Page 1

SERIE NOUÃ ANUL XXVII NR. 4 (446) APRILIE 2016 2,00 LEI

Contemplând jertfa Crucii, suntem chemaþi, noi toþi, fii risipitori ai iubiri Tatãlui, sã descoperim izvorul milostiviri Sale


Din sumar: Din viaţa Eparhiei

Vizită pastorală în parohia Săliştea Nouă pag. 9

„24 de ore pentru Domnul” – invitaţie la experienţa întâlnirii cu milostivirea lui Dumnezeu

„Întinzându-Ţi braţele Tale cu milostivire pe Cruce, primeşte-mă şi pe mine cel care mă întorc din ţara depărtată a păcatului şi a patimilor. Mărire Învierii Tale, Doamne!” „Înviind Isus din mormânt, precum a zis mai înainte, ne-a dăruit nouă viaţa veşnică şi mare milă.” (Cântările Triodului)

pag. 10

AGRU

Episcopul Iuliu Hossu în lumina a trei documente din anii 1967-1970 pag. 12

Creştinul azi

Împlinirea, dor şi urgenţă pag. 16

„Milostivirea este criteriul pentru a înţelege cine sunt adevăraţii fii ai Tatălui.” (Misericordiae Vultus 9)

Biserica şi societatea

Academia Română şi Biserica Greco-Catolică pag. 18

Info

Fontana di Trevi, înroşită pentru a aminti de martirii creştini pag. 22

2

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2016

Să primim cu bucurie darul iubirii milostive a Tatălui şi să-l oferim cu generozitate aproapelui, căci prin Învierea din morţi a Fiului Său am fost născuţi din nou spre moştenirea vieţii veşnice.

Hristos a înviat!


Reper de viaţă creştină

Fiţi milostivi precum Tatăl SCRISOAREA PASTORALĂ a Preasfinţiei Sale Florentin CRIHĂLMEANU, Episcopul Eparhiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla, la mărita Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos Florentin, prin harul şi mila Atotputernicului Dumnezeu, prin graţia Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate şi iubiţilor credincioşi greco-catolici împreună rugători, precum şi tuturor credincioşilor creştini, arhierească binecuvântare şi creştineasca salutare: «Hristos a înviat!». «Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care după mare mila Sa, ne-a renăscut la o speranţă vie, prin Învierea lui Isus Hristos din morţi.» (cf. 1Pt 1,3)

Iubiţi credincioşi, Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Hristos este sărbătoarea milostivirii Tatălui faţă de noi oamenii. Prin biruinţa Fiului Său asupra morţii, Dumnezeu ne-a renăscut la o nouă viaţă, oferindu-ne o moştenire nepieritoare: bucuria vieţii veşnice. Celebrăm Mărita Sărbătoare în contextul Anului Jubiliar în care Sf. Părinte Papa Francisc ne invită să contemplăm misterul milostivirii divine, care este izvor de bucurie, de seninătate şi de pace şi, mai cu seamă, pentru că este o condiţie a mântuirii noastre (cf. Misericordiae Vultus - M.V. 2). Pentru a pătrunde în acest mister, vă invit să ascultăm cuvântul Celui care a cunoscut profunzimea iubirii milostive a Tatălui şi este Unicul Chip al milostivirii Sale, Unicul Său Fiu, Dumnezeu şi Om adevărat: Isus Hristos. Prin cuvântul Său, prin gesturile Sale, El ne revelează chipul nevăzut al inimii milostive a Tatălui Ceresc. Cine ar putea să ne vorbească despre acest mister, dacă nu chiar Fiul Unic al Tatălui, căci «nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl şi nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere» (cf. Mt 11,27). Îndemnul acestui An Sfânt al Milostivirii, «Fiţi milostivi precum Tatăl vostru milostiv este» (cf. Lc 6,36), ne cere, mai întâi, să cunoaştem milostivirea Tatălui, să o primim, să o trăim şi, apoi, să o oferim fraţilor, devenind instrumente ale milostivirii Sale în familie, în Biserică şi în societate. Vă invit să pornim de la «parabolele milostivirii» din Evanghelia de la Luca şi să ne oprim asupra pildei

numită «a fiului risipitor» sau, mai corect, «a tatălui milostiv». În final, ştiind că Dumnezeu Tatăl Milostiv este neschimbător, să ne întrebăm cum am putea să ne schimbăm atitudinea faţă de El pentru a deveni adevărate instrumente ale milostivirii pentru fraţii noştri de astăzi?

1. Fiul cel tânăr şi tatăl milostiv «Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere» (cf. Lc 15,12) Pildele milostivirii se adresează fariseilor şi cărturarilor dispreţuitori, nemulţumiţi şi invidioşi pentru că Isus îi primea pe păcătoşi şi lua masa cu ei. Prin aceste povestioare ce repetă refrenul «Bucuraţi-vă cu Mine, căci am găsit…!», Isus doreşte să-i facă părtaşi bucuriei ce provine din puterea iubirii milostive a lui Dumnezeu, care învinge răul, consolează cu iertarea şi oferă lumina speranţei. Prin pilda tatălui milostiv, Isus ne invită la împărtăşirea bucuriei ce izvorăşte din inima milostivă a Tatălui spre toţi fiii risipitori, mari sau mici, tineri sau vârstnici, care se întorc la Casa părintească. În prima parte a pildei, după o scurtă prezentare a personajelor, suntem introduşi direct în relaţia dintre fiul cel mic şi tatăl său. «Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere» (cf. Lc 15,12a), răsună vocea poruncitoare a fiului cel tânăr, care hotărâse să se elibereze de povara tatălui şi doreşte împărţirea averii, pentru a-şi putea orândui viaţa după cum îi place. De obicei, împărţirea averii se făcea la ceasul morţii tatălui, care prin testament rânduia moştenirea. Tânărul vrea ca totul să se împartă imediat şi să plece cât mai degrabă. Care este răspunsul tatălui în faţa acestei atitudini lipsite de respect şi de înţelepciune? Părintele smerit se supune pretenţiei fiului fără a-i reproşa ceva şi fără a i se împotrivi: «şi tatăl le-a împărţit averea» (cf. Lc 15,12b). Deşi pare prea îngăduitor, tatăl a respectat dorinţa fiului ştiind că adevărata iubire milostivă nu se poate impune cu forţa. În scurtă vreme, fiul cel tânăr pleacă într-o ţară îndepărtată, semn al dorinţei de independenţă faţă de tatăl, nu doar materială, dar şi fizică. Acum, ►► Via]a Cre}tin@ nr. 4/2016

3


Reper de viaţă creştină fiul se consideră în siguranţă, are averea şi viaţa în propriile mâini. Este stăpân, poate face ce-i place, cu cine-i place şi unde îi place. Acolo, în acea ţară străină, departe de tatăl, se dezvăluie însă greşeala alegerii fiului tânăr. El confundă libertatea cu libertinajul, viaţa cu averea, şi, astfel, banul, din bun slujitor, se transformă în amarnic stăpânitor, iar tânărul devine sclav. Treptat, căzând pradă patimilor, îşi risipeşte averea, ajunge sărac, înfometat şi lipsit. Pentru a simboliza abisul decadenţei, pilda îl înfăţişează ca paznic al porcilor, animalul impur ce era simbolul desfrâului în mentalitatea iudaică. Mai mult chiar, el râvneşte hrana porcilor, dar nimeni nu i-o dă. Stăpânul său era mult mai preocupat de îngrăşarea porcilor decât de hrana slugilor. Dacă în viaţa de mai înainte, în casa tatălui, prins în vârtejul vieţii, nu avusese timp să reflecteze, acum, flămând, slăbit, murdar şi zdrenţuit, în noroiul porcilor, are timp suficient să mediteze şi să compare slujirea în casa tatălui cu sclavia la cocina porcilor. Căci, foamea lui, ca persoană umană, era, mai întâi, o foame de iubire milostivă, pe care averea nu i-o putea oferi. Astfel, începe să înţeleagă că adevărata lui avere şi sursa vieţii lui, nu erau nici banii, nici satisfacerea plăcerilor trupeşti, ci era cu totul altceva. Mai presus de bunurile materiale, era aceea dăruire de sine a tatălui, ce dorea să ofere fiilor izvorul iubirii sale milostive. Atunci, chipul tatălui milostiv, care oferea din abundenţă hrană chiar şi slugilor din casă, revine în memoria sa şi fiul îşi aminteşte de bunăstarea trăită în casa părintelui său. Paradoxul vieţii noastre este că adeseori noi vrem să furăm ceea ce Dumnezeu doreşte să ne ofere (S. Fausti). A fura o pâine, chiar dacă eşti înfometat, este un păcat. A găsi o pâine, însă, este altceva. Dar, atunci când este o mână care îţi oferă o pâine, cu un zâmbet iubitor, este cu totul altceva. Când trăia în casa părintească, fiul cel tânăr era nemulţumit deoarece i se părea că toate erau mereu în legătură cu tatăl său. Acum, însă, începe să simtă nostalgia celui care i le dăruia. Dacă mai înainte privirea fiului era fixată asupra averii materiale, acum, el simte lipsa cuiva care i-ar putea oferi ceva. Apare, astfel, o mişcare interioară de «întoarcere în sine», de rememorare a binelui trecut şi neapreciat, acea convertire de la atenţia îndreptată asupra bunurilor materiale, la atenţia asupra celui care oferea acele bunuri, tatăl său. Atunci, «venindu-şi în sine şi-a zis: câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame» (cf. Lc 15,17). Plecarea din casa tatălui s-a dovedit a fi nu doar o îndepărtare de părintele său, dar şi o îndepărtare de sine, de identitatea sa de fiu al tatălui, de statutul său de fiu împreună-moştenitor cu tatăl, de bunăstarea din familia în care tatăl oferea totul. Acum, regăsind firul iubirii paterne şi adevărul identităţii de fiu, sufletul său cuprins de curajul speranţei, cu încredere în milostivirea tatălui, ia hotărârea eroică de a se întoarce la casa părintească: «sculându-mă (înviind), voi merge la tatăl meu» (cf. Lc 15,18). Fiul cel tânăr a priceput că se poate realiza păstrându-şi identitatea sa de fiu, numai în legătură cu

4

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2016

tatăl. De aceea, înviind din moartea păcatului şi a izolării, el are curajul unui nou început, un drum de întoarcere la libertatea şi bucuria comuniunii din casa tatălui. Este drumul de întoarcere la adevărata viaţă. De fapt, aici pe pământ, «în viaţa noastră mergem mereu dintr-un început într-altul până la începutul fără de sfârşit» (Sf. Grigore de Nisa). Un nou drum cere, mai întâi, recunoaşterea greşelilor făcute. «Tată, am greşit la cer şi înaintea ta», îşi spune tânărul recunoscând păcatul său, în dubla dimensiune a primei porunci divine: «Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi» (cf. Lc 10,27). Fiul a înţeles că, prin separarea lui de tatăl, a păcătuit, rănind iubirea milostivă a Tatălui Ceresc, dar şi iubirea părintească a tatălui său trupesc. Înţelege că a pierdut demnitatea de om şi de fiu al tatălui, dar decât să rămână slugă flămândă la porci, mai bine sătul la casa tatălui. Zis şi făcut, tânărul trece de la vis la realitate, de la gând la acţiune, şi porneşte agale, slăbit, înfometat, murdar, zdrenţăros, pe drumul de întoarcere spre casa tatălui. În acest răstimp, bătrânul părinte, întristat de plecarea fiului, păstra cu sfinţenie, în sufletul său, legătura iubirii, alinându-şi speranţa privind, din timp în timp, drumul ce ducea spre casă. Într-o bună zi, apăru o siluetă în zare, ce păşea ostenită pe cărare. «Oare el să fie?», se întreabă tatăl, şi inima îi bate mai tare. În câteva clipe, îl recunoaşte pe fiul său şi mila îi dă aripi să-i alerge în întâmpinare. El uită de demnitatea de stăpân şi părinte, căci milostivirea este mai puternică decât ofensa şi iertarea mai puternică decât jignirea. Tatăl îi cade pe umăr şi îl îmbrăţişează ca şi cum l-ar fi aşteptat la întoarcerea dintr-o călătorie. Mai înainte ca fiul să-şi poartă mărturisi păcatul, tatăl îi oferă îmbrăţişarea iertării şi sărutul păcii. Este iubirea tatălui ce-şi revarsă milostivirea de mamă asupra fiului născut din trupul său. Nici jignirile, nici risipirea averii, nici zdrenţele, nici murdăria şi nici chiar mirosul animalului impur (porcul), nu pot opri îmbrăţişarea iubitoare a tatălui. Părintele vrea să ia asupra sa şi să învăluie în iubirea sa tot răul, din iubire faţă de fiul său. Tânărul, ridicând capul şi privind în ochii înlăcrimaţi ai tatălui, îşi recunoaşte cu părere de rău păcatul în faţa tatălui şi căderea sa din demnitatea de fiu. Ar fi urmat sentinţa pe care şi-o dăduse: «fă-mă ca pe unul din argaţii tăi», dar aici tatăl îl opreşte. Pedeapsa o va hotărî el, căci, în milostivirea sa, tatăl rânduise pentru el cu totul altceva. Ca «ispăşire», va fi repus, pe deplin, în drepturile de fiu. Ca stăpân, el are în casă destule slugi, argaţi şi zilieri plătiţi. Ca părinte, însă, are numai doi fii, iar acesta este unul dintre ei. Chiar dacă fiul îl priveşte ca pe un stăpân, tatăl nu a încetat să îl considere fiul său iubit. Apoi, poruncile tatălui se succed cu repeziciune pentru ca fiul său să poată fi repus în demnitatea cuvenită. Astfel, el reprimeşte haina dintâi, imaculată (simbolul Botezului), inelul alianţei refăcute şi al


Reper de viaţă creştină demnităţii de fiu (semnul Mir-ungerii), încălţămintea care să-l ferească de noroi şi să-l conducă pe căile dreptăţii (semnul Iertării sacramentale). Totul este sărbătorit în comuniunea de mulţumire (semnul Euharistiei), pentru cel care a înviat din moartea păcatului la viaţa de fiu, a celui care părea pierdut, dar a aflat, din nou, drumul spre casa tatălui, «căci mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat» (cf. Lc 15,24).

