Issuu on Google+

SERIE NOUÃ ANUL XXVII NR. 7 (449) IULIE 2016 2,00 LEI

Fericiþi veþi fi când, din pricina Mea, vã vor ocãrî ºi vã vor prigoni ºi, minþind, vor zice tot cuvântul rãu împotriva voastrã MATEI 5,11


Din sumar: D in viaţa Eparhiei Hramul Mănăstirii „Sfânta Macrina”

pagina 5

AGRU Servul lui Dumnezeu, episcop Alexandru Rusu în mijlocul evenimentelor din anul 1956 pagina 6

Reuniunea Mariană Monseniorul Vladimir Ghika şi apostolatul laicilor

pagina 12

Creştinul azi Furtuna

pagina 14

Lecturi Guillaume de Menthière

N ECESARA

CONVERTIRE

pagina 17 2

Via]a Cre}tin@ nr. 7/2016


Reper de viaţă creştină

Fericiţi veţi fi când, din pricina Mea, vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră (Mt 5,11) Ca toate celelalte fericiri propuse de către Mântuitorul Hristos, şi aceasta, referitoare la fericirea izvorâtă din ocări şi prigoniri, este la fel de surprinzătoare şi destabilizantă. Pentru a-i înţelege sensul, este important să observăm o caracteristică foarte prezentă în cuvântările lui Isus consemnate în Evanghelii: realismul. Pe tot parcursul formării ucenicilor la şcoala iubirii lui Isus, aceştia au parte de atenţionări din partea Maestrului lor privitoare atât la misiunea de îndeplinit şi condiţiile ei, cât şi la ceea ce El avea să trăiască în ultima Sa călătorie la Ierusalim. „Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor!” (Mt 10,16) – este „încurajarea” pe care o primesc ucenicii în momentul în care Isus îi trimite în misiune. Vorbind despre moartea şi învierea Sa, „Isus a început să le spună ucenicilor că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere mult din partea bătrânilor, din partea conducătorilor preoţilor şi din partea cărturarilor, să fie omorât, iar a treia zi să învie” (Mt 16,21). Acest realism îşi are izvorul în adevăr, adică în însăşi fiinţa lui Isus, care ni se revelează ca fiind „calea, adevărul şi viaţa” (In 14,6). Regăsim acelaşi realism şi în fericirile pe care ni le propune Isus, pentru că, intrând în dinamica indicată de ele, vom ajunge inevitabil să fim ocărâţi şi prigoniţi. În mod fundamental, „un creştinism care nu deranjează are puţine şanse de a fi autentic” [F. Varillon, Joie de croire, joie de vivre, Ed. du Centurion, Paris 1981, p. 63], iar trăirea fericirilor ne conduce tocmai spre nucleul autentic al creştinismului. Trebuie, totuşi, să aprofundăm felul în care trăirea autentică a creştinului atrage inevitabil necazuri şi prigoană. Chiar nu se poate altfel? O precizare importantă: prigonirea, despre care vorbeşte Hristos, nu este nicidecum cea pe care unul sau altul o poate resimţi în urma faptelor sale reprobabile; nu este nici cea care survine dintr-o stare psihologică surescitată şi nici una închipuită de mintea cuiva, în încercarea de a-şi motiva anumite atitudini. Ea apare, de fapt, ca o consecinţă a trăirii în adevăr. Pe bună dreptate, teologul iezuit francez François Varillon scoate în evidenţă principala caracteristică a fericirilor: „În fond, chiar dacă în Evanghelia după Luca sunt patru fericiri, iar în cea după Matei sunt opt, nu este decât una: fericiţi cei care fac experienţa existenţei adevărate. A face această experienţă înseamnă, în acelaşi timp şi de nedespărţit, fericirea şi crucea, cele două împreună. Căci creştinismul este legătura strânsă dintre fericire şi cruce” [op.cit., p. 63]. Într-adevăr, experienţa existenţei adevărate înseamnă a trăi cu Hristos, după cuvântul şi după exemplul vieţii Sale. De aceea, Crucea este inevitabilă, cum inevitabilă este şi bucuria Învierii. Aceste două aspecte sunt mereu unite şi mereu

prezente în vieţile creştinilor autentici. Şi totuşi, din ce cauză apar ocara, prigoana şi cuvântul rău? Poetul francez Charles Baudelaire (1821-1867) spunea că „frumosul este întotdeauna ciudat (bizar)” [Curiosités esthetiqués, 1868]. Extinzând această expresie, se poate spune că însuşi adevărul este, de asemenea, ciudat. Din acest punct de vedere, se înţelege motivul respingerii adevărului, pentru că oamenii nu acceptă ceea ce este „ciudat”. Moda lumii, de-a lungul timpurilor, a respins în mod sistematic „ciudăţenia” adevărului, pentru că deranja. Cuvântul drept şi curajos al Sfântului Ioan Botezătorul a fost anihilat în vâltoarea banchetului la modă al lui Irod, pentru a nu mai deranja cu forţa sa conştiinţele anesteziate de otrava păcatului. Crucea Fiului lui Dumnezeu este şi ea semn al respingerii din partea oamenilor a adevărului iubirii lui Dumnezeu. Şirul exemplelor poate continua cu nenumăraţii martiri şi sfinţi creştini care, pentru că nu şi-au aranjat vieţile în rânduielile lumeşti la modă, au trebuit să îndure „batjocură şi biciuire, şi chiar lanţuri şi închisoare, au fost împroşcaţi cu pietre, au fost tăiaţi în două cu fierăstrăul, au fost ucişi cu sabia ...; săraci, persecutaţi, chinuiţi, ei, de care lumea nu era vrednică” (Evr 11,36-38). Niciodată, aşadar, trăirea în adevărul lui Hristos nu a fost la modă, „ciudăţenia” ei a fost respinsă de consensul păcătos al lumii. Dacă aşa stau, în realitate, lucrurile, sigur, pentru cei ce vor să le vadă în profunzimea lor, tendinţa foarte multor creştini este cea de a armoniza adevărul lui Hristos cu ne-adevărul lumii. Acelaşi teolog, François Varillon, spunea foarte categoric că „mii de oameni încearcă să cânte, în acelaşi timp, la două claviaturi: claviatura înţelepciunii lui Hristos şi claviatura înţelepciunii lumii. Aşa ceva nu se poate. Dacă alegeţi claviatura înţelepciunii lui Hristos veţi fi prigoniţi, pentru că nu-i lăsaţi pe oameni să se tot învârtă roată” [op.cit., p. 63]. Însuşi Mântuitorul Hristos ne spune clar că „nu putem sluji la doi stăpâni ... Nu putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Mt 6,24). Fericirea şi împlinirea ne vin întotdeauna din slujirea unicului Stăpân al vieţii noastre, Dumnezeu. Iar fericirea cerească, pe care-o promite Hristos celor ce suferă pentru El, nu înseamnă altceva decât fericirea de a iubi, adică cea care ne face să ieşim din egoismul propriu, din interesul şi grija doar pentru propria noastră persoană. Şi trebuie să recunoaştem că trăirea acestei fericiri implică sacrificiul, pentru că, în mod spontan, nu suntem preocupaţi decât de noi înşine. De aceea, accesul la fericirea iubirii trece inevitabil prin sacrificiul crucii. Pr. Daniel AVRAM Via]a Cre}tin@ nr. 7/2016

3


Sfântul Scaun

Ospitalitatea, virtute umană şi creştină Duminică, 17 iulie a.c., înainte de tradiţionala rugăciune Angelus, Sfântul Părinte Francisc a amintit, în faţa miilor de pelerini adunaţi în Piaţa San Pietro, de tragedia de la Nisa, exprimându-şi apropierea faţă de poporul francez şi condamnând terorismul. A evocat necesitatea de a se construi o lume nouă şi fraternă, practicând virtutea umană şi creştină a ospitalităţii, virtute care, însă, în zilele noastre, este tot mai neglijată.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua! În Evanghelia de astăzi [ritul roman - n.n.], evanghelistul Luca relatează despre Isus care, în timp ce este în drum spre Ierusalim, intră într-un sat şi este primit în casa a două surori: Marta şi Maria (cf. Luca 10,38-42). Ambele oferă primire Domnului, dar o fac în moduri diferite. Maria stă aşezată la picioarele lui Isus şi ascultă cuvântul Său (cf. v. 39), în timp ce Marta este complet cuprinsă de lucrurile care trebuie pregătite; iar la un moment dat, îi spune lui Isus: „Doamne, nu-ţi pasă că sora mea m-a lăsat singură să servesc? Spune-i să mă ajute!” (v. 40). Isus îi răspunde: „Marta, Marta, pentru multe te mai îngrijeşti şi te frămânţi, însă un lucru este necesar: Maria a ales partea cea bună, care nu-i va fi luată” (v. 41-42). În preocuparea sa şi dedicarea sa, Marta riscă să uite – şi aceasta este problema – lucrul cel mai important, adică prezenţa oaspetelui: în acest caz, Isus. Uită de prezenţa oaspetelui. Iar oaspetele nu trebuie pur şi simplu servit, hrănit, îngrijit în orice manieră. Mai ales trebuie ascultat. Amintiţi-vă bine de acest cuvânt: a asculta! Pentru că oaspetele trebuie primit ca persoană, cu istoria sa, cu inima sa bogată în sentimente şi în gânduri, aşa încât să se poată simţi cu adevărat în familie. Dar, dacă tu primeşti un oaspete în casa ta şi continui să-ţi faci treburile, îl aşezi acolo, mut el şi mut tu, este ca şi cum ar fi un oaspete de piatră. Oaspetele trebuie ascultat. Desigur, răspunsul pe care Isus îl dă Martei – când îi spune că este nevoie de un singur lucru – îşi află semnificaţia deplină cu referinţă la ascultarea cuvântului Său, acel cuvânt care luminează şi susţine tot ceea ce suntem şi ceea ce facem. Dacă noi, de exemplu, mergem să ne rugăm în faţa Răstignitului, şi vorbim, vorbim şi apoi plecăm, nu-L ascultăm pe Isus! Nu-L lăsăm pe El să vorbească inimii noastre! A asculta: acesta este cuvântul-cheie. Nu uitaţi! Şi nu trebuie să uităm că, în casa Martei şi a Mariei, Isus, înainte de a fi Domn şi Învăţător, este pelerin şi oaspete. Aşadar, răspunsul Său are această primă şi imediată

4

Via]a Cre}tin@ nr. 7/2016

semnificaţie: „Marta, Marta, de ce te preocupi aşa de mult pentru oaspete, ajungând să uiţi de prezenţa sa?”. Oaspetele de piatră! Pentru a-l primi, nu sunt necesare multe lucruri; mai mult, este necesar un singur lucru: a-l asculta. Iată cuvântul: a-l asculta, a-i demonstra o atitudine fraternă, în aşa fel încât să-şi dea seama că este în familie şi nu într-un loc provizoriu. Înţeleasă astfel, ospitalitatea, care este una dintre faptele de milostivire, apare într-adevăr ca o virtute umană şi creştină, o virtute care, în lumea de astăzi, riscă să fie neglijată. De fapt, se înmulţesc azilele şi căminele, dar în aceste locuri nu întotdeauna se practică o ospitalitate reală. Se dă viaţă la numeroase instituţii care se îngrijesc de diferite forme de boală, de singurătate, de marginalizare, dar se diminuează probabilitatea

pentru cel care este străin, marginalizat, exclus, să găsească pe cineva dispus să-l asculte, să-i asculte istoria dureroasă. Chiar şi în propria familie, printre propriile rude, se poate întâmpla să se găsească mai uşor servicii şi îngrijiri de diferite feluri, decât ascultare şi primire. Astăzi suntem aşa de cuprinşi de atâtea probleme – dintre care multe neimportante –, încât ne lipseşte capacitatea de ascultare. Suntem ocupaţi în permanenţă şi, astfel, nu avem timp pentru a asculta. Aş vrea să vă întreb şi fiecare să răspundă în inima sa: tu, soţule, ai timp pentru a o asculta pe soţia ta? Şi tu, soţie, ai timp pentru a-l asculta pe soţul tău? Voi, părinţi, aveţi timp, timp de „pierdut”, pentru a-i asculta pe copiii voştri? Sau pe bunicii voştri, pe bătrâni? – „Bătrânii spun mereu aceleaşi lucruri, sunt plictisitori...” – Dar au nevoie să fie ascultaţi! Cuvântul-cheie: a asculta. Vă cer să învăţaţi să ascultaţi şi să dedicaţi pentru aceasta mai mult timp. În capacitatea de ascultare este izvorul păcii. Fecioara Maria, Mama ascultării şi a slujirii grijulii, să ne înveţe să fim primitori şi ospitalieri faţă de fraţii noştri şi faţă de surorile noastre. (ro.radiovaticana.va)


Din viaţa Eparhiei

Hramul Mănăstirii „Sfânta Macrina” Surorile Ordinului Sfântului Vasile cel Mare (OSBM) – Provincia „Inima Neprihănită a Sfintei Fecioare Maria”, serbează anual, la 19 iulie, hramul Mănăstirii „Sfânta Macrina” din cartierul clujean Gheorgheni. În acest an, surorile OSBM, împreună cu

Maica Valentina, superioară provincială, au organizat sărbătoarea hramului duminică, 17 iulie, zi în care, în prezenţa a peste 300 de credincioşi, Sfânta Liturghie a fost celebrată în curtea mănăstirii de către Preasfinţia Sa Florentin, alături de care s-au aflat Mons. Mihai Todea, vicar general, pr. Marius Furtună, capelan OSBM, preoţi consilieri eparhiali şi zeci de preoţi invitaţi. Sărbătoarea a coincis cu vizita Preacuvioasei Maici Dia, superioara generală a Ordinului Bazilian, venită de la Roma. Au participat persoane consacrate şi din alte ordine călugăreşti, între care fraţi bazilieni şi fraţi iezuiţi, surori din Congregaţia Surorilor Maicii Domnului, împreună cu sr. Irina, superioară locală, membri ai Ordinului Terţiar Bazilian şi ai unor asociaţii din cadrul eparhiei, precum şi numeroşi tineri, cu toţii răspunzând invitaţiei surorilor de a se alătura bucuriei evenimentului. O notă aparte a celebrării a dat-o perioada specială pe care o parcurgem, a Anului Milostivirii în

Biserica Catolică, timp al înnoirii credinţei creştine în lumina milostivirii lui Dumnezeu. Programul serbării hramului a fost deschis printr-o procesiune prin care Episcopul, preoţii, persoanele consacrate şi credincioşii au ieşit din biserică prin Poarta Sfântă şi s-au îndreptat spre curtea mănăstirii. Aici, Sfânta Liturghie s-a celebrat

într-un foişor împodobit cu flori, răspunsurile liturgice fiind oferite de către surori. Mesajul sărbătorii, împărtăşit de Ierarh la momentul predicii, a oferit, mai întâi, modelul Sfintei Macrina, sora Sfântului Vasile cel Mare, a cărei spiritualitate inspiră programul de viaţă şi apostolat al surorilor baziliene, arătând că „Sfânta Macrina rămâne un reper pentru monahismul oriental”. A fost meditat, apoi, fragmentul evanghelic al duminicii – vindecarea slugii sutaşului (Mt 8,5-14) –, „care ne pune în faţă modelul unui păgân, al unui «necredincios», care se dovedeşte mai credincios decât toţi fiii lui Israel (...). Sutaşul roman este modelul credinţei, al altruismului şi al smereniei. În această smerenie milostivă el are încredere că acel cuvânt rostit de Isus va avea efectul dorit. Evanghelia de astăzi ne invită să avem încredere în cuvântul vindecător, în cuvântul lui Dumnezeu care are mereu aceeaşi putere. Isus Hristos este acelaşi şi ieri şi astăzi şi întotdeauna. De aceea, să avem încredere în acest cuvânt, să-l primim, să-l medităm şi să-l urmăm”.

