioară locală, s-au unit în rugăciune pr. Cristian David, capelan CMD şi cancelar episcopal, pr. Iosif Chiciudean – care a venit din parohia Herina (Bistriţa-Năsăud) cu un grup de credincioşi –, pr. Călin Bot, rectorul Seminarului Teologic „Sfântul Ioan Evanghelistul”, pr. consilier

episcopal Marius Cerghizan şi pr. diacon Marius Cîmpean. Răspunsurile liturgice au fost date de corul surorilor CMD şi de corul de copii condus de sora Dominica. În cuvântul de învăţătură, Preasfinţia Sa Florentin a evidenţiat, mai întâi, motivele de bucurie: „Ne bucurăm împreună cu surorile din Mănăstirea Maicii Domnului, care ne-au primit la acest ceas de sărbătoare, şi bucuria noastră este mai mare pentru că, astăzi, şase copilaşi se întâlnesc pentru prima oară cu Hristos viu în Sfânta Euharistie. (...) Sărbătoarea Preasfintei Treimi ne pune în faţă cel mai mare mister, misterul fundamental al credinţei noastre creştine, pentru că atunci când ne mărturisim credinţa vorbim despre trei persoane într-o singură natură: Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt, în natura divină. Este Tatăl, Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute, care, prin cuvânt, prin harul Spiritului Sfânt, toate le-a creat. Este apoi Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Răscumpărătorul, născut din Tatăl, Cel care a îmbrăcat haina umanităţii noastre pentru a putea lua asupra Sa păcatele noastre şi a ne mântui din robia păcatului. Este şi Spiritul Sfânt, Sfinţitorul, Cel care este Izvorul Darurilor de la Tatăl, prin Fiul, pentru noi, astăzi, în Biserică: cele şapte izvoare de har pe care le numim şi Taine sau Sacramente. Un astfel de Sacrament celebrăm şi noi, astăzi, împreună, la Sfânta Liturghie – Sacramentul Euharistiei, momentul în care pâinea şi vinul aduse pe masa altarului, la cuvântul preoţilor celebranţi se vor transforma, preschimba, transsubstanţia în Trupul şi Sângele lui Hristos”.

8

Via]a Cre}tin@ nr. 6/2016

Îndreptându-se spre copilaşi, Preasfinţia Sa i-a întrebat cum s-au pregătit pentru a-L primi pe Isus Hristos pentru prima dată în sufletul lor. Aceştia au răspuns că s-au pregătit prin cateheză, prin participarea la Sfânta Liturghie şi prin Spovedanie, că sunt conştienţi că pe masa altarului se află Trupul şi Sângele lui Isus Hristos, sub chipul pâinii şi al vinului. Pornind de la răspunsul copiilor, Episcopul a îndemnat: „Să ne aducem aminte că este nevoie să ne hrănim cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Aşa cum alimentele sunt hrană pentru trup, avem nevoie şi de hrană pentru suflet, care este Trupul şi Sângele lui Hristos; dar, atenţie, ne avertizează Sfântul Augustin în scrierile sale: «dacă pâinea pe care o mâncăm pentru a trăi se transformă în trupul nostru, Pâinea care este Hristos Domnul nu se transformă în noi, ci noi suntem chemaţi să ne transformam în El». Pâinea aceasta este mult mai mult decât o simplă pâine! «Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi» (In 6,54), spune Hristos. Acest Trup şi acest Sânge sunt garanţia noastră pentru viaţa veşnică!”. Privind la imaginea în faţa căreia s-au aşezat cei şase copilaşi – un simbol al focului, cu motoul: „Să fim un foc ce aprinde alte focuri” –, Ierarhul de Cluj-Gherla a subliniat: „Pentru că ei şi noi, cei care ne vom cumineca, devenim cu adevărat lumină, foc aprins de iubire, fie ca această iubire să aprindă în inimi alte iubiri faţă de Dumnezeu şi faţă de

aproapele. Dorim tinerilor de astăzi ca gândurile lor să fie mereu înălţate spre Dumnezeu, viaţa lor să nu lase urme de păcat, iar prezenţa lor să poată aprinde iubirea de Dumnezeu şi de aproapele în cât mai multe suflete. Amin”. Celebrarea s-a încheiat cu înmânarea semnelor de amintire de la Prima Sfântă Împărtăşanie celor şase copilaşi, după care pr. Cristian David a mulţumit Episcopului pentru comuniune şi binecuvântare, precum şi tuturor celor care au contribuit „ca sărbătoarea de azi să fie cu adevărat un semn al prezenţei lui Dumnezeu între noi”. (Biroul de Presă)


Din viaţa Eparhiei

Pelerinajul Milostivirii

la Mănăstirea „Coborârea Spiritului Sfânt” din Molişet În prezenţa Preasfinţiei Sale Florentin, peste 700 de credincioşi au luat parte, duminică, 26 iunie a.c., la Pelerinajul Milostivirii la Mănăstirea „Coborârea Spiritului Sfânt” a călugărilor bazilieni, din Molişet, protopopiatul Beclean. Cu sufletele şi porţile mănăstirii deschise, toţi pelerinii au fost invitaţi în spaţiul sacru din inima munţilor, de unde zi de zi se înalţă spre Dumnezeu rugăciunea călugărilor Ordinului Sfântului Vasile cel Mare (OSBM), Provincia „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” - România.

Un prilej de sărbătoare a fost şi Prima Sfântă Împărtăşanie a şase copilaşi, pregătiţi pentru momentul întâlnirii cu Isus de către sora Andreea, OSBM. Sfânta Liturghie, celebrată în curtea mănăstirii, a fost oficiată de către Episcopul de Cluj-Gherla, care i-a avut alături pe pr. ieromonah Ioan Laurian Daboc, superior provincial OSBM, zeci de preoţi protopopi şi parohi, părinţi şi fraţi bazilieni, rectorul şi studenţi ai Seminarului Teologic „Sfântul Ioan Evanghelistul” din Cluj-Napoca. S-au unit în rugăciune persoane consacrate – surori din Ordinul Sfântului Vasile cel Mare şi din Congregaţia Maicii Domnului –, membri ai Ordinului Terţiar Bazilian, tineri din ASTRU. Răspunsurile liturgice au fost date de corul bisericii din Beclean. În cuvântul de învăţătură – prima duminică după Rusalii fiind dedicată tuturor sfinţilor –, Preasfinţia Sa Florentin a vorbit despre sfinţenie, „acea trăire în harul sfinţitor, care supune trupul unei mărturii de viaţă pentru Hristos. (...) Pentru a şti ce trebuie să facem în viaţă pentru a urma calea sfinţeniei, avem nevoie să cunoaştem un izvor de har care stă la îndemâna tuturor: rugăciunea, dialogul nostru cu Dumnezeu, care ne deschide sufletul larg pentru a înţelege voinţa lui Dumnezeu. Este important ca rugăciunea noastră să devină viaţă, nu formule rostite pe de rost: rugăciunea noastră să dicteze acţiunea noastră, după exemplul lui Isus şi al sfinţilor, care au încercat să înţeleagă care este voinţa Tatălui. Isus a petrecut nopţi în rugăciune

pentru a înţelege voinţa Tatălui. La fel, şi noi trebuie să ne rugăm pentru a înţelege care este voinţa lui Dumnezeu, nu pentru a argumenta voinţa noastră!”. Şi, pornind de la o povestioară, Preasfinţia Sa Florentin a subliniat: „Biserica nu este o corabie cu vâslaşi iscusiţi, ca o galeră – la care sclavii trăgeau la vâsle. Biserica nu înaintează datorită forţei din interiorul ei, a forţei vâslaşilor. Biserica este o corabie cu pânze, pe care suflul de sus – harul Spiritului Sfânt – o împinge înainte. Pânzele acestei corăbii sunt rugăciunea. Este important ca pânzele Bisericii noastre să fie, în primul rând, rugăciunea şi, mai ales, aceea de a face voinţa Domnului şi nu voinţa noastră. Rugăciunea supremă a lui Isus a fost: «Voia Ta să se împlinească, Tată, şi nu a Mea!». Dacă vom împlini voinţa lui Dumnezeu cunoscută prin rugăciune, cu siguranţă nu vom greşi, pentru că Dumnezeu va fi alături de noi”. La final, pr. ieromonah Ioan Laurian Daboc i-a mulţumit Ierarhului de Cluj-Gherla pentru că a încurajat reluarea tradiţiei pelerinajelor care se făceau în trecut la mănăstirile călugărilor bazilieni, exemplele cele mai grăitoare fiind Bixad şi Nicula. La rândul său, Preasfinţia Sa Florentin i-a mulţumit superiorului provincial OSBM pentru „frumoasa ocazie de a fi în comuniune, în rugăciune şi de a trece prin Poarta Sfântă de la Mănăstirea din

Molişet, pe care o dorim să rămână în continuare o oază de rugăciune şi o flacără de spiritualitate”. De asemenea, a adresat credincioşilor apelul de a-şi trimite copiii şi tinerii la studii de teologie, de a-i îndruma spre slujirea lui Dumnezeu în mănăstiri şi biserici, deoarece „Prima Sfântă Împărtăşanie este doar începutul unui drum care trebuie continuat. Vă invit, copilaşi, să rămâneţi puternici în rugăciune!”. Pelerinii au trecut apoi prin Poarta Sfântă pentru a dobândi harul Indulgenţei jubiliare. După ce fiecare credincios a primit binecuvântarea Episcopului, a urmat darul mesei îmbelşugate oferită tuturor de către părinţii şi fraţii bazilieni. (Biroul de Presă) Via]a Cre}tin@ nr. 6/2016