2. Fiul cel mare şi tatăl milostiv «De atâţia ani îţi slujesc, şi mie nu mi-ai dat…» (cf. Lc 15,29) Ospăţul bucuriei este în plină desfăşurare când apare în scenă al treilea personaj, fiul cel mare. El este «omul muncii», care se întoarce de la câmp ostenit. Uimit de sărbătoarea de acasă, el întreabă o slugă şi aceasta îi explică motivul sărbătorii. Este bucuria tatălui pentru întoarcerea fratelui său. Pentru fiul cel mare, însă, aceasta nu este un motiv de bucurie ci, dimpotrivă, de mânie şi invidie. De aceea, el refuză să intre în comuniunea de bucurie a tatălui şi a fratelui său. Atunci, bunul părinte îşi va îndrepta atenţia spre fiul cel mare, lăsând la o parte din nou demnitatea de părinte şi stăpân. El, ieşind în întâmpinarea fiului cel mare, îl roagă să intre la masa sărbătorii. Bucuria tatălui nu poate fi deplină dacă nu are alături de el pe toţii fiii lui, în casă, uniţi în bucuria ospăţului iubirii. Fiul cel mare răspunde invitaţiei tatălui cu duritate, dezvăluindu-şi adevărata identitate. El se considera un om perfect, ireproşabil, ce respectase întotdeauna şi întru totul poruncile tatălui. Este adevărat, dar toate acestea nu le făcuse din acea iubire gratuită de fiu, ci din dorinţa de a câştiga mai mult. Nu este decât o slugă credincioasă, ce aştepta răsplata cuvenită. Orgoliului său i se alătură invidia şi gelozia faţă de cel întors acasă, pe care nu îl mai consideră frate, ci un concurent la avere, un alt fiu al tatălui. În felul acesta, el se pune în locul tatălui său şi devine chiar judecătorul tatălui său: «Mie nu mi-ai dat, iar pentru cel care ţi-a risipit viaţa cu desfrânatele ai făcut ospăţ» (cf. Lc 15,30). De fapt, şi problema fiului cel mare este aceeaşi, stăpânirea averii. Tot ceea ce spune el este drept şi adevărat, dar cuvintelor sale le lipseşte dimensiunea esenţială a iubirii milostive. El nu face diferenţa dintre stăpân şi tată, dintre slugă şi fiu, dintre păcătos şi frate. El vede în tatăl său un stăpân prea îngăduitor şi în fratele său un mare păcătos. Bunul părinte îi răspunde cu calm şi răbdare. El încearcă să-l înţeleagă, fără a lua în seamă reproşurile şi acuzele pe care i le aduce. «Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt», îi spune blândul tată, confirmând că el este sprijinul şi ajutorul său şi asigurându-l că, acum, toată averea lor este a lui, căci moştenirea fusese împărţită, iar el rămăsese unicul moştenitor. Aşadar, nu trebuie să se teamă de fratele său. Mai mult, tatăl îi dezvăluie fiului său două

trăsături ale iubirii sale milostive: gratuitatea şi infinitatea. În primul rând, El revarsă iubirea sa milostivă, nu atât ca răsplată pentru merite sau fapte bune (aşa cum facem noi oamenii), ci ca un mijloc de sfinţire gratuit şi dezinteresat, din pură iubire. În al doilea rând, iubirea milostivă a tatălui este infinită şi cuprinde pe toţi fiii săi, căci iubirea se înmulţeşte oferind-o. Deci, fiecare dintre ei are locul deja pregătit la masa de sărbătoare a bucuriei. Depinde doar de fii dacă vor accepta, sau nu, să intre în comuniunea pregătită lor. Tatăl a dat viaţă fiilor din iubire, doreşte să îi vadă fericiţi, dar nu îi poate obliga să accepte iubirea sa. Apoi, tatăl îl readuce în prezent pe fiul mai mare dezvăluindu-i motivul profund al bucuriei sărbătorii, căci întoarcerea fratelui său înviat din păcat valorează mai mult decât orice avere materială. Astfel, tatăl pune mai presus de dreptate milostivirea, mai presus de lege iubirea. Numindu-l pe fiul său regăsit «fratele tău», tatăl îi arată că această persoană are o relaţie directă de rudenie cu el care trece prin tatăl. Ei sunt fraţi pentru că au acelaşi tată. Iar dacă nu se recunosc ca fraţi, nu pot avea acelaşi tată. În acest sens, iubirea dintre fraţi decurge din iubirea milostivă a tatălui, iar iubirea milostivă a tatălui va fi criteriul pentru a înţelege cine sunt adevăraţii săi fii (cf. M.V. 9). Oare a primit fiul cel mare ruga şi invitaţia tatălui? Oare s-a lăsat cucerit de harul iubirii milostive a tatălui şi şi-a deschis sufletul faţă de fratele său intrând în bucuria comuniunii? Firul pildei se opreşte aici, lăsându-ne parcă nouă această întrebare: Eu, dacă aş fi în locul fiului cel mare, cum aş proceda? Oare aş avea tăria să iert orice pentru înviere? Aşa cum ne invită unul dintre troparele sărbătorii: «să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm, să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi, şi să iertăm toate pentru înviere».

3. Noi, fiii de astăzi şi Tatăl milostiv «Milostivirea este criteriul pentru a înţelege cine sunt adevăraţii fii ai Tatălui» (cf. M.V. 9) Meditând pilda tatălui milostiv, avem impresia că lipseşte încheierea şi rămânem cu multe întrebări. De fapt, Isus încheie parabola aici, pentru ca să intrăm acum în scenă NOI, cei care citim astăzi acest cuvânt. Noi trebuie să scriem actul al treilea al evangheliei milostivirii Tatălui, prin viaţa noastră. Adeseori, ne punem întrebarea: oare cu cine ne asemănăm mai mult? Cu fiul cel mic, care a văzut în tatăl un stăpân de care a dorit să se elibereze, ajungând slugă la porci; sau cu fiul cel mare, sluga corectă şi ireproşabilă, dar care priveşte cu invidie şi dispreţ pe fratele său, pentru că nu cunoaşte iubirea milostivă a tatălui? Anul Sfânt al Milostivirii, ne invită să avem curajul să ne punem şi o altă întrebare: Oare cât de mult ne asemănăm noi cu tatăl milostiv? ►► Via]a Cre}tin@ nr. 4/2016

5


Reper de viaţă creştină Îndemnul lui Isus: «Fiţi milostivi precum Tatăl vostru milostiv este» (cf. Lc 6,36), constituie un adevărat program de viaţă, care ne angajează, dar care ne oferă şi multă bucurie şi pace, scrie Sfântul Părinte Papa Francisc, invitându-ne să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, să contemplăm milostivirea Sa şi să-l asumăm ca stil propriu de viaţă (cf. M.V. 13). Pentru a fi precum tatăl milostiv al pildei din Evanghelia de la Luca, ar trebui, mai întâi, să înţelegem că acest chip, pe care Isus a dorit să-l prezinte, este chiar chipul Tatălui Său şi al Tatălui nostru ceresc. Apoi, va trebui să încercăm să-L cunoaştem mai bine pe Tatăl nostru şi, ca urmare, să încercăm să trăim ca adevăraţi fii ai Săi. Ce am înţeles, de fapt, din această pildă? Din relaţia fiului cel tânăr cu tatăl milostiv, am înţeles cât este de important să trăim libertatea de fii, dar şi să ştim apela la milostivirea iubitoare a Tatălui, ori de câte ori este nevoie. Din relaţia fiului cel mare cu tatăl, am înţeles că trebuie să fim mereu dispuşi să-i primim pe fraţii noştri şi să le oferim iubirea milostivă pe care Tatăl ne-a oferit-o nouă. Descoperim, astfel, dubla dimensiune a milostivirii: aceea care coboară de la Tatăl, oferind iertare şi împăcare fiilor Săi, şi aceea dintre fiii aceluiaşi Tată, care invită, de asemenea, la înţelegere, împăcare şi iertare între fraţi. Regăsim, aşadar, cele două dimensiuni ale crucii, pe care Iubirea Tatălui a fost răstignită pentru iertarea păcatelor noastre. Căci, în jertfa Crucii abisul păcatului oamenilor se întâlneşte cu milostivirea iubirii infinite a lui Dumnezeu. Astfel, contemplând jertfa Crucii, suntem chemaţi, noi toţi, fiii risipitori ai iubirii Tatălui, să descoperim izvorul milostivirii Sale, căci «atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unic L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică» (cf. In 3,16). Isus Hristos, Fiul Tatălui, este Chipul milostivirii Tatălui, ce ne descoperă prin cuvântul Său, dar şi prin slujirea Sa, îndurarea Tatălui, iubirea de Fiu şi iubirea dintre fraţi. El este adevăratul «Fiu risipitor» al iubirii milostive a Tatălui care, acceptând întru totul voinţa Sa, a părăsit «Casa Părintească» şi a coborât într-o ţară străină. Acolo, a oferit modelul trăirii în comuniune cu Tatăl şi a arătat oamenilor chipul Tatălui milostiv. Fraţii Săi, însă, nu L-au cunoscut, L-au condamnat şi L-au dus la moartea prin răstignire. Acesta, îmbrăcând haina umanităţii noastre şi luând asupra Sa acuzele şi păcatele oamenilor, mizeria şi zdrenţele lor, le-a îmbrăţişat cu mâinile întinse pe Cruce. Apoi, coborând în abisul morţii păcatelor noastre, a călcat cu moartea pe moarte, ne-a oferit minunatul schimb al iubirii milostive (moarte-viaţă, păcat-iubire), şi, înviindu-ne cu El, ne-a condus la Casa Tatălui, în ospăţul bucuriei, deschizând tuturor fraţilor poarta spre lumina Paradisului regăsit. El este, deci, Fiul risipitor al Tatălui, care până şi în Iad a risipit averea milostivirii, întorcându-se la Casa Părintească nu doar cu o oaie rătăcită, ci strângând la pieptu-i rănit pe toţi fraţii rătăciţi, spre bucuria Tatălui milostiv.

6

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2016

Aceasta este, aşadar, imaginea Tatălui milostiv pe care Însuşi Fiul Său ne-o dezvăluie. Înţelegem şi dubla dimensiune a unui bun fiu asupra căreia fiecare dintre noi putem să medităm: a-L iubi pe Tatăl, necondiţionat, recunoscându-L ca părinte milostiv şi iertător, dar, în acelaşi timp, a-i recunoaşte pe fiii Tatălui ca adevăraţi fraţi ai noştri, vrednici de aceeaşi iubire milostivă. Să recunoaştem chipul Tatălui în fiecare dintre ei şi, astfel, să înlăturăm orice dispreţ, acuză sau critică, practicând cu bucurie faptele milosteniei trupeşti şi sufleteşti, ca o condiţie a mântuirii noastre. Să nu preferăm starea de slugi, ci să trăim mereu în starea de fii pe care Tatăl ne-a arătat-o prin viaţa Fiului Său Isus Hristos. Căci, Tatăl iubitor nu doreşte slugi, ci fii care să-L asculte şi să-L slujească din iubire. De asemenea, să ne reamintim că iubirea Lui este gratuită şi în niciun fel nu poate fi plătită. Iubirea Lui este infinită şi se revarsă peste toţi fiii Săi de pretutindeni şi din totdeauna, având o singură limită, aceea a libertăţii umane. Această parabolă ne învaţă că putem avea o privire corectă asupra vieţii noastre, numai în măsura în care imaginea pe care o avem despre Dumnezeu Tatăl este corectă. Convertirea, căinţa, nu este un proces psihologic al păcătosului ce se întoarce la Dumnezeu, ci, mai degrabă, schimbarea imaginii pe care păcătosul (dar şi cel drept) o are despre Dumnezeu. La originea păcatului stă tocmai imaginea greşită pe care ambii fii o au despre tatăl lor. În faţa imaginii «stăpânului», fiul cel mic alege strategia «plăcerii» - libertinajul, pe când fiul cel mare alege strategia «datoriei» - legalismul. Ca urmare, imaginea pe care o avem despre Tatăl condiţionează viaţa noastră şi relaţia cu ceilalţi. A-l descoperi pe celălalt ca frate, nu este cu putinţă decât dacă, mai întâi, ne descoperim ca fii ai aceluiaşi Tată. Cel care nu îşi recunoaşte fratele, nu îl cunoaşte cu adevărat pe Tatăl şi nu a înţeles demnitatea de fiu la care a fost chemat. Omul de astăzi, trăind, adeseori, departe de Dumnezeu, are nevoie să descopere libertatea de fiu al Tatălui iubitor, mult milostiv şi îndelung răbdător. El se va întoarce la Dumnezeu dacă va vedea la fraţii săi (mai mari), iubirea milostivă şi libertatea de a trăi cu bucurie ca fii ai acestui Tată. Astfel, omul contemporan, în situaţii de foame sau sete spirituală, îşi va putea întoarce inima sa suferindă cu încredere spre Tatăl, spunând cu speranţă: «Voi învia şi mă voi întoarce la casa Tatălui meu Milostiv!».