După celebrarea Sfintei Liturghii, pr. capelan Marius Furtună a mulţumit Episcopului eparhial şi preoţilor pentru prezenţă, iar surorilor baziliene le-a urat sfinţenie prin trăirea unei vieţi consacrate autentice. Preasfinţia Sa Florentin, mulţumindu-i Preacuvioasei Maici Dia pentru prezenţa sa în mijlocul acestei comunităţi, i-a oferit un dar simbolic în semn de amintire. De asemenea, exprimându-şi preţuirea şi recunoştinţa pentru contribuţia surorilor OSBM la viaţa eparhiei, le-a dăruit, prin Maica Valentina, un tablou cu Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, cel care a proclamat Duminica Milostivirii Divine ca sărbătoare a Bisericii Catolice. Au urmat rugăciunile rânduite pentru obţinerea Indulgenţei jubiliare. Printr-o nouă procesiune, toţi cei prezenţi au ieşit din curte, înconjurând clădirea mănăstirii, după care au intrat prin Poarta Sfântă în biserică, unde Preasfinţia Sa Florentin a întâmpinat pe fiecare credincios cu un salut personal şi o binecuvântare. Întăriţi sufleteşte în credinţă, speranţă şi iubire, participanţii au rămas, în continuare, la agapa fraternă oferită de către surori. (Biroul de Presă) Via]a Cre}tin@ nr. 7/2016

5


AGRU

ASOCIAŢIA GENERALĂ A ROMÂNILOR UNIŢI, GRECO-CATOLICI AGRU

Documente

Servul lui Dumnezeu, episcop Alexandru Rusu în mijlocul evenimentelor din anul 1956 Continuând „tradiţia” acestei rubrici AGRU din ultimii doi ani, de a prezenta documente inedite, vom ilustra în acest număr personalitatea Servului lui Dumnezeu, episcop Alexandru Rusu prin intermediul ultimului său memoriu, redactat din domiciliul obligatoriu de la mănăstirea Cocoş (Tulcea). La două zile după trimiterea prin poştă a memoriului, adică la 10.12.1956, ministrul de Interne, Alexandru Drăghici, aproba „propunerea de arestare şi percheziţionare” a lui Alexandru Rusu pentru „activitate duşmănoasă şi criminală prevăzută de art. 327, alin III [instigare publică] şi 325, lit. B [difuzare de publicaţii interzise], cod penal al RPR”.[1] Ciorna manuscrisă autografă a memoriului – perfect lizibilă, deşi Preasfinţitul Rusu făcuse multe corecturi pe text – a fost găsită la percheziţia din 8.01.1957. Din textul ciornei aflăm care a fost activitatea celor trei episcopi greco-catolici supravieţuitori ai Sighetului, din momentul ieşirii lor din această închisoare şi până ce au fost definitiv despărţiţi în domicilii obligatorii diferite (la mănăstirile Căldăruşani, Ciorogârla, Cocoş). Memoriul episcopului Rusu aduce o lumină clarificatoare asupra celor trei evenimente, relativ puţin cunoscute, care s-au desfăşurat în paralel în anul 1956: 1. Mişcarea petiţionară greco-catolică din 1956, în cadrul căreia comunităţi de credincioşi de la oraşe şi de la sate au depus zeci de mii de semnături pe memorii adresate Ministerului Cultelor, în care cereau dreptul de a-şi practica cultul şi eliberarea episcopilor. Primul memoriu, semnat de locuitorii din Trip, Boineşti şi Târşolţ, comuna Bixad, a ajuns la Bucureşti între 15-20 aprilie 1956, adus de un grup de săteni. Următoarele memorii au fost adresate începând cu 20

iulie, ajungând la un număr maxim în august, ultimul memoriu, venit de la Cluj, fiind înregistrat la 20 septembrie 1956.[2] Episcopii au fost surprinşi să afle de această mişcare şi au considerat că ea confirmă afirmaţiile lor din memoriul pe care-l semnaseră la 23 aprilie 1956 la Curtea de Argeş.[3] 2. Acţiunea de „consolidare a unificării” lansată în Sinodul BOR din 28 iunie 1956 a fost concepută anterior în laboratoarele Ministerului Cultelor (ale Securităţii). Într-adevăr, există documente care susţin această afirmaţie.[4] Pe parcurs, văzând dimensiunea reacţiei greco-catolice, conducerea superioară a Securităţii a blocat imediat „acţiunea de consolidare a unificării”[5]. Planul respectiv prevedea, pe de-o parte, ca între 25 iulie - 25 septembrie să fie trimişi în regiunile preponderent greco-catolice toţi profesorii din institutele de teologie şi din şcolile de cantori, pentru a susţine „unificarea” din 1948. Pe de altă parte, urmau să fie adresate preoţilor în funcţie (ortodocşi sau „reveniţi” în 1948) chestionare în care ei să declare singuri cărui cult îi aparţin, ei şi credincioşii lor.[6] Aici au intervenit episcopii greco-catolici (aşa cum se vede în memoriul episcopului Rusu, dar şi în Memoriile lui Iuliu Hossu[7]), cerându-le preoţilor, prin mesageri, să se declare cu curaj ceea ce sunt şi cerând credincioşilor greco-catolici să-i încurajeze pe preoţii lor în acest sens. 3. Liturghia din 12 august 1956 ţinută la Cluj în piaţa din faţa bisericii Piariştilor. Episcopii nu au cerut şi nu au aflat decât mai târziu de această liturghie.[8] A urmat arestarea imediată a preoţilor şi a laicilor răspunzători pentru organizarea liturghiei. Episcopul Rusu a fost arestat în decembrie 1956. Securitatea a urmărit, în anchetele care au urmat arestărilor, să-i

Note: 1). Arhiva CNSAS, Dos. I 3012, f. 16-26. 2). Cf. Ovidiu Bozgan, „Mişcarea petiţionară greco-catolică din 1956”, în Lector univ. Ovidiu Bozgan (sub redacţia), Studii de Istoria Bisericii, accesibil online: http://ebooks.unibuc.ro/istorie/religie/miscarea%20petitionara%20greco2.htm. 3). Cf. scrisoarea autografă adresată de Preasfinţitul Rusu canonicului Dr. Ludovic Vida la 25.04.1956: „Părintele D. Pop trebuie să vă fi spus ceva despre mişcarea de la Trip, Boineşti, Târşolţ – credincioşi plecaţi la Bucureşti, cu sute de iscălituri, cerând dreptul de-a avea preoţi de-ai lor – rezultatul căreia nu-l cunosc încă. Asta încă poate ajuta mult în cauză.” (Arhiva CNSAS, Dos. P 13278, vol. 1, f. 264). 4). Arhiva CNSAS, Dos. I 3012, f. 139. 5). Vezi Raportul din 21.07.1956, semnat de ministrul de Interne, Alexandru Drăghici, adresat conducerii Partidului Muncitoresc Român – Arhiva CNSAS, Dos. I 195467, ff. 106-114, 121-143. 6). Arhiva CNSAS, Dos. I 195467, ff. 106-114, 121-143. 7). Iuliu Hossu, Credinţa noastră este viaţa noastră, Memoriile cardinalului Dr. Iuliu Hossu, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 2003, pp. 403, 433-434. 8). Ibidem, p. 450.

6

Via]a Cre}tin@ nr. 7/2016


AGRU implice pe episcopii greco-catolici, în special pe episcopul Rusu, atât în mişcarea petiţionară, cât şi în liturghia din 12 august 1956. Memoriul episcopului Rusu este important şi prin aceea că reflectă ceea ce au gândit efectiv şi felul în care au acţionat în realitate cei trei episcopi greco-catolici. În acest sens, în cererea sa manuscrisă din 18.11.1957, redactată din închisoarea Gherla în vederea revizuirii procesului său, Preasfinţitul Rusu a arătat următoarele: „1. În afară de foarte puţine excepţii, toate procesele verbale de interogatoriu ale Serviciului de anchetă [al Securităţii Cluj] cuprind nu numai stilizări şi încadrări arbitrare, proprii anchetatorilor, ci chiar întregiri tendenţioase, dictate de şeful Serviciului. 2. Am semnat şi eu – şi foarte probabil şi ceilalţi co-anchetaţi – numai sub presiuni morale şi, în ce mă priveşte, numai pentru că, dificultând [protestând faţă de] acest procedeu inadmisibil în faţa unui d. procuror, mi s-a spus că totul va putea fi reparat în faţa Instanţei.”[9] Această realitate ne impune să primim cu multă rezervă afirmaţiile care apar în procesele-verbale de interogatoriu redactate de către anchetatorii Securităţii de la Cluj, în anul 1956, dar şi, în general, afirmaţiile din orice anchetă penală. Calea Crucii pe care a urmat-o episcopul Alexandru Rusu după a doua sa arestare a trecut prin

închisorile Gherla (unde a intrat la 13.05.1957), Piteşti (intrare la 13.07.1958), Dej (intrare la 6.06.1960) şi Gherla, a doua oară (intrare la 18.01.1963), unde a şi murit, la 9.05.1963. Alături de ceilalţi episcopi Servi ai lui Dumnezeu, şi lui Alexandru Rusu i se potrivesc în mod fericit cuvintele apologetului creştin Minucius Felix: „Ce frumoasă viziune în faţa ochilor lui Dumnezeu este un creştin care luptă împotriva durerii, care se ridică liber în faţa regilor şi a principilor, fără a se înclina decât în faţa lui Dumnezeu, ştiind că numai Lui îi aparţine; care îl învinge triumfător pe magistratul care îl condamnă... Aceasta se întâmplă pentru că un soldat al lui Dumnezeu nu rămâne părăsit în suferinţele sale, nici nu este distrus de moarte. Un creştin ar putea părea poate nefericit, dar în realitate nu poate fi astfel. Nu înţelegeţi că nicio persoană nu s-ar expune fără motiv unor asemenea torturi, că fără ajutorul lui Dumnezeu nu ar putea suporta? Liniştiţi, modeşti, siguri de bunătatea Dumnezeului nostru, nutrim speranţa în fericirea viitoare, cu credinţa în maiestatea sa divină pe care o simţim neîncetat alături de noi... Noi vrem ca superstiţia să fie alungată, ca nedreptatea să fie răscumpărată şi ca adevărata religie să fie respectată” (din Octavius, cap. 37-38). Pr. Cristian LANGA Emanuel COSMOVICI

Memoriul manuscris adresat de Preasfinţitul Alexandru Rusu lui Gheorghiu-Dej înainte de a doua sa arestare (30.12.1956) În introducerea la memoriul său, episcopul Rusu arată că, după ce au fost separaţi cei trei episcopi, el a trimis de la mănăstirea Cocoş o scrisoare preşedintelui Consiliului de Miniştri prin care a cerut o cercetare a împrejurărilor în care a fost dus la această mănăstire, precum şi o audienţă. (Arhiva CNSAS, Dos. P 013278, vol. 1, f. 289-308; sublinierile aparţin originalului) Excelenţei sale, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Prim-Secretar al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român Bucureşti Excelenţa Voastră, Văzând că Excelenţa Sa Dl Prim-Ministru, nici după trei luni n-a ajuns să-mi poată acorda audienţa solicitată, mă simt îndemnat şi dator să caut a lămuri, prin această adresă, dată în forma ce singură îmi este aici posibilă[10], chiar în faţa

Excelenţei Voastre şi a întregului Comitet Central al Partidului Muncitoresc [Comunist] Român [în continuare P.M.R.], ceea ce doream să lămuresc în audienţa cerută Dlui Preşedinte al Consiliului de Miniştri. Excelenţa Voastră, Onorat Comitet Central al P.M.R., În Memoriul ce Vi s-a prezentat, cu data de 23 aprilie a.c. [1956], în chestia Bisericii noastre greco-catolice, cei trei Episcopi semnatari am căutat să precizăm, amănunţit şi documentat, atitudinea noastră în cauză.[11] Prezentându-l tuturor factorilor

9). Arhiva CNSAS, Dos. P 13278, vol. 9, f. 2; sublinierile apar în original. 10). Memoriul a fost transmis, probabil, în formă manuscrisă şi pe o hârtie uzuală. 11). La 23.04.1956, cei trei episcopi greco-catolici supravieţuitori ai închisorii Sighet: Iuliu Hossu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan, aflaţi în domiciliu obligatoriu la mănăstirea Curtea de Argeş, au semnat în comun un memoriu adresat autorităţilor. Separaţi definitiv la 13, respectiv 16 august 1956, ei n-au mai apucat să redacteze vreun alt memoriu comun. Via]a Cre}tin@ nr. 7/2016

7


AGRU Fotografii[*] ale Servului lui Dumnezeu, Alexandru Rusu în diversele etape ale Drumului Crucii parcurs de el

2.01.1950 În anchetă la DGSP[**] Bucureşti

1951 La penitenciarul Sighet

5.01.1957 – La intrarea în ancheta de la Securitatea Cluj. Ultimele fotografii în viaţă.