9


AGRU

ASOCIAŢIA GENERALĂ A ROMÂNILOR UNIŢI, GRECO CATOLICI AGRU

Documente

Documente inedite privitoare la Servul lui Dumnezeu, episcop Ioan Suciu În două numere anterioare ale revistei noastre am prezentat câteva documente inedite referitoare la PS Iuliu Hossu, respectiv la PS Tit Liviu Chinezu. Ultima dată perspectiva a fost complet diferită de cea cu care eram poate obişnuiţi, întrucât am putut evidenţia continuitatea şi trăinicia trăirii şi principiilor crezului Servilor lui Dumnezeu, punând alături pagini din anii studenţiei la Roma şi Blaj, cu altele mai apropiate de încheierea în jertfă a drumului de slujire fidelă a Bisericii. Continuăm, în numărul de faţă, cu mai multe texte care se referă în mod special la PS Ioan Suciu. Pentru început, sunt ilustrate două rapoarte succesive (1943-1945) ale episcopului Iuliu Hossu, administrator apostolic al părţii din eparhia de Oradea rămasă sub ocupaţie horthystă. E greu de găsit în întreaga arhivă a Blajului o prezentare atât de entuziastă făcută de un episcop în legătură cu activitatea unui confrate de-al său într-o perioadă grea prin care a trecut ţara. Mai mult, se confirmă încă o dată legătura nu doar spirituală, ci şi umană dintre toţi cei şapte episcopi Servi ai lui Dumnezeu, care s-au apreciat şi s-au susţinut unul pe altul. Unitatea şi rezistenţa întregii Biserici în faţa încercărilor şi a răului au avut, cu siguranţă, o temelie solidă şi o sursă permanentă de întărire şi în remarcabila relaţie de stimă şi autentică dragoste creştină dintre episcopi, dragoste care nu trece cu vederea, ci se bucură de binele făptuit de celălalt, chiar dincolo de hotarele propriei turme încredinţată păstoririi. În continuare, raportul din 1946 al Nunţiului Apostolic despre conferinţele ţinute de episcopul Ioan Suciu în Catedrala romano-catolică „Sfântul Iosif” din Bucureşti, sintetizează cu autoritate impresiile descrise de zeci şi zeci de martori care au avut bucuria să-l audă vorbind pe tânărul episcop. Un ultim document, Memoriul Episcopatului greco-catolic privitor la învăţământul religios în şcoli, redactat de PS Ioan Suciu, este foarte actual şi astăzi şi arată daunele pe care le antrenează lipsa educaţiei religioase în şcoli. Impresionează documentarea care a stat la baza afirmaţiilor autorului. Ştim că, înainte de arestare, Securitatea i-a confiscat episcopului o valiză plină cu fişe, rod al lecturilor sale de o viaţă, producându-i o imensă amărăciune. Conţinutul acestei valize a fost ars de Securitate în anul 1954, cu proces verbal. Cele patru documente prezentate în acest număr sunt străbătute de aceeaşi grijă pentru binele spiritual al turmei încredinţată păstoririi episcopului Ioan Suciu, păstorire care îşi are o fericită oglindă în scena evanghelică a pescuirii minunate. Cu alte cuvinte, neostenita şi asidua aruncare a mrejelor pentru aducerea la apa vie a sufletelor, bazată pe continua încredere în cuvântul Domnului, umple nu doar propria barcă, ci şi pe cele din jur. Pr. Cristian LANGA Emanuel COSMOVICI

Doc. 1 Episcopul Iuliu Hossu, administrator apostolic al părţii din eparhia de Oradea cedată în timpul ocupaţiei horthyste, în raportul său adresat Sfântului Scaun laudă activitatea episcopului auxiliar Ioan Suciu (1943) (Vatican, Arhiva Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, Dos. 545/1940, f.n.n.; tradus din italiană) [Ştampilă de intrare la Congregaţie:] SOSIRE 4 IUNIE 1943 EPISCOPIA ROMÂNĂ UNITĂ DIN ORADEA Eminenţei Sale Reverendisime Card. EUGENIO TISSERANT Secretar al Sacrei Congregaţii pentru Biserica Orientală [*] CITTÀ DEL VATICANO [...] Dieceza de Oradea numără pe teritoriul cedat, parohii: 187. Dintre acestea, 140 parohii au preoţi. Lipsesc preoţi în 47 parohii. […] Pentru a veni în ajutorul învăţământului religios, care se desfăşoară, pe alocuri, cu mare greutate, din cauza numeroaselor dificultăţi, Excelenţa Sa Ioan Suciu, episcopul auxiliar, a compus şi a dat la tipar o serie de şase volumaşe, manuale de doctrină creştină pentru toate cele opt clase primare, ilustrate în aşa fel

10

Via]a Cre}tin@ nr. 6/2016

încât să uşureze învăţământul intuitiv al adevărurilor credinţei noastre. Manualele au fost adoptate de către toate cele trei Dieceze [rămase în Ardealul cedat] cu adevărată bucurie şi deplină recunoştinţă. Sunt o adevărată binecuvântare ce va aduce roade bogate. [...] Pentru a încheia, consider oportun să remarc că în aceşti doi ani – 1941, 1942 – Excelenţa Sa episcopul auxiliar Ioan Suciu a vizitat mai mult de jumătate dintre parohii, încurajând prin persoana Sa, prin cuvântul Său şi prin binecuvântarea Sa, clerul şi poporul credincios. Aceasta e o garanţie în plus pentru un mers mai bun al problemelor spirituale ale Diecezei. [...] preaascultător şi preaumil servitor [Semnătură autografă] Iuliu Hossu Episcop şi Administrator apostolic de Oradea


AGRU

Doc. 2 Raport al episcopului Iuliu Hossu asupra administrării eparhiei de Oradea sub ocupaţia horthystă – elogii la adresa activităţii episcopului Ioan Suciu (1945) În broşura publicată cu ocazia adunării mixte a Congregaţiilor „PRO ECCLESIA ORIENTALI” şi „AFFARI ECCLESIASTICI STRAORDINARI”, care a avut loc la 18.06.1946 în vederea numirii arhiepiscopului mitropolit al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, succesor al Mons. Alexandru Nicolescu, se află şi documentul care urmează. (Vatican, Arhiva Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, Dos. 545/1940, f.n.n.; traducere din italiană) Prot. N. 367/1941

Informaţii suplimentare despre Mons. Ioan Suciu Excelentisimul Iuliu Hossu, Episcop de Cluj-Gherla, trimiţând Sacrei Congregaţii în data de 12 noiembrie 1945, nr. 5350/1945, un raport despre administraţia diecezei de Oradea Mare, se exprimă astfel despre Episcopul Auxiliar Mons. Ioan Suciu: „Pentru mersul normal al diecezei, a fost o adevărată binecuvântare opera deosebit de valoroasă a Mons. Ioan Suciu, Episcop Auxiliar şi Vicar General. Zelul său cu adevărat apostolic, arzător, pentru binele sufletelor, în continuă acţiune, cu toate forţele spirituale, prin cuvânt şi presă, a adus roade îmbelşugate în dieceză şi în afara ei. A dus greutatea grijii diecezei, lucrând ziua întreagă şi noaptea. Este datoria mea sacră să-i fac aici binemeritatul elogiu, coram Domino, fără a putea enumera activitatea neîntreruptă din fiecare zi şi din fiecare oră pentru binele sufletelor şi bunul mers al diecezei. A fost neînfricat, o coloană de forţă şi de lumină pentru toţi. Servitor bun şi credincios al Domnului. Bun şi credincios auxiliar al servitorului său.

Dificultatea cea mai mare pe care am întâlnit-o în educaţie şi în instruirea religioasă a elevilor a fost lipsa manualelor. Am rezolvat-o cu tipărirea de manuale pentru fiecare clasă în parte, în total şase volumaşe: operă a eminentului Episcop Auxiliar Mons. Suciu. A fost tipărită o carte de rugăciuni pentru copii, Veniţi la mine, şi o Viaţă a lui Isus pentru ei, precum şi alte mici fascicole adaptate nevoilor lor spirituale, toate lucrări ale Mons. Suciu. Vicar General pe durata Administraturii Apostolice a rămas Mons. Ioan Suciu, Episcop Auxiliar, care stătea în permanenţă la sediul rezidenţial din Oradea. În imediata dependenţă de mine, desfăşura activitatea sa binecuvântată, administrativă şi pastorală, însufleţit de arzător zel apostolic. De curând, a tipărit o carte pentru adulţi, în favoarea sfinţeniei căsătoriei, cu titlul Mama. Cartea se adresează mai ales intelectualilor. A fost apreciat de toată presa şi foarte elogiat. A tipărit apoi şi în acest an un almanah pentru tineret, în condiţii optime. Elogiul său este opera sa, care va rămâne în roadele bogate pe care le va aduce în beneficiul diecezei.”

Doc. 3 Nunţiul Apostolic îl informează pe Cardinalul Tisserant despre conferinţele ţinute de episcopul Ioan Suciu în Catedrala „Sfântul Iosif” din Bucureşti (1946) (Vatican, Arhiva Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, Dos. 363/1940, f.n.n.; tradus din italiană) [Ştampilă:] S.C. PER LA CHIESA ORIENTALE - 30 IUL 1946 NONCIATURE APOSTOLIQUE EN ROUMANIE No. 12946 Bucureşti, 13 iulie 1946 Eminenţei Sale Reverendisime Cardinal Eugenio Tisserant Secretar al Sacrei Congregaţii Orientale Roma Eminenţă Reverendisimă, A fost de curând la Bucureşti E.S. Mons. Suciu, Episcop Auxiliar de Oradea Mare, invitat să ţină un curs de conferinţe religioase. De multă vreme şi din partea multora, catolici şi ortodocşi, se simţea nevoia unui cuvânt cu autoritate care să dea o direcţie sufletelor în aceste momente de mare nesiguranţă. Ortodocşii înşişi, văzând că în Păstorii lor nu aveau acest cuvânt care să-i poată ilumina şi să le arate cale sigură pe care să o urmeze, s-au îndreptat spre Biserica Catolică, ca fiind singura

sprijinită pe principii solide în materie de viaţă social-religioasă. Nu [mai] vorbesc de catolicii de ambele rituri care arareori pot auzi preoţi şi Prelaţi care să le indice calea de urmat între atâtea pericole şi atâtea incertitudini. Şi alte dăţi am avut ocazia să semnalez Eminenţei Voastre că E.S. Mons. Suciu este poate unicul în aceste momente care atrage atenţia tuturor atât prin exemplul vieţii sale de apostolat religios, cât şi prin apostolatul predicaţiei care luminează, întăreşte spiritele din fiecare condiţie socială. Oriunde se prezintă Prelatul, printre tinerii studenţi, printre diferitele clase de persoane, e ascultat cu nesaţ şi cu toţii au un mare beneficiu intelectual, spiritual din activitatea sa pastorală. Sosit la Bucureşti, Prelatul a venit să ne vadă şi apoi a început imediat cursul conferinţelor sale ţinute timp de o săptămână întreagă în biserica catedrală romano-catolică Sf. Iosif, ca fiind cea mai potrivită şi centrală. Faptul că a ţinut conferinţele într-o biserică romano-catolică şi tocmai în biserica principală, a fost comentat foarte favorabil de către credincioşii care s-au prezentat foarte numeroşi. Biserica era mereu plină, nu doar de catolici, ci şi de ortodocşi. Mulţi s-au dus să-l ►►

Via]a Cre}tin@ nr. 6/2016

11


AGRU asculte pe Prelat şi mai ales persoane de cultură şi de condiţie socială elevată. În fiecare seară, de la orele şapte la opt, publicul sorbea cuvintele Episcopului care vorbea despre problemele religioase ale zilei („Adevărul”, „Viaţa”, „Cristos”, „Biserica”, „Euharistia” etc.), arătând pericolele erorii şi calea ce trebuie urmată pentru a rămâne fideli Bisericii, mama popoarelor. Mi s-a spus că a vorbit clar şi despre tendinţele politico-sociale ale momentului. Om de convingeri profunde şi mişcat doar de dorinţa de bine, poate că se va fi exprimat, pe alocuri, în mod clar făcând aluzie la principiile comunismului, duşman declarat al religiei. Cred că nu a avut neplăceri din această cauză, dar se poate foarte bine ca poliţia, acum mai mult ca oricând în alertă şi foarte activă, să fi pus ochii pe Prelat, care până acum nu a avut greutăţi.