Iubiţi credincioşi, Să ne recunoaştem cu smerenie păcătoşi, dar iertaţi de Tatăl, ca fiul cel tânăr, şi să ne ferim de orgoliul şi invidia fiului cel mare faţă de fratele său. Dar, mai cu seamă, să tindem spre modelul de milostivire, iertare, înţelegere şi iubire a tatălui milostiv faţă de fiii săi, aşa cum Isus ne invită: «Fiţi milostivi precum Tatăl vostru milostiv este!». Să nu uităm că în orice situaţie am fi, avem un Tată milostiv care ne iubeşte ca o mamă şi, în acelaşi timp,


Reper de viaţă creştină avem şi o mamă iubitoare şi mijlocitoare, pe Preasfânta Fecioară Maria, Maica Milostivirii şi Maica Bisericii. Aşa cum ne invită Sf. Părinte Papa Francisc, să trecem cu smerenie pragul Porţii Sfinte a milostivirii şi, primind îmbrăţişarea Tatălui milostiv, să ne lăsăm îmbrăcaţi în haina de sărbătoare a Învierii, ducând cu noi bucuria sărbătorii în familiile noastre, în comunităţile noastre şi în societate, oferind tuturor milostivirea Tatălui. Să intrăm în bucuria Sărbătorii Învierii care anticipează, încă de pe acum, bucuria pregătită nouă de Tatăl milostiv, la întoarcerea în Casa Tatălui, la ospăţul Fiului, în harul iubirii milostive a Spiritului Sfânt, dimpreună cu toţi fraţii şi surorile noastre, în fericirea veşnică.

„Cruci de gratii”:

Fiul Risipitor de IPS Ioan Ploscaru Din vlăstar de rege şi profet deodată, în sfântă credinţă vieţuia un tată. Strămoşi-i lăsară moşii şi tezaur: argint, pietre scumpe şi talanţi de aur, dar marea avere, steaua bucurii, îi erau doar Legea şi-amândoi copiii. Dar parcă pe cel mic mai drag îl avuse, mama lui murindu-i după ce-l născuse, ultimă, supremă jertfă de credinţă, şi-a lăsat într-însu-ntreaga ei fiinţă. Tot privind bătrânul la comoara-i dragă, alt portret prin visuri şi lacrimi se-ncheagă: Mersul, vorba, faţa-s o icoană vie, ca-ntr-o reîntrupare sfânta lui soţie! „ - Tată, zise-odată cu durere-amară, dă-mi partea de-avere şi-o să plec din ţară! Iar ţie, bun tată, grija părintească şi iubirea caldă, Domnul ţi-o plătească”!... Şi desprins de tată cu-o mişcare blândă, îşi urni greu trupul încărcat de-osândă, urmărind norocul şi cu ochii vagul cu paşi grei ca-n lanţuri, încet trecu pragul. Viaţa e-n clocot, ca sângele-n vene, iar moartea-i spectacol banal în arene, întâi vede trist Babilonul, cu teamă, dar valu-l împinge şi patima-l cheamă, cu-ncetul se lasă, s-aruncă, s-afundă ca vulturul-n zare şi peştele-n undă... Când zorile-alungă beţiile-n fumuri se află că-i singur, şi gol şi pe drumuri... O secetă lungă şi vară de vară, cu foametea face morminte din ţară... În piept tot mai crâncen se simte cuţitul şi tot mai aproape-şi zăreşte sfârşitul... Îmbrăcat în sacii soioşi de sudoare, luaţi de pe trupuri intrate-n duhoare, mânca mucegaiul de coji rar aflate la biete cadavre de sclavi ne-ngropate; cum râmă doar porcii rar foamea-şi alină cu-o roşcovă-ori ghindă, sau cu-o rădăcină. Cum piere coşmarul odată cu somnul,

Vă doresc sărbători sfinte şi luminate de bucuria iertării milostive primită de la Tatăl, prin moartea şi Învierea Fiului Său, în harul iubirii Spiritului Sfânt!

Hristos a înviat! † FLORENTIN Episcop de Cluj-Gherla Dată în Cluj-Napoca, din reşedinţa episcopală, la mărita Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, Anul Domnului 2016, la 315 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, la 162 de ani de la întemeierea binecuvântatei Eparhii de Cluj-Gherla, în al patrulea an de pontificat al Sfântului Părinte Papa Francisc, în al XX-lea an al episcopatului nostru şi al XIV-lea în tronul acestei Eparhii.

pieri deznădejdea-amintindu-şi de Domnul. Din scântei sub spuză, licări credinţa, ca un bob sub brazdă încolţi căinţa. Cu cât haru-n suflet şi lumina creşte, vede-adânc mocirla-n care se târăşte. „Câţi servi are tata, ce şi-n timpuri grele aruncă din pâine şi hainele rele, iar eu stau, ca trupul porcii să-mi destrame rumegat de chinuri şi-omorât de foame! Am deprins aici dispreţul şi-umilinţa ce de-atâta vreme-mi macină fiinţa... Tot îmi arde-n suflet doru’ ca-o săgeată! Să-l mai văd o dată pe sărmanu-mi tată. Voi intra ca slugă la bătrânu-mi tată, de m-ar recunoaşte undeva-ntr-o doară, dacă-ar pune servii să m-arunce-afară, m-aş târî ca râma să-i sărut piciorul: - Eu sunt slugă, tată, sluga nu feciorul! Eu sunt robu-n zdrenţe cu mâinile-n rugă care vrea să-ţi fie cea din urmă slugă!” Bătrânul şi-n visuri îl chema pe nume, strigăt peste mare, strigăt peste lume. Întreba străinii ce-i veneau în faţă, dacă-i ştiu de nume, dacă e în viaţă? Şi iar privea calea, să-şi uite pustiul ce deodată-i smulse inima şi fiul... Dar, acum zăreşte-un străin de departe, ce-abia poate amarul din trup să-şi mai poarte, ca trăgând o cruce, călcând pe cuţite, se mişcă-anevoie cu membre-ostenite. Sosind privi casa cum priveşti mirajul, s-opreşte, ezită, îşi pierde curajul. Cu fruntea pe dreapta ce ţine toiagul, se-ntreabă îndrăzni-va să mai treacă pragul? Deşi-n saci şi zdrenţe cu mult praf pe ele, Bătrânu-nţelege în suflet că el e. Şi sfântă minune pe robi înfioară: cum singur se scoală şi singur coboară, iar servii din curte privesc cu mirare cum singur deschide şi poarta cea mare şi-aleargă spre-un mizer venit de departe, (iubirea ridică din boală şi moarte). Plângând îl ia-n braţe-îi sărută obrajii îi cade pe umeri şi-i scaldă grumajii; „ - Greşit-am la ceruri şi ţie bun tată!” „ - Nu-i nicio greşeală! Cerul milă-ţi poarte

că mi-ai dat viaţa, m-ai scăpat de moarte! E Stăpânul vostru! Aduceţi în grabă haina cea mai scumpă şi mai de podoabă. Picioarele arse, rănite de cale le-ncălţaţi în cele mai de preţ sandale. Puneţi-i în deget, ca şi la plecare un inel cu pietre frumoase şi rare. Cel mai mare praznic din viaţă acum-e junghiaţi viţelul îngrăşat anume.” Sosind cel mai mare, cu seara deodată, de la vreo moşie mai îndepărtată, casa şi grădina ca aprinsă-i pare, muzica răsună până-n depărtare... „ - Ce sunt toate acestea?” întreabă el pe-o slugă. „ - Ţi-e fratele acasă”, îi răspunse-n fugă. „Iar de bucurie c-a răzbit să vină a gătit stăpânu-această mare cină!” Anunţat bătrânul iasă de la masă şi-i grăieşte vesel de pe prag de casă: „ - Ţi-e fratele-aicia, -ntors din pribegie, Vino-mbrăţişează-l, câtă bucurie!?” Dar, dup-o tăcere lungă-ndurerată, începu feciorul cu vocea-ntristată: „ - Din pruncie, tată, ţi-am fost rob în muncă. De la tine-o vorbă mi-e sfântă poruncă! Iar când vine-acesta, ce ţi-a dat durerea, ce-n beţii şi-orgie şi-a mâncat averea, nu i-a fost destul, pe unde a fost dezmăţul ai tăiat viţei şi i-ai făcut ospăţul. Când va pleca dânsul, luând tot cu sine, să mă chemi acasă, trimiţi după mine! El e bun la pompe, mese, mângâiere, eu, la munci tăcute, boală şi durere!” „Deschide-ţi iubirea din sufletu-ţi mare, virtutea s-arată la greu, la-ncercare! Vino şi tu-n casă, iartă, frânge gheaţa! Vezi că bucuria mi-a redat viaţa?” Împăcat în suflet, fericit se lasă luat după umeri şi condus în casă. În pace cerească, pierdut în iubire cu inima-aprinsă de-aşa fericire, cu lacrimi, bătrânul, priveşte înaltul, cuprinde la pieptu-i pe unul şi altul şi spune din suflet, încet pentru sine: „ - Din groapă, din moarte, dar iată-l, în fine!” Via]a Cre}tin@ nr. 4/2016

7


Sfântul Scaun

Noi nu suntem singuri: Isus este aproape de noi, în mijlocul nostru, înlăuntrul nostru! Înainte de rugăciunea Regina Coeli de duminică, 1 mai a.c., Sfântul Părinte Francisc a vorbit despre promisiunea venirii Spiritului Sfânt. I-a invitat pe credincioşi să ceară asistenţa Spiritului atunci când citesc zilnic din Evanghelie, spunând simplu: „Fie ca eu să înţeleg şi să-mi amintesc de aceste cuvinte ale lui Isus”. Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua! În timpul Ultimei Cine, înainte de a înfrunta pătimirea şi moartea pe cruce, Isus le promite apostolilor darul Spiritului Sfânt, care va avea misiunea de a învăţa şi de a aminti cuvintele Sale comunităţii discipolilor. O spune Isus însuşi: „Mângâietorul, Spiritul Sfânt, pe care Îl va trimite Tatăl în numele Meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus Eu” (In 14,26). A învăţa şi a aminti. Aceasta e ceea ce face Spiritul Sfânt în inimile noastre. În momentul în care urmează să se întoarcă la Tatăl, Isus vesteşte venirea Spiritului Sfânt, care, înainte de toate, îi va învăţa pe discipoli să înţeleagă tot mai deplin Evanghelia, să o primească în existenţa lor şi să o facă vie şi activă prin mărturie. În timp ce urmează să încredinţeze apostolilor – care înseamnă „trimişi” – misiunea de a duce vestea Evangheliei în toată lumea, Isus promite că nu vor rămâne singuri: va fi cu ei Spiritul Sfânt, Mângâietorul, care va sta alături de ei; mai mult, va fi în ei, pentru a-i apăra şi a-i susţine. Isus se întoarce la Tatăl, dar continuă să-i însoţească şi să-i înveţe pe discipolii Săi prin darul Spiritului Sfânt. Al doilea aspect al misiunii Spiritului Sfânt constă în a-i ajuta pe apostoli să-şi amintească de învăţătura lui Isus. Spiritul are rolul de a trezi amintirea, de a aminti cuvintele lui Isus. Învăţătorul divin a comunicat deja tot ceea ce intenţiona să încredinţeze apostolilor: cu El, Cuvânt întrupat, revelaţia este completă. Spiritul va aminti învăţăturile lui Isus în diferitele circumstanţe concrete ale vieţii, pentru a putea fi pune în practică. Este tocmai ceea ce se întâmplă în Biserică şi astăzi, condusă de lumina şi de forţa Spiritului Sfânt, pentru a putea duce la toţi darul mântuirii, adică iubirea şi milostivirea lui

8

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2016

Dumnezeu. De exemplu, când voi citiţi în fiecare zi – aşa cum v-am sfătuit – un text, un pasaj din Evanghelie, să cereţi Spiritului Sfânt: „Fie ca eu să înţeleg şi să-mi amintesc de aceste cuvinte ale lui Isus”. Şi apoi să citiţi textul, în fiecare zi... Dar, mai întâi, acea rugăciune către Spiritul Sfânt, care este în inima noastră: „Fie ca eu să-mi amintesc şi să înţeleg”. Noi nu suntem singuri: Isus este aproape de noi, în mijlocul nostru, înlăuntrul nostru! Noua Sa prezenţă în istorie are loc prin darul Spiritului Sfânt, prin intermediul căruia este posibil să instaurăm un raport viu cu El, Răstignitul înviat. Spiritul, revărsat în noi cu Sacramentele Botezului şi Mirului, acţionează în viaţa noastră.

El ne conduce în modul de a gândi, de a acţiona, de a distinge ce anume este bine şi ce anume este rău; ne ajută să practicăm caritatea lui Isus, dăruirea Sa pentru alţii, în special pentru cei mai nevoiaşi. Nu suntem singuri! Iar semnul prezenţei Spiritului Sfânt este şi pacea pe care Isus o dăruieşte discipolilor Săi: „Vă dau pacea Mea” (v. 27). Ea este diferită de aceea pe care oamenii şi-o urează sau încearcă s-o realizeze. Pacea lui Isus provine din victoria asupra păcatului, asupra egoismului care ne împiedică să ne iubim ca fraţi. Este dar al lui Dumnezeu şi semn al prezenţei Sale. Fiecare discipol, chemat astăzi să-L urmeze pe Isus purtând crucea, primeşte în el pacea Răstignitului înviat, având certitudinea victoriei Sale şi aşteptând venirea Sa definitivă. Fecioara Maria să ne ajute să-L primim cu ascultare pe Spiritul Sfânt ca Învăţător interior şi ca amintire vie a lui Hristos pe calea de zi cu zi. (magisteriu.ro)


Din viaţa Eparhiei

Vizită pastorală în parohia Săliştea Nouă Duminică, 3 aprilie a.c., Preasfinţia Sa Florentin a vizitat parohia Săliştea Nouă (comuna Baciu), din Protopopiatul Cluj I, unde a binecuvântat biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, la finalizarea lucrărilor de renovare şi reparaţii capitale. A fost o mare sărbătoare pentru membrii comunităţii greco-catolice şi pentru pr. paroh Aurel Ana Basarab, alături de care s-au aflat autorităţi locale, în frunte cu dl. primar Ioan Florin Mureşan, pr. Vasile Perţa împreună cu credincioşi ai parohiei ortodoxe, credincioşi penticostali şi credincioşi din alte parohii.