Fotografiile provin din următoarele dosare: 1950 - (ACNSAS, Dos. P 13277, vol 1, f. 1 v); 1951 - (ACNSAS, Dos. P 13278, vol. 15, f. 88 v); 1957 - (ACNSAS, Dos. P 13277, vol. 2, f. 28). **) DGSP = Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului. *)

în drept ai Puterii de Stat, ceream în acel Memoriu ca – după scoaterea noastră, a Episcopilor, din izolarea completă a celor 75 de luni (29.X.948 2.II.1955)[12] şi după punerea în deplină libertate a celor mai mulţi dintre preoţii greco-catolici care au împărtăşit soarta Episcopilor[13] – să se repare şi greşeala de temelie săvârşită prin Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948. Iar ca prim pas (pe urma căruia s-ar fi putut stabili, autentic şi fără greutate, numărul credincioşilor noştri), ceream o declaraţie oficială [din partea autorităţilor], că toţi care sunt şi vor să fie greco-catolici au deplină libertate să o declare, fără orice urmare, şi că sunt în drept să-şi deprindă acest cult în toată libertatea, aşa cum o prevede şi o garantează art. 84 al Constituţiei R.P.R. Acest Memoriu al nostru a rămas până acum fără răspuns, dar nu şi fără urmări. A. Memoriul şi Biserica ortodoxă Fiind încă la Curtea de Argeş, aflasem anume – din Buletinul Oficial al Patriarhiei, dar şi din informaţiile ce primisem acolo – că Ierarhia Bisericii ortodoxe pregăteşte o mare acţiune de consolidare a aşa-zisei „unificări bisericeşti” din 1948. Acţiunea începuse printr-o seamă de chestionare lansate de Eparhiile ortodoxe interesate, în luna iunie a.c. [1956], prin care urmau să fie combătute documentar afirmaţiile Memoriului nostru, că adică credincioşii greco-catolici au continuat să rămână, cu

toată aparenţa contrară, aproape în totalitatea lor, fideli Bisericii căreia i-au aparţinut înainte. Mai aflasem apoi că, pentru lunile vacanţei de vară (iulie-septembrie), se organizaseră – cu utilizarea profesorilor preoţi ai tuturor şcolilor ortodoxe (Institute de grad universitar, Seminarii şi Şcoli de cântăreţi bisericeşti) – echipe de propagandă menite a coborî pe teren, în scopul de a ajuta şi promova, cu precădere în pătura intelectuală, mai deschis refractară, „consolidarea” plănuită. B. Acţiunea ortodoxă şi atitudinea noastră În faţa acestor mişcări şi pregătiri ale cultului ortodox, este evident că noi, Episcopii greco-catolici, autorii şi susţinătorii Memoriului pomenit, nu puteam rămâne impasibili. Ar fi fost, din partea noastră, o gravă întrelăsare şi chiar o dezertare de la o datorie elementară să nu căutăm a preveni pe credincioşii greco-catolici că a onora, în această chestiune, punctul de vedere al oficialităţii ortodoxe şi a-i înlesni în orice chip planurile de „consolidare” ar fi o dezminţire a însuşi temeiului Memoriului Episcopilor şi – după ce acum nu era vorba de o acţiune a Puterii de Stat[14] – chiar o lepădare, benevol consimţită, de Biserica greco-catolică. În plus, a trebuit să li se arate că atitudinea în cauză angajează formal cele mai intime resorturi ale conştiinţei lor individuale şi că comandamentele acesteia nu-i iertat să fie nesocotite.

12). 29.X.948 este data arestării episcopilor greco-catolici. Episcopul Rusu menţionează apoi data de 2.II.1955, deoarece din acea zi episcopii n-au mai fost izolaţi şi deplasaţi doar cu ochelari opaci. Astfel, după ieşirea de la Sighet (4.01.1955), fuseseră duşi pentru „refacere”, timp de o lună, într-o casă conspirativă a Securităţii, de unde au fost apoi mutaţi, la 2.02.1955, la actualul Spital Floreasca. 13). Este vorba de cei 20 de canonici arestaţi în aceeaşi zi cu episcopii şi încarceraţi alături de ei la închisoarea Sighet. Ei au fost „eliberaţi” cu câteva luni mai târziu decât episcopii, în 1955, după ce au trecut mai întâi prin anchete ale Securităţii. Cei mai mulţi au fost trimişi în noi domicilii obligatorii. 14). Aşa cum fusese cazul în organizarea şi desfăşurarea asaltului care a dus la „lichidarea” Bisericii Greco-Catolice, asalt care a avut loc timp de 2 luni, în intervalul 27.10. - 1.12.1948.

8

Via]a Cre}tin@ nr. 7/2016


AGRU Lucrul acesta a fost înţeles de obştea credincioşilor greco-catolici şi marea ei majoritate ajunsese – chiar fără a se fi produs încă Declaraţia guvernamentală cerută în Memoriu[15] – să aibă curajul de a se mărturisi pe faţă greco-catolică şi de a cere preoţilor deservenţi [ortodocşi] şi îndeosebi „foştilor” preoţi greco-catolici rămaşi în funcţiune [ca ortodocşi], ca la „chestionarele” lansate prin protopopiate să-i declare [pe credincioşi] în conformitate cu realitatea, adică greco-catolici. Aceeaşi a fost, pe cât putusem afla, şi atitudinea preoţilor aşa-zişi „reveniţi” [la ortodoxie], care – socotind (cum socoteam evident şi noi, Episcopii) că Puterea de Stat nu se mai amestecă în chestiunile religioase – se găseau pe punctul de a-şi declina [de a-şi arăta] pe faţă apartenenţa religioasă şi de-a cere să poată continua a-şi păstori credincioşii potrivit rânduielilor [greco-catolice] dinaintea „unificării ” forţate. Curentul acesta, menit a produce – pe urma mişcării pornite de însuşi cultul ortodox – o dovadă hotărâtoare (care nu s-ar mai fi putut neglija şi nesocoti) a existenţei masive a cultului greco-catolic, s-a manifestat de la început, pe întreagă linia, cu atâta putere, încât a determinat pe iniţiatorii mişcării de „consolidare” să contramandeze continuarea acţiunii. Echipele de propagandă (care ajunseseră pe teren) au fost urgent revocate, iar cele care trebuiau să le urmeze n-au mai plecat de-acasă. C. O scrisoare particulară a subsemnatului şi urmarea ei Pentru a atenua eşecul vădit al acţiunii de „consolidare” şi pentru a-şi salva astfel prestigiul, oficialitatea ortodoxiei a recurs în continuare la măsura de a cere preoţilor zişi reveniţi – acum chiar prin Episcopii eparhioţi – o seamă de declaraţii individuale menite a înlocui rezultatul urmărit prin „chestionare” şi echipele de propagandă contramandate. Evident însă că aceste declaraţii, luate sub ameninţarea pierderii slujbei şi a pâinii, nu puteau avea nicio valoare şi nicio putere doveditoare. Lucrul acesta mi-am permis să-l arăt într-o scrisoare particulară trimisă Episcopului ortodox Valerian [Zaharia] al Oradiei, care înţelesesem că avea să prezideze la Baia Mare, reşedinţa fostei mele Eparhii, acţiunea în chestiune. Această scrisoare a mea a ajuns la Ministerul Cultelor, care – fiind informat, evident, şi despre cele întâmplate în legătură cu acţiunea de „consolidare” – a trimis la [mănăstirea] Ciorogârla pe Dl Director Rodeanu. Acesta a venit cu

însărcinarea să ne comunice că acţiunea ortodoxiei nu mai continuă şi că Dl Ministru al Cultelor aşteaptă să înceteze, în consecinţă, şi din partea noastră, a Episcopilor greco-catolici, orice mişcare de răspuns la numita acţiune. Rău a făcut ortodoxia – ne spunea, în esenţă, Dl Rodeanu – că a pornit această mişcare. Ea este o „agitaţie confesională inadmisibilă”. De aceea a şi trebuit să fie contramandată. Dar, dacă a greşit Biserica ortodoxă, nu trebuia să greşească, spunea D-sa, şi Episcopii greco-catolici, răspunzând cu mişcarea de apărare schiţată mai sus. D. Răspunsul din partea Episcopilor şi urmarea lui Din partea noastră, s-a dat Dlui Director Rodeanu – evident, cu rugarea de a fi transmis Dlui Ministru – răspunsul că noi, Episcopii greco-catolici, n-am făcut în chestiune decât ceea ce ne impunea datoria, o datorie elementară, care angaja întreaga noastră acţiune de a redobândi pe seama credincioşilor noştri – pe căi absolut legale şi numai pe acestea – dreptul de a-şi putea exercita cultul în toată libertatea, garantată constituţional tuturor cetăţenilor R.P.R. Noi, care nu aveam posibilitatea de a coborî pe teren, fără a ne expune să fim, eventual, din nou arestaţi, n-am greşit în ceea ce am făcut cu nimic şi nu putem decât regreta că a fost oprită acţiunea ortodoxiei, prin care s-ar fi făcut, cu un ceas mai curând, dovada că Memoriul nostru este deplin întemeiat şi că cererile cuprinse în el sunt perfect juste şi îndreptăţite. Răspunsul acesta a nemulţumit, se vede, pe Dl Ministru al Cultelor, care n-a socotit a fi suficient controlul supărător ce începuse a-l exercita (probabil în scop de intimidare) asupra persoanelor care ne vizitau la Ciorogârla şi a purces – iarăşi, nu fără amestecul repetat al Patriarhiei (necesar şi pentru a putea fi internaţi în alte mănăstiri) – la dispersarea Colectivului nostru.[16] [Episcopul Rusu continuă prin a arăta dificultăţile pe care le întâmpină în izolarea de la mănăstirea Cocoş.] Subsemnatul, împlinind de curând 72 de ani de viaţă şi având boli organice, cunoscute celor două spitale din Bucureşti („I. C. Frimu” şi „Colţea”), unde am fost internat anul trecut [1955], mă găsesc în imposibilitatea de a avea aici tratamentul medical şi medicamentele necesare. Aceasta mai ales şi pentru că, la 1 septembrie a.c. [1956], mi s-a impus, în plus, şi domiciliu obligatoriu, pe nu mai puţin decât 5 ani, pe care Securitatea din Tulcea îl

15). O asemenea „declaraţie” nu avea să fie dată niciodată de către guvernul comunist. 16). Episcopul Rusu nu putea şti care era efectiv autoritatea care a comandat trimiterea celor trei episcopi greco-catolici în domicilii obligatorii la diversele mănăstiri ortodoxe. Decizia aparţinea Securităţii, iar Patriarhia primea misiunea de a le asigura „întreţinerea”. Via]a Cre}tin@ nr. 7/2016

9


AGRU interpretează (contrar părerii Miliţei, care mi-a luat declaraţia în cauză) că nu am voie să mă deplasez din mănăstire nici până în comuna Niculiţel, pe al cărui teritoriu se află [mănăstirea]. [...] S-au luat şi măsuri de intimidare a credincioşilor noştri, în special printr-o seamă de noi arestări; se pare că s-a ajuns la o adevărată recrudescenţă a prigoanei [împotriva] Bisericii noastre din partea Puterii de Stat. [...] G. Măsurile de luat în chestiune Memoriul nostru din primăvară[17] a arătat încă de atunci calea ce putea şi, cred, trebuia să fie urmată. [...] 1. Cei trei Episcopi greco-catolici încă în viaţă să fie scoşi, cât mai curând, din internarea nedreaptă în care se află şi să fie puşi în deplină libertate cetăţenească. Mă gândesc în chip deosebit la situaţia proprie, ajunsă prin domiciliul obligatoriu – care rog stăruitor să mi se ridice imediat – aproape de cea a unei adevărate întemniţări. 2. Anulându-se dispoziţia şicanatoare (şi evident păgubitoare) a dispersării efectuate[18], să se admită acestor Episcopi refacerea Colectivului gospodăresc de mai înainte. Aceasta însă, din motive uşor de înţeles, în afară de orice aşezământ ortodox, deci nu la mănăstirea Ciorogârla şi nici chiar la Curtea de Argeş, tot o aşezare patriarhală. Am putea fi plasaţi bunăoară – fireşte numai până când ne-am putea reocupa funcţiunile episcopeşti, interzise prin Decretul nedrept care ne-a desfiinţat Eparhiile – în edificiul fostei Nunţiaturi Apostolice, ori în alt edificiu, potrivit şi având aranjamentul necesar, din cuprinsul capitalei, ori aproape de ea. 3. Găsindu-ne toţi trei Episcopii în capitală, am putea fi oricând la îndemâna factorilor cu cădere, pentru a căuta – evident, nu fără contactul inomis[19] necesar cu Sfântul Scaun al Romei – soluţia problemei întregului Cult catolic din Ţară. Este de la sine înţeles că – dată fiind unitatea Cultului catolic de diverse rituri – această problemă nu poate fi soluţionată decât deodată cu cea a Bisericii

noastre greco-catolice şi, cred, chiar numai în funcţie de soluţionarea acesteia. 4. Considerând că aranjamentul definitiv ar putea reclama un timp mai îndelungat, întârziind abrogarea Decretului Nr. 358 din 1948, să se producă fără altă amânare Declaraţia oficială des pomenită mai sus, că adică prevederile referitoare ale Constituţiei şi ale Legii Cultelor se referă şi la cetăţenii care se socotesc şi vor să fie socotiţi greco-catolici, asigurându-li-se deplina libertate de a se putea manifesta, fără orice risc, ca atare. 5. Ca o urmare a unei atari Declaraţii, să fie puse imediat în libertate toate persoanele arestate în legătură cu atitudinea ce au avut faţă de acţiunea ortodoxă de „consolidare”. De asemenea, să se facă formele de amnistiere a tuturor persoanelor condamnate pentru, sau în legătură cu credinţa lor religioasă catolică. Iar drept corolar, îmi permit să mai adaug că, putând sta, R.P.R., în consecinţă, în faţa O.N.U., fără balastul lipsei de aranjament al Cultului catolic din Ţară, va putea invoca acolo un argument în plus în favorul situaţiei sale puse de acord cu principiile de libertate şi cu întreaga Chartă a acestei organizaţii. Excelenţa Voastră, Închei cu convingerea că, prezentându-Vă aceste lămuriri şi sugestii, am făcut un lucru folositor Ţării, şi cu nădejdea sigură că, fiind ele primite cu înţelegere şi bunăvoinţă, nu vor avea soarta des-pomenitului nostru Memoriu, rămas atâta timp fără răspuns, dar cu o urmare atât de supărătoare. În această convingere şi cu această nădejde, Vă rog să primiţi, Excelenţa Voastră, Dle Prim-Secretar şi întregul Comitet Central al P.M.R. asigurarea întregii mele consideraţii. Mănăstirea Cocoş, la 8 decembrie ’956. Episcopul greco-catolic al Maramureşului, Ales şi confirmat de Sfântul Scaun Mitropolit al Provinciei bisericeşti de Alba Iulia şi Făgăraş[20]

17). Memoriul mai sus-menţionat al celor trei episcopi supravieţuitori, redactat la mănăstirea Curtea de Argeş, la 23.04.1956. 18). Preasfinţitul Iuliu Hossu fusese dus în domiciliu obligatoriu la mănăstirea Căldăruşani, Preasfinţitul Ioan Bălan, în domiciliu obligatoriu la mănăstirea Ciorogârla, iar Preasfinţitul Alexandru Rusu, în domiciliu obligatoriu la mănăstirea Cocoş (Tulcea). 19). Cu sensul de „nelipsit”, „obligatoriu”. 20). În Sinodul electoral ţinut la Blaj, în 15-16.03.1948, 41 de voturi din cele 61 exprimate fuseseră date în favoarea Preasfinţitului Alexandru Rusu. În audienţa din 22.06.1946, Sfântul Părinte a decis să aprobe recomandarea Congregaţiei Bisericii Orientale şi a Congregaţiei Afacerilor Ecleziastice Extraordinare ca Preasfinţitul Alexandru Rusu să fie numit Mitropolit de Alba Iulia şi Făgăraş, după ce însă guvernul român îşi va fi dat acordul. La 2.10.1946, Nunţiul Andrea Cassulo a primit răspunsul negativ de la MAE al României. Semnându-şi memoriul ca Mitropolit „ales şi confirmat de Sfântul Scaun” (ceea ce era adevărat, deşi procedura de numire nu fusese finalizată din cauza opoziţiei guvernului român), Preasfinţitul Alexandru Rusu a vrut, probabil, să dea o mai mare greutate afirmaţiilor sale.