Am crezut de cuviinţă să semnalez acestea Eminenţei Voastre, deoarece ştiu că vă face plăcere fiecare iniţiativă ce vizează trezirea sentimentului religios în mijlocul acestei populaţii însetată de adevăr şi de lumină în domeniul vieţii religioase. Conferinţele ţinute de Mons. Suciu au trezit un interes excepţional şi cred că au dat un impuls eficient acţiunii religioase, care cred că are nevoie să fie promovată, condusă de persoane eminente prin sfinţenia vieţii, prin doctrină, prin zel apostolic. [...] Al Eminenţei Voastre Reverendisime preaumil şi preadevotat servitor [Semnătură autografă ] † Andrea Cassulo, Arhiepiscop de Leontopolis, Nunţiu Apostolic

Doc. 4 Memoriul Episcopatului greco-catolic adresat ministrului Educaţiei Naţionale cu privire la învăţământul religios în şcolile secundare ale Statului şi particulare (1947) Redactat de PS Ioan Suciu, din însărcinarea Conferinţei Episcopale greco-catolice din 5.06.1947, care a avut loc la Oradea. (Alba Iulia - ANR, Fond Mitropolia Română Unită Blaj, acte înregistrate, Dos. 4597/47, ff. 76-81) 2618/1947 D-sale Domnului Ştefan Voitec Ministrul Educaţiei Naţionale Domnule Ministru, Episcopii români uniţi, adunaţi azi în conferinţă, alarmaţi de situaţia de drept şi de fapt ce s-a adus şi e pe cale să se aducă învăţământului religios în şcolile secundare ale Statului şi particulare, avem convingerea că este o datorie a noastră în faţa lui Dumnezeu, a Neamului, a fiilor sufleteşti, tineri pe cale de formare, a părinţilor lor, precum şi a destinului civilizaţiei în Ţara noastră, să adresăm Excelenţei Voastre acest memoriu. Starea de drept [...] Starea de fapt Aceste dispoziţii ale Onor. Minister pun în disponibilitate un număr mare de profesori de religie, desfiinţează multe catedre de religie, lasă lipsită de învăţământul şi educaţia religioasă o mulţime de tineri ai şcolilor secundare teoretice, deoarece practic poporul român, sărac fiind, nu va putea să facă faţă susţinerii profesorilor de religie, lucru pe care alte neamuri conlocuitoare, cu uşurinţă îl săvârşesc; îi îngrijorează apoi pe părinţi, care gândesc că şcoala s-a rupt de familie şi de Biserică şi prin ele de sufletul Neamului. Propuneri [...] Justificare Pe stema Ţării noastre este înscrisă tradiţia de viaţă a poporului: „Nimic fără Dumnezeu”. Aceasta este concluzia cronicelor de luptă, de muncă şi de izbăviri ale Neamului, „Eterna, lăuntrica Românie”, care şi-a creat un corp geografic şi istoric, este plăsmuită în credinţa şi trăirea creştină. Nu vom fi articulaţi cu valorile nepieritoare, încercate, binefăcătoare din viaţa Neamului, dacă risipim această moştenire.

12

Via]a Cre}tin@ nr. 6/2016

Dezarticulaţi de sufletul părinţilor, mutilăm Neamul, căci avem convingerea că istoria Neamului, această biografie uriaşă a poporului, nu-i o colecţie de episoade izolate, nestrăbătute de un identic suflet, ci un tot legat în continuitatea unor valori esenţiale pe care Neamul nostru le-a păstrat şi cu care s-a menţinut în vremi. Valorile credinţei, a religiei creştine, sunt esenţiale Neamului. În vechea Ţară Românească, pe pământul Moldovei, dar mai cu seamă în Transilvania, viaţa socială a poporului nostru, eforturile pentru dezrobirea morală, pentru dezrobirea de superstiţiile religioase şi mitice, pentru dezrobirea economică şi politică, au fost inspirate, menţinute şi întărite de Biserică. Ea s-a arătat mama revoluţiilor binefăcătoare, domolind revoltele şi organizând transformările. Slăbirea învăţământului religios în şcoli, adică slăbirea gândirii creştine şi, cu ea, a vieţii creştine în elita de mâine a Ţării, nu este numai un atentat împotriva tradiţiei care a produs prezentul viu al Ţării şi va crea viitorul ei, ci şi un divorţ primejdios între factorul educativ al familiei şi şcoală. Educaţia şcolară este un fragment al educaţiei generale a copilului, a tinerilor şi a omului. Şcoala trebuie să prelungească, să intensifice, să amplifice educaţia primită în familie. Cu ce inimă plină de ezitări, cu ce suflet în tremur de îngrijorări, vor vedea părinţii pe copiii lor intrând în şcoala secundară? Ce încredere vor avea în puterea educativă a Şcolii, lipsită de prezenţa preotului? [...] Noua încercare, prin eliminarea practică a învăţământului religios, ar avea repercusiuni dureroase asupra familiei înseşi şi asupra legăturii ei cu şcoala, căci şcoala nu suplineşte paternitatea, ci o completează, o desăvârşeşte şi o consolidează. Răspunderea părinţilor pentru copiii lor nu ar putea să fie asigurată într-o şcoală care creează dificultăţi învăţământului şi educaţiei religioase. [...] Vrednicul antecesor îndepărtat al Excelenţei Voastre, Spiru Haret, om de ştiinţă şi priceput în ale conducerii Şcolii, spre împlinirea rosturilor ei, a trimis


AGRU preoţi, profesori de religie, în străinătate, ca să studieze [închisoarea pentru tineri] Roquette, 87 sunt din şcoala organizarea învăţământului religios în şcolile de toate laică, 2 abia din şcolile Congregaţiilor religioase”. În zece ani, şcoala „fără Dumnezeu” a dăruit gradele, spre a putea să beneficieze şi Ţara noastră de aplicarea acelor mijloace de educaţie. Mai mult, în poliţiei corecţionale 40.000 de copii şi 17.000 de fetiţe Circulara Nr. 76456 din 16 nov. 1898, către personalul sub 16 ani. Profesorul Joly de la Sorbona se îngrozeşte când îşi de control al şcolilor noastre private, se plângea: „Sunt şcoli în care religia mai că nu se predă. Abia figurează dă seama că numărul criminalilor minori îl întrece pe al numai de formă, cu câte o oră pe săptămână.” adulţilor, că într-un interval de 15 ani s-a înmulţit cu Recomandă apoi ca şcolarii preparaţi în institute numărul şapte, adică s-a înşeptit. Nu numai atât, ci private, sau în familii, să fie examinaţi cu deosebită precocii criminali au un exces de ferocitate, o căutare a atenţiune „asupra religiei”. Acelaşi domn Ministru al neruşinării, o arătare a viciului care nu se găsesc la o vârstă înaintată. Incendiatori, Instrucţiunii pedepseşte personal violatori, hoţi, desfrânaţi, ucigaşi de pe un elev care la examenul scris fraţi şi părinţi, aceştia sunt eroii aşterne pe hârtie cuvinte înjositoare trecuţi în viaţă de pe băncile şcolii la adresa religiei creştine. Şi schimfără învăţământ religios. La urma bă nota 9 în 1 şi este eliminat din urmei, când Dumnezeu nu mai este toate şcolile Ţării ca un element de deasupra noastră, când conştiinţa a primejdioasă epidemie morală. [...] amuţit în noi, când poţi uşor să Şcoala lipsită de învăţământul ocoleşti poliţia, atunci nu mai religios bine sistematizat, îşi trebuie logică spre a vedea că omul RENEAGĂ MISIUNEA. Iată pentru se preferă pe sine întregului ce Spiru Haret, acuzat uneori de Univers, că plăcerea îndreptăţeşte ateu, a susţinut învăţământul orice şi niciun mijloc nu-i şi nu religios în şcoală. poate fi interzis spre a ajunge la ea. [...] Henri Chatreix, în recenta [...] carte „Au dela du laicisme”, Că Şcoala îşi reneagă misiunea mărturiseşte eşecul şcolii franceze se vădeşte şi din faptul că învăţăfără religie în învăţământ. Deşi mântul fără religie transformă laicismul propovăduia în şcoli copiii în simple matricole. Şcoala, valorile izvorâte din creştinism, care va fi o uzină de împărţit supremaţia iubirii asupra urii, a ştiinţa, va preface copiii în adevărului asupra minciunii, a caricaturi, lipsite de sentiment, de spiritului asupra forţei brute, caracter, de moralitate, elemente morala voinţei de bine, nu a PS Ioan Suciu şi PS Iuliu Hossu participând la jubileul de 150 de ani de fără de care nu se formează şi succesului, nu a rasei, nu a sângeexistenţă a Seminarului Român Unit înalţă o personalitate, căci tocmai lui, ci a persoanei umane, însă fără Oradea, 20.12.1942. aceste însuşiri decid de felul bun Dumnezeu, căruia i s-au substituit sau rău în care vor fi întrebuinţate zeităţile laice: Dreptatea – Libertatea – şi Umanitatea, „şcoala căzu în încercarea de a mijloacele ştiinţifice. [...] Este remarca istoricului Taine, că, de câte ori crea o morală independentă”. Copilul a ajuns sărăcit, nu atât de un complex de credinţă, cât de „un univers omul şi-a pierdut osatura religioasă creştină, a devenit egoist, crud şi antisocial, şi-a pierdut perechea de aripi de cultură”. Fără un climat religios, nu există în şcoală un climat cu care se ridică din noroiul firii sale de patruped. În loc moral şi, în lipsa climatului moral, inteligenţa însăşi se să ne dea un tineret liber, Şcoala fără învăţământ religios ne va da un tineret libertin, iară libertinajul dezechilibrează şi slăbeşte. Întrebate statisticile, cifrele au grăbit să confirme egoist şi crud creează acele dispoziţiuni antisociale care acest adevăr. Cele mai multe sunt dintr-o Ţară în care fac din tânăr o caricatură de om. [...] O ordine socială şi politică e întemeiată pe o s-a făcut experienţa Şcolii fără religie. Rezultatele ordine de gândire care trebuie să aibă ceva absolut la obţinute vorbesc fără altă retorică. Într-un an oarecare, în Paris s-au făcut 26.000 de bază. Acest absolut îl formează realitatea religioasă. [...] Dacă s-a putut spune că între politică şi religie, arestări. Între cei arestaţi se găsesc 14.000 de tineri între 14 şi 12 ani [sic]. Iată-i criminali, înainte de a fi oameni, între Stat şi Biserică există un contract etern, cu atât mai minori în faţa legilor, dar majori prin răutate şi mult acest contract etern există între Şcoală şi Religie. depravare. Mai mult decât jumătatea celor arestaţi. Un Fără cetatea lăuntrică a conştiinţei, construită de religie, medic din capitala Franţei constata că din 25 de copii cu adevărata armătură a Statului, ce va fi Ţara construită inimă câinească faţă de părinţii lor bătrâni, 24 trăiau de legi? [...] Tăgada de a sprijini învăţământul religios în fără nicio religie. Un alt medic constata că din 417 tineri, ruşinea şi pacostea familiei lor, numai 12 cercetează sf. şcoli este egală cu un război declarat sufletelor, funest, mai funest ca războiul cu tunurile, căci e un război cu Biserică. Ceilalţi 405 nu i-au călcat niciodată pragul. Statistici îngrozitoare, care tulbură, au fost citate zeci de imponderabile, este un „război civil cronic”. [...] într-un articol în „Revue des Deux Mondes”, de acelaşi [*] filosof Alfred Fouillée: „Din 100 de copii deţinuţi în : În acea perioadă era folosit singularul: Biserica Orientală. Via]a Cre}tin@ nr. 6/2016