Episcopul de Cluj-Gherla a fost întâmpinat în faţa bisericii, după care, împreună cu preoţii prezenţi, a înconjurat biserica, a stropit-o cu apă sfinţită şi s-au făcut rugăciunile rânduite pentru binecuvântare. Răspunsurile liturgice la Sfânta Liturghie celebrată în faţa bisericii reînnoite au fost date de studenţi ai Seminarului Teologic „Sfântul Ioan Evanghelistul”. Alături de Ierarh, la masa altarului au concelebrat pr. Ioan Sabău, protopop de Cluj I, pr. Alexandru Hruban, protopop de Gherla, pr. Adrian Avram, director al Asociaţiei Caritas Eparhial Greco-Catolic Cluj, pr. paroh Aurel, preoţi invitaţi. Fiind a treia duminică din Postul Mare, a Sfintei Cruci, cuvântul de învăţătură al Preasfinţiei Sale Florentin a avut în centru semnificaţia crucii: „Semnul crucii se face cu cele trei degete: cel mare, arătătorul şi mijlociul, unite, pentru a mărturisi Preasfânta Treime, iar celelalte două le aşezăm în palmă, pentru a exprima dubla natură a Mântuitorului nostru Isus Hristos, natura divină şi natura umană, şi ducem mâna dreaptă spre frunte, pentru a exprima supunerea raţiunii noastre raţiunii lui Dumnezeu, spunând «în numele Tatălui»; apoi trasăm acea verticală divină spre inimă, spre sediul sentimentelor, şi spunem «şi al Fiului»; apoi ducem mâna lateral, spre umărul drept şi apoi spre umărul stâng, după care rostim «şi al Spiritului Sfânt», exprimând dorinţa noastră de a ne supune acţiunile harului Spiritului Sfânt; apoi aducem mâna pe piept şi zicem «Amin». Iubiţi credincioşi, să nu uităm semnul crucii; el este acoperământ în nevoile şi în necazurile noastre, el trebuie să rămână ca un semn

viu în viaţa noastră şi să nu ne fie niciodată ruşine că suntem creştini. Să ştim să-I oferim lui Hristos viaţa noastră, pentru ca, oferind-o, să o putem dobândi”. În încheierea celebrării liturgice, pr. paroh Aurel a mulţumit, mai întâi, Bunului Dumnezeu, pentru că, „de n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc” (Ps 126,1), amintind de timpul când Sfintele Liturghii se oficiau în vechea bisericuţă de lemn (monument istoric, datând din 1798, cu hramul „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”), în frig, pentru că „Dumnezeu ne cere uneori sacrificii”, dar răsplata şi darul Lui nu întârzie – această duminică a fost o încununare a sacrificiilor şi eforturilor depuse cu dăruire la altar. În continuare, a adus mulţumiri credincioşilor parohiei, Consiliului Parohial, tuturor celor care au făcut posibil ca biserica să îmbrace haine noi: primarului comunei Baciu, credincioşilor ortodocşi şi celor neoprotestanţi din Săliştea Nouă, care au ajutat prin donaţii sau cu materiale de construcţie – semn de solidaritate şi frăţietate între confesiuni. Mulţumiri au fost adresate credincioşilor veniţi din Chinteni – unde părintele a slujit pentru câţiva ani –, din Popeşti, Cordoş şi alte parohii. Ca semn de preţuire şi recunoştinţă pentru Ierarh, pr. Aurel i-a dăruit o icoană cu chipul Mântuitorului, „pentru a-l ocroti şi întări în misiunea pe care o are ca Păstor al Eparhiei de Cluj-Gherla”.

În încheiere, Preasfinţia Sa Florentin i-a oferit pr. paroh Aurel diploma „Cardinal Iuliu Hossu”, împreună cu o icoană a Preasfintei Fecioare Maria şi cu medalia omagială a Anului Milostivirii. Aceeaşi diplomă a fost înmânată binefăcătorilor şi credincioşilor care au contribuit semnificativ la lucrările de renovare. (Biroul de Presă) Via]a Cre}tin@ nr. 4/2016

9


Din viaţa Eparhiei

„24 de ore pentru Domnul” –

invitaţie la experienţa întâlnirii cu milostivirea lui Dumnezeu Una dintre iniţiativele Sfântului Părinte Francisc pentru Anul Milostivirii a fost aceea de a oferi 24 de ore de rugăciune pentru Domnul. Potrivit indicaţiilor, acest timp de rugă neîncetată se celebrează în vinerea şi sâmbăta de dinaintea celei de-a patra duminici din Postul Mare.

Dând curs acestui îndemn, Preasfinţia Sa Florentin a binecuvântat organizarea în zilele de vineri, 8 aprilie, şi sâmbătă, 9 aprilie, în Catedrala episcopală „Schimbarea la Faţă” din Cluj-Napoca, a Veghei de rugăciune „24 de ore pentru Domnul”. Pentru a contura acest timp în faţa Domnului ca pe un mozaic multicolor care să reflecte o imagine a Bisericii cu structurile sale, coordonatorul programului, pr. Anton Crişan, vicar cu preoţii şi rector al catedralei, a invitat să conducă pe rând rugăciunea ordine de viaţă consacrată, preoţi, asociaţii de credincioşi laici care activează pe teritoriul Eparhiei de Cluj-Gherla, astfel încât programul a fost unul viu, variat.

Cele 24 de ore oferite Domnului au început vineri, 8 aprilie, la ora 7.00, prin slujba Utreniei celebrată cu participarea studenţilor Seminarului Teologic „Sfântul Ioan Evanghelistul” din Cluj-Napoca. În continuare, Preasfinţia Sa Florentin a condus Adoraţia Euharistică şi rugăciunea Rozariului, după care a celebrat Sfânta Liturghie.

10

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2016

Programul de rugăciune a fost apoi condus de Reuniunea Mariană şi de surorile din Congregaţia Sfântului Iosif al Apariţiei (de la ora 10.30), de surorile din Congregaţia Maicii Domnului (de la ora 13.00), de Mişcarea Focolară (de la ora 15.00) şi de Asociaţia tinerilor greco-catolici ASTRU Cluj (de la ora 16.30). Începând cu ora 18.00, la fel ca în fiecare miercuri şi vineri din timpul Postului Mare, Episcopul eparhial a celebrat împreună cu mai mulţi preoţi Liturghia Darurilor mai Înainte Sfinţite, după care a urmat cateheza despre milostivirea lui Dumnezeu cu tema: „Paşii pentru o spovadă bine făcută”, susţinută de pr. Marcelin Rotaru, profesor la Seminarul Teologic. Cele „24 de ore pentru Domnul” au continuat prin Adoraţia Euharistică animată de tinerii din grupul de rugăciune „Triumful Inimii Neprihănite”, prin laudă şi

rugăciune profetică şi de vindecare cu Comunitatea „Apostolii Iubirii Euharistice” şi Sfânta Liturghie în rit latin celebrată de pr. Marcelin Rotaru. Între orele 01.00-03.00 din noapte, pr. Anton Crişan şi grupul „Triumful Inimii Neprihănite” au înălţat spre Dumnezeu rugăciuni şi diverse devoţiuni din patrimoniul spiritual al Bisericii. Au urmat părinţii şi fraţii bazilieni, surorile baziliene şi, în încheierea maratonului celor 24 de ore, membri ai Ordinului Terţiar Franciscan, care au cerut mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria prin misterele rugăciunii Rozariului. Proclamarea de către Papa Francisc a Anului Sfânt al Milostivirii este pentru toţi credincioşii catolici o ocazie de a reflecta asupra propriei vieţi şi de a experimenta, prin meditaţie şi rugăciune, prin participarea la acţiunile tematice organizate atât la nivelul întregii Biserici Catolice, cât şi la nivel eparhial sau parohial, Iubirea milostivă care, în permanenţă, susţine fiecare viaţă, o ocroteşte şi o călăuzeşte spre lumină, în măsura în care i se permite să o facă – pentru că singura limită a atotputerniciei divine este libertatea voinţei fiecărui om. (Biroul de Presă)


Din viaţa Eparhiei

Sfânta Faustina – „apostol al Milostivirii Divine”, venerată în Catedrala greco-catolică din Cluj-Napoca În ciclul evenimentelor care se înscriu în cadrul spiritual al Anului Sfânt al Milostivirii, în după-amiaza de duminică, 17 aprilie, în Catedrala „Schimbarea la Faţă” au sosit relicve ale Sfintei Faustina Kowalska (1905–1938), numită şi „apostol al Milostivirii Divine”, care se numără între cei mai cunoscuţi sfinţi ai Bisericii Catolice.

Relicvariul a fost adus din Catedrala „Sfântul Iosif” din Bucureşti, cu binecuvântarea Înalt Preasfinţiei Sale Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, şi a Preasfinţiei Sale Florentin Crihălmeanu, Episcop de Cluj-Gherla, prin bunăvoinţa sorei Veronica, din Congregaţia Sfântul Ioan. La sosirea „apostolului Milostivirii Divine” în Catedrala clujeană – ostensoriul fiind purtat într-o procesiune şi depus în faţa altarului –, Ierarhul de Cluj-Gherla a rostit un cuvânt de salut: „Spunem bun-venit grupului de la Bucureşti, împreună cu sora Veronica, pentru că ne-au făcut bucuria de a ne aduce moaşte ale Sfintei Faustina. În faţa noastră o avem pe cea care a fost numită apostolul Milostivirii Divine. Această devoţiune a Milostivirii Divine s-a răspândit în lume ca urmare a revelaţiilor pe care le-a avut sora Maria Faustina, alături de imaginea miraculoasă a lui Isus milostiv şi de devoţiunea de la ora 15.00 – Rozariul Îndurării, în momentul pomenirii Pătimirilor Domnului nostru Isus Hristos.

Aceste devoţiuni sunt deja intrate în tradiţia Bisericii. Acela care le-a ridicat la nivel mondial a fost Sfântul Ioan Paul al II-lea, şi el un apostol al Milostivirii Divine. În ritul latin, duminica a doua după sărbătoarea Învierii a fost dedicată Milostivirii Divine şi, poate,

voinţa Domnului a fost aceasta, ca Sfântul Ioan Paul al II-lea să fie chemat la Casa Tatălui chiar într-o zi de duminică a Milostivirii Divine. Suntem în Anul Milostivirii, o ocazie foarte bună de a ne aduce aminte că «Milostivirea este numele lui Dumnezeu», cum spune Papa Francisc în Misericordiae Vultus. Tot Sfântul Părinte ne îndeamnă ca, în acest An, trecând prin Poarta Milostivirii, să ne aducem aminte de Milostivirea Divină, în primul rând ca persoane care putem să ne bucurăm şi astăzi de primirea acestei Milostiviri, în mod particular în Sacramentul Reconcilierii, al Spovedaniei, al Mărturisirii – aceasta este latura verticală a Milostivirii. Există şi o latură orizontală – primind Milostivirea Tatălui, suntem invitaţi să o oferim şi noi, la rândul nostru, fraţilor noştri, în aşa fel încât să completăm dimensiunea Crucii, care este cuprinsă în cuvântul milostivire. Dumnezeu, care doreşte să răspândească iubirea milostivă asupra tuturor, în acelaşi timp ne cheamă şi pe noi să ne răstignim iubirile noastre pentru a oferi mila fraţilor

noştri – este exemplul evangheliei de astăzi: «Căci Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi» (Mc 10,45)”. Prin grija pr. Anton Crişan, vicar cu preoţii, în Catedrala episcopală a fost organizat un program special de rugăciune, care a început prin Rozariul Divinei Îndurări, după care a urmat Calea Crucii, cu meditaţii ale Sfintei Faustina. De la ora 18.00 a fost celebrată Sfânta Liturghie, răspunsurile liturgice fiind date de grupul de rugăciune „Triumful Inimii Neprihănite”. La încheierea celebrării liturgice, sora Veronica a făcut o prezentare a Sfintei Faustina şi a cultului Milostivirii Divine, fiind depusă şi o mărturie despre practicarea acestui cult şi harurile mari pe care Dumnezeu nu conteneşte să le ofere. Venerarea relicvelor a continuat întreaga seară, toţi cei prezenţi având ocazia să se oprească o clipă în faţa ostensoriului din care şi azi izvorăşte o rază a Milostivirii Divine pentru fiecare om, care-l binecuvântează şi îi luminează calea credinţei în Dumnezeul Iubire. (Biroul de Presă) Via]a Cre}tin@ nr. 4/2016