10

Via]a Cre}tin@ nr. 7/2016


Martiri şi mărturisitori

Alegerile Episcopului Vasile Aftenie La 14 iulie 1899 se năştea Episcopul Vasile Aftenie. Dacă privim mai îndeaproape istoria lui, vom înţelege că harul martiriului, de cele mai multe ori, se pregăteşte o viaţă întreagă. Căile Providenţei, aparent obscure, capătă claritate când sunt citite retroactiv. Măreţia supunerii Sfintei Fecioare la Cuvântul lui Dumnezeu, la Bunavestire, devine înţeleasă pentru oameni abia

M-am obişnuit cu slujba pe care o deţin. Mai mult am început să pătrund materia încredinţată mie la Academia Teologică şi am îndrăgit-o”. Urmează o enumerare detaliată a situaţiei materiale grele din familia sa: părinţii bătrâni şi neputincioşi şi copiii fratelui său decedat recent, în total 11 persoane care depindeau financiar de el. Şi totuşi, el renunţă la cariera universitară pe care o începuse, deşi îi aducea satisfacţii intelectuale şi sufleteşti, pentru un post administrativ în Capitală, plătit de două ori mai puţin, în condiţiile în care trebuia să se împrumute până şi pentru banii de drum până acolo. „M-am căsătorit sufleteşte cu Biserica şi pentru ea am să muncesc, cum pot, până la sfârşitul vieţii”, afirma viitorul episcop, în aceeaşi scrisoare.

după moartea şi învierea lui Isus. Tot astfel, în parcursul personal al Episcopului Aftenie, o succesiune de „da”-uri oferite Domnului pregătesc acel moment final în care el refuză compromisul, aderând la voinţa divină cu preţul vieţii.

Desigur, Vasile Aftenie nu avea cum să anticipeze ce se va întâmpla, la Bucureşti, 16 ani mai târziu: persecuţia, închisoarea, moartea. Dar, convingerea profundă că viaţa lui aparţinea lui Dumnezeu era deja formată. Şi acest „da”, repetat de nenumărate ori după aceea, i-a dat tăria de a nu se lepăda de credinţă în ceasul încercării. Cu siguranţă, avem adesea tendinţa de a-i considera pe sfinţi supraoameni; să punem opţiunile lor eroice pe seama unor capacităţi pe

Dacă nu ar fi ajuns la Bucureşti, mai întâi ca protopop, apoi ca episcop auxiliar, poate că Vasile Aftenie nu ar fi sfârşit în închisoare. Rămânând dascăl blăjean, poate ar fi supravieţuit, chiar dacă ar fi fost aruncat în închisoare, nefiind în ierarhia Bisericii şi vizat atât de mult de către autorităţi. Sau, poate, ar fi slujit clandestin, în catacombe, ca atâţia alţi preoţi greco-catolici care au reuşit să păstreze credinţa vie în sufletele multora. Sunt doar speculaţii, dar, cert este că o alegere o atrage pe alta, iar drumul bucureştean avea să ducă, în cele din urmă, la martiriu. Fiind întrebat de către vicarul general Iacob Popa cu privire la eventuala numire ca protopop la Bucureşti, cu 11 zile înainte de numirea oficială, la 3 iulie 1934, Vasile Aftenie îi răspundea, într-o scrisoare: „Nu m-am gândit nicicând la acest post bisericesc [...] avându-mi eu situaţia mea în Biserică de nouă ani.

care ei le-au avut, iar noi nu le avem; să proiectăm asupra trecutului Bisericii aureola idealizării, în timp ce deplângem că, acum, lucrurile nu se mai fac ca în acele timpuri. Dar şi alegerile noastre din prezent şi fidelitatea faţă de Dumnezeu în lucrurile mici – chiar dacă nu ne vor conduce la martiriu, ca pe Vasile Aftenie – au un sens în drumul nostru spiritual. (episcopiabucuresti.ro) Via]a Cre}tin@ nr. 7/2016

11


Reuniunea Mariană

Monseniorul Vladimir Ghika şi apostolatul laicilor

Prinţul Vladimir Ghika (1873-1954), cel pe care Papa Pius al XI-lea îl numea atât de sugestiv: „marele vagabond apostolic al secolului al XX-lea”[1], s-a născut la Constantinopol, într-o familie ce a dat Moldovei şi Valahiei zece domnitori. Deosebit de înzestrat din punct de vedere intelectual, a făcut studii de literatură, drept, medicină şi istorie. Cel ce afirma că a devenit catolic pentru a fi un ortodox mai bun, a ajuns un îndrăgostit de Isus Hristos, ducându-şi viaţa însufleţit de zel pentru credinţă şi devotament fără limite pentru toţi şi pentru cele două patrii ale inimii sale: România, ca ţară de origine, şi Franţa, ca ţară de adopţie. Mereu alături de cei bolnavi şi săraci, ca slujitor consacrat al lui Dumnezeu, primeşte investitura în Biserica Catolică, cu permisiune de oficiere în ambele rituri (roman şi răsăritean), şi duce o activitate caritativ-creştină fără precedent în epocă, influenţând spiritualitatea franceză şi europeană. A fost un precursor şi profet al Conciliului Vatican II, prin spiritul său evanghelic şi ecumenic, călăuzire spirituală, diplomaţie în multe situaţii dificile, capacitatea de a-i consola pe cei disperaţi şi de a zdruncina inimile împietrite ale unor mari păcătoşi, pentru care era dispus să facă lungi şi obositoare călătorii spre a-i întâlni şi a-i ajuta să se convertească, fie şi pe patul morţii. Moartea sa, în abandonul închisorii comuniste de la Jilava, la 16 mai 1954, a fost încununarea glorioasă, cu cunună de spini şi sânge, a uceniciei alături de Isus Hristos şi un triumf al puterii eliberatoare, dătătoare de curaj a unirii intime cu Cel Răstignit şi Înviat. Viaţa sa de preot şi martir şi-a găsit împlinirea deplină odată cu beatificarea sa, la Bucureşti, la 31 august 2013. Tipul său de sfinţenie şi învăţăturile sale spirituale l-au călăuzit spre o viziune de apostolat de o stringentă actualitate şi necesară perspectivă pentru omul zilelor noastre şi pentru vremurile în care trăim. Vom expune, mai jos, liniile de forţă ale spiritualităţii Monseniorului Ghika: 1. Lumea lui Dumnezeu este o realitate primordială. Pentru Monseniorul Ghika, totul pornea de la Dumnezeu, pentru a se întoarce tot la El. Lumea lui Dumnezeu era realitatea primordială, căreia îi

12

Via]a Cre}tin@ nr. 7/2016

aparţinea cu totul[2]. Isus, Maria, îngerii şi sfinţii erau reali şi familiari în viaţa lui, descoperindu-le influenţa în diferite momente ale vieţii sale. Erau foarte apropiaţi inimii sale: Sfânta Fecioară Maria, Sfântul Iosif, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul arhanghel Mihail, îngerul păzitor, sfinţii apostoli, cu precădere Sfântul apostol şi evanghelist Ioan. Spiritualitatea sa se hrănea din Tradiţia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, iar maeştrii săi spirituali au fost, printre alţii: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Francisc de Assisi, Sfânta Ioana d’Arc, Sfântul Toma de Aquino, Sfântul Ioan al Crucii, Sfântul Vicenţiu de Paul, Sfânta Tereza de Lisieux[3]. 2. Prezenţa lui Dumnezeu este o realitate evidentă în lume. Recunoştea prezenţa lui Dumnezeu în toate evenimentele ce vin peste oameni şi peste naţiuni, convins fiind de rolul fiecărui individ şi fiecărui popor în planul Providenţei Divine. Mai cu seamă recunoştea prezenţa Sa în Sfânta Liturghie, în Preasfântul Sacrament, în cei ce se unesc în numele Lui, în conversaţiile dintre oameni, în aproapele nostru. Fascinat de prezenţa reală a lui Hristos în Euharistie, ajunsese să perceapă prezenţa Sfintei Treimi în om şi a omului în sânul Ei[4]. 3. Legătura dintre om şi Dumnezeu se construieşte şi se menţine prin rugăciune neîncetată. Printr-o acţiune progresivă a Spiritului Sfânt, Vladimir Ghika a fost călăuzit spre trepte înalte de viaţă spirituală contemplativă, ajungând să aibă o orientare voluntară continuă spre Domnul şi Dumnezeul său. Conştient că viaţa veşnică începe aici, pe pământ, iar realitatea cotidiană conţine, în miezul său, eternitatea fericită, începea ziua prin a oferi Domnului toate gândurile, cuvintele şi acţiunile zilei, ce dobândeau astfel o perspectivă supranaturală unificatoare. Semnificaţia lor se desăvârşea la finalul zilei, în ora de adoraţie a Preasfântului Sacrament. Noaptea de joi spre vineri era rezervată adoraţiei nocturne a lui Isus Euharisticul[5]. 4). Dumnezeu ne iubeşte cu o iubire infinită, neîncetată, eternă. Invadat de iubirea mistuitoare a lui Dumnezeu, era conştient că tot ceea ce cere El oamenilor este acceptarea acestei iubiri şi, asemeni „fiat”-ului Mariei, abandon în mâinile Sale iubitoare.


Reuniunea Mariană 5). Viaţa creştină înseamnă a împărtăşi şi celorlalţi, neîncetat, iubirea lui Dumnezeu. Avea un har extraordinar de a intui interiorul sufletelor celor cu care venea în contact, arzând de nerăbdare să le determine să-L iubească pe Dumnezeu, dar avea răbdarea şi blândeţea necesare de a aştepta momentul cel mai potrivit pentru adeziunea liberă a sufletului la Dumnezeu. Suferinţele sale, cauzate de percepţia adâncă a răului şi păcatelor din lume, erau foarte mari şi le oferea Mântuitorului în Liturghie, pentru mântuirea lumii, sporind astfel zelul său pentru convertirea marilor păcătoşi. Dumnezeu l-a înzestrat cu darul lacrimilor care au prilejuit, în mod tainic, convertirea a numeroase suflete. Era extraordinar de elastic în ceea ce priveşte reglementările vieţii spirituale, reacţionând împotriva reţetelor uniformizatoare de avans spiritual pentru trăirea virtuţilor creştine. Linia sa ieşea din capcana moralismului legat de respectarea poruncilor, pentru a deveni un elan interior de iubire către Dumnezeu, într-o viaţă trăită sub semnul libertăţii. Asemeni Sfintei Tereza a Pruncului Isus, călăuzitoarea sa, pentru Monseniorul Ghika sfinţenia însemna conştientizarea nimicniciei umane ce se înfăţişează cu sinceritate şi acceptă să fie iubită nebuneşte de Dumnezeu. 6). Dumnezeu ocupă primul loc în inima omului şi străduinţa umană este de a căuta neîncetat modalitatea prin care Dumnezeu vrea să-l folosească. Vladimir Ghika a luptat toată viaţa împotriva creştinilor călduţi, lâncezi, cu inima împărţită între Dumnezeu şi lume. Convingerea sa nestrămutată era că singura ambiţie justă în viaţă este aceea de a tinde spre sfinţenie, care este accesibilă tuturor. Pentru aceasta nu e nevoie de vocaţii extraordinare, doar de disponibilitatea de a iubi şi de a te lăsa conformat mereu de Dumnezeu, care descoperă fiecăruia, treptat, felul propriu de a-I aduce slujire. 7). Liturghia aproapelui. Monseniorul Ghika vedea în toate întâlnirile şi situaţiile de viaţă o Liturghie ce prelungea, dilata Liturghia de dimineaţă[6], cu care-şi începea ziua, pe tot parcursul evenimentelor, situaţiilor şi trăirilor de peste zi, înglobându-le. Recomanda Liturghia şi împărtăşania zilnică, pentru ca viaţa, cu toate amănuntele ei, să poată deveni o Liturghie neîntreruptă, prin care fiecare credincios să-şi împlinească menirea creştină. 8). Mijloacele de realizare a vieţii de unire cu Dumnezeu. El insista asupra importanţei majore a Sfintelor Sacramente ca instrumente perfecte prin care se exercită acţiunea sfinţitoare a lui Hristos. Atrăgea atenţia asupra erorilor grave care acordau importanţă rugăciunii private, ritualului, meritelor, ca mijloace ale mântuirii, în dauna Sfintelor Sacramente. Călăuzirea sa spirituală se realiza doar în cursul spovezii, convins fiind că, fără spovadă şi împărtăşanie, toate eforturile interioare ale omului de a se schimba nu sunt durabile în timp. De asemenea, milita pentru viziunea de sacrament sfinţitor a căsătoriei, în care soţii se sfinţesc unul prin celălalt toată viaţa.