13


Anul Sfânt al Milostivirii

MILOSTIVIREA DIVINĂ

în învăţăturaşi viaţa Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea

(I)

„Când faci un pas spre Dumnezeu, El face o mie spre tine”, zice un proverb indian. „Dacă tu Îmi deschizi uşa doar cât un vârf de ac, Eu – spune Dumnezeu – îţi deschid o poartă infinită spre Mine”, afirmă înţelepciunea hasidică. Iar Isus, întinzându-Şi braţele pe Cruce, ne-a îmbrăţişat pe toţi, dăruindu-ni-L pe Tatăl, fără să ne ceară nimic în schimb. Creştinismul este însăşi inima iubirii lui Dumnezeu. „Milostivirea este celălalt nume al iubirii”, spunea Papa Ioan Paul al II-lea. Dumnezeu este iubire. Iubirea Sa este infinită – Milostivirea Sa este infinită. Iar dacă am face diferenţa între iubire şi milostivire, atunci „iubirea e floarea, iar milostivirea fructul, fiindcă iubirea tinde să amplifice binele, iar milostivirea, să îndrepte răul” [Elzbieta Siepak, Spiritualitatea Sfintei surori Faustina – Calea spre unirea cu Dumnezeu, trad. pr. prof. univ. dr. T. Rostworowski, SJ, Ed. „Maranatha”, Bucureşti 2008, p. 47.]. În viaţa sa de rugăciune, manifestată în fiecare dintre acţiunile sale – fiindcă la Papa Ioan Paul al II-lea rugăciunea era inerentă oricărei acţiuni şi era ea însăşi acţiune –, esenţial a fost dialogul cu Dumnezeu. De aceea, elementul central al pontificatului său l-a reprezentat revelarea adevărului despre milostivirea divină, fiindcă numai ea este cheia înţelegerii misterului legăturii existente între Dumnezeu şi om şi, implicit, a dialogului. În zilele noastre, însă, se pierde nu numai ideea de Dumnezeu milostiv, dar chiar şi conceptul de milostivire (Enciclica Dives in Misericordia – DiM I.2). De aici, atenţia deosebită acordată instituirii şi promovării cultului milostivirii divine.

Milostivirea divină în învăţătura Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea În fiecare dintre scrierile, cuvântările, omiliile sale apare explicit sau implicit referirea la milostivirea lui Dumnezeu, fiindcă, pentru Papa Ioan Paul al II-lea, iubirea/milostivirea lui Dumnezeu erau „respiraţia” sa. Trilogia dogmatică alcătuită din Enciclicele Dives in Misericordia (Dumnezeu bogat în Milostivire - 1981), Redemptor Hominis (Mântuitorul Omului - 1978) şi Dominum et Vivificantem (Domn şi Dătător de Viaţă 1983) relevă misterul milostivirii lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt, care se exprimă complet în Istoria Mântuirii. Omul se poate apropia de Dumnezeu tocmai fiindcă El este milostiv. Tema milostivirii lui Dumnezeu a apărut în învăţăturile Papei Ioan Paul al II-lea, din nou, în Scrisoarea apostolică Novo Millenio Inneunte, publicată în zorii mileniului al treilea al creştinismului (6 ianuarie 2001) ca „idee asupra milostivirii”, în contextul unei Europe care se unea. Această abordare a fost materie de reflecţie la Sinodul Episcopilor din octombrie 1999, care a pregătit Marele Jubileu din anul 2000. Rodul dezbaterilor sinodului a devenit Exortaţia apostolică Ecclesia in Europa (28 iunie 2003), care exprimă câteva dintre ideile principale ale întregii învăţături a Sfântului Părinte, al cărei pivot a fost adevărul asupra milostivirii lui Dumnezeu. Deşi conceptul despre milostivirea lui Dumnezeu este prezent în Vechiul Testament, milostivirea Sa se exprimă în mod absolut în Hristos şi prin Hristos. Isus este revelarea şi întruparea milostivirii lui Dumnezeu. „Revelaţia şi credinţa ne învaţă nu numai să medităm în mod abstract la misterul lui Dumnezeu ca «Tatăl îndurărilor», ci şi să recurgem la milostivirea Sa în numele lui Hristos şi în unire cu El. Nu spunea Isus că

14

Via]a Cre}tin@ nr. 6/2016

Tatăl nostru, care «vede în ascuns» (Mt 6,4), ne aşteaptă să apelăm la El în orice nevoie şi ne aşteaptă să pătrundem misterul Său: misterul Tatălui şi al iubirii Sale?” (DiM). Enciclica Dives in Misericordia urmăreşte „să aducă mai aproape de fiecare acest mister, al Tatălui si al iubirii Sale, de care lumea modernă are atât de multă nevoie, deşi, adesea, nici măcar nu realizează necesitatea milostivirii”. Mesajul mesianic, se subliniază în aceeaşi enciclică, este de a-L face cunoscut pe Dumnezeu, care este iubire şi milostivire faţă de omenire şi în raport cu fiecare în parte, dar, totodată, cere de la oameni acelaşi lucru: iubire şi milostivire în relaţiile interumane: „Fericiţi cei milostivi, că ei vor afla milostivire” (Mt 5,7). Prezentând misterul milostivirii în Vechiul Testament, Papa Ioan Paul al II-lea insista asupra faptului că îndurarea lui Dumnezeu s-a manifestat deopotrivă pe plan social şi comunitar, individual şi interior. „Milostivirea înseamnă puterea specială a iubirii lui Dumnezeu, care se ridică deasupra păcatului şi infidelităţii poporului ales”, dar şi legătura strânsă a poporului cu Dumnezeu, dialogul direct cu El, fiindcă ştie că poate conta pe îndurarea Sa. Deşi dreptatea este o virtute autentică pentru om, iar pentru Dumnezeu reprezintă transcendenţa perfecţiunii divine, Vechiul Testament subliniază că „iubirea este mai mare decât dreptatea”, în sens primar şi fundamental. Abordând, în continuare, parabola fiului risipitor, Sfântul Părinte subliniază un aspect esenţial al milostivirii Tatălui nostru, anume restaurarea valorilor, restabilirea demnităţii omului: „Milostivirea se manifestă în adevăr şi în mod adecvat atunci când restabileşte valoarea, promovează şi extrage binele din toate formele de rău care există în lume şi în om”. În Noul Testament, sacrificiul Fiului pentru mântuirea omului implică revelarea completă a misterului milostivirii. „A crede în Fiul răstignit înseamnă «a-L vedea pe Tatăl» (In 14,9), înseamnă a


Anul Sfânt al Milostivirii crede că iubirea este prezentă în lume şi că această iubire este mai tare decât orice formă de rău în care se află oamenii, umanitatea. A crede în această iubire înseamnă a crede în milostivire”. Unitatea milostivire-iubire „se relevă ca iubire la sfârşitul timpului, iar în istoria omenirii, care este, totodată, istoria păcatului şi a morţii, iubirea se manifestă în primul rând ca milostivire şi trebuie actualizată ca milostivire”. Fără iubire, spunea Sfântul Părinte, „dreptatea nu este de ajuns. Iubirea este aceea care permite modelarea vieţii omului sub variatele sale aspecte”. Misiunea Bisericii este proclamarea misterului milostivirii lui Dumnezeu prin Hristos. Omul poate experimenta milostivirea în sacramentele Euharistiei şi spovezii, unde puterea iubirii depăşeşte orice păcat. „Dumnezeu, «care este iubire», nu se poate revela decât ca milostivire”. Iar convertirea nu înseamnă altceva decât redescoperirea misterului Tatălui, „care este bogat în milostivire”. Biserica pune în practică milostivirea prin operele sale de caritate şi, în acelaşi timp, atrage atenţia că milostivirea creştină implică egalitatea, în sensul beneficiului spiritual reciproc. În plus, ea adaugă dimensiune divină justiţiei, prin iertare. Milostivirea lui Dumnezeu este iubirea Sa, prin care arată înţelegere faţă de om, înainte ca acesta să comită păcatul, dar şi după ce l-a comis; Dumnezeu manifestă compasiune, dăruind-o tuturor creaturilor în raport de nevoile lor; Dumnezeu este binevoitor, pentru ca omenirea să nu sufere, şi este îndurător, când deja suferă; Dumnezeu este încet la mânie şi plin de bunătate şi adevăr, manifestând bunătatea la mii de generaţii, iertând nedreptatea, încălcarea legii şi păcatul. Acestea sunt caracteristicile milostivirii lui Dumnezeu, potrivit Vechiului Testament (Ex 34,6). În Noul Testament, milostivirea lui Dumnezeu este iubirea necondiţionată a lui Hristos faţă de om, pentru care a venit să se jertfească, redându-i viaţa veşnică. Isus restabileşte demnitatea omului, reuşind să extragă binele din orice rău şi să-l valorizeze; el stabileşte egalitatea în raporturile interumane şi îl întoarce pe om cu faţa către Dumnezeu. Rugăciunea Bisericii la începutul noului mileniu este „strigătul către milostivirea lui Dumnezeu, în mijlocul atâtor forme ale răului care apasă şi înspăimântă omenirea”, apelând la mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria. Dumnezeu cere omului, pe care l-a creat „după chipul şi asemănarea Sa”, să fie, într-adevăr, asemenea Lui. Scrisoarea apostolică Novo Millenio Ineunte, din 6 ianuarie 2001, începe amintind îndemnul lui Isus: Duc in altum!, cuvinte „care ne invită să ne amintim cu recunoştinţă trecutul, să trăim cu entuziasm prezentul şi să privim cu încredere viitorul: «Isus Hristos este acelaşi ieri şi astăzi şi întotdeauna» (Evr 13,8)”. Apropierea continuă de chipul Domnului începe prin purificarea memoriei,