11


AGRU

ASOCIAŢIA GENERALĂ A ROMÂNILOR UNIŢI, GRECO CATOLICI AGRU

Documente

Episcopul Iuliu Hossu

în lumina a trei documente din anii 1967-1970 Reluăm publicarea de documente privitoare la Biserica Unită în anii persecuţiei. În acest număr vom avea, puse faţă în faţă, trei texte, mai puţin cunoscute, care au ca punct de legătură comun figura Servului lui Dumnezeu Iuliu Hossu: 1. Scrisoarea, de o căldură şi o apropiere surprinzătoare, a Papei Paul al VI-lea adresată în anul 1967 episcopului Iuliu Hossu, cu ocazia aniversării a 50 de ani de episcopat. 2. Înregistrarea dialogului (un extras) care a avut loc la Mănăstirea Căldăruşani în anul 1970, între episcopul Márton Áron şi episcopul Iuliu Hossu, cu câteva săptămâni înainte de moartea acestuia. 3. O notă (un extras) din 1968 a Departamentului Cultelor care dezvăluie motivaţia „realistă”, şi stalinistă în acelaşi timp, pentru care guvernul comunist n-a mai revenit asupra suprimării Bisericii Unite. Această explicaţie a trebuit să fie dată din cauza amplorii internaţionale pe care o dobândise acţiunea şi poziţia neclintită a episcopului Iuliu Hossu în favoarea libertăţii Bisericii sale. Încheiem cu observaţia că-l putem descoperi cu adevărat pe episcopul Iuliu Hossu în primul rând prin ceea ce a scris şi a semnat, apoi prin mărturiile celor care l-au cunoscut îndeaproape, şi abia indirect, în mod parţial, deformat ori anume trunchiat, din rapoartele informatorilor despre spusele sau acţiunile lui. De aceea, vom încerca să ne concentrăm şi în continuare în mod prioritar pe documente edificatoare pentru cunoaşterea vieţii şi a spiritualităţii celor pe care-i aşteptăm cât de curând ridicaţi la cinstea altarelor. Pr. Cristian LANGA Emanuel COSMOVICI

1. Mesajul Papei Paul al VI-lea adresat episcopului Iuliu Hossu cu ocazia aniversării a 50 de ani de episcopat Documentul prezentat mai jos este originalul dactilografiat al mesajului, care a ajuns apoi la Secretariatul pentru scrisorile latine. Textul foarte personalizat arată preţuirea pe care a avut-o Papa Paul al VI-lea pentru episcopul Hossu. (Vatican, Archivio Storico della Seconda Sezione - Rapporti con gli stati - della Segreteria di Stato, Pos. Romania 290, 1967-1968, 50o Anniversario di Episcopato di S.E.R. Mons. GIULIO HOSSU; traducerea Postulaturii) SEGRETERIA DI SUA SANTITÀ PER LE LETTERE LATINE 50o di Consacr. Episcopale Cons.: 4 Dicembre 1917 MESSAGGIO Venerabilului Frate IULIU HOSSU Episcop de Cluj-Gherla Un eveniment deosebit şi fericit al vieţii tale va avea loc în curând; acesta, dat fiind că survine foarte rar, arată în chip manifest cu adevărat neobişnuita măreţie a darului de sus: căci sărbătoreşti anul acesta cincizeci de ani împliniţi de când ai fost consacrat Episcop.

12

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2016

Nu putem lăsa să treacă această splendidă ocazie fără să-ţi arătăm mai deschis afecţiunea şi înalta preţuire cu care, Venerabile Frate, te-am însoţit mereu, şi de aceea, ca părtaşi ai bucuriei tale sfinte, să-ţi facem mai plăcută amintirea unui astfel de moment aniversar. Primeşte aşadar izvorâte sincer, din suflet, urările Noastre, prin care pe drept şi pe merit îţi aducem felicitări şi laude, căci bine ştim că spaţiul atât de întins al misiunii tale pastorale a fost înnobilat de fapte, şi că ai adunat o recoltă bogată de merite, pentru care cerem de la Dumnezeu o cât mai bogată răsplătire, cândva, a slujitorului credincios şi înţelept, dorind pentru el, în acelaşi timp, hotărâri favorabile de dreaptă preţuire. Într-adevăr, în îndeplinirea foarte grelei sarcini de părinte, învăţător, îndrumător de suflete au strălucit


AGRU dorinţa de a te dărui, hărnicia asiduă, comportarea paşnică a unei firi blânde. Şi, nu mai puţin, o uimitoare tărie şi o statornicie neclintită în situaţii potrivnice. Ai ştiut şi ai preferat să străbaţi drumul virtuţii, care duce pe căi grele către stele, fiindcă pentru cauza lui Cristos şi a Evangheliei nu ai ezitat, acolo unde era nevoie, să înduri aspre încercări. Îţi face o deosebită cinste şi faptul că ai considerat că este datoria ta să te supui preceptelor Sfântului Scaun şi să-i promovezi iniţiativele, socotind că a nu te abate nicicând de la ele este pentru tine sfânt şi solemn lucru. Acel [cuvânt] al Fruntaşilor Sfinţilor Apostoli, al căror martiriu de neasemuită glorie îl sărbătorim anul acesta[1], să răsune adesea în mintea şi în gura ta, ca, stăruind în hotărâri vrednice de laudă, să ai parte de ajutorul şi de lumina de sus şi să fii copleşit de mângâieri: „Ne mândrim în încercări, ştiind că încercarea lucrează răbdare, răbdarea dovedire, dovedirea speranţă” (Rom. V, 3); „Bucuraţi-vă când sunteţi părtaşi la pătimirile lui Cristos… Dacă sunteţi batjocoriţi pentru numele lui Cristos, fericiţi veţi fi; căci ceea ce ţine de cinstea, gloria şi puterea lui Dumnezeu, Spiritul Lui, se odihneşte asupra voastră” (I Pt. IV, 13, 14). Cât priveşte felul de a-ţi petrece ultima parte a vieţii, în liniştea sfântă căreia i te dăruieşti, prin

ardoarea sfintelor rugăciuni şi oferindu-i lui Dumnezeu răbdarea în suferinţe, ajută turma (odinioară) încredinţată ţie şi, cât ţine de tine, fugi, taci, linişteşte-te[2]. Fugi la munţii de miresme[3], la dealurile fericitei veşnicii, unde ziua neîntreruptă nu cunoaşte apus, unde învingătorul luptei pământeşti, alăturat corurilor de îngeri rostitori de imnuri, Îi cântă lui Dumnezeu fără încetare o cântare din cântările Sionului, iar coroana îi încinge de-a pururi nobilul creştet.[4] De aceea, după ce ne-am exprimat urările Noastre de bine, poartă-te bărbăteşte şi întăreşte-te, bucură-te îndelung de sănătate, căci trebuie să fii sigur că Nouă ne este plăcut să auzim orice lucru binefăcător, folositor, fericit care ţi se va fi întâmplat, cu ajutorul harului lui Cristos. Ne mai rămâne să-ţi împărtăşim bucuros şi fără preget Binecuvântarea Apostolică, ţie şi tuturor celor în fruntea cărora ai fost pus, ca semn al iubirii noastre vii şi prezicătoare a revărsării belşugului de daruri cereşti, invocând fierbinte şi rugăciunea Născătoarei de Dumnezeu Fecioarei Maria, Regina Apostolilor, precum şi a Episcopilor. Din Vatican, la 10 Noiembrie 1967, al cincilea an al Pontificatului Nostru. PAPA PAUL al VI-lea

2. Vizita episcopului Márton Áron la Servul lui Dumnezeu Iuliu Hossu, cu două luni şi jumătate înainte de moartea acestuia. Înregistrarea Securităţii În dosarele Securităţii se află transcrierea de pe bandă magnetică a convorbirii din 7.03.1970, care a avut loc la Mănăstirea Căldăruşani, între episcopul Iuliu Hossu şi episcopul romano-catolic de Alba-Iulia, Márton Áron. Întâlnirea aceasta dintre două mari personalităţi ale Bisericii Catolice din România este de cel mai mare interes pentru istoria Bisericii. Vom reda mai jos câteva paragrafe din înregistrare. Episcopul Márton Áron nu vorbea bine româneşte. Transcrierea benzii magnetice a fost făcută de un funcţionar al Securităţii, care nu a înţeles anumite fragmente din dialog şi le-a marcat prin puncte. Parantezele rotunde aparţin transcrierii Securităţii. (Bucureşti, Arhiva CNSAS, Dos. I 736, vol. 7, ff. 35-37)

Discuţia între M[árton] Á[ron] şi H[ossu] I[uliu] din ziua de 7 martie 1970 (orele 12.30 - 13.30) M[árton] Á[ron]: Am fost obosit deoarece am călătorit mult........... Luni am fost la Papa. Întrebarea Papei a fost: „Cum se simte fratele meu M[onseniorul] H[ossu]?” şi vă transmite, cu cea mai caldă dragoste şi îmbrăţişări, [că] se roagă pentru ca un stâlp al cultului să fie sănătos. „Îl susţin şi respect pe bătrânul H[ossu].” I[uliu] H[ossu]: Şi el este bătrân acuma ……… […] M.Á.: Acesta este un rozariu cu binecuvântarea lui (a Papei) şi mi-a spus mie să transmit binecuvântările lui speciale pentru M[onseniorul] H[ossu]. Asta este din partea Sf. Părinte. […]

M.Á.: Papa mi-a spus să-i transmit lui M[onseniorul] H[ossu] că nu va lăsa cultul greco-catolic. Dacă nu poate altceva să facă [pentru Biserica Greco-Catolică], numai pentru exemplul pe care l-a dat corul episcopal, cu exemplul său personal [al episcopului Hossu], este obligat să ţină [să nu renunţe la cauza greco-catolică] pentru aceasta.[5] […] M.Á.: Le-am spus domnilor de la Departament[ul Cultelor]: „Pe mine mă trimiteţi la H[ossu]. Cu asemenea însărcinări din partea Papei….. eu nu am voie să uit [de] obligaţiile mele …… [Aici episcopul Márton Áron a vorbit aparent pe un ton imperativ celor de la Departamentul Cultelor. Un ofiţer de Securitate a pus pe marginea textului transcris un semn de întrebare, cu alte cuvinte, cum de i se permite episcopului Márton Áron să vorbească aşa?] ►► Via]a Cre}tin@ nr. 4/2016

13


AGRU […] I.H.: Vorbiţi bine româneşte. M.Á.: Da, am învăţat la puşcărie. El vorbeşte mai bine (este vorba de BARTALIS ÁRPÁD)[6], este din Secuime. […] M.Á.: […] După cum am văzut, Papa acum are două gânduri mari. 1. În cadrul cultului în Occident situaţia este tulbure. 2. Situaţia din Italia în prezent este neclară, parlamentul italian a votat şi legea cu divorţurile. I.H.: Au votat-o? M.Á.: Da. Papa, aşa cum am observat eu, lucrează să facă un plebiscit, deoarece există o lege că poporul are voie să-şi spună cuvântul la hotărârea parlamentului, şi Papa are încredere că populaţia va înlătura hotărârea parlamentului. I.H.: Sperăm. M.Á.: Da. […] M.Á.: […] Mă uit dacă aici nu sunt microfoane. I.H.: Nu… nu cred… nu se poate. M.Á.: Noi suntem obişnuiţi. I.H.: Eu întotdeauna le-am spus că eu nu vorbesc nimic ceea ce nu le-am spus în memorii…… să mă primească pentru ca să spun care este situaţia noastră. (Episcopul H[ossu] solicită din anul 1964 audienţă şi nu a primit niciun răspuns la memorii). M.Á.: Nu răspund? I.H.: Niciun cuvânt, nici alb, nici negru, eu sunt vrăjmaşul ţării. Asta sunt eu. M.Á.: Da? I.H.: Ar fi voit să scape de mine, să mă ducă [pentru a fi creat cardinal] şi, foarte secret îţi spun…… dar cu condiţia să nu mai vin înapoi. Nu mi-au spus mie, dar ştiu. Eu nu…... mai bine (cuvânt indescifrabil) acolo să fiu în celulă. […] I.H.: Excelenţă dragă, în 22 de ani, nicio clipă de

(linişte…) sufletească! N-o spun pentru mine, m-aş coborî prea jos, o spun faţă cu domnul [Bartalis Árpád], că acum e la modă dialogul. […] M.Á.: Aveţi radio? I.H.: Din anul 1942. M.Á.: Şi este bun? I.H.: Da. Şi aceştia se miră. […] I.H.: Eu i-am zis la acesta [nu rezultă despre cine e vorba]: „Nu numai [că] veţi îngropa pentru vecie Biserica Unită, ci şi viitorul …… catolicismului în România […]”. Ai văzut? Ei hulesc cu ungurii, şi noi cu ungurii am fost ca şi cu românii, înţelegi?[7] ……. M.Á.: Da. I.H.: Eu n-am făcut deosebire şi noi n-am făcut deosebire, n-am făcut pentru Domnul, şi prin el este omul şi credinţa, şi dragostea şi omul. M.Á.: Trecutul… şi trecutul ne uneşte. I.H.: Ne uneşte, da, sigur că da, ne uneşte, da’ ce să faci? […] M.Á.: Acum merg cu o voinţă mai mare şi am învăţat că noi avem datoria să ţinem pentru interesele Bisericii. Putere iau din exemplul fratelui meu mai în vârstă. Să te binecuvânteze Dumnezeu. Dacă aş putea să vă ajut cu ceva, cu toată plăcerea. Cu preoţii ţin legătura. Cu preoţii greco-catolici. Acolo, local…… I.H.: …… M.Á.: Am un preot, îl cheamă ABRAHAM. Pentru că a efectuat o înmormântare în română l-au condamnat 8 ani. I.H.: …… […] M.Á.: Pentru cauza sfântă comună, să te binecuvânteze Dumnezeu. Mâine mă duc acasă la Alba Iulia. […]”.