9). Calea regală a Crucii. Monseniorul Ghika era conştient că esenţa vieţii creştine era lepădarea de sine şi acceptarea totală a condiţiilor de viaţă oferite de Dumnezeu. Primise de la Dumnezeu darul de a detecta formele subtile prin care orgoliul îl îndeamnă pe om la acţiune conform voinţei şi judecăţii proprii şi reuşea să scoată toate acestea la iveală din adâncul sufletelor celorlalţi, pentru a fi conştientizate şi regretate. El vedea în suferinţă o chemare a lui Dumnezeu de a fi primit în vieţile oamenilor şi, deci, o comoară de binecuvântări, dacă este oferită Lui ca ispăşire pentru păcatele proprii şi pentru mântuirea lumii. Din experienţa anterioară preoţiei, Monseniorul Ghika a conştientizat capacitatea laicilor de a pătrunde în medii mai puţin favorabile prezenţei preoţeşti şi, deci, necesitatea lor de a se implica într-un apostolat eficient. Pentru aceasta este nevoie de laici a căror viaţă spirituală să se dezvolte pe două direcţii convergente: practicarea credinţei printr-o viaţă interioară de intimitate cu Dumnezeu, respectiv studiul teologic aprofundat spre consolidarea credinţei, pentru ca, la rândul lor, să-i atragă spre acelaşi lucru pe alţi laici, exercitându-şi astfel preoţia comună de învăţători şi mărturisitori ai lui Hristos. Centrele de studii religioase pentru laici pe care le propunea prevedeau cursuri de doctrină catolică, reculegeri spirituale periodice, acces la bibliotecă cu posibilitatea de a împrumuta cărţi religioase şi de viaţă spirituală creştină. A trăi în iubire înseamnă a trăi având la bază „teologia nevoii”[7], adică mereu disponibili spre a împlini, în numele lui Hristos, nevoile materiale şi spirituale ce se ivesc în viaţa de zi cu zi a semenilor. Nimic nu e întâmplător în lume şi nicio întâlnire nu e fără folos. Fiecare se cuvine să facă tot ce depinde de el pentru a împlini nevoia aproapelui, iar pentru ce nu poate, să facă apel la harul lui Dumnezeu, care va revărsa binecuvântări şi asupra celui ce dăruieşte, şi asupra celui ce primeşte. „Teologia nevoii” pune în evidenţă spiritul vizionar al lui Vladimir Ghika. Încă de atunci el intuia evoluţia civilizaţiei spre o creştere a ritmului şi complexităţii existenţei, ce presupune o adaptare umană deosebită la cerinţele vieţii de zi cu zi, posibilă prin abandonul total în mâinile lui Dumnezeu, chiar şi pentru cele mai mici amănunte. Lumea de azi, aşadar, are nevoie de persoane pentru care Dumnezeu este totul, mai important decât orice, de persoane cu o viaţă interioară contemplativă, de unire cu Cel pe care-L găsesc în toate şi se străduiesc să nu-L părăsească niciodată. Daniela PARLAPAN Reuniunea Mariană din parohia „Sfânta Fecioara Maria” - Grigorescu, Cluj-Napoca Note: 1). Vladimir Ghika, Gânduri pentru fiecare zi, Editura ARCB, Bucureşti, 2008, pag. 48. 2). Jean Daujat, L’apôtre du XX-ème siécle – Vladimir Ghika, Ed. La Palatine, Genève et Paris, 1957, pag. 52. 3). Ibidem, pag. 123. 4). Ibidem, pag. 69. 5). Ibidem, pag. 75. 6). Ibidem, pag. 119. 7). Ibidem, pag. 200. Via]a Cre}tin@ nr. 7/2016

13


Creştinul azi

Furtuna Cine a călătorit în Ţara Sfântă şi a ajuns şi pe malurile Mării Galileei, cum mai este numit lacul Ghenezaret, povesteşte că imaginile din pliantele turistice nu spun chiar totul despre aceste ape atât de prezente în Evanghelii. Din bun senin se pot dezlănţui vântoase năprasnice, oglinda albastră se preschimbă în tumult ridicat brusc în valuri uriaşe, iar calea bine cunoscută de pescari sau călători se pierde în mii de vârtejuri. Când urcat pe creastă de val, când trântit în hău, vasul potopit de apă, aproape strivit sub talazuri, nu mai ştie de comenzi, devenite fără noimă sub vântul nebun care i se înverşunează împotrivă... Cât de bine vor fi înţelegând aceia care scapă dintr-o asemenea furtună strigătul: „Stăpâne, stăpâne, pierim!”, venit din gura ucenicilor înspăimântaţi de moarte, către Isus care, în pofida stihiilor dezlănţuite, dormea[1]. Dar înţelegem şi noi, fiecare. N-am trăit trecerea prin furtună pe lacul din Galileea şi înţelegem totuşi. Nu ştim oare şi noi ce înseamnă spaima în faţa unei primejdii sau nenorociri căzută ca din senin, ameninţarea morţii, nesiguranţa, neputinţa, dezorientarea, neliniştea...? Când am fost loviţi de o boală şi ne-am trezit deodată lipsiţi de puterile pe care nu credeam că le vom pierde vreodată, ce tulburare, ce luptă până să ne reaşezăm cumva în noua realitate...! Or când se-ntâmplă o nenorocire unui copil nevinovat, nu gem oare părinţii, din adâncul furtunii lor de îndoială, o întrebare grea: „Unde eşti, Doamne?” Dar când, rămaşi fără serviciu, am intrat în panică şi ne-a înnebunit lipsa de perspectivă şi frica pentru ziua de mâine...? Când moartea ne-a izbit în piept şi ne-a smuls pe cineva multiubit, nu pare că ne aflăm în chiar ochiul unei furtuni cumplite din care privim neputincioşi cum lumea din jur se prăvale în iureş, de-a valma...? Nu se clatină oare a pieire, de atâtea ori, şi luntrea noastră? Ştiu persoane care nu doar că se amărăsc, ci sunt în aşa măsură cuprinse de nelinişte încât suferă şi fizic la auzul multelor veşti despre catastrofe, despre cutremure, inundaţii, incendii, războaie, prigoane, atacuri teroriste, prăbuşiri de guverne sau despre crime şi accidente. Parcă nu lipseşte niciunul dintre necazurile pe care Mântuitorul le enumeră, şi par să nu se mai termine, ca semne prevestitoare ale sfârşitului şi ale venirii Sale celei de-a doua[2]. Pe alţii, printre care, o recunosc, mă aflu şi eu, îi macină până la descurajare rătăcirea raţiunii ce pare să învârtă lumea noastră: adevărul este schimonosit prin clamarea pretenţiei că părerile, oricare, oricât de aberante, ar fi în egală măsură valabile, iar adevăr

14

Via]a Cre}tin@ nr. 7/2016

absolut n-ar exista. Ca o concesie, se mai admite pe alocuri că răul e rău; ei, dar nu chiar totdeauna, uneori e bun şi răul, chiar este echivalat cu binele...! Şi atunci, binele, să mai fie el bun, dacă uneori e rău? Perverse lovituri împotriva moralităţii, în numele libertăţii care ne defineşte! Şi să nu te înspăimânte rănile adânci lăsate în mentalităţi şi conştiinţe, până la negarea a însăşi realităţii omului, a masculinităţii şi a feminităţii, până la aruncarea familiei în derizoriu şi confuzie, „dreptul” la crimă împotriva celor mai slabi, mai fără apărare sau mai ineficienţi...?! Şi să nu fi cutremurat că slăbeşte încrederea până şi în cei chemaţi să fie călăuze, iar reperele sunt tot mai înceţoşate? Nu pare oare că „vremea ieşită-i din ţâţâni”? Şi că pierim? Iar dacă ducem sinceritatea mai departe şi coborâm în istoria propriului suflet, nu găsim oare în desfăşurare, într-un prezent continuu, de ani mai mulţi sau mai tineri, furtună după furtună, lupta cea de toate zilele cu răul din noi şi cu răul din afară? Şi nu ne recunoaştem de-atâtea ori striviţi de frică, istoviţi de căderi, aproape înecaţi de apa morţii spirituale? Ceea ce remarcăm, atât la discipolii din barca zguduită de furtună, cât şi la noi, temătorii de astăzi, este că suntem deopotrivă uluiţi, contrariaţi. Pluteam fără grijă până la dezlănţuirea urgiei, eram deja în larg. Toate mergeau bine, se petreceau previzibil, eram stăpâni pe situaţie şi, deodată, sunt spulberate reperele, competenţele verificate până atunci nu ne mai sunt de niciun folos, puterile noastre nu mai fac faţă. Se adaugă apoi încă un element de tulburare, ba chiar de revoltă: oare nu ni se cuvenea o asigurare de viaţă, o garanţie, ceva...? Nu e normal să ne aflăm în asemenea situaţie! De aceea, când cerem ajutor, o facem şi oarecum iritaţi că ne aflăm la strâmtoare şi pretindem un „drept” la o viaţă fără griji, fără stres, fără drame. (În Evanghelia după Marcu, ucenicii Îl iau la rost pe Isus: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?”[3]). După ce Domnul ascultă cu milă strigătul de ajutor şi potoleşte atât elementele dezlănţuite, cât şi spaimele, oferă cheia păcii pentru alte furtuni, care cu siguranţă se vor mai ivi până să ajungem la liman: rânduiala unei bune traversări stă mult mai puţin în priceperile pe care credem că le avem, în ştiinţa acumulată până a porni la drum, cât în conştiinţa unei ţinte a călătoriei în care ne-am angajat, conştiinţa unui rost, cât şi conştiinţa unei prezenţe. „Tot nu aveţi credinţă?”[4], îi întreabă El pe ucenici; cu alte cuvinte: „Mai e loc de îndoială când am pornit în misiune şi suntem împreună în îndeplinirea ei?”. Simţim în aceste cuvinte nu atât o mustrare, ci mai degrabă o


Creştinul azi îndreptare răbdătoare şi o încurajare. Isus are încredere că putem păstra vie această conştiinţă; mai mult, contează pe noi. Dragostea unui părinte care îl pregăteşte pe copil să poată face faţă greutăţilor vieţii şi atunci când el nu este acolo să-l îndrume ne poate sugera sensul aparentei lipse de implicare a Învăţătorului în marea furtună din Evanghelie; fiul, purtător al roadelor iubirii părinteşti din care s-a hrănit până atunci, ajuns adult, este de acum capabil să continue cele începute de părinţii săi. Iubirea lor lucrează şi rodeşte mai departe. Ce încurajare, într-adevăr, să conştientizăm că Domnul a investit şi investeşte în

noi mare încredere, pe măsura iubirii cu care ne-a cooptat şi pe noi în creşterea Împărăţiei Sale în lume! Este diversiunea diavolului de a ne distrage atenţia de la ţintă, de la misiunea cu care am fost încredinţaţi la Botez şi întăriţi la Mir: ne sperie cu suflarea înfricoşătoare a vântului şi ne cutremură cu bubuitul tunetului în timpane, doar-doar ne dăm bătuţi şi ne lăsăm păgubaşi... Fragmentează, împrăştie elementele realităţii, într-o morişcă ameţitoare. Ne cheamă privirea când ici, când colo, cu noi efecte de sunet şi lumină, ne terorizează cu incapacitatea noastră de a urmări iuţeala sa de prestidigitator malefic... Dar Învăţătorul, tot atunci când ne previne de marile răscoliri şi suferinţe care ne aşteaptă, ne pune în gardă: „Să nu vă lăsaţi înşelaţi!”[5] Suntem, într-adevăr, expuşi amăgirii, dar asta nu înseamnă că devenim deja părtaşi cu Amăgitorul; nu doar că ne vom confrunta cu greutăţi, ci şi că există riscul de a le rata ca ocazii de creştere sufletească, de apropiere tot mai mare de ţintă, de sfinţire. Riscul există, dar suntem deja preveniţi. Şi ne mai spune un cuvânt, plin de mister, dar minunat de întăritor: „Lucrurile acestea trebuie să se întâmple”[6]. Nu, Bunului Dumnezeu nu-i place să ne vadă în suferinţă. Dar ne îmbărbătează să conlucrăm cu suferinţele ca să ne călim. Tăria nu ne-o vom putea câştiga decât străduindu-ne să desluşim cum ne serveşte fiecare dintre ele ca să ne eliberăm tot mai mult de sub puterea egoismului, a căutării de sine, a

orgoliului... Limanul smereniei, al blândeţii, al bunăvoinţei generoase, al disponibilităţii, al iertării se apropie cu fiecare asemenea confruntare în care biruie lucrarea lui Dumnezeu în noi. Misiunea la care suntem chemaţi în lume nu se poate realiza autentic decât dacă ea este susţinută de dureroasa purificare de fiecare zi la care Domnul ne invită să participăm conştient. Şi cu curaj. O altă diversiune a diavolului este să rămânem cu impresia că suntem singuri la necaz, ca şi ucenicii care Îl vedeau pe Isus adormit, fără grija primejdiei prin care trec ei. El nu vine de undeva din afară să răspundă nevoii noastre de ajutor, ci se află deja acolo, chiar în suferinţa prin care trecem. Ori, noi ştim de la Isus cum putem întreţine în noi conştiinţa prezenţei Domnului în fiecare moment, cum putem cel mai bine să-I dăm posibilitatea să lucreze în noi şi prin noi, ceea ce dă anvergură cu adevărat divină bietelor noastre trudiri cotidiene: ni se împărtăşeşte în Cuvântul Său, cu Iertarea Sa, cu Trupul şi cu Sângele Său. Ni se dăruieşte tainic în trăirea sfântă a Căsătoriei şi în fiecare Sacrament, în Învăţătura cea dreaptă a Bisericii Sale[7]. Se lasă primit de noi de fiecare dată când primim un nevoiaş de mila noastră[8]... Este prezent când ne rugăm împreună[9], când facem lucruri bune împreună[10]... „Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.”[11] Prin prezenţa Sa, Domnul face rânduială în haosul din afara sau din lăuntrul nostru, creează Împărăţia Sa, Creaţia Sa nouă. La aceasta suntem şi noi parte, ne îmbărbătează El. „Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi”[12], continuă primul papă, Sfântul Petru. Să rostim de aceea din toată inima promisiunea pe care I-o facem, împreună cu preotul, la fiecare Sfântă Liturghie: Hristos în mijlocul nostru! Este şi va fi! Maria GOŢIA Note: 1). Lc 8,22-25: „Într-o zi, se urcă în luntre cu discipolii Săi şi le zise: «Să trecem pe celălalt ţărm al lacului.» Şi au înaintat în larg. În timp ce pluteau, El adormi. O vijelie de vânt se dezlănţui asupra lacului; erau năpădiţi de apă şi se aflau în primejdie. Atunci se apropiară de El şi-L treziră zicând: «Stăpâne, stăpâne, pierim!» El Se sculă, ameninţă vântul şi vâltoarea apei, iar acestea se potoliră şi se făcu linişte. Apoi le zise: «Unde e credinţa voastră?» Cuprinşi de frică, ei se minunau, zicându-şi unii către alţii: «Cine este Acesta, că şi vânturilor şi mării le porunceşte, iar ele Îl ascultă?»”.2). Mt 24,6-13. 3). Mc 4,38. 4). Idem, 40. 5). Lc 21,8 urm., Mc 13,5 urm. 6). Lc 21,9, Mc 13,7. 7). Lc 10,16. 8). Mt 25,35-46. 9). Mt 18,19. 10). Idem, 20. 11). Mt 28,20. 12). 1Pt 5,9. Via]a Cre}tin@ nr. 7/2016