prin iertare, „prin conştientizarea minunilor milostivirii lui Dumnezeu în inima omului, care nu pot fi enumerate, ci doar adorate în tăcere şi bucurie”. Armonia şi unitatea rezultând din iubirea milostivă a lui Dumnezeu sunt premizele unităţii credinţei. „Acum, când se încheie acest secol şi se întrezăresc deja zorii celui de-al treilea mileniu, privirea se îndreaptă către anii care s-au scurs, căutând în ei semnele milostivirii divine, care însoţesc mereu paşii celor ce se încred în Dumnezeu”, spunea Papa Ioan Paul al II-lea la Liturghia din Parcul Izvor, din Bucureşti, duminică, 9 mai 1999, în prima sa vizită într-o ţară predominant ortodoxă. „Această unitate a creştinilor este, înainte de toate, opera Spiritului Sfânt”. Un an mai târziu, tot pentru prima dată în istorie, la 18 ianuarie 2000, Poarta Sfântă a Bazilicii San Pietro era deschisă împreună de Urmaşul Sfântului Petru, de Primatul anglican şi de trimisul Patriarhului ecumenic al Constantinopolului, cu asistenţa reprezentanţilor diferitelor Biserici şi comunităţi ecleziale. Noul mileniu nu presupune un „plan” nou, ci „a reîncepe totul în Hristos”, priorităţile pastorale fiind: calea spre sfinţenie, rugăciunea, Euharistia, sacramentul reconcilierii. Întrucât civilizaţia actuală a pierdut „simţul păcatului”, este necesară „redescoperirea lui Hristos ca mysterium pietatis, în care Dumnezeu ne arată inima Sa plină de milostivire şi ne împacă pe deplin cu El”. În Exortaţia postsinodală Ecclesia in Europa, promulgată la 28 iunie 2003, Papa Ioan Paul al II-lea atrage atenţia asupra marginalizării rapide a valorilor creştine în condiţiile creşterii materialismului şi secularismului, în special în Europa, cel dintâi continent creştin. „Negarea moştenirii creştine înseamnă dezrădăcinarea spirituală şi risipirea patrimoniului încredinţat de istorie – iar consecinţele se văd: scăderea numărului de naşteri, reducerea numărului de vocaţii pentru viaţa consacrată şi refuzul implicărilor cu caracter definitiv, precum căsătoria. În locul credinţei în Isus, care niciodată nu dezamăgeşte, asistăm la dezvoltarea rapidă a nihilismului în filosofie, la relativism în valori şi moralitate, la pragmatism şi hedonism cinic în viaţa de zi cu zi, la fragmentare existenţială şi pierderea speranţei ca urmare a promovării imaginii omului fără Dumnezeu şi fără Hristos”. Restabilirea sentimentului păcatului şi al iertării personale sunt elemente esenţiale în proclamarea Evangheliei speranţei. „Pentru ca Europa să aibă o bază solidă, trebuie să recurgă la valorile autentice, întemeiate pe legea morală universală, înscrisă în inima fiecărui om”. Necesitatea evanghelizării nu apare nicăieri mai urgentă decât în Europa. - va urma -

autor: Ecaterina Hanganu LUMEA.CATHOLICA 04/2015 Via]a Cre}tin@ nr. 6/2016

15


Anul Sfânt al Milostivirii

Milostivire şi dreptate Dreptatea şi milostivirea sunt două dimensiuni ale unei realităţi unice, care se dezvoltă progresiv până când ajunge la apogeul său în plinătatea iubirii. Pentru societatea civilă, dreptatea este un concept fundamental, atunci când se face referinţă la o ordine juridică prin care se aplică legea. În Sfânta Scriptură, de multe ori se face trimitere la dreptatea divină şi la Dumnezeu ca judecător. Tot aici ne este prezentat Dumnezeu ca milostivire infinită, dar şi ca dreptate perfectă. Cum se conciliază cele două lucruri? Cum se articulează realitatea milostivirii cu exigenţele dreptăţii? Ar putea să pară că sunt două realităţi care se contrazic; în realitate, nu este aşa, pentru că tocmai milostivirea lui Dumnezeu duce la împlinire adevărata dreptate. Dar despre care dreptate este vorba? Dacă ne gândim la administrarea legală a dreptăţii, vedem că acela care se consideră victimă a unei samavolnicii se adresează judecătorului în tribunal şi cere ca să fie făcută dreptate. Este vorba despre o dreptate retributivă, care aplică o pedeapsă celui vinovat, conform principiului că trebuie să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine. Aşa cum spune Cartea Proverbelor: „După cum dreptatea este spre viaţă, cel care urmăreşte răul ajunge la moartea lui” (11,19). Şi Isus vorbeşte despre asta în parabola văduvei care mergea în mod repetat la judecător şi îi cerea: „Fă-mi dreptate împotriva vrăjmaşului meu” (Lc 18,3). Însă, acest drum nu duce la adevărata dreptate, pentru că, în realitate, nu învinge răul, ci pur şi simplu îl stăvileşte. În schimb, numai răspunzând lui cu binele, răul poate să fie învins cu adevărat. Iată, aşadar, un alt mod de a face dreptate, pe care Biblia ni-l prezintă ca drum principal care trebuie parcurs. Este vorba despre o procedură care evită recursul la tribunal şi prevede ca victima să se adreseze direct celui vinovat pentru a-l invita la convertire, ajutându-l să înţeleagă că face răul, apelând la conştiinţa sa. În acest fel, căit şi recunoscând propria greşeală, vinovatul se poate deschide iertării pe care partea lezată i-o oferă. Aceasta este calea de a rezolva problemele din cadrul familiilor, în relaţiile dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, unde cel ofensat îl iubeşte pe vinovat şi doreşte să salveze relaţia care îl leagă de celălalt. Desigur, acesta este un drum dificil. Cere ca acela care a îndurat greşeala să fie gata să ierte şi să dorească mântuirea şi binele celui care l-a ofensat. Numai aşa dreptatea poate să triumfe, pentru că, dacă vinovatul recunoaşte răul făcut şi încetează să-l facă, răul nu mai există, iar cel care era nedrept devine drept, pentru că este iertat şi ajutat să regăsească drumul binelui. Şi aici intră tocmai iertarea, milostivirea. Milostivirea nu este contrară dreptăţii, ci exprimă grija lui Dumnezeu faţă de păcătos,

16

Via]a Cre}tin@ nr. 6/2016

oferindu-i o posibilitate ulterioară de a se corecta, de a se converti şi de a crede. Aşa acţionează Domnul faţă de noi, păcătoşii: ne oferă în continuu iertarea Sa şi ne ajută să o primim şi să conştientizăm răul nostru spre a ne elibera de el. Pentru că Dumnezeu nu vrea condamnarea noastră, ci mântuirea noastră! El, Domnul milostivirii, vrea să ne mântuiască pe toţi! Problema este de a lăsa ca El să intre în inimă. Toate cuvintele profeţilor sunt un apel pasionat şi plin de iubire care caută convertirea noastră. Iată ce spune Domnul prin profetul Ezechiel: „Doresc Eu moartea celui rău? [...] Oare nu doresc să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască?” (18,23; cf. 33,11). Este ceea ce Îi place lui Dumnezeu! Aceasta este inima lui Dumnezeu, o inimă de Tată care iubeşte şi vrea ca fiii Săi să trăiască în bine şi în dreptate, să trăiască în plinătate şi să fie fericiţi. O inimă de Tată care merge dincolo de micul nostru concept de dreptate, pentru a ne deschide la orizonturile nemărginite ale milostivirii Sale. O inimă de Tată care nu ne tratează după păcatele noastre şi nu ne răsplăteşte după fărădelegile noastre, cum spune Cartea Psalmilor (103,9-10).

Şi chiar o inimă de tată vrem să întâlnim atunci când mergem la confesional. Poate că preotul ne va spune ceva pentru a ne face să înţelegem mai bine răul, dar la confesional toţi mergem ca să găsim un tată care să ne ajute să ne schimbăm viaţa, un tată care să ne dea forţa de a merge înainte, un tată care să ne ierte în numele lui Dumnezeu. De aceea, a fi confesor este o responsabilitate deosebit de mare, pentru că preotul stă acolo, în confesional, în locul Tatălui care face dreptate cu milostivirea Sa. Dacă Dumnezeu s-ar opri la dreptate, ar înceta să fie Dumnezeu, ar fi ca toţi oamenii care invocă respectarea legii. De aceea, Dumnezeu merge dincolo de dreptate, cu milostivire şi iertare. Nu respectarea legii mântuieşte, ci credinţa în Isus Hristos, care, cu moartea şi învierea Sa, aduce mântuirea cu milostivirea care justifică. Dreptatea lui Dumnezeu devine acum eliberarea pentru cei care


Anul Sfânt al Milostivirii

Pelerinajul National al Milostivirii , la Cărbunari - Blaj

În jur de 2.000 de credincioşi din toate eparhiile greco-catolice s-au adunat, duminică, 29 mai a.c., la Sfânta Liturghie celebrată de către Preasfinţiţii Claudiu Pop, Virgil Bercea, Vasile Bizău şi Mihai Frăţilă la Sanctuarul de la Cărbunari - Blaj, cu prilejul Pelerinajului Naţional instituit la nivelul întregii Biserici Române Unită cu Roma. Au fost prezenţi, de asemenea, circa 400 de operatorii sociali şi medicali, voluntari ai asociaţiilor „Caritas” din Blaj, Oradea, Cluj-Napoca, Baia Mare şi Lugoj, precum şi peste 100 de beneficiari ai programelor de asistenţă – bolnavi, persoane cu dizabilităţi, nevoiaşi. Cu toţii au răspuns apelului Papei Francisc de a celebra Anul Sfânt al Milostivirii şi de a face vizibilă milostivirea Tatălui ceresc. Pelerinajul Milostiviri a pornit din faţa Catedralei „Sfânta Treime” din Blaj, parcurgând drumul ce urcă la capela Fecioarei Săracilor de la Cărbunari. Înainte de celebrarea Sfintei Liturghii, Preasfinţia Sa Claudiu a sfinţit noua statuie a Fecioarei Maria de la Banneux. La Cărbunari a fost construită în 1938 o capelă de către pr. Peter Adhemar Mercks, belgian de origine, identică cu cea de la Banneux. Călugării asumpţionişti, cunoscute călăuze spirituale ale celor tineri, s-au stabilit de atunci în Blaj, într-o perioadă în

care oraşul aduna aproape 5.000 de elevi în cele şapte şcoli şi licee. La 5 iunie 1938, capela a fost sfinţită de către Mitropolitul Alexandru Nicolescu. Pelerinajele de primăvară s-au ţinut în fiecare an, până în 1948, când Biserica Română Unită cu Roma a fost scoasă în afara legii. Au fost reluate în 1990, tot

printr-un călugăr asumpţionist, pr. Bernard Ştef. Un lucru demn de reţinut: recunoaşterea oficială a izvorului tămăduitor de la Banneux şi declararea lui ca loc de pelerinaj s-a făcut abia în 1952; capela de la Cărbunari fusese închinată Fecioarei Săracilor cu 14 ani înainte. (BRU.ro)

Un nou preot în via Domnului Luni, 2 mai a.c., a doua zi de Paşti, credincioşii greco-catolici din Gherla şi din împrejurimi au îmbrăcat haină de sărbătoare şi s-au adunat în rugăciune la biserica „Sfântul Iosif” din Piaţa Libertăţii nr. 10, de lângă gară. În mijlocul lor s-a aflat Preasfinţia Sa Florentin Crihălmeanu, care, alături de un sobor de preoţi, a venit la Gherla pentru a celebra Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, în cadrul căreia a fost hirotonit întru preoţie diaconul Marius-Andrei Fodor, fiu al acestui oraş. Părintele Marius Fodor a absolvit studiile gimnaziale şi liceale la Gherla, după care a urmat Facultatea de Teologie Greco-Catolică din Cluj-Napoca. Beneficiind de o bursă de studii, şi-a continuat pregătirea de specialitate la Roma. Părintele Marius este căsătorit şi va fi administrator parohial în parohia „Naşterea Sfântului Ioan sunt asupriţi de sclavia păcatului şi a tuturor consecinţelor sale. Dreptatea lui Dumnezeu este iertarea Sa (Ps 51,11-16). Dumnezeu nu refuză dreptatea, ci o înglobează şi o depăşeşte într-un eveniment superior, unde se experimentează iubirea care este la baza unei adevărate dreptăţi. Această dreptate a lui Dumnezeu