3. Departamentul Cultelor propune Partidului Comunist un răspuns pentru ambasade cu privire la imposibila „refacere a cultului greco-catolic” Prezentăm un document, poate unicul de acest gen, în care Securitatea (prin Departamentul Cultelor) a oferit un răspuns relativ explicit la întrebarea: „De ce nu se putea reveni asupra scoaterii în afara legii a Bisericii Greco-Catolice?”. Să nu uităm că niciodată nu li s-a răspuns episcopilor şi nici preoţilor la această întrebare. Iată că explicaţia a fost dată pentru uzul ambasadelor. Motivele afirmate sunt: - s-ar provoca „frământări în jumătate de ţară”; - s-ar duce „sub influenţa ideologică a unui centru ca Vaticanul peste un milion şi jumătate de români”. Cu alte cuvinte, după o politică de represiune şi de falsificări dusă timp de 20 de ani (1948-1968), reparaţia ar fi atins o jumătate din România, ceea ce ar fi fost de negândit. În plus, se recunoştea că obiectivul de până atunci (de fapt stalinist, ca scop şi ca mijloace utilizate) a fost acela de a lovi un milion şi jumătate de oameni în credinţa lor. (Bucureşti, ANIC, fond CC al PCR, Secţia Administrativ-Politică, Dos. 14/1966, vol 1, ff. 252-254, citat în Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goşu - editori, Istoria comunismului din România, vol. II, Documente, Nicolae Ceauşescu – 1965-1971, Polirom, Bucureşti 2012, 365-366)

14

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2016


AGRU Prin aceasta credem că se urmăreşte împingerea la acte de trecere samavolnică, la refacerea acestui cult (de felul celor petrecute în 1956).[8] Faţă de asemenea manifestări, propunem: 1. Să se găsească modalitatea de a se lăsa să se înţeleagă, de către cercurile interesate, că Statului nostru nu-i poate fi indiferentă o acţiune care tinde să provoace frământări în jumătate din ţară şi care, până la urmă, tinde să ducă sub influenţa ideologică a unui centru ca Vaticanul peste un milion şi jumătate de români. Credem că unele ambasade, cărora li se pune mai des problema (Roma, Viena, Paris, Bonn, de pildă), ar trebui să cunoască mai amănunţit istoricul acestei probleme, starea de fapt, poziţia bisericii ortodoxe (a cărei problemă internă este în primul rând) etc. De asemenea, Departamentul Cultelor să cheme la ordine unele elemente ce se manifestă sau creează condiţii agitării problemei. […] 4. Faţă de cei ce ar trece la acte samavolnice să se ia măsuri. SECRETAR GENERAL D[umitru] Dogaru [Ştampilă şi semnătură autografă] Episcopul Iuliu Hossu, la Mănăstirea Căldăruşani, în faţa altarului din capela improvizată.

DEPARTAMENTUL CULTELOR [DE PE LÂNGĂ CONSILIUL DE MINIŞTRI] NOTĂ INFORMATIVĂ 12 ianuarie 1968 […] În ultima vreme, problema fostului cult greco-catolic este agitată de unele elemente. Astfel: - Fostul episcop greco-catolic Iuliu Hossu a adresat tovarăşului Ion Gheorghe Maurer, Preşedintele Consiliului de Miniştri, o scrisoare în care cere refacerea cultului său; […] La cele de mai sus, adăugăm următoarele: - Tatonările făcute pe diferite căi, în numele Vaticanului, de a se aborda problema catolică din ţara noastră se referă şi la problema refacerii cultului greco-catolic; - Sondarea făcută de Vatican cu privire la acordarea rangului de cardinal lui Iuliu Hossu şi, mai recent, acela de arhiepiscop; - Scrisoarea pe care papa a adresat-o lui Hossu cu prilejul împlinirii a 50 de ani de episcopat ai acestuia, care vizează aceeaşi problemă, a fost folosită într-un larg cadru de propagandă în acelaşi scop; - Se încearcă a se crea impresia că, faţă de refacerea cultului greco-catolic, Statul ar fi indiferent.

Note: 1). În 1967 s-au aniversat 1900 de ani de la martiriul sfinţilor Petru şi Pavel la Roma, ocazie cu care 1967 a fost proclamat şi An al Credinţei. 2). Expresie a lui Arsenie cel Mare (Roma, 354 Troe/Cairo, 450), eremit şi unul dintre Părinţii deşertului, simbol al isihasmului; cfr. PG 65,88 b. 3). Evocare a Cântării Cântărilor 8,14 e 2,17. 4), Inspirat de Meditationum liber, c. 22 (PL 40), operă atribuită eronat Sf. Augustin. 5). Adică să nu accepte poziţia guvernului comunist, care afirma că problema greco-catolică este definitiv închisă şi că nu se mai poate discuta. 6). Securitatea ştia că episcopul Márton Áron era însoţit de călugărul János Barthalis Árpád OFM. 7). Ceauşescu începuse deja politica naţional-comunistă, xenofobă. Episcopul Hossu s-a referit la rezoluţia Adunării Naţionale a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi toată Ţara Ungurească (exprimare de epocă pentru vestul Transilvaniei), votată la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia. La punctul III.1 al rezoluţiei, Adunarea Naţională proclama: „Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc” (Vasile Netea, O zi din istoria Transilvaniei, Bucureşti, 1990, p. 150). 8). Se face referire la liturghia greco-catolică din piaţa din faţa bisericii Piariştilor din Cluj, de la 12 august 1956, şi la miile de semnături ale credincioşilor greco-catolici, trimise Departamentului Cultelor în vara anului 1956, prin care aceştia se declarau greco-catolici.

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2016

15


Creştinul azi

Împlinirea ,

dor şi urgenţă Nu este uimitor ritmul lui Isus pe parcursul ultimei Sale călătorii la Ierusalim, tot mai accelerat, într-un crescendo încă mai evident de la începutul Pătimirii Sale până la Cruce? Isus este grăbit. Nu poate zăbovi. „Doar ştia ce urmează...” murmurăm, nemulţumiţi parcă. Cum suntem de atâtea ori sceptici, ezitanţi, îngreunaţi de individualism, lenţi la angajare radicală, ne vine greu să punem în cuvinte explicaţia pe care o intuim. Murmurul nostru de astăzi este îndeaproape înrudit cu batjocura: „...să Se pogoare acum de pe Cruce, ca să vedem şi să credem!”[1]. Dovada puterii ar fi fost pentru batjocoritorii de odinioară dezicerea, compromisul, distanţa, neimplicarea, corectitudinea politică. Şi sună cunoscut şi astăzi... Dar o ştim în adâncul sufletului: numai inima înflăcărată de iubire grăbeşte pasul aşa! Graba iubirii spre „S-a săvârşit!”[2]. Ne înfioară ce înseamnă pentru Domnul iubirea împlinită: „împlinire”, când mori umilit, zdrobit, total falimentar, părăsit? Ne îngrijorăm: nu cumva ar vrea să ne apropie, ba să ne şi implice şi pe noi în acest dezastru? Să îndrăznim, totuşi, să ne uităm bine, să ascultăm atent. Lângă Domnul Răstignit sunt în acea clipă Maria, mama Sa, şi ucenicul Ioan, femeile evlavioase, fidele în a-L urma, şi, nu departe, soldaţii-călăi, cei deja iertaţi de Isus. Lor le adresează Isus ultimele Sale cuvinte, care conduc spre acel „S-a săvârşit!”. Iată-le: „Femeie, iată fiul tău”[3] şi „Iată mama [4] ta” . „După aceea, Isus, Care ştia că acum totul s-a sfârşit, ca să se împlinească Scriptura, a zis: «Mi-e sete!»”[5]

16

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2016

Fiecare dintre aceste cuvinte din urmă sunt încărcate de sens (ca întotdeauna ultimul cuvânt): de sensul Întrupării, de sensul Vestirii, de sensul Pătimirii şi al morţii apropiate, dar, mai ales, al Învierii biruitoare; încărcate de iubirea care mişcă din veşnicie şi pe veci Inima Domnului, sublimată şi adunată aici în esenţa ei supremă. Sub semnul acestei iubiri stau fiecare dintre cei prezenţi. Să îndrăznim şi să intrăm şi noi în această scenă; ne priveşte direct. Doar aşa ne vom putea apropia şi de poarta deschisă a Învierii. Privirea Maicii Îndurerate nu se desprinde de Fiul ei. Ea, numită la Bunavestire aceea căreia i s-a făcut mare har şi binecuvântată între femei[6], cum mai putea oare socoti un dar de la Dumnezeu că Fiul ei, Dumnezeiescul Fiu primit de la Domnul, se sfârşea? Ea însăşi simţise una după alta batjocurile revărsate asupra Lui, jignirile blasfemiatoare, îmbrâncelile, bătaia, scuipatul, înjosirile, biciuirile, spinii, rănile, frânghiile, piroanele... toate, aşa cum simt mamele durerile copiilor lor şi cer să le poată ele duce. Mai mult însă, trebuia să îndure şi durerea pe care nu o poate şti vreo altă mamă: să-L vadă pradă torturii celei mai cumplite, şi anume tortura tuturor păcatelor omenirii. Numai Dumnezeu o poate îmbrăţişa, fiindcă, deşi numai El o cunoaşte în toată grozăvia ei, nimeni altcineva nu are atâta iubire cât să o cuprindă ca pe o comoară, pentru răscumpărarea celor iubiţi de El. Ce înseamnă acum pentru ea „Domnul este cu tine”[7]? Sunt întrebările unui temător care nu îndrăzneşte să creadă şi să se încreadă în Iubire. Însă despre iubire este iarăşi vorba, doar despre iubire. Maria, aceea „căreia i s-a făcut mare har”, adică „cea iubită de Dumnezeu”[8], îşi trăieşte fără


Creştinul azi împuţinare, hotărâtă, deplin şi ca Mamă a durerii legământul cu Acela pe Care L-a iubit dintotdeauna, în Care a crezut şi s-a încrezut. Legământul ei este personal, dar asumat nu îndividualist, ci pentru Poporul Ales şi pentru tot neamul omenesc: să-L primească pe mult-aşteptatul Mântuitor, să-I fie mamă. Ca fiică preaiubită a Tatălui, se bucură, o face cu drag, vrea din inimă să se dăruiască şi nu se cruţă, ca voinţa Lui iubitoare să se împlinească. Nu cândva, într-o vreme îndepărtată, ci cât mai curând! Însufleţită şi ea de urgenţa Mântuirii, Maria ne învaţă şi sub Crucea Fiului participarea la Răscumpărare: înlăcrimată de milă şi durere maternă, da, dar nu strict umană. Este liberă de sine, de aceea iubeşte cu adevărat şi deplin: pătimeşte şi ea cu Mântuitorul, în sensul că se uneşte cu misiunea Sa. Iar prin com-Pătimirea ei, ne învaţă ce înseamnă co-Răscumpărarea. „Fie mie după cuvântul Tău” nu a rămas o trecută etapă de odinioară, ci o perpetuă participare dinamică. Unirea iubitoare cu voinţa lui Dumnezeu face ascultarea ei să fie cu toată voinţa, nu resemnare stoică; suferinţa să-i fie asumată cu scop, cu sens, în slujba biruinţei Iubirii asupra răului; este condiţie pentru ca până şi suferinţele omeneşti de fiecare zi să nu rămână banale şi sterile, ci să prindă înţeles şi să rodească. Şi Ioan este învrednicit de rodul Iubirii jertfite, tocmai pentru că şi el s-a recunoscut iubit de Dumnezeu: cu acest nume s-a şi identificat pe sine în Evanghelia pe care a scris-o, „ucenicul pe care îl iubea”[9]. Iată-l, de aceea, alături de discipola desăvârşită, cea preaiubită de Dumnezeu şi credincioasa iubitoare de Dumnezeu. Pentru că au crezut în iubirea dumnezeiască, Isus îi încredinţează pe unul altuia, nu doar pentru a fi mângâiaţi în durerea lor şi a se sprijini reciproc, ci pentru a perpetua lucrarea desăvârşită a Iubirii în lume. Apoi, când auzim „Mi-e sete!”, ne dăm seama de setea Domnului de iubire şi că ne vrea şi pe noi cuprinşi în acelaşi flux dumnezeiesc, în aceeaşi lucrare. Ca nu doar cu ei şi prin ei, Maria şi Ioan, ci şi prin noi, bieţii, dar preaiubiţii Săi, cei de ieri şi de astăzi, toţi oamenii Învierii, să împlinească grabnic pe pământ voinţa Tatălui: răscumpăraţi, să primească iubirea lui Dumnezeu, a cărei măsură o au în faţa ochilor lor; să se

primească şi să se iubească unul pe altul aşa cum îi iubeşte Dumnezeu[10] până la capăt. Întregul aşa se împlineşte. Materializare a Rugăciunii Împărăteşti: „Facă-se voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe pământ”: Împărăţia Cerurilor printre noi. Fiind şi eu ucenic iubit încredinţat Mamei lui Isus şi frate al Său, sunt deja primit în familie. Cred şi mă încred că aşa este? Domnul Înviat mă întreabă şi pe mine: „Primeşti iubirea Mea? Primeşti să-Mi arăt prin tine iubirea faţă de cei de lângă tine?” Multele mele păcate, slăbiciunile de fiecare clipă, repetatele mele eşecuri mă ispitesc să rămân deoparte, temător, ruşinat, neputincios. Aici este însă cheia: nu este vorba despre iubirea mea, mereu şi mereu slabă, inegală, subminată de egocentrism, n-aş avea ce da, nu m-ar crede nimeni, ce să creadă, cui să creadă...?! Este vorba despre iubirea Sa. De aceea, curaj tuturor celor asemeni mie! Văzându-ne păcatele şi lipsurile, dar şi durerea pentru ele şi speranţa, cei din jur să poată spune: „Dacă până şi persoana aceasta, aşa cum este, este iubită de Domnul şi crede în răscumpărarea Sa, atunci da, într-adevăr, El este Biruitorul morţii şi al păcatului, El este şi Mântuitorul nostru!” Şi să

desluşească eliberaţi, fericiţi, că acel „S-a săvârşit!” nu este nicidecum ecoul vag al unui dureros eveniment îndepărtat, dar demult depăşit, ci răsună actual: un strigăt tare de bucurie şi biruinţă asupra păcatului, în chiar inima lor! Maria GOŢIA Note: 1). Mc 15,32. 2). In 19,30 (subl.n.). 3). In 19,26. 4). In 19,27. 5). In 19,28 (subl.n.). 6). Lc 1,28. 7). Idem. 8). w2.vatican.va/content/benedict-xvi/en/homilies/ 2006/documents/hf_ben-xvi_hom_20060325_anello-cardinalizio.html. 9). In 19,26. 10). v. Silvano Fausti şi Filippo Clerici, Comentarii la Evanghelia după Ioan, în http://www.gesuiti-villapizzone.it/sito/trascrizionigv/3/74/files/gv74.pdf. Via]a Cre}tin@ nr. 4/2016

17


Biserica şi societatea

Academia Română şi

Biserica Greco-Catolică Academia Română, cel mai înalt for de cultură şi ştiinţă din ţară, a împlinit recent, la 1 aprilie, 150 de ani de la întemeiere. Pentru mulţi, evenimentul poate fi gândit ca un moment al bilanţului – lucru firesc pentru o aniversare. Privit însă ca o consemnare a instituţiilor şi personalităţilor care şi-au adus o contribuţie esenţială la progresul naţiunii române, pe care Academia le are înscrise în istoria sa, Biserica Română Unită cu Roma, prin membrii ei marcanţi, ocupă un loc bine definit.