15


Anul Sfânt al Milostivirii

MILOSTIVIREA DIVINĂ

în învăţăturaşi viaţa Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea

(II)

sens, el constituie imaginea pontificatului meu”. Cita adeseori din Jurnalul ei, afirmând că „se gândea la sora Faustina cu mult timp înainte de a scrie enciclica Dives Milostivirea divină în viaţa in Misericordia”. Despre interdependenţă şi continuitaSfântului Papă Ioan Paul al II-lea te între Jurnalul Faustinei şi Dives in Misericordia, Ioan Paul al II-lea sublinia: „Reflecţiile cuprinse în Dives in Papa Ioan Paul al II-lea ştia că încrederea în Misericordia au reprezentat rodul experienţelor mele milostivirea divină este răspunsul la problemele pastorale dobândite în Polonia, în mod special în specifice ale timpului nostru. El a beatificat-o şi a Cracovia, fiindcă acolo se află mormântul surorii canonizat-o pe sora Maria Faustina Kowalska, cea prin Faustina, căreia Hristos i-a permis să fie deosebita şi care a fost revelat mesajul milostivirii divine. Atât inspirata exponentă a adevărului despre milostivirea lui Dumnezeu”. Cel de-al doilea motiv al acestei beatificarea (la 18 aprilie 1993), cât şi interdependenţe este prezenţa frecventă canonizarea (la 30 aprilie 2000), au avut a lui Karol Wojtyla, pe atunci muncitor la loc la Roma, nu în Polonia, tocmai pentru uzina „Solvay”, în timpul celui de-Al a sublinia faptul că mesajul milostivirii Doilea Război Mondial, în capela divine se adresează întregii lumi. Sfântul Surorilor Maicii Domnului a Milostivirii Părinte spunea: „Chiar de la începutul pentru a se ruga în faţa icoanei Milostivirii slujirii mele în Scaunul Sfântului Petru, la Divine. Al treilea motiv este textul Roma, am considerat că acest mesaj este părintelui Ignatius Rozycki, scris în limba îndatorirea mea principală”. De altfel, franceză, text ce reprezintă o elaborare istoria acestei „îndatoriri” începuse cu teologică a Jurnalului propus pentru mult înainte, într-un context controverCongregaţia pentru Cauzele Sfinţilor în sat: în 1939, la un an după moartea sorei procesul iniţiat pentru beatificarea surorii Faustina, când predicţiile ei despre Faustina. Textul, redactat la maşina de război se adevereau, Arhiepiscopul scris, a fost utilizat de către Papa Ioan Romuald Jalbrzykowski a permis Paul al II-lea în timp ce scria enciclica, accesul public la icoana Milostivirii Divine. folosindu-se de munca prietenului şi După război, pr. Michal Sopocko, fostului său profesor de teologie. îndrumătorul spiritual al sorei Faustina Papa Ioan Paul al II-lea a canonizat-o (beatificat în 2008), a scris constituţiile şi a pe Fericita Faustina la 30 aprilie 2000 – în ajutat la formarea Congregaţiei Surorilor felul acesta, ea devenea prima sfântă a Sfânta Faustina Milostivirii Divine, care a cunoscut o noului mileniu (este sărbătorită la 5 largă răspândire în Polonia. Însă, octombrie, ziua naşterii sale la Cer). Chiar în ziua Cardinalul Alfredo Ottaviani, pro-secretar al canonizării, Sfântul Părinte instituia sărbătoarea Congregaţiei Sfântului Oficiu (numită, din 1965, Milostivirii Divine (asociată mesajului Sfintei Faustina), Congregaţia pentru Doctrina Credinţei - n.n.), a pentru întreaga Biserică Universală, în prima duminică început demersurile pentru interzicerea devoţiunii după Paşti. Cu acest prilej, el spunea: „Aceasta este cea Milostivirii Divine în formele propuse de sora Faustina, atitudine justificată, aparent, de dificultăţile de mai fericită zi din toată viaţa mea. (...) Apelul la traducere a Jurnalului ei din limba poloneză în limbile milostivirea lui Dumnezeu mi-a fost mereu foarte franceză şi italiană, de suspiciunea de adăugiri sau aproape şi drag. Istoria parcă l-a înscris în experienţa omisiuni făcute originalului de către surorile care l-au tragică a celui de-Al Doilea Război Mondial. În acei ani copiat, precum şi de o serie de dificultăţi teologice. La 6 de grea încercare, el a reprezentat un sprijin şi un izvor martie 1959, devoţiunea a fost interzisă. Interdicţia a nesecat de speranţă pentru popor. A constituit şi experienţa mea personală, pe care am luat-o cu mine pe durat aproape două decenii. În acest timp, Karol Wojtyla, în calitate de Scaunul Sfântului Petru şi care, într-un fel, reprezintă Arhiepiscop de Cracovia, a început, în 1965, cu un simbol al acestui pontificat. Mulţumesc Providenţei aprobarea Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, Divine că mi-a oferit posibilitatea să mă alătur personal procesul informativ despre viaţa şi virtuţile sorei la înfăptuirea voinţei lui Hristos, prin a consfinţi Faustina. La 15 aprilie 1978, aceeaşi Congregaţie ridica sărbătoarea Milostivirii Divine”. Doi ani mai târziu, la interdicţia. În 1997, Papa Ioan Paul al II-lea a mers în 17 august 2002, acelaşi Sfânt Părinte consacra Sanctuarul pelerinaj la mormântul Fericitei Faustina, în Polonia, pe Internaţional al Milostivirii Divine din Lagiewniki, care a numit-o „mare apostol al milostivirii lui Cracovia, unde se află mormântul Sfintei Faustina, şi Dumnezeu pentru timpurile noastre”. Acolo, la încredinţa întreaga omenire milostivirii lui Dumnezeu. mormântul ei, spunea: „Mesajul milostivirii divine autor: Ecaterina Hanganu mi-a fost întotdeauna aproape şi mi-a fost drag; într-un LUMEA.CATHOLICA 04/2015 - urmare din nr. 06/2016 -

16

Via]a Cre}tin@ nr. 7/2016


Lecturi

Guillaume de Menthière

Necesara convertire

Niciodată prea devreme, niciodată prea târziu Traducere: Cristian Şoimuşan Format: 13x20 cm, broşată, 158 pagini Cu acest titlu şi având pe prima copertă o foarte frumoasă pictură semnată de către pictorul olandez Rembrandt Hermensz van Rijn, înfăţişându-l pe Apostolul Pavel meditând neîncetat la Cuvântul dumnezeiesc capabil să schimbe vieţi şi să convertească – aşa cum s-a întâmplat şi cu propria sa viaţă cu totul şi pentru totdeauna transformată prin acea întâlnire extra-ordinară cu Hristos cel înviat de pe drumul Damascului – a apărut, la Editura Viaţa Creştină, o nouă lucrare semnată de Pr. Guillaume de Menthière. Tradusă cu multă acribie din limba franceză de către domnul Cristian Şoimuşan, cartea abordează tema convertirii, niciodată demodată şi mereu actuală, cu multă claritate şi într-un stil foarte direct şi firesc, departe de terminologia greoaie a tratatelor de teologie spirituală dar urmărind acelaşi obiectiv: îndepărtarea vălului ignoranţei de pe acest subiect al convertirii pentru ca cititorul, aprofundându-l, să-l poată, cât mai bine şi mai repede, integra în trăirea propriei vieţi. De altfel, autorul, la sfârşitul părţii introductive, îşi mărturiseşte deschis intenţia: „Capitolele următoare se ocupă de trăsăturile paradoxale ale convertirii. Sunt o redactare mai îngrijită a exerciţiilor spirituale pe care le-am ţinut la Montmartre, Lourdes, Nouan-leFuzelier... Desigur, n-au pretenţia epuizării subiectului în cauză, cât, mai degrabă, să declanşeze în cititor dorinţa de convertire.” Ca unul care-am citit şi recitit această carte, pot afirma cu toată convingerea că autorul reuşeşte să trezească în inimă necesitatea convertirii, bine ştiind, în acelaşi timp, că aceasta din urmă este o împreună lucrare a omului cu harul Spiritului Sfânt. Iar Pr. Guillaume reuşeşte această „trezvie” prin prezentarea mai multor paradoxuri intrinseci convertirii: niciodată prea devreme/niciodată prea târziu; gratuită/dar dobândită cu multă trudă; instantanee/şi răbdătoare; intim/şi public. Pentru două dintre acestea, vă propun să vedem câte-o scurtă explicaţie dată de autor, lăsându-le pe celelalte să fie descoperite de cititorii, sper eu, tot mai numeroşi. Niciodată prea devreme: „Ca s-o spunem pe şleau: arde! Dar, noi gândim tocmai pe dos. Adică, la urma urmelor, când a fi să mă convertesc, mai mult ca sigur că bunul Dumnezeu mă va mântui în marea Lui îndurare. De aceea, aş putea să-mi pun deoparte o bună bucată de timp numai pentru mine ... ” [p. 27] Acestei mentalităţi autorul îi răspunde cu un cuvânt al Sf. Augustin: „Fii sigur că dacă te converteşti mâine, Dumnezeu îţi va da harul Lui, ţi l-a promis. Dar cine ţi-a promis că şi tu vei mai fi

mâine?”... [p. 29] Niciodată prea târziu: „Oricât de strâmt închişi am fi în viaţa noastră păcătoasă, nu trebuie să deznădăjduim niciodată, pentru că «la Dumnezeu, nimic nu este imposibil» (Lc 1,38).” Referitor la un tip periculos de înţelegere a expresiei „păcătoşii vor intra în paradis”, autorul clarifică această chestiune spunând: „convertirea noastră trebuie să aibă loc în timpul acestei vieţi. Căci soarta noastră în veşnicie se joacă înainte de a muri ... Cei care vor fi primiţi în Casa Tatălui sunt păcătoşii care s-au căit şi au fost iertaţi. Convertirea, oricât de târziu ar avea loc, e punctul de trecere obligatoriu.” [p. 48] Gratuită: „Convertirea e un dar. Nimeni nu poate veni la Cristos dacă Tatăl nu-l trage înspre El. În rugăciune, trebuie să cerem harul convertirii pentru noi înşine şi pentru toţi fraţii noştri.” [p. 253] Dobândită cu multă trudă: „Convertirea constă nu doar din ataşarea la ceea ce e bun, ci şi din detaşarea de ceea ce e rău. Iar, de multe ori, procesul acesta este unul lung şi dificil.” În acest sens, avem cazul parabolei fiului risipitor. Referitor la convertirea lui, ne putem întreba împreună cu autorul: „Aveţi impresia că fiul risipitor, primit cu atâta dărnicie de către tatăl său, a putut să-şi reia imediat firul paşnic al vieţii de familie? Oare de cât timp n-a avut el nevoie pentru a scăpa de toate proastele obiceiuri dobândite în pribegie ... ?” [p. 69-70] O altă caracteristică a acestei lucrări este că în rândurile ei regăsim foarte multe şi celebre exemple de persoane/personalităţi ce s-au lăsat, la un moment dat, atinse de harul convertirii: începând cu tâlharul cel bun răstignit împreună cu Cristos şi continuând cu Sf. Pavel, Sf. Augustin, B. Pascal, E-E. Schmitt, A. Ratisbonne, Charles de Foucauld, M. Delpech, D. Decoin, A. Frossard etc. Istoriile vieţilor acestora „ne transmit mesajul că, uneori, în viaţă, e nevoie de puţin pentru o mare convertire. Convertirea nu ia mai mult timp decât rostirea unui simplu da din adâncul inimii ... chemării noastre la sfinţenie.” [p. 93] Vreau să închei această prezentare cu un cuvânt extraordinar al Fericitei Tereza de Calcutta, notat de autor la pagina 109. Răspunzând unui jurnalist care o întreba: „Soră, dumneavoastră, care aţi avut de-a face cu atâtea situaţii crude şi aţi purtat atâtea lupte împotriva unor suferinţe nedrepte, ne puteţi spune ce-ar trebui să schimbăm pentru ca lumii ăsteia să-i meargă un pic mai bine?” – aceasta răspunde: „Domnul meu, ceea ce ar trebui schimbat întâi şi-întâi de toate ar fi persoana dumneavoastră şi a mea!”. Pe bună dreptate, ceea ce poate schimba lumea noastră sucită e convertirea personală. Şi de aceea ea e atât de necesară. Preţ: 12 lei. Comenzi: 0264-439018, int. 111; 0729884889 Pr. Daniel AVRAM Via]a Cre}tin@ nr. 7/2016

17


Lecturi

Mărturie exemplară în dăruire şi consecvenţă în credinţă Cartea Episcopului Alexandru Mesian, File din viaţa mea, lansată la Baia Mare, în 14 martie a.c., la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, în prezenţa autorului şi a încă doi episcopi, Preasfinţitul Virgil Bercea şi Preasfinţitul Vasile Bizău, a directorului acestei prestigioase instituţii de cultură, dr. Teodor Ardelean, precum şi a unui număr impresionant de cititori, mi-a adus multă bucurie şi o emoţie binecuvântată. Aceasta, din două motive principale: unul, datorat modului în care este scrisă cartea, şi al doilea, pentru maniera în care înfăţişează nu numai un destin personal, dar şi o istorie a Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, atât înainte de 1989, cât şi după. Mai vreau să invoc considerente de ordin personal. Profesorii pe care i-a avut în liceu Preasfinţitul Alexandru au fost şi dascălii mei, cărora, precum autorul, le păstrez consideraţie şi recunoştinţă. Printre alţii, îl aminteşte pe domnul Vasile David, sfinţit cu numele de călugăr Valerian, care a fost şi profesorul meu, cel mai bun dintre cei care mi-au predat matematica. În categoria cadrelor didactice care ne-au învăţat le mai enumăr pe doamnele Zoe Achim şi Valentina Agache, precum şi pe domnul Gheorghe Manu. Sub acest aspect, drumurile noastre s-au interferat încă de demult. După 1990 l-am revăzut la Baia Mare, l-am cunoscut şi pe fratele Excelenţei Sale, preotul Simion Mesaroş, căruia i-am recenzat o carte. Am păstrat legături cu prelatul şi după ce a fost întronizat ca Episcop de Lugoj. Îi port sentimente de mare recunoştinţă, fiindcă, atunci când familia mea se găsea într-o situaţie delicată, mi-a scris, s-a rugat pentru noi ca să putem trece peste acel moment. Cuvintele Preasfinţiei Sale mi-au fost de mare încurajare în acele grele clipe. Dar, să revin la cartea pe care încerc s-o prezint cititorilor „Vieţii Creştine”. Aceasta are ca moto cuvintele: „Iată, Dumnezeule, vin să fac voia Ta! (Evr 10,9) şi a apărut în 2015, la Editura Surorilor Lauretane (511 pagini), când autorul a sărbătorit 21 de ani de episcopat, 50 de ani de preoţie şi 78 de ani de viaţă.