Botezătorul” din Căşeiu şi în parohia „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din Coplean. Îi dorim noului preot slujire rodnică în via Domnului! Pr. Alexandru HRUBAN Protopop de Gherla este milostivirea acordată tuturor ca har, în virtutea morţii şi învierii lui Hristos. Aşadar, crucea lui Hristos este judecata lui Dumnezeu asupra noastră şi asupra lumii, pentru că ne oferă certitudinea iubirii şi a vieţii noi. Pr. Florin BOZÂNTAN Via]a Cre}tin@ nr. 6/2016

17


Creştinul azi

Văduvia – punte (din)spre cer

(IX)

Un cântec frumos

Un studio muzical dintr-un oraş de provincie a lansat acum câţiva ani, prin ziarul local, un concurs de cântece şi interpretare. Răspunsurile au început să curgă. Spre surpriza organizatorului, pe unul dintre plicuri se putea citi într-un colţ un mesaj foarte scurt: „Nu cânt, aş speria lumea! Ha-ha!” Într-adevăr, înăuntru nu erau nici note muzicale, nici vreo înregistrare: doar o pagină de versuri şi o scrisoare. Poate că altcineva le-ar fi aruncat de la început la coş, doar era vorba de un concurs muzical. Dar, citind întâi versurile, foarte simple, apoi scrisoarea, tânărul organizator a luat altă decizie. Erau un text tandru şi adevărat, din inimă, scris, evident, departe de orice intenţie de a face plăcere altcuiva decât destinatarului. Iar acesta era soţia autorului. Doar că, din scrisoare, se înţelegea că ea murise cu o lună în urmă. Se simţea că soţul a ţinut ca, în vreun fel oarecare, să prindă expresie ceea ce inima îi cânta acum soţiei, fără emfază, cu drag, cu dor. După 75 de ani de căsătorie. Nu era încă o compoziţie, dar trebuia să devină: comunităţii îi servea o astfel de mărturie, se potrivea cu intenţia celor care au avut ideea concursului, anume aceea de a crea punţi între oameni, prin muzică; şi ce ar fi fost mai demn de acest ţel, ce trebuia mai mult decât o minunată mărturie de iubire care răzbate dincolo de moarte? Ce construieşte mai mult? Aşa că organizatorul a făcut direct cunoştinţă cu neobişnuitul său corespondent ca să-l întrebe ce aşteptări avea privitor la cântec. Altul poate ar fi răspuns: „Vreau să-mi aud cântecul la radio”, dar el a spus: „Vreau ca lumea să afle despre iubirea pentru soţia mea”. Tânărului muzician i s-a părut un argument care suna ca o poruncă, o misiune imperativă aproape. De aceea, i-a ascultat glasul de nonagenar aproape afon, fredonând puţin răguşit versurile, a dus el cântecul mai departe, cu vocea sa tânără, l-a orchestrat şi l-a înregistrat. „O scrisoare de la Fred” („A Letter from Fred”) a mers de îndată la inima ascultătorilor şi, curând, a ajuns să fie ascultat de milioane de oameni, bucuroşi să-l împărtăşească, iar şi iar, mai departe [1]. Ca un ecou la dorinţa autorului, oameni maturi sau tineri la începutul vieţii, adolescenţi în pragul iubirii sau vârstnici la vremea întrebărilor despre viaţa care a trecut şi despre viaţa ce vine şi-au spus, la rândul lor: „Da, şi eu am nevoie de adevărul iubirii, de adevărul despre iubire, am nevoie de iubirea adevărată!” Chiar aşa spuneau şi miile de mesaje sau scrisori primite de acest bătrân oarecare, după cum se vede pe sine autorul: „Am aflat ce înseamnă iubirea adevărată...”; „Am putut vedea cât o iubeşti!”; „Am aflat că cei duşi trăiesc mai departe.”; „Am învăţat cum poate iubirea să schimbe în bine pe cineva...”; „Oamenii pot să vadă că iubirea adevărată există. Şi asta îţi încălzeşte inima, te încurajează să trudeşti pentru iubire, îţi dă încredere că poţi reuşi, la rândul tău.”

18

Via]a Cre}tin@ nr. 6/2016

Ce nou, ce neobişnuit, dar şi ce binefăcător sună povestea acestui cântec şi pentru urechile noastre, atât de obişnuite cu relatări amare ale unor iubiri veştejite înainte de vreme ori sfârşind în duşmănii de neînţeles! Ce străin de aventurile de o vară, de o seară, de un ceas... Sau greu, foarte greu de ascultat şi de aceia care au luat în serios iubirea cândva, dar n-au putut renunţa la iluziile lor nerealiste sau n-au stăruit să lupte cu egoismul dornic să se impună în fel şi chip. Cu comoditatea. Cu moda unui provizorat perpetuu. Cu presiunea culturală, politică sau socială care, când insinuant, când agresiv, proclamă: nu doar că familia este o poveste falsă, de mult ieşită din modă, dar că nicidecum nu este un dar dumnezeiesc; că iubirea fidelă este o minciună şi, mai mult, că minciună este până şi masculinitatea şi feminitatea, minciună şi sacralitatea vieţii... Ce gură de aer proaspăt de câte ori cineva dă mărturie, nu din buze, ci cu viaţa, despre binele primit! La fel, când cineva, întors din bătălii crunte, ne spune despre istoria cicatricilor sale, semne ale biruinţei: răul nu triumfă asupra celor care luptă cu îndârjire, plini de speranţă în puterea harului! În slăbiciunea şi în scăderile lor, în greşelile inerente, Domnul lucrează tainic şi îi conduce spre împlinire. Domnul îi întăreşte să transforme asaltul ispitelor în chemare la confruntare; în şansă de a câştiga loc în viaţa lor pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi nu pentru cel rău. Ei sunt martorii credibili că iubirea este posibilă şi cu totul reală. Doar că nu este o mărturie de o clipă. Ea se cere susţinută mai departe, hrănită cu noile şi noile împrejurări ale vieţii. În toate acestea se verifică adevărul despre triumful iubirii, nu o dată pentru totdeauna, ci în prezentul nostru continuu care ţinteşte spre veşnicie: oare nu de la Domnul a pornit şi nu spre El nădăjduieşte?... „Nimic nu-i ca tine, ca tine,/ crin adânc în inima mea.../ nimic nu străluceşte ca tine, ca tine,/ crin adânc în inima mea./ În fiecare dimineaţă voi uda rădăcina ta luminoasă/ cu sânge,/ ca nu cumva să te ofileşti”, spunea poetul [2]. Un bine, un dar avem de dăruit şi noi, văduvi, asemeni lui Fred sau nu, asemănători lui numai prin aceea că ne aflăm într-un moment de cumpănă: o putem înclina spre a scoate din adânc apă proaspătă pentru cineva însetat, uscat de sete! Sau nu... Poate chiar cineva dintre apropiaţi, dintre rude, suferă în familia lor. Am fost martori la tensiuni mocnite sau la certuri violente pe care nu se mai obosesc să le ascundă... Am aflat de trădări, am constatat dependenţe... Am înţeles că au îmbrăţişat concepţii nesănătoase privind relaţia căsătorească, procrearea sau respectul faţă de viaţă... Ne-am dat seama că îşi ignoră reciproc dorinţele, greutăţile, însingurarea... Că nu sunt dispuşi la răbdare, la sacrificiu, doar le pretind... Că nu glumesc, că nu stau de vorbă, nici despre cele mărunte de fiecare zi, nici despre lucrurile


Creştinul azi fundamentale... Ori, pur şi simplu, că nu ştiu să se gospodărească eficient, că nu-şi împart potrivit sarcinile, că nu-şi gestionează eficient finanţele, că nu ştiu preţui odihna..., câte altele! Cel mai comod este să adoptăm un slogan frumos, aparent înţelept: „Eu nu mă bag în treburile lor!”. La fel de comod este să nu facem cunoscut binele şi adevărul, invocând dorinţa de pace, de păstrare a bunelor relaţii (alte lozinci înşelătoare prin cuvintele lor pozitive!) şi, apoi, treptat, să ajungem să îmbrăţişăm şi noi erorile. Mai ales dacă ne ispiteşte şi o aşa-zisă milă. Să luăm cazul unei soţii înşelate, care a pătimit îndelung. După o vreme, soţul o părăseşte. Rămasă singură, poate cu copii, se simte umilită, fără valoare. Dacă un om cumsecade o preţuieşte, o cere de nevastă, îşi ia răspunderea copiilor, ea se bucură, nu?... „Doar n-o să rămână o viaţă singură, să-l plângă pe ticălosul ăla!”; „N-are şi ea dreptul la viaţă? Să se îngroape, să se călugărească?”, spun adesea apropiaţii femeii. Fac bine să o încurajeze pe calea recăsătoririi, care, să o spunem cinstit, tot adulter este, chiar dacă este legalizat civil? Îi fac un bine ei, care suspendă aproape definitiv şansa împăcării? Ori soţului plecat, care, chiar dacă şi-ar veni în fire, ar găsi uşa închisă, ca un îndemn să rămână mai departe în păcat? Ori copiilor, care nu mai au cum să înveţe de la mama ce înseamnă fidelitatea până la capăt, capacitatea de a ierta şi speranţa? Sau cazul unui tânăr care, scandalizat de certurile dintre părinţi, răvăşit poate de divorţul lor, după ce a văzut cât de uşor divorţează şi colegii lui de generaţie ori pur şi simplu ce conflicte apar la scurtă vreme după căsătorie între cei atât de îndrăgostiţi odinioară, decide să nu se căsătorească. Dar trăieşte cu o duduie, fată

bună, o laudă el. „Drept că nu-s căsătoriţi, dar aşa-s tinerii de astăzi. Şi chiar e bună fata... Ce, să stea cuc o viaţă-ntreagă?”, îl justifică, „milostivi”, înţelegători, mama sau tata, vorbind tandru despre „copii” ca despre o familie în adevăratul înţeles al cuvântului. (Doar auzim des astăzi: „o altfel de familie”). E bine, îi duce pe cei doi spre bine? Ce irosire, să mimeze căsătoria, dar să se lipsească tocmai de Acela Care dă viaţă relaţiei şi o sfinţeşte prin Sfânta Taină a Căsătoriei...! Şi ce grav ca noi să cosmetizăm păcatul convieţuirii, să nu-i spunem pe nume, ci să-i zicem lucru bun, să-l acceptăm, să-l justificăm... Chiar dacă am conştientizat gravitatea unei asemenea situaţii, şi propriile experienţe negative în căsătorie, pe care le reactualizăm, cu remuşcări ori