Membrii Societăţii Academice Române, 1867. În centru, Timotei Cipariu.

Până să fie fondată şi să poarte numele de „Academia Română” (1879) – cea mai prestigioasă instituţie de cultură a întregului neam românesc – s-a trecut prin câteva etape. Iniţial, ideea a fost a lui Ioan Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu, absolvent al Blajului, care, în 1860, recomanda înfiinţarea unei academii „care să concentreze activitatea erudiţilor români pentru cultura limbii şi scrisul istoriei naţionale”. La 1 aprilie 1866, la propunerea lui Constantin Alexandru Rosetti, Locotenenţa Domnească a aprobat înfiinţarea „Societăţii Literare Române”, după modelul academiilor occidentale, cu scopul de a stabili ortografia limbii române şi de a redacta o gramatică şi un dicţionar. Întemeietorii au fost nume prestigioase din toate ţinuturile locuite de români, inclusiv din rândul aromânilor din Macedonia, veniţi la Bucureşti în acest scop: Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi,

18

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2016

Ion Heliade Rădulescu, Ion C. Massim, Constantin Alexandru Rosetti, August Treboniu Laurian – ardelean stabilit la Bucureşti; un an mai târziu, Titu Maiorescu, Alexandru Roman, Iosif Hodoş şi Ştefan Gonata. Din Ardeal a fost Blajul, cu urmaşii Şcolii Ardelene: Timotei Cipariu, eruditul canonic, istoric, lingvist şi pedagog, membru în „Societatea Germană de Orientalistică” din Berlin, canonicul care avea una dintre cele mai bogate biblioteci de la noi, risipită în 1948, prin foc şi apele Târnavei (cu excepţia cărţilor date Clujului), la scoaterea în afara legii a Bisericii Greco-Catolice. Părintele Timotei Cipariu era cunoscut şi pentru marea lui dragoste faţă de cultură, pentru puterea de muncă şi disciplină – a învăţat singur douăsprezece limbi vechi şi moderne. Cu Timotei Cipariu a fost George Bariţiu, istoricul, publicistul şi întemeietorul presei româneşti din Transilvania, absolvent al „Institutului de Teologie” din Blaj. Constantin D. A. Sturdza îl caracteriza în cuvinte alese: „fruntaş între fruntaşi, neobosit la muncă, neobosit la fapte, cu inima caldă şi tare pentru tot ce priveşte neamul românesc”. Din Ardeal venea şi Gavril Munteanu. În 1867, noua societate devine „Societatea Academică Română”, iar din 1879, printr-o lege specială, se numeşte „Academia Română”. Din cauza unei epidemii de holeră, prima şedinţă a „Societăţii Literare Române” a avut loc la 24 august/ 5 septembrie 1867. La această şedinţă a fost aleasă conducerea: Ion Heliade Rădulescu, preşedinte, Timotei Cipariu, vicepreşedinte, şi August Treboniu Laurian, secretar. S-a stabilit statutul, structura secţiunilor şi calitatea membrilor: titulari, corespondenţi şi onorifici, din ţară şi străinătate. Alexandru Papiu Ilarian, fostul elev al lui Simion Bărnuţiu, a deschis seria discursurilor de recepţie, care astăzi ne oferă o bogăţie de gândire, sentimente şi mesaje mereu actuale. Discursul său a fost închinat unuia dintre exponenţii Şcolii Ardelene, lui Gheorghe Şincai – „Viaţa şi ideile lui Şincai din Şinca”. Comentatorul a fost George Bariţiu. Cei doi bărbaţi ai Blajului, fii de preoţi


Biserica şi societatea greco-catolici, au impresionat prin comunicarea sufletelor, prin profunzimea analizei şi capacitatea de a pune în lumină esenţialul, prin bogăţia culturii. Biserica Blajului a dat Academiei Române nume de mare prestigiu; notăm doar câteva: Timotei Cipariu, George Bariţiu, August Treboniu Laurian, Gheorghe Silaşi, Ovid Densuşianu, Alexandru Roman, Ioan Micu Moldovan, Ioan Bianu – teolog al Blajului, care a consacrat Bibliotecii Academiei 56 de ani de muncă neîntreruptă –, Augustin Bunea, Iosif Vulcan, George Coşbuc, Liviu Rebreanu, Ioan Agârbiceanu, Alexandru Borza, Iuliu Haţieganu, Sigismund Toduţă, Mitropolitul Vasile Suciu, Cardinalii Iuliu Hossu, Alexandru Todea şi Lucian Mureşan. Oamenii de cultură ai Bisericii Greco-Catolice s-au afirmat în toate secţiunile Academiei şi au dăruit necontenit valori – ale Şcolii Ardelene şi tot ce a urmat. Să ne oprim o clipă ca să le mulţumim, nu neapărat pentru tot, pentru că e aşa de mult, ci măcar pentru faptul că scriem cu litere latine! Activitatea lor în Academie, munca depusă şi responsabilitatea le-au înţeles ca pe un apostolat în serviciul culturii şi al neamului. Discursurile de recepţie susţin afirmaţia, chiar dacă oferim un singur exemplu. La invitaţia preşedintelui Academiei, Constantin I. Istrati, adresată lui George Coşbuc, la intrarea în Academie: „V-aţi scoborât la Bucureşti, între noi, de pe înălţimile frumoase ale plaiurilor Năsăudului. [...] Acum, prin munca voastră, vă ridicaţi la punctul cel mai înalt pe care poate să vi-l prezinte cultura română, ocupând un scaun în

George Bariţiu

mijlocul nostru. Bun venit, noului şi distinsului nostru coleg George Coşbuc”, poetul a răspuns: „Mulţumesc pentru frumoasele cuvinte, mai frumoase decât, poate, le merit [...] şi prin ele să mă

iei oarecum de mână şi să mă pui la rând pe brazda Academiei. Aceste cuvinte sunt pentru mine ca o punere de mână pe capul meu, ca să coboare asupra mea harul acelui Spirit care luminează şi conduce opera Academiei. Vă mulţumesc că m-aţi găsit vrednic să fiu părtaş în mijlocul dumneavoastră, ca să fiu şi eu o părticică de suflet în sufletul cel mare

Ioan Bianu

al Academiei”. Fiu al părintelui Sebastian, preot greco-catolic în Hordou, George Coşbuc nu a putut să intre în Academie fără evocarea rugăciunii, a momentului sfânt al unei hirotoniri... Erudită, dreaptă, cinstită este contribuţia Bisericii Greco-Catolice în cadrul Academiei. De 150 de ani se poate vorbi de permanenţa Bisericii noastre în Academie, doar că „operele” care au fost gândite să-i fie dăruite s-au scris mulţi ani prin închisori, în inimi şi gând, în timp ce Blajul, citadelă a spiritualităţii şi culturii, era pustiit, iar darul concret ce ar dori să fie oferit are astăzi forma jertfei. Şi încă un amănunt: emblema aleasă în unanimitate pentru Academie a fost propusă de George Bariţiu. Ea o reprezintă pe zeiţa Minerva – zeiţa înţelepciunii – în picioare, având în mâna stângă lancea, iar în dreapta Pământul, sub forma unei sfere, deasupra căreia se află „Victoria înaripată”; lângă zeiţă este un scut, pus ca să nu se vadă simbolul antic al gândirii, meduza şi bufniţa. Această siglă se află pe toate actele emise de Academie şi pe publicaţiile sale. Cu prilejul unei zile sărbătoreşti, Ioan Bianu spunea: „Tot sufletul, toate puterile minţii le-am dat, fără cruţare, spre a servi scopul vieţii mele, dezvoltarea culturii neamului”. Îndemnul se cere urmat... Academiei Române, aflată la ceas aniversar, îi spunem cu bucurie şi cu tot sufletul: „La mulţi ani!”. Prof. Otilia BĂLAŞ Via]a Cre}tin@ nr. 4/2016

19


Lecturi

Lansarea volumului

Persecuţie şi rezistenţă, Vasile Cesereanu, un preot greco-catolic în dosarele de urmărire de către Securitate Un nou volum care oferă exemplul credinţei din perioada martiriului Bisericii Greco-Catolice a fost lansat în aula „Cardinal Iuliu Hossu” din incinta Catedralei în construcţie din Piaţa Cipariu, joi, 7 aprilie a.c. „Persecuţie şi rezistenţă, Vasile Cesereanu, un preot greco-catolic în dosarele de urmărire de către Securitate” a apărut anul acesta la Editura Şcoala Ardeleană, sub îngrijirea d-nei Ruxandra Cesereanu, poetă, prozatoare, eseistă, profesor la Facultatea de

Litere a Universităţii Babeş-Bolyai. Cartea este despre bunicul său patern, preotul greco-catolic Vasile Cesereanu (1899-1984), şi cuprinde „documente oficiale din dosarul de urmărire de către Securitate, redactate între anii 1951-1977, cărora li se adaugă documente din portofoliul familiei Cesereanu, ce ajung până în anul 1984”. Pr. Cristian Langa a numit evenimentul lansării „un moment pe care-l trăim împreună cu părintele Cesereanu, un prohod actualizat astăzi, de care nu a avut parte la vremea respectivă, şi, mai mult, prezentarea cărţii este un omagiu, un moment de lumină, de primire a bogăţiei pe care Dumnezeu, prin cel evocat, ne-a lăsat-o”. Preasfinţia Sa Florentin, răspunzând invitaţiei de a prezenta volumul, a spus: „Consider că în faţa noastră este un personaj cu totul inedit – d-na Ruxandra, nepoata iubită şi preferată a bunicului, îl numeşte aici ca «un destin arhetipal reprezentativ pentru majoritatea greco-catolicilor». Este interesant că în sufletul acestui preot, după ce îşi încheie misiunea preoţească, pensionat fiind de boală, se aprinde flacăra apostolatului mai puternic, tocmai din cauza suprimării brutale a Bisericii Greco-Catolice. După ce şi-a încheiat misiunea cu bine în parohia pe care o avusese, se retrage într-o altă parohie, şi acolo, de fapt, începe adevărata luptă, în a doua parte a vieţii sale.

20

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2016

A urmat curriculumul de formare normal pentru un preot, şcolile primare, liceale şi Academia de Teologie din Gherla, hirotonit fiind de către marele Arhiereu, întâiul Cardinal al neamului românesc, Iuliu Hossu. Îşi începe lupta prin memorii, prin proteste pe care le face împotriva «celor de sus» – sunt memorii adresate chiar şi lui Nicolae Ceauşescu; deci, nu avea o limită impusă zelului apostolic, iar aceasta îl va conduce la cele şase condamnări, cu diferite intermitenţe, însumând şase ani de închisoare în cele mai temute locuri de tortură şi de batjocură. De asemenea, pentru că rămâne văduv şi păstrând în suflet spiritul de slujire, intră în Ordinul Sfântului Vasile cel Mare, devine călugăr, iar apoi urmează momentul auto-exilului său, plecarea dorită dincolo de Ocean, dar oprită, prin voinţa Domnului, la Roma, unde s-a întâlnit cu Monseniorul Tăutu, cu Preasfinţitul Vasile Cristea, Episcopul de Diasporă, şi acolo şi-a continuat aceeaşi muncă epistolară ferventă, trimiţând, după cum putea, scrisori, atât către reprezentanţii guvernului, cât şi către preoţii care trecuseră de la o confesiune la alta. Îmi exprim bucuria pentru acest volum şi recunoştinţa pentru cei care au ostenit la apariţia lui. Putem afirma că este o nouă filă a Istoriei Bisericii, care vine să se adauge celorlalte volume de recuperare a memoriei, sperând că sunt doar exemple pentru a-i invita şi pe alţii la cercetarea arhivelor”. D-na Ruxandra Cesereanu a vorbit despre povestea cărţii, menţionând faptul că în această muncă a fost susţinută în primul rând de tatăl său, Domiţian: „Cred că bunicul meu a fost «un împărat lăuntric» şi «un războinic». (...) În memoriile bunicului meu mi-a fost semnalat stilul paulin, stilul din Epistolele Apostolului Pavel – are un fel de înţelepciune, sfătoşenie, paremiologie şi, în acelaşi timp, o supleţe principială, conceptuală, de invidiat. Dacă veţi avea timp, vă invit să citiţi această carte”. D-na Eugenia Sarvari, care a cules documentele, a spus că această muncă a fost „o adevărată călătorie iniţiatică”, pe parcursul căreia a descoperit „un personaj aproape de basm, un luptător, un om extraordinar de dârz”. Întâlnirea s-a încheiat prin câteva mărturii-amintiri din trecutul Bisericii Greco-Catolice prezentate de dl. Inocenţiu Poruţiu, dl. Teodor Tanco şi de fiul pr. Cesereanu, dl. Domiţian, care a evocat şi nobleţea Episcopului Iuliu Hossu, pe care l-a cunoscut personal. (Biroul de Presă)