18

Via]a Cre}tin@ nr. 7/2016

S-a născut în anul 1937, în localitatea Ferneziu – atunci comună, astăzi cartier al municipiului Baia Mare –, fiind al şaselea copil dintre cei opt ai familiei Ana şi Alexandru Mesaroş. Prima Sfântă Împărtăşanie a făcut-o în 1945, de sărbătoarea Înălţării Domnului. Din 1950 a urmat Şcoala Profesională Chimică din Baia Mare. L-a călăuzit şi acolo îndemnul „ora et labora”, devenind după doi ani laborant chimist. În condiţii grele de navetă a făcut liceul, la seral, pe care l-a absolvit în 1956. În 1957 s-a retras din serviciu pentru a urma studii la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi. A simţit această chemare fiind încurajat de către Lucian Mureşan, actualul Cardinal, apoi de Pantelimon Aştilean, iar la locul de muncă de către inginer Victoria Paşca – fosta soră Cornelia, din Congregaţia Maicii Domnului, până în 1948. Mare a fost dezamăgirea Preasfinţiei Sale când, după ce a fost admis, i s-a adus la cunoştinţă că Institutul din Iaşi nu-l poate primi pentru studii, fiindcă era credincios greco-catolic. Între 1957-1960 îşi satisface stagiul militar, ajungând la gradul de plutonier de companie. Rugăciunea l-a întovărăşit ca o pavăză şi în această perioadă. Primul an l-a oferit Tatălui Ceresc, al doilea lui Isus Hristos, iar al treilea Spiritului Sfânt. La Constanţa, ca militar, frecventa biserică romano-catolică pentru Liturghie, spovedanie şi cuminecare. Este indiscutabil curajul său, dar nu s-a antrenat în acte de bravadă inutile. La prezentarea făcută la Baia Mare, preotul dr. Ioan Tîmbuş a încadrat cartea Preasfinţiei Sale între „Muntele cu şapte trepte”, scrisă de Thomas Merton, şi „Confesiunile” Sfântului Augustin. Ultimii doi au ajuns la adevărata credinţă după multe zbateri, dar părintele Alexandru, în decursul vieţii sale, nu a avut nicio ezitare să-şi urmeze vocaţia, adică îndemnul lăuntric spre credinţă, spre Dumnezeu. A fost un mare dar, pentru care Îi mulţumeşte de mai multe ori şi în această carte, cu adevărat memorabilă.


Lecturi Dramatică, deci plină de primejdii, a fost şi ziua hirotonirii sale ca preot, la 8 mai 1965, de către Preasfinţia Sa Ioan Dragomir, Episcop de Maramureş, asistat de ieromonahul bazilian Silvestru Augustin Prunduş, pe care am avut, de asemenea, privilegiul să-l cunosc. După acest eveniment, a doua zi a oficiat prima Sfântă Liturghie, avându-i concelebranţi pe părintele Lucian şi părintele Pintea, aşa cum plastic se exprimă în carte: „am sosit în Cluj ca laic şi m-am întors în Baia Mare ca preot”, ceea cea i-a conferit un copleşitor sentiment de fericire. La 16 mai 1965, după ce a ascultat Sfânta Liturghie la biserica romano-catolică „Sfânta Treime” din Baia Mare, mulţi credincioşi l-au aşteptat pe treptele bisericii ca să-l felicite. Era îngrijorat, crezând că cineva îl deconspirase că a devenit preot în clandestinitate. În realitate, prietenii l-au felicitat deoarece în ziarul local era elogiat pentru felul în care îşi desfăşura activitatea la serviciul CTC de la Uzina Mecanică de Maşini şi Utilaj Minier din Baia Mare. Până în 1990 a continuat să lucreze în acest domeniu, fiind remarcat pentru modul exemplar în care îşi îndeplinea atribuţiile de serviciu. A fost trimis chiar şi în schimburi de experienţă. Mai remarc şi faptul că a fost alături de Cardinalul Iuliu Hossu în ultimele zile ale vieţii sale, petrecute pe un pat de spital din Bucureşti. În luna mai 1990 devine Vicar General al Episcopiei Greco-Catolice de Maramureş, iar în 1995 este numit Episcop de Lugoj, întronizarea având loc la 5 mai 1996. L-a preocupat din tinereţe dorinţa de a-şi lărgi orizontul cultural: a fost înscris la Secţia Canto a Şcolii Populare de Artă, şi-a adunat o colecţie impresionantă de discuri de muzică cultă. Totodată, şi-a perfecţionat cunoştinţele de limba franceză. Faptul că posedă o limbă de circulaţie internaţională l-a ajutat extrem de mult, deoarece a colindat lumea în lung şi lat, îndeplinind misiuni oficiale. A avut multe întâlniri cu reprezentanţii altor culte, îndeosebi cu ortodocşii. A avut marea şansă să-l aibă alături în această misiune ecumenică pe Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, pe care l-a considerat ca un frate mai mare. În acest context, se cade amintit un lucru consemnat în carte: nici în prezent Bisericile catolice de rit bizantin nu găsesc deplină înţelegere din partea unor prelaţi romano-catolici – e drept, mai puţin familiarizaţi cu realităţile istorice atât de complexe din acest spaţiu central şi est-european. La o întâlnire de la Baltimore (SUA), din

iulie 2000, un cardinal american l-a întrebat pe Excelenţa Sa despre o posibilă „încetare a activităţii Bisericii Române Unite”, deoarece în Documentul de la Balamand (Liban) s-a scris că Bisericile catolice de rit bizantin nu reprezintă calea care duce la unitatea Bisericii Universale Catolice cu Biserica Ortodoxă (pag. 295-296). După cum se ştie, Documentul de la Balamand recunoaşte doar dreptul la existenţă pentru aceste Biserici. În acest cadru relev, aşa cum s-a consemnat într-un număr precedent al „Vieţii Creştine”, că Biserica Greco-Catolică Ucraineană a formulat critici la adresa Declaraţiei comune semnată la Havana, în februarie a.c., de către Papa Francisc şi Patriarhul Kiril al Moscovei, tocmai fiindcă şi-a însuşit fără rezerve concluziile consfătuirii de la Balamand, din 1993. Dintre cei 12 apostoli pe care i-a avut Isus, unul, anume Iuda, a trădat, dar niciunul dintre cei 12 episcopi greco-catolici români nu şi-a renegat ataşamentul faţă de Scaunul Sfântului Petru, mai-marele apostolilor. Fidelitatea ierarhilor greco-catolici români a fost subliniată cu tărie de către Papa Pius al XII-lea. Şi, dacă îmi este îngăduită o remarcă personală: îi asigur pe cei care nu ne iubesc că, dacă nici Securitatea nu a reuşit să ne anihileze, nici actualii noştri neprieteni nu vor putea. De la 1700 suntem ceea ce suntem, iar porţile iadului nu ne vor birui. Cu sau fără documente ca cel semnat în Liban, vom exista în continuare, aşa cum se întâmplă de peste 300 de ani. În consecinţă, aşteptăm ca Sfântul Scaun să-i ridice la cinstirea altarelor pe episcopii noştri morţi în faimă de martiri, deoarece merită pe deplin pentru credinţa şi jertfa lor. Sigur că se pot face unele observaţii cărţii, dar, şi soarele are pete... Astfel, se foloseşte de mai multe ori cuvântul „amnestie” în loc de „amnistie”, unele note de subsol sunt inutile, sunt multe planşe fotografice care ar fi meritat explicaţii suplimentare, dar aceste minusuri pot fi imputate tehnoredactorilor. Probabil, la un nou tiraj al cărţii, vor fi înlăturate. Aş dori să închei cu un fragment din carte, care este semnificativ pentru destinul Excelenţei Sale: „Locul cel mai drag pentru mine este sfânta biserică. Cel mai frumos loc pentru mine este acolo unde mă întâlnesc cu Isus Cristos, la Sfânta Liturghie. Din alt punct de vedere, ca de obicei, e locul unde m-am născut, în Baia Mare - Ferneziu. Iar din lume, la Roma mă simt bine – mai ales la momentele solemne cu Sfântul Părinte, fie la Roma, Belgia, Viena, Lourdes, Ucraina, unde l-am însoţit. (...) Ca episcop, eu sunt la datorie, eu răspund «prezent» peste tot unde e nevoie” (pag. 418). Adrian MAN Via]a Cre}tin@ nr. 7/2016

19


Familia creştină

Milostivirea în familie Că Dumnezeu este milostiv, credem cu toţii. Experimentăm iubirea, iertarea, milostivirea lui Dumnezeu, în fiecare zi. Scriptura ne oferă nenumărate exemple ale celor care au primit milostivirea lui Dumnezeu, de la orb la paralitic, de la femeia prinsă în adulter la fiul risipitor. Trăim milostivirea, reflectăm, analizăm, explicităm. Şi atât? Evident, nu. Evident, nu ne oprim la nivelul teoretic, al simplului martor, al criticului literar sau teologic. Suntem chemaţi să o imităm după puterile noastre, să trăim plini de milostivire alături şi pentru ceilalţi. Ce înseamnă să fiu milostiv în familie? Să iert, să iubesc, să accept, să am răbdare, să mă rog, să ofer exemplu, să sper, să ies în întâmpinare, să comunic, să susţin, să întreb, să caut soluţii, să lupt, să apăr valorile. Şi lista poate să continue. Spunea Papa Francisc, la o predică în capela Sfânta Marta, în 31 mai a.c.: „Slujirea este semnul distinctiv al creştinului. Cine nu trăieşte pentru a sluji, trăieşte fără un rost. Slujirea cu bucurie este comportamentul pe care aş dori să-l subliniez azi. Bucurie şi slujire; a trăi pentru a sluji”. Aceasta e adevărata iubire, aşa trebuie să acţioneze milostivirea fiecăruia dintre noi în propria familie. Celălalt e mai important, iar eu sunt chemat să slujesc cu bucurie, nu teoretic, nu de pe vârful buzelor, ci concret, puternic, definitiv. Scriptura ne oferă enorm de multe texte explicite privind milostivirea, iubirea, fericirea în familie. Vă propun spre reflecţie personală doar câteva dintre ele. Efeseni 6,1-4 – „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. «Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta» – este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă – «ca să fii fericit şi să trăieşti multă vreme pe pământ.» Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în mustrarea şi învăţătura Domnului.” Coloseni 3,17-21 – „Orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl. Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri, cum se cuvine în Domnul. Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele şi nu ţineţi necaz pe ele. Copii, ascultaţi de părinţii voştri în toate lucrurile, căci lucrul acesta place Domnului. Părinţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu-şi piardă nădejdea.” Sunt sfaturi simple, clare, pline de înţelepciune. Desigur, nu-i voi spune soţiei mele: „Te iubesc din milostivire”, dar nu pot uita că manifestările concrete ale iubirii includ milostivirea, includ modelul divin, răbdare, respect, slujire, întâmpinare. Copiii ne sunt daţi de Domnul, nu sunt proprietatea noastră, dar iubirea ne îndeamnă cum şi ce să facem pentru a-i pregăti cât mai bine pentru viaţă, pentru momentul când vor părăsi cuibul. Prin urmare, trebuie să fim foarte atenţi la modul în care relaţionăm cu ei. Să nu uităm că „mai multe muşte

20

Via]a Cre}tin@ nr. 7/2016

(I)

se prind cu o lingură de miere, decât cu un butoi de oţet”. Mă întreba un copilaş, la o discuţie spirituală, dacă disperarea este păcat. L-am întrebat de ce? Şi mi-a răspuns, fabulos: „Aşa mă disperă mama...”. Efeseni 5,25-28 – „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, curată, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană. Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuşi.” Milostivirea are la bază iubirea, pentru că nu poţi fi milostiv doar tehnic, obligat, de ochii lumii sau ai lui Dumnezeu, dacă nu iubeşti. Şi, în egală măsură, iubirea e şi rod al milostivirii. Domnul e milostiv, mă iartă, mă primeşte înapoi – înseamnă că ajung să-L iubesc mai mult, precum femeia păcătoasă care a iubit mult pentru că i s-a iertat mult. Un soţ milostiv, iubitor, iertător, va fi şi mai mult iubit de către soţie. Un părinte milostiv, plin de iubire, va molipsi copiii să trăiască aceeaşi iubire, aceeaşi milostivire. Nu teoretic, ci practic, palpabil. Papa Francisc sugera acelaşi lucru într-o predică din decembrie 2015: „A iubi şi a ierta precum Dumnezeu iubeşte şi iartă: acesta este programul de viaţă care nu poate cunoaşte întreruperi sau excepţii, ci ne determină să mergem întotdeauna dincolo de limite, fără să ne obosim niciodată, având certitudinea că suntem susţinuţi de prezenţa paternă a lui Dumnezeu”. Dacă milostivirea Domnului este, în primul rând, iertare, înseamnă că familia reprezintă locul predilect pentru manifestarea iertării. Avem atâtea momente de tensiune, de slăbiciune, atâtea dezamăgiri, supărări, mâhniri, sursa fiind noi înşine şi, uneori, ceilalţi. Pentru a trăi fericiţi este nevoie, în mod clar, de iertare. În 16 decembrie 2015, Papa Francisc ne reamintea: „Să iertăm este un lucru mare; nu este uşor să iertăm, pentru că inima noastră este săracă, iar prin propriile sale forţe nu reuşeşte să facă aceasta. Însă, dacă ne deschidem inima pentru a primi milostivirea lui Dumnezeu pentru noi, la rândul nostru suntem capabili să iertăm. Sunt experienţe comune, pe care le trăim cu toţii şi avem această posibilitate”. Nu pot fi milostiv în familie dacă nu iert, aşa cum Tatăl Milostiv mă iartă şi pe mine. Şi apoi, să fim sinceri: nimeni nu poate greşi cât am greşit eu, deci nu-mi va fi atât de greu să le iert greşelile celorlalţi, copii, soţi, părinţi, rude. Adesea privim cu nostalgie (şi, uneori, cu invidie şi gelozie) la cuplurile fericite din jurul nostru. Vedem partenerii ţinându-se de mână, povestind, împărtăşind. A te ţine de mână nu e un simplu gest de tandreţe, de iubire, ci e şi o uniune palpabilă, fizică, ce te menţine alături de celălalt. De ce? Pentru că tendinţele din jur sunt cele de separare.