mânie, ne-ar putea descuraja să-i ajutăm să trăiască după voia Domnului. Într-adevăr, greşelile şi păcatele nu sunt izvor de bine, cum sunt, în schimb, ieşirea din ele şi împăcarea în Domnul. Căinţa lasă loc harului să ne înnoiască, iar iertarea Sa le transformă. Din rele, devin aducătoare de speranţă şi curaj la greu şi pentru copiii noştri, îi îmbărbătează să lupte şi să nu se lase. Aşa cum binele trăit în căsătorie devine şi mai bun când este pus în lumina lui Dumnezeu de la Care vine – iar odată împărtăşit, sporeşte, lucrează mai departe, inspiră –, şi relele, la rândul lor, pot deveni folositoare: răceala de odinioară, înstrăinările, împietririle, luptele sălbatice, furia, ofensele, umilinţele..., din toate putem face dar pentru copiii noştri sau pentru alţi soţi, ca să nu rătăcească de la fericirea pe care le-a pregătit-o Domnul. Este posibil? Cum să facem? Excluzând din start cicăleala, sfătoşenia, dăscăleala „ca din carte”, „lecţia”, să alegem smerenia împărtăşirii. Pe această cale iubitoare, greşelile, poate chiar mai mult decât succesele, pot fi de folos: „Uite, am făcut o mare greşeală atunci când...”; „Dacă mă străduiam mai mult să-l înţeleg pe tatăl tău, n-aş fi luat cutare decizie care ne-a costat atât de mult pe toţi...”; „Ce păcat că abia acum îmi dau seama la câte a renunţat mama ta pentru mine, pentru noi...”; „Ce ne făceam cu toţii dacă nu era chibzuinţa tatii şi rămânea gospodăria numai pe mâna mea spartă?”; „Vezi ce grave urmări a avut plecarea de acasă? Dacă am fi avut mai multă răbdare...”; „Ce ravagii a făcut ambiţia mea prostească...”; „Am pierdut atât de mult punând pe primul loc banii...” O căsătorie eşuată e trâmbiţată triumfal în iad, fiindcă diavolii, lovind inima omului, se bucură să nimicească ceea ce iubeşte Domnul cel mai mult. Însă, până şi ruinele unei asemenea căsătorii pot deveni, prin căinţă şi har, fericită Împărăţie a lui Dumnezeu! Chiar şi atunci când unul dintre soţi a murit înaintea întoarcerii căsătoriei pe drumul cel bun, cel rămas o poate face, punând totul în inima Domnului şi cerând iertare. Şi ce sărbătoare în cer! Dacă povestea unei căsnicii reuşite generează, după cum am văzut, atâta bucurie, atâta entuziasm, atâta speranţă şi încredere, cu cât mai mult aceea a unui asemenea miracol: va antrena mulţimi de soţi nefericiţi să-l ceară şi ei. Din învinşi, să se schimbe în biruitori vestitori, ca darul iubirii lui Dumnezeu să crească în inimile generaţiilor noi. Iar când citim cum laudă Sfântul Pavel darurile împărţite din belşug în Biserică, fiecare cu rostul său spre binele tuturor (apostolia, prorocia, învăţătura, darul minunilor, darul ajutorării, al conducerii, al vindecării, al vorbirii în limbi...) [3], să putem adăuga, la rândul nostru, darul pe care tocmai ni l-am descoperit şi pe care-l avem la îndemână: acela de a-i încuraja pe cei nefericiţi în căsătorie sau neştiutori de frumuseţea ei prin vestirea binefacerii cu care ne-a binecuvântat Domnul. Maria GOŢIA Note: 1). https://www.youtube.com/watch?v=D4QMD MEbBL8. 2). Pr. Lagerquist (1891-1974). 3). 1Cor 12,28-31. Via]a Cre}tin@ nr. 6/2016

19


Familia creştină

Jubileul familiilor

în Eparhia de Cluj-Gherla

Sâmbătă, 25 iunie a.c., familii greco-catolice din toate protopopiatele Eparhiei de Cluj-Gherla s-au reunit la Cluj-Napoca pentru a V-a ediţie a Sărbătorii familiilor, care, în acest An Jubiliar al Milostivirii, a marcat şi Jubileul familiilor. Pentru toţi cei prezenţi, evenimentul a constituit o frumoasă ocazie de a ne uni în rugăciune, meditaţie şi împărtăşire a vieţii de familie, avându-L în centru pe Dumnezeu.

Întâlnirea, organizată de Departamentul pentru Familie şi Viaţă al Episcopiei de Cluj-Gherla, a oferit participanţilor un program variat, desfăşurat de-a lungul întregii zile, în mijlocul naturii, în parcul „Iuliu Prodan” din cartierul Zorilor. Gazdă deosebit de primitoare a fost parohia „Sfânta Familie” - Zorilor I, păstorită de pr. paroh Ioan Copândean, împreună cu pr. vicar Ioan Ureche. Momentul central al întâlnirii a fost Sfânta Liturghie arhierească, celebrată de către Preasfinţia Sa Florentin, alături de care au fost pr. Cristian Sabău, protopop de Cluj I, şi numeroşi preoţi din întreaga eparhie, veniţi împreună cu familii din comunităţile lor şi, desigur, cu propriile familii. Răspunsurile liturgice le-au dat corul de copii „Allegria” din Cluj-Napoca. În cuvântul de învăţătură, Preasfinţia Sa Florentin s-a oprit asupra a două calităţi fundamentale ale iubirii conjugale: supunerea şi fidelitatea, reflectate în Exortaţia apostolică post-sinodală Amoris Letitia („Bucuria Iubirii”), despre iubirea în familie. Ierarhul a lansat preoţilor, operatorilor pastorali din pastoraţia familiei şi tuturor participanţilor două invitaţii. În primul rând, ne-a îndemnat să parcurgem cu atenţie, formând chiar grupuri de studiu pentru aceasta, întregul text al Exortaţiei, despre care a afirmat că reprezintă o „Magna Charta a familiei”. Apoi, a lansat invitaţia de a medita asupra unui ideal, şi anume acela de a pune familii creştine împreună, pentru ca lupta să nu fie individuală, doar în familie, ci familiile împreună să lupte pentru protejarea iubirii în familie, arătând, totodată, că o asociaţie a familiilor ar reprezenta o familie a familiilor şi ar putea promova valoarea iubirii într-o societate lipsită de iubire. La finalul Sfintei Liturghii, Episcopul a înmânat diplome aniversare acelor familii care, în acest An Sfânt, sărbătoresc un jubileu al vieţii lor de căsătorie, împlinind

20

Via]a Cre}tin@ nr. 6/2016

5, 10, 15... 50, 60 sau chiar mai mulţi ani de căsătorie – ca semn al binecuvântării lui Dumnezeu pentru drumul parcurs împreună, la bine şi la greu, aşa cum au promis la Cununie. Momentul celebrativ s-a încheiat cu trecerea, după rugăciunile rânduite, prin Poarta Sfântă, ocazie cu care Preasfinţia Sa Florentin a dat binecuvântarea pentru obţinerea Indulgenţei jubiliare. După celebrare, pr. Titus Sas, vicar al parohiei „Andrei Mureşanu” şi responsabil cu pastoraţia familiei în protopopiatul Cluj I, a susţinut o meditaţie despre milostivirea în familie, arătând că iubirea şi milostivirea se întrepătrund în viaţa de familie, unde iubirea trebuie să se manifeste sub forma iertării şi a ajutorului reciproc. A fost reliefată importanţa rugăciunii şi a comunicării pentru relaţia dintre soţi, precum şi faptul că iubirea milostivă se manifestă în relaţia soţilor cu copiii în primul rând prin educaţie – o educaţie care priveşte atât valorile umane, cât şi viaţa spirituală, familia fiind locul privilegiat unde copilul îşi dezvoltă relaţia sa cu Dumnezeu. În încheiere, pr. Titus ne-a reamintit de invitaţia Papei Francisc de a lăsa bucuria să pătrundă sufletele, vieţile şi familiile noastre, arătând că bucuria este cea care subliniază trăirea relaţiei noastre cu Dumnezeu şi cu cei din jur într-o căsnicie fericită. După prânz, programul a continuat cu mărturii din partea câtorva familii care, cu curaj şi disponibilitate, au împărtăşit celorlalţi din experienţa vieţii proprii. Alt punct de interes al programului a fost cel al atelierelor, unde, pe grupuri, s-au discutat teme de interes pentru familii, precum gestionarea timpului,

ajutorul reciproc, paternitatea responsabilă, semnele crizei în cuplu, consilierea matrimonială, locul de muncă sau criza „cuibului gol”. Concluziile discuţiilor au fost apoi prezentate tuturor de către cei desemnaţi din fiecare atelier. La final, Preasfinţia Sa Florentin a acordat binecuvântarea sa tuturor celor prezenţi, nu înainte ca Icoana familiilor din Eparhia de Cluj-Gherla să fie încredinţată protopopiatului Bistriţa, care va găzdui cea de-a VI-a ediţie a Sărbătorii familiilor. Mulţumim tuturor celor implicaţi în buna organizare a acestui eveniment! Pr. Călin Sechelea Consilier pentru probleme de Familie şi Viaţă


Info

150 de ani ai de la fondarea Academiei Române, sărbătoriţi la Blaj Joi, 2 iunie a.c., la Blaj, oraşul în care dascăli au fost academicieni, Biserica Greco-Catolică, prin cei mai înalţi reprezentanţi ai săi, a sărbătorit împlinirea a 150 de ani de la fondarea Academiei Române. În onoarea acestei aniversări, Arhiepiscopia Majoră a lansat un volum omagial dedicat celor peste 40 de academicieni care, de-a lungul timpului, fie s-au născut, au studiat sau au predat în Mica Romă de pe malul Târnavei.