Anul Sfânt al Milostivirii

Învierea, act sublim al milostivirii divine În acest An Sfânt al Milostivirii suntem chemaţi să contemplăm mai profund sacrificiul Fiului Omului pe cruce, care a determinat cel mai sublim şi desăvârşit gest de iubire al lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa. Fiinţei umane îi este dăruit totul în momentul creaţiei, prin cuvântul divin care generează viaţa (Gen 1,28-31). Primul act de iubire şi milostivire se regăseşte tocmai la creaţie, deoarece fiinţa umană nu este făcută după înfăţişarea celorlalte creaturi ale pământului şi nu are acelaşi statut. Este o creaţie al cărei izvor generativ este infinita iubire a Creatorului şi milostivirea desăvârşită pe care o manifestă faţă de persoana căreia, prin cuvânt, îi dăruieşte viaţă (Gen 1,26-27). Tocmai această sursă a voinţei lui Dumnezeu, care este iubirea şi milostivirea puse în practică, devine temeiul legăturii permanente cu Creatorul, aşa cum mărturiseşte Papa Francisc în documentul Misericordiae Vultus [Francisc, Misericordiae Vultus, Roma 2015, art. 2, p. 1]. Dumnezeu nu încetează să-şi manifeste milostivirea faţă de om, pe care îl iubeşte cu o iubire fără margini. Ca părinte iubitor, El doreşte îndreptarea fiilor Săi şi desăvârşirea lor. De-a lungul întregii istorii a omenirii şi a poporului lui Israel, Dumnezeu pune milostivirea ca fundament al relaţiei Sale cu omul (Mt 23,37). Ea este motivul care Îl determină pe Dumnezeu să ducă la împlinire planul ikonomiei divine şi să-L trimită pe unicul Său Fiu în lume pentru a mântui întreaga umanitate. Jertfa de pe cruce este manifestarea deplină a iubirii milostive, dorită de Dumnezeu Tatăl şi acceptată de Fiul în strânsă cooperare cu Spiritul Sfânt, care, mereu prezent, asistă şi ocroteşte cu harurile Sale planul universal de mântuire a creaţiei. Fără cruce nu poate exista mântuire: aceasta este forma de manifestare supremă a milostivirii divine, o jertfă a Fiului ceresc făcută o dată pentru totdeauna şi pentru întreaga umanitate.

Deşi moartea pe lemnul crucii, în parametrii judecăţii umane, pune capăt activităţii lui Isus pe pământ, în acţiunea şi dinamica lui Dumnezeu ea nu face altceva decât să deschidă poarta eternă a milostivirii desăvârşite prin acel eveniment unic al Învierii lui Hristos din morţi. În raport cu minunea Învierii, act sublim al milostivirii divine, suntem chemaţi să ne manifestăm identitatea care ne defineşte ca urmaşi ai lui Hristos. Creştinul trebuie să fie conştient şi total încrezător în capacitatea nemăsurată a lui Dumnezeu de a ierta pe fiecare, indiferent cât de mult a greşit, dacă, în mod sincer şi cu adevărat, manifestă dorinţa de îndreptare şi de căutare a bucuriei Învierii lui Hristos: „Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit” [Idem, p. 52]. Fiecare creştin este dator să regrete păcatul comis faţă de Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să nu se lase cuprins de ispita care otrăveşte speranţa de a se mai îndrepta vreodată. Iertarea, milostivirea şi iubirea lui Dumnezeu manifestate prin Înviere, răsar în viaţa omului tocmai din cel mai imposibil loc al gândirii raţionale umane, din mormânt, din locul în care tot ceea ce până atunci a existat, acum îşi găseşte sfârşitul. Hristos a învins moartea pentru eternitate şi a realizat acest act tocmai din locuinţa morţii, care este mormântul. Acest loc al întunericului şi al disperării, El l-a umplut cu lumina Învierii şi cu speranţa mântuirii tuturor oamenilor. Astfel, prin Învierea lui Hristos, viaţa stăpâneşte întreaga creaţie şi, precum afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur, „niciun mort nu este în groapă”. De aceea, în acest timp al sărbătorilor pascale, să vestim cu tărie şi credinţă că, într-adevăr, lumina lui Hristos luminează tuturor! Hristos a înviat!

Pr. Traian COSTE-DEAK

Logoul Anului Sfânt al Milostivirii este opera preotului iezuit Marko Ivan Rupnik. Imaginea scoate în evidenţă profilul Fiului lui Dumnezeu, care îl ia pe umerii Săi pe omul rătăcit. Desenul este realizat în aşa fel încât să arate că Isus, Bunul Păstor, atinge în profunzime trupul omului şi o face cu o iubire atât de mare încât îi schimbă viaţa. Cele trei ovale concentrice, de culoare din ce în ce mai clară spre margine, sugerează mişcarea lui Hristos, care îl scoate pe om din noaptea păcatului şi a morţii. Pe de altă parte, profunzimea culorii mai închise sugerează şi iubirea de nepătruns a lui Dumnezeu Tatăl, care pe toate le iartă. Un alt detaliu: Bunul Păstor, milostiv şi iubitor, ia asupra Sa omenirea, dar ochiul Său drept se suprapune cu ochiul stâng al omului. Hristos vede cu ochii lui Adam, iar acesta, cu ochii lui Hristos. Astfel, omul descoperă în Hristos propria umanitate şi scopul său ultim. Scena este amplasată în interiorul unui migdal, simbolizând prezenţa celor două naturi, divină şi umană, în Hristos. Via]a Cre}tin@ nr. 4/2016

21


Info

Regele Abdullah al Iordaniei va finanţa restaurarea Sfântului Mormânt Regele Abdullah al II-lea a făcut o donaţie regală (makruma) pentru restaurarea Mormântului lui Isus din biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, pe cheltuiala sa personală, a anunţat agenţia iordaniană de presă Petra. Curtea regală a trimis o scrisoare oficială patriarhului ortodox grec de Ierusalim, Teofil al III-lea. Aşadar, un suveran musulman şi un descendent direct al profetului Mohamed va plăti cheltuielile pentru restaurarea nişei Sfântului Mormânt, locul înmormântării şi învierii lui Isus, în Ierusalim, care, de secole, este cel mai venerat sanctuar creştin din lume. Proiectul de restaurare a fost anunţat în ziua dinaintea Paştelui pentru lumea apuseană de către cele trei denominaţiuni creştine care au jurisdicţie comună asupra celei mai importante biserici din Ierusalim: ortodocşii greci, latinii (reprezentaţi de Custodia Franciscană a Þării Sfinte) şi armenii. Munca de restaurare este necesară din cauza deteriorării progresive a zidurilor ca rezultat al umezelii condensate provenind din respiraţia miilor de pelerini şi de la

fumul de lumânări. Se estimează că lucrarea, care va fi realizată de către Universitatea Tehnică Naţională din Atena, va dura opt luni, încheindu-se la începutul anului viitor. Înainte de anunţarea donaţiei regale, se vorbea despre finanţarea proiectului de către cele trei culte, din contribuţii publice oferite de guvernul grec şi din donaţii de la binefăcători particulari. Anunţul regelui Abdullah a fost salutat imediat de patriarhul Teofil al III-lea, care conduce cea mai mare comunitate creştină din Þara Sfântă. „Rolul Iordaniei în protejarea existenţei creştine în Þara Sfântă este clar şi de netăgăduit”, a declarat patriarhul. „Regele Abdullah este un deschizător de drumuri în ceea ce priveşte eforturile tuturor iordanienilor de a semăna seminţe de iubire şi fraternitate între musulmani şi creştini. Culegem roadele acestor eforturi în această epocă în care războaiele sectare ard ţări întregi, aşa cum se poate vedea”. Există însă şi un motiv politic pentru donaţie: pentru regele Iordaniei, finanţarea restaurării Sfântului Mormânt este un mod de a-şi afirma prerogativele asupra locurilor sfinte care, până la Războiul de Şase

22

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2016

Zile din 1967, se aflau sub suveranitate iordaniană. Locurile sfinte din Ierusalim includ nu doar spaţii creştine, ci şi moscheea Al Aqsa şi Domul Stâncii. În declaraţia sa, patriarhul Teofil al III-lea leagă explicit donaţia de Pactul Umar, acordul din 637, când Ierusalimul a fost cucerit de către arabi. Califul Umar, al doilea succesor al lui Mohamed, a respectat bazilica Sfântului Mormânt, netransformând-o în moschee. Mulţumită acestui gest important, nişa Sfântului Mormânt a supravieţuit ca loc de cult creştin în faţa multelor vicisitudini cu care s-a confruntat Ierusalimul în decursul istoriei. Astăzi, când gruparea „Stat Islamic” profanează locuri creştine din Siria şi Irak, reafirmarea Pactului Umar este un mesaj foarte clar pentru lumea musulmană. (catholica.ro)

Fontana di Trevi, înroşită pentru a aminti de martirii creştini Vineri, 29 aprilie a.c., Fontana di Trevi, una dintre cele mai faimoase şi emblematice atracţii turistice din Roma, a fost înroşită pentru a aminti de toţi creştinii care chiar şi astăzi îşi dau viaţa pentru credinţă. Evenimentul a fost iniţiat de către asociaţia Kirche in Not şi a urmărit să atragă atenţia asupra dramei persecuţiei anticreştine. „Violarea sistematică a dreptului la libertatea religioasă, în special pentru creştini, trebuie să devină tema centrală a dezbaterii publice”, se arată în declaraţia organizatorilor. La eveniment au luat parte Episcopul caldeean Antoine Audio de Alep (Siria) şi Cardinalul Mauro Piacenza, preşedintele internaţional al Kirche in Not. Irak şi Siria sunt două dintre ţările unde există o gravă persecuţie anticreştină, „Statul Islamic” ucigând, luând ca sclavi sau alungând din casele lor zeci de mii de oameni. Creştinii din Nigeria sunt ameninţaţi de o altă grupare, „Boko Haram”, în timp ce creştinismul este interzis în ţări precum Coreea de Nord sau Somalia.

S-au alăturat iniţiativei mai multe asociaţii, printre care Comunione e Liberazione, Caritas Italia, Mişcarea Muncitorilor Creştini, Mişcarea Focolară şi organizaţii pro-life. Papa Francisc a vorbit frecvent despre martirii zilelor noastre. În 7 aprilie a.c. îi descria ca „sângele vital al Bisericii”. A vorbit despre „mărturia martirilor de astăzi, foarte numeroşi, care, deşi izgoniţi din locurile natale, persecutaţi, torturaţi, au curajul de a-L mărturisi pe Isus până în momentul morţii”. (ro.radiovaticana.va)


Libr@ria “Via]a Cre}tin@”

Via]a Cre}tin@

Piaţa Cipariu f.n., Telefon: 0735 848 889

Publicaţie lunară a Eparhiei Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Cluj-Gherla

Fondator: Pr. Vasile CHINDRIŞ Preşedinte: Preasfinţia Sa Florentin CRIHĂLMEANU Director: Pr. Daniel AVRAM Redactor: Alexandru PINTELEI Tehnoredactor: Valerian SUSAN Adresa revistei: Str. Moţilor nr. 26, cod 400001 Cluj-Napoca, jud. Cluj telefon: 0264-439018 int 111, 0729884889, 0729852875 e-mail: viata.crestina@gmail.com www.viata-crestina.ro

ORAR:

luni-vineri: 9.00-15.00, sâmbătă: închis, duminică: 9.30-13.00

ISSN: 1223-4281 Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Manuscrisele şi documentele nepublicate, expediate pe adresa redacţiei din iniţiativa autorilor, nu se restituie.

Poşta redacţiei

.

Dragi cititori, prin intermediul acestei rubrici ne puteţi pune întrebări din orice domeniu teologic, urmând ca noi să vă răspundem în următoarele numere ale revistei. Întrebările, propunerile, criticile dumneavoastră le aşteptăm pe adresa: Revista “Viaţa Creştină”, Str. Moţilor nr. 26, cod 400001, Cluj-Napoca, jud. Cluj, sau prin e-mail: viata.crestina@gmail.com

ABONAMENTELE se pot efectua direct la sediul redacţiei (Str. Moţilor nr. 26), la Librăria „Viaţa Creştină” (Piaţa Cipariu, în incinta Catedralei greco-catolice în construcţie), prin virament bancar pe adresa: Episcopia Română Unită Cluj, Str. Moţilor nr. 26, 400001 Cluj-Napoca, judeţul Cluj, (CIF 4288365), în contul nr. RO93BACX0000003005881009, deschis la Banca Unicredit Ţiriac Cluj, cu menţiunea abonament „Viaţa Creştină”, sau prin mandat poştal pe adresa: Pintelei Alexandru, Episcopia Română Unită Cluj, Str. Moţilor nr. 26, 400001 Cluj-Napoca (doar pentru abonamentele individuale). Pentru orice sesizare privind abonamentele, vă rugăm să contactaţi redacţia: tel. 0264-439.018 int. 111 sau 0729.852.875, de luni până vineri, între orele 9.00-17.00, sau accesând site-ul www.viata-crestina.ro. Preţul unui abonament pe anul 2016 este de 24,00 lei (pentru străinătate - 45 euro). Via]a Cre}tin@ nr. 4/2016

23

Aprilie 2016  

Numărul din Viața Creștină pe luna aprilie 2016.

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you