Familia creştină Niciunul dintre noi nu s-a căsătorit cu gândul separării, îndepărtării, însă neatenţia, lipsa intenţiei comune duc la această separare. De ce avem parte de atâtea separări, de atâtea divorţuri? Nu mai există iubire? Nu suntem milostivi unii cu ceilalţi? Nu ne acceptăm, nu ne iertăm, nu ne iubim? Ba da, dar apar unele probleme care, neluate în seamă, duc la scindări. Cuplul îşi pierde intenţiile comune. Unitatea e scop al căsătoriei, dar nu e un fenomen automat, înnăscut, ci se câştigă în timp, cere maturitate şi maturizare, cere iubire şi multă milostivire reciprocă. Pentru a păstra unitatea cuplului, avem nevoie de intimitate spirituală. Rugăciunea opreşte îndepărtarea soţilor. Nu e uşor să ne rugăm împreună – şi trebuie să recunoaştem că pentru mulţi e o adevărată poticnire.

Cum facem rugăciunea mai facilă, mai puţin intimidantă? Începem prin a-i cere celuilalt să ne rugăm pentru ceva concret. Să-i spui soţului: „Hai să ne rugăm!” e mai puţin intimidant decât: „Ce-ar fi să ne oprim un moment şi să ne punem în rugăciune pentru situaţia de la şcoală a lui Ionică?”. Când ne rugăm pentru ceva punctual, bine precizat, e bine să nu ne pierdem atenţia, focalizarea, şi să folosim rugăciuni scurte şi simple. Dacă rugăciunea verbală e prea intimidantă, putem recurge la cărţile de rugăciuni, la texte deja scrise. Viaţa spirituală trebuie să aibă acest rol de a ne păstra împreună, ca şi cum ne ţinem de mână, fără a pluti în direcţii diferite. Acesta e secretul unei căsnicii fericite: să fim, ca soţ şi soţie, cât mai aproape de Dumnezeu şi, inerent, vom fi mai aproape unul de celălalt. Imaginaţi-vă un triunghi în al cărui vârf e Dumnezeu, soţii fiind cele două laturi. Urci spre El, urci spre celălalt. Simplu, nu? E obligatoriu să punem această teorie în practica de zi cu zi. Urmează, apoi, intimitatea emoţională. Atunci când un cuplu nu mai comunică, nu mai râde, nu mai împărtăşeşte, singurul element care îl mai leagă sunt copiii. Însă, această conexiune, evident, nu e suficientă. Prietenia e cea care ne ţine împreună. Când eşti prieten cu partenerul de viaţă, atunci ai parte de bunăvoinţă, de atitudini pozitive.

Am construit bunăvoinţa în perioada curtării, petrecând mult timp de calitate cu viitorul soţ. Numai că, după nuntă, viaţa a devenit din ce în ce mai haotică, am fost tot mai ocupaţi, s-a instalat rutina care, din păcate, a inclus tot mai puţin timp de calitate cu partenerul. Îl iubesc, e clar, dar nu mai am timp să fac ceva împreună cu el/ea. Şi atunci, cum să mai clădesc această prietenie atât de importantă? Bărbaţii au tendinţa de a comunica unul lângă altul, lucrând împreună, meşterind câte ceva. În schimb, femeile comunică faţă în faţă. Sigur, avem parte de comunicare în ambele variante. Prin urmare, în loc să spui: „Hai să povestim ceva vreo 15 minute!”, mai bine spui: „Hai să ieşim să ne plimbăm! Am mâncat, facem o siestă în aer liber”. Sau, de ce nu: „Hai la o bere!” (asta ar spune soţul, evident). Efectul este acelaşi – 15 minute de discuţii, dar cu o altă dinamică. A petrece timp împreună este fundamental pentru cuplu, are beneficii extraordinare. Când am păşit împreună spre altar, am crezut, cu siguranţă, că cel/cea de lângă mine mă va face fericit. În timp am înţeles că partenerul nu are întotdeauna această putere. Dar, dacă privim împreună înainte, având aceleaşi intenţii, dacă ne asumăm responsabilităţile pentru lucrurile aflate în grija noastră, vom vedea că partenerul de viaţă e o adevărată binecuvântare pentru fiecare dintre noi [*]. Să nu uităm să ne întâlnim cu soţul, soţia, copiii, oferind timp de calitate, în ciuda facturilor, serviciului, taxelor, poliţelor, cumpărăturilor, reparaţiilor la maşină etc. E important timpul de calitate, profund, personal, intim. În 31 mai a.c., Papa Francisc spunea: „Întâlnirea este un alt semn creştin. O persoană care se defineşte creştină, dar care nu este capabilă să meargă în întâmpinarea altora, nu este creştină pe deplin. Atât slujirea, cât şi întâmpinarea celuilalt presupun să ieşim din noi înşine: să ieşim pentru a sluji, pentru a întâlni, pentru a-l îmbrăţişa pe aproapele”. Ne întâlnim cu ceilalţi, suntem deschişi, primitori, dar, fundamental e să ne întâlnim mai ales cu cei dragi: soţi, copii, părinţi, bunici, prieteni. Şi tot Papa Francisc afirma, în 11 noiembrie 2015: „Una dintre calităţile specifice vieţii de familie, care se dobândeşte încă din primii ani de viaţă, este convivialitatea, anume capacitatea de a împărtăşi bunurile vieţii şi de a fi fericiţi să putem face asta. A împărtăşi şi a şti să împărtăşim este o virtute preţioasă! Simbolul său, «icoana» sa este familia reunită în jurul mesei familiale. Împărtăşirea mâncării – aşadar, în afară de hrană, împărtăşirea afectelor, a relatărilor, a evenimentelor... – constituie o experienţă fundamentală”. - va urma – [*] http://www.focusonthefamily.com/marriage/strengthening-your-marriage/are-you-and-your-spouse-drifting-apart

Pr. Titus SAS Departamentul pentru Familie şi Viaţă Cateheză susţinută la Jubileul Familiilor din Eparhia de Cluj-Gherla Cluj-Napoca, 25 iunie 2016 Via]a Cre}tin@ nr. 7/2016

21


Info

Un nou director al Biroului de Presă al Sfântului Scaun

100 de tineri din Eparhia de Cluj-Gherla, la ZMT Cracovia 2016

Cu ocazia marcării celei de-a zecea aniversări a numirii sale în funcţia de director al Biroului de Presă al Sfântului Scaun, părintele iezuit Federico Lombardi – purtătorul de cuvânt care, cu stil discret şi cu o profundă cunoaştere a Bisericii şi a mecanismelor de comunicare, a însoţit aproape în întregime pontificatul Papei Benedict al XVI-lea şi primii trei ani din cel al Papei Francisc – părăseşte funcţia şi se pensionează. Va fi urmat în funcţie de jurnalistul american Greg Burke, 56 de ani, numit în luna decembrie director adjunct al Biroului de Presă al Vaticanului, după ce, timp de trei ani, a fost consultant pentru comunicare în

Un grup de 100 de tineri din Eparhia Greco-Catolică de Cluj-Gherla, însoţiţi de Preasfinţia Sa Florentin Crihălmeanu şi de alţi şase preoţi, vor participa, alături de sute de mii de tineri din 185 de ţări, la Zilele Mondiale ale Tineretului în Biserica Catolică, întâlnire care se va desfăşura în perioada 19-31 iulie a.c., la Cracovia, în prezenţa Papei Francisc. Această a XXXI-a ediţie are ca temă „Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire” (Mt 5,7). O parte a grupului eparhial – 70 de tineri împreună cu Preasfinţia Sa Florentin – a pornit spre Polonia marţi, 19 iulie. Ei s-au îndreptat spre Dieceza de Wroclaw şi vor

cadrul Secretariatului de Stat. Totodată, noul director adjunct va fi o femeie, jurnalista spaniolă Paloma Garcia Ovejero. În decursul acestor 10 ani, părintele Federico Lombardi, care în luna august va împlini 74 de ani, s-a confruntat cu mari furtuni mediatice, precum şi cu evenimente care au zguduit Curia Romană. Identificat în totalitate cu instituţia pe care a reprezentat-o, el a incorporat perfect acel ideal de colaborator al Papei. Ultimul eveniment la care părintele Lombardi îl va însoţi pe Sfântul Părinte va fi Ziua Mondială a Tineretului, de la Cracovia. (ro.radiovaticana.va)

fi găzduiţi în oraşul Olawa. Aici, participanţii vor face cunoştinţă cu comunitatea locală şi cu tineri din alte naţiuni, veniţi să se pregătească pentru celebrările de la Cracovia. Tinerii români vor avea ocazia să-şi prezinte, la rândul lor, cultura proprie şi talentele, să afle mai multe despre tineri ca ei, care împărtăşesc valori comune, în ciuda diversităţii. Plecarea a avut loc de la Catedrala în construcţie din Piaţa Cipariu, după un moment de rugăciune în capela Sfântul Iosif. A doua parte a grupului se va reuni, în 25 iulie, la Cracovia, cu cei plecaţi mai devreme, pentru a participa împreună la evenimentele principale ale ZMT 2016. (Biroul de Presă)

INVITAŢIE

Pelerinaj la Nicula 14-15 august 2016 Episcopia Greco-Catolică de de Cluj-Gherla şi Parohia „Adormirea Maicii Domnului” din Nicula vă invită, în zilele de 14-15 august a.c., să participaţi la Pelerinajul tradiţional la Sanctuarul Maicii Domnului de la Nicula, organizat cu ocazia Sărbătorii „Adormirii Maicii Domnului”. Programul pelerinajului: Duminică - 14 august ora 16.00 – Procesiune de la capela greco-catolică din Gherla până la biserica parohială din Nicula ora 18.00 – Primirea Episcopului şi a pelerinilor ora 18.15 – Vecernia – cuvânt de învăţătură al Preasfinţiei Sale Florentin

22

Via]a Cre}tin@ nr. 7/2016

ora 19.30 – Paraclisul Maicii Domnului – surorile Congregaţiei Surorilor Maicii Domnului ora 21.00 – pauza pentru cină ora 22.00 – Calea Sfintei Cruci – Departamentul pentru Tineret ora 23.00 – Rozariul de Lumină – Reuniunea Mariană ora 23.45 – Sfânta Liturghie – cuvânt de învăţătură al Pr. Anton Crişan Luni - 15 august – Sărbătoarea „Adormirii Maicii Domnului” ora 01.30 – Adoraţia Preasfântului Sacrament – Pr. Anton Crişan ora 03.00 – Miezonopterul – părinţii bazilieni ora 04.30 – Rugăciuni şi devoţiuni mariane – surorile baziliene ora 06.00 – Psalmii – Echipele Maicii Domnului ora 07.00 – Sfinţirea apei şi binecuvântarea obiectelor de cult ora 08.15 – Utrenia – Pr. Gabriel Marincaş ora 09.15 – Primirea Preasfinţiei Sale Florentin ora 09.30 – Sfânta Liturghie Arhierească


Libr@ria “Via]a Cre}tin@”

Via]a Cre}tin@

Piaţa Cipariu f.n., Telefon: 0735 848 889

Publicaţie lunară a Eparhiei Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Cluj-Gherla

Fondator: Pr. Vasile CHINDRIŞ Preşedinte: Preasfinţia Sa Florentin CRIHĂLMEANU Director: Pr. Daniel AVRAM Redactor: Alexandru PINTELEI Tehnoredactor: Valerian SUSAN Adresa revistei: Str. Moţilor nr. 26, cod 400001 Cluj-Napoca, jud. Cluj telefon: 0264-439018 int 111, 0729884889, 0729852875 e-mail: viata.crestina@gmail.com www.viata-crestina.ro

ORAR:

luni-vineri: 9.00-15.00, sâmbătă: închis, duminică: 9.30-13.00

ISSN: 1223-4281 Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Manuscrisele şi documentele nepublicate, expediate pe adresa redacţiei din iniţiativa autorilor, nu se restituie.

Poşta redacţiei

.

Dragi cititori, prin intermediul acestei rubrici ne puteţi pune întrebări din orice domeniu teologic, urmând ca noi să vă răspundem în următoarele numere ale revistei. Întrebările, propunerile, criticile dumneavoastră le aşteptăm pe adresa: Revista “Viaţa Creştină”, Str. Moţilor nr. 26, cod 400001, Cluj-Napoca, jud. Cluj, sau prin e-mail: viata.crestina@gmail.com

ABONAMENTELE se pot efectua direct la sediul redacţiei (Str. Moţilor nr. 26), la Librăria „Viaţa Creştină” (Piaţa Cipariu, în incinta Catedralei greco-catolice în construcţie), prin virament bancar pe adresa: Episcopia Română Unită Cluj, Str. Moţilor nr. 26, 400001 Cluj-Napoca, judeţul Cluj, (CIF 4288365), în contul nr. RO93BACX0000003005881009, deschis la Banca Unicredit Ţiriac Cluj, cu menţiunea abonament „Viaţa Creştină”, sau prin mandat poştal pe adresa: Pintelei Alexandru, Episcopia Română Unită Cluj, Str. Moţilor nr. 26, 400001 Cluj-Napoca (doar pentru abonamentele individuale). Pentru orice sesizare privind abonamentele, vă rugăm să contactaţi redacţia: tel. 0264-439.018 int. 111 sau 0729.852.875, de luni până vineri, între orele 9.00-17.00, sau accesând site-ul www.viata-crestina.ro. Preţul unui abonament pe anul 2016 este de 24,00 lei (pentru străinătate - 45 euro). Via]a Cre}tin@ nr. 7/2016

23


Iulie 2016