Omagiul adus academicienilor Blajului a avut loc în Catedrala „Sfânta Treime”, începând cu ora 18.00. La evenimentul prezidat de către Preafericitul Părinte Cardinal Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major de Alba Iulia şi Făgăraş, membru de onoare al Academiei, au luat parte dl. Ionel Valentin Vlad, preşedintele Academiei, dl. Emil Burzo, preşedintele filialei Cluj-Napoca a Academiei, întregul Sinod al Bisericii Române Unită cu Roma, IPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, membru de onoare al Academiei. Pentru a evoca personalităţile prezentate în cartea publicată cu acest prilej de către Editura „Buna Vestire”, au luat cuvântul academicienii Ionel Valentin Vlad şi Emil Burzo, prof. dr. Sorin Blaga, medic, şi prof. univ. dr. Ioan Buzaşi. Momentul a fost precedat de o rugăciune la mormântul lui Timotei Cipariu, care a avut loc la ora 15.30. Seara s-a încheiat cu un concert susţinut de „Cantabile Quartet” din Cluj-Napoca şi de sopranele Alexandra Anuşcă şi Raluca Câmpean. (e-communio.ro)

Misiunea Greco-Catolică Română din Paris, 70 de ani de existenţă În zilele de 4 şi 5 iunie a.c., Misiunea Greco-Catolică Română din Paris a aniversat 70 de ani de la înfiinţare. Născută în împrejurările istorice dificile prin care poporul român a trecut în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi în anii care au urmat, Misiunea Greco-Catolică Română a ajuns să fie o oază de spiritualitate şi de tradiţie românească, sau, cum

spunea chiar fondatorul ei, Monseniorul Gheorghe Surdu, „o insulă românească liberă pe pământul ospitalier al Franţei”. Cu mai mult de 1.500 de credincioşi ce locuiesc în zona Parisului, Misiunea Greco-Catolică Română oferă imaginea unei Biserici tinere, în plin avânt. Diversele activităţi pastorale, conferinţele şi expoziţiile oferite publicului francez şi român arată vitalitatea acestei comunităţi care a găsit libertatea de a-şi exprima credinţa şi tradiţia în comuniune cu ierarhia Bisericii Greco-Catolice din România. La evenimentele organizate cu acest prilej, pr. Cristian Crişan, rectorul actual al Misiunii, i-a invitat şi pe foştii rectori – Preasfinţiţii Mihai Frăţilă şi Claudiu Pop, precum şi pe pr. Gabriel Buboi, în prezent rector al Colegiului Pontifical Pio Romeno de la Roma. Prima parte a programului s-a desfăşurat sâmbătă, 4 iunie, la sediul Misiunii, pe strada Ribera, iar duminică, 5 iunie, comunitatea s-a reunit la biserica de pe strada Michel-Ange, pentru Sfânta Liturghie, în cadrul căreia 13 copii au primit Prima Sfântă Împărtăşanie. La frumoasa sărbătoare au fost prezenţi Excelenţa Sa Luca Niculescu, ambasadorul României în Franţa, domnul Oleg Ungureanu, din cadru aceleiaşi ambasade, şi Mons. Claude Bressolette, vicar emerit pentru Bisericile Orientale din Franţa. După terminarea Sfintei Liturghii, invitaţii au transmis mesaje de felicitare cu ocazia aniversării celor 70 de ani de la fondarea Misiunii. Preasfinţia Sa Claudiu a dat citire mesajului Preafericitului Părinte Cardinal Lucian, după care au fost prezentate mesajele din partea Ambasadei României şi din partea Arhiepiscopului de Paris.

În încheierea momentului sărbătoresc, toţi cei prezenţi au participat la o agapă organizată de către familiile copiilor care s-au împărtăşit pentru prima dată cu Trupul şi Sângele Domnului. (e-communio.ro)

Papa emerit Benedict al XVI-lea, 65 de ani de la consacrarea preoţească După trei ani de tăcere, Papa emerit Benedict al XVI-lea, cu ocazia celebrării a 65 de ani de la hirotonirea sa întru preoţie (29 iunie 1951), a luat cuvântul pentru a-i mulţumi succesorului său pentru bunătatea arătată. Cu acest prilej, aflându-se din nou în ►►

Via]a Cre}tin@ nr. 6/2016

21


Info Palatul Apostolic, pentru prima dată de la 28 februarie 2013, ultima zi a pontificatului său, Papa emerit i-a mulţumit public Papei Francisc.

În Sala Clementină a Palatului Apostolic, Papa Benedict al XVI-lea, în picioare, fără a avea un discurs scris, a vorbit timp de câteva minute, exprimându-şi afecţiunea faţă de Papa Francisc: „Bunătatea Sanctităţii Voastre, din prima zi a alegerilor, în fiecare moment al vieţii mele aici, m-a marcat profund şi îmi dă o stare interioară de bine. Mai mult decât în grădinile Vaticanului (...), mă simt protejat”. Slăbit, dar foarte zâmbitor, Papa emerit a oferit o meditaţie magistrală, reflectând dorinţa lui de a fi unit cu Hristos pentru „a ajuta la transsubstanţierea lumii, pentru a fi o lume nu de moarte, ci de viaţă, o lume în care dragostea a învins moartea. (...) Hristos a transformat în har şi binecuvântare crucea, suferinţa, tot răul din lume (...) şi sprijină lumea prin puterea iubirii Sale”. Ceremonia, desfăşurată marţi, 28 iunie a.c., s-a încheiat printr-o îmbrăţişare între cei doi Pontifi. Papa Francisc, în cuvântul său, a spus: „Sanctitate, continuaţi să slujiţi Biserica, nu încetaţi să contribuiţi cu forţă şi înţelepciune la creşterea ei; şi faceţi acest lucru din această mică mănăstire, Mater Ecclesiae, din Vatican, ce se revelează a fi, în acest mod, opusul unuia dintre acele colţuri uitate, în care cultura debarasării din zilele noastre tinde să izoleze persoanele atunci când, cu înaintarea anilor, ajung să-şi piardă din forţe”. Iar la final, i-a făcut o urare: „Sanctitate, vă doresc să simţiţi în continuare mâna Domnului cel milostiv care vă susţine, să continuaţi să trăiţi şi să mărturisiţi iubirea lui Dumnezeu şi, împreună cu Sfinţii Petru şi Pavel, să continuaţi să vă bucuraţi pe drumul ce conduce spre ţelul credinţei!”. (ro.radiovaticana.va)

Asociaţia Cercetaşii Munţilor, grupul „Iuliu Hossu”, a primit simbolul fraternităţii cercetăşeşti Joi, 19 mai a.c., membrii grupului „Iuliu Hossu” al Asociaţiei Cercetaşii Munţilor au avut bucuria de a găzdui în mijlocul lor simbolul fraternităţii cercetăşeşti. După parcurgerea unui traseu lung prin Europa, simbolul fraternităţii cercetăşeşti a ajuns şi la Cluj-Napoca. Acesta şi-a început drumul din Belgia,

22

Via]a Cre}tin@ nr. 6/2016

parcurgând diferite oraşe din Germania, Franţa, Ungaria, Spania şi România. Simbolul călătoreşte întotdeauna cu un cercetaş şi este adăpostit în casa unuia dintre ei, niciodată părăsind prezenţa cercetăşească. Simbolul este „la pachet” cu Cartea de Aur a cercetaşilor, carte care a adunat şi continuă să adune semnăturile, urările şi amintirile cercetaşilor din fiecare loc unde ea poposeşte. După ce acestea două îşi vor încheia turul prin toate asociaţiile de cercetaşi afiliate la Scouts d’Europe, vor fi depuse în muzeul cercetaşilor din Belgia. Alături de cercetaşii aparţinând Asociaţiei Cercetaşii Munţilor, au mai participat la acest eveniment şi membri ai Asociaţiei Cercetaşilor Creştini Români şi Cercetaşii Maghiari. Cu toţii ne-am reunit, legaţi de spiritul fraternităţii cercetăşeşti, pentru a celebra atât cercetăşia, cât şi pe Creatorul nostru. Pentru că avem motive nenumărate de a-I fi recunoscători Domnului, noi, cercetaşii, nu încetăm

să-I mulţumim pentru prezenţa Sa continuă din viaţa fiecăruia, pentru grija şi favoarea pe care El ni le oferă necontenit. Tocmai de aceea, întâlnirea, desfăşurată la Centrul caritativ-educativ „Iubire şi Adevăr” al Fundaţiei „Familia Sfântă”, a început cu un moment de Adoraţie Euharistică în capela Fundaţiei, după care am continuat comuniunea printr-un timp de socializare, împărtăşind amintiri şi cunoştinţe. La final, simbolul fraternităţii a părăsit Clujul, continuându-şi călătoria şi reunind, în mod simbolic, în jurul său, cercetaşi din lumea întreagă. (Diana Birtaş)

Prelaţii catolici britanici cer ca după Brexit să nu se uite de cei vulnerabili După ce Marea Britanie a votat retragerea din Uniunea Europeană, principalul lider catolic din această ţară a subliniat nevoia continuării colaborării cu comunitatea internaţională, dar şi a protejării persoanelor vulnerabile din societate. „Tradiţia Marii Britanii cere respectarea voinţei poporului, exprimată prin vot”, a spus Cardinalul Vincent Nichols, Arhiepiscop de Westminster. „Pornim pe un curs nou, care va fi exigent pentru toţi. Ne rugăm ca toţi să acţioneze cu respect şi în mod civilizat, în ciuda diferenţelor profunde de opinie. Ne rugăm ca în acest proces persoanele mai vulnerabile să fie sprijinite şi protejate, în special cei care sunt ţinte uşoare pentru angajatori fără scrupule şi pentru traficanţii de persoane umane”. (catholica.ro)


Libr@ria “Via]a Cre}tin@”

Via]a Cre}tin@

Piaţa Cipariu f.n., Telefon: 0735 848 889

Publicaţie lunară a Eparhiei Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Cluj-Gherla

Fondator: Pr. Vasile CHINDRIŞ Preşedinte: Preasfinţia Sa Florentin CRIHĂLMEANU Director: Pr. Daniel AVRAM Redactor: Alexandru PINTELEI Tehnoredactor: Valerian SUSAN Adresa revistei: Str. Moţilor nr. 26, cod 400001 Cluj-Napoca, jud. Cluj telefon: 0264-439018 int 111, 0729884889, 0729852875 e-mail: viata.crestina@gmail.com www.viata-crestina.ro

ORAR: luni-vineri: 9.00-15.00, sâmbătă: închis, duminică: 9.30-13.00

ISSN: 1223-4281 Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Manuscrisele şi documentele nepublicate, expediate pe adresa redacţiei din iniţiativa autorilor, nu se restituie.

Poşta redacţiei

.

Dragi cititori, prin intermediul acestei rubrici ne puteţi pune întrebări din orice domeniu teologic, urmând ca noi să vă răspundem în următoarele numere ale revistei. Întrebările, propunerile, criticile dumneavoastră le aşteptăm pe adresa: Revista “Viaţa Creştină”, Str. Moţilor nr. 26, cod 400001, Cluj-Napoca, jud. Cluj, sau prin e-mail: viata.crestina@gmail.com

ABONAMENTELE se pot efectua direct la sediul redacţiei (Str. Moţilor nr. 26), la Librăria „Viaţa Creştină” (Piaţa Cipariu, în incinta Catedralei greco-catolice în construcţie), prin virament bancar pe adresa: Episcopia Română Unită Cluj, Str. Moţilor nr. 26, 400001 Cluj-Napoca, judeţul Cluj, (CIF 4288365), în contul nr. RO93BACX0000003005881009, deschis la Banca Unicredit Ţiriac Cluj, cu menţiunea abonament „Viaţa Creştină”, sau prin mandat poştal pe adresa: Pintelei Alexandru, Episcopia Română Unită Cluj, Str. Moţilor nr. 26, 400001 Cluj-Napoca (doar pentru abonamentele individuale). Pentru orice sesizare privind abonamentele, vă rugăm să contactaţi redacţia: tel. 0264-439.018 int. 111 sau 0729.852.875, de luni până vineri, între orele 9.00-17.00, sau accesând site-ul www.viata-crestina.ro. Preţul unui abonament pe anul 2016 este de 24,00 lei (pentru străinătate - 45 euro). Via]a Cre}tin@ nr. 6/2016

23

Iunie 2016  

Numărul din Viața Creștină pe luna iunie 2016.