147

Formare continuă - prevenție și intervenție

Inspector general Prof. Dr. Căt ălina CHENDEA Ministerul Educației și Cercetării

Cursul de formare „Fenomenul violenței: de la delimitări conceptuale, la prevenire și intervenții eficiente” este unul dintre cursurile acreditate (62 ore, 15 credite) din oferta Asociației pentru Dezvoltarea Serviciilor Sociale și Educaționale Catharsis. Asociația este un furnizor privat de formare care oferă cursuri mai multor categorii profesionale, între care și cadre didactice. Acest articol nu este nici pe departe o formă de publicitate la acest curs sau la altele. Totuși, introducerea a fost necesară din curtoazie profesională, deoarece autorul este și formator în echipa Catharsis. Acest articol este un rezumat al gândurilor și trăirilor mele din sesiunile de formare cu peste 300 de profesori. Prima frază este una de recunoaștere și recunoștință: mulțumesc tuturor profesorilor care au participat la cursurile mele – de la fiecare am avut de învățat, fiecare în parte este un om extraordinar (chiar dacă unii încă nu o știu) și fiecare dintre ei merită din plin recunoașterea valorii profesionale și personale, atât cât am putut eu cunoaște în câteva ore petrecute împreună. De ce participă profesorii la cursurile de formare? M-am riscat mereu, la începutul cursurilor mele, să pun această întrebare, întotdeauna însoțită (ca o glumă mai serioasă) de un disclaimer: „vă rog căutați măcar încă un motiv pe lângă nevoia de credite”. Provocați de această rugăminte, profesorii au găsit (sau inventat, după caz, deși am subliniat nevoia de onestitate) motive variate: tema sună interesant, îmi place să învăț, m-a trimis directorul, m-a înscris un coleg, am mai fost la cursuri ale asociației etc. Motivul pe care eu îl urmăream a apărut mai greu la început dar a fost amintit în schimb destul de frecvent de-a lungul cursului: nevoia de a învăța despre violență, despre bullying și, mai ales, nevoia de a învăța elevii cum să reacționeze în asemenea situații. Sau, de ce nu, chiar nevoia de a învăța noi cum să ne gestionăm emoțiile în fața violenței de orice gen. Este destul de dificil să recunoaștem că în școala noastră există violență. Dar asta este doar o prejudecată, pentru ca violența există peste tot în jurul nostru. Ea face parte din viața noastră de zi cu zi și acest lucru este considerat (încă) o normalitate. În aceste condiții, să ne propunem să eradicăm violența este un obiectiv nerealist. De altfel, așa cum afirm într-o aplicație din curs că furia are rolul ei bine determinat în viața noastră în anumite momente, și violența este uneori justificată. Probabil că mulți dintre dvs. nu sunt de acord cu mine dar voi folosi un singur exemplu: dacă viața sau siguranța celor dragi este pusă în pericol, tocmai instinctul agresiv din noi este cel care le poate salva. După cum știm, creierul nostru cel mai „bătrân”, responsabil cu supraviețuirea, are trei reacții posibile la stimulii externi: îngheață, luptă sau fugi. În condițiile în care supraviețuirea speciei este condiționată de luptă, scopul nu este să eliminăm agresivitatea, ci să știm ce să facem cu acest instinct. Altfel spus, problema nu este instinctul agresivității, prezent în absolut fiecare dintre noi, ci modul în care alegem să îl utilizăm. Adeseori cădem în păcatul judecății; fie ne judecăm pe noi înșine, fie (cel mai adesea) în judecăm pe alții. Prea ușor și prea des judecăm, etichetăm, interpretăm. Cam cum am făcut eu acum, pentru că eu am pus eticheta de „judecător” pe toți oamenii. Diferența este conștientizarea. Eu am ales conștient acum să fac asta, cu scopul unei exemplificări concrete. Toți judecăm. Consider această afirmație o axiomă. Dacă cineva a spus celebra expresie „Doamne, ce fraier/prost/idiot am fost”, măcar o dată în viața, înseamnă că a etichetat, pe baza unei interpretări personale. Nu voi insista pe criticile la adresa propriei persoane, deși acestea sunt adeseori cele mai dureroase și cel mai greu de eliminat, ci voi insista pe etichetarea pe care o practicăm cu elevii noștri. Când numim un elev, în gând sau cu voce tare, „rău”, „violent”, „obraznic”, „agresiv” etc., de fapt îl etichetăm și îl judecăm, cel mai adesea doar pe baza propriilor noastre valori și experiențe. Nu neg faptul că asemenea etichete au în spate anumite situații, gesturi, comportamente ale unor copii. Dar câți dintre noi au stat să analizeze cu atenție întregul complex de factori care au făcut ca un anumit copil să reacționeze într-un anumit fel într-un anumit context? Câți dintre noi s-au întrebat cu adevărat ce se întâmplă de fapt cu un copil agresiv?

A fi dascăl este o meserie stresantă, o meserie care adeseori ne consumă nu atât fizic, cât mai ales psihic și moral. Epuizați din numeroase cauze grave sau mărunte, nu mai găsim răbdarea, energia, bunătatea, toleranța necesare pentru a investiga viețile copiilor agresivi sau victime. Acționăm grăbiți asupra cauzei, bifăm acțiuni remediale sau preventive din strategia școlii și trecem la următoarea problemă de pe ordinea de zi. O introspecție onestă ne arată cu ușurință faptul că astfel de intervenții punctuale și de scurtă durată nu sunt eficiente. Din păcate, resursele insuficiente sunt invocate adeseori drept cauză a adoptării unor astfel de soluții. Dar eu știu mai bine. Și fiecare dintre noi știe mai bine.

A preveni și a combate violența este un efort sisific: bolovanul agresivității alunecă mereu la vale și trebuie iarași ridicat, cu eforturi care par uneori pur și simplu inutile. La fel ca în combaterea consumului de droguri, cel mai dureros este faptul că rezultatele se lasă mult prea mult așteptate. E posibil să lucrăm cu un copil un ciclu întreg și să nu vedem rezultatele: el va fi tot „rău”, va deranja orele, va chinui copiii mai mici (sau mai grași, mai slabi, mai săraci, mai credincioși, de altă etnie sau rasă etc.), va fi obraznic, va lipsi de la ore sau nu va arăta niciun interes pentru nicio materie. În acest condiții, e firesc să simțim inutilitatea eforturilor noastre, să vrem să renunțăm, să considerăm unii copii „cauze pierdute”. Ce nu avem însă voie este să abdicăm de la menirea de dascăl: noi suntem acolo să educăm. Iar educația este mult mai mult decât formule, limbi străine, ecuații și esee, este știința de a deveni om. Sarcina noastră este nu doar de a pregăti copilul academic, ci uman și social. Sarcina noastră este de a-i învăța pe copii deopotrivă să scrie și să citească literele, cât și să își „scrie” și să își „citească” propriile emoții și pe ale celor din jur.

Un om este împlinit dacă își dezvoltă deopotrivă mintea și spiritul. Un copil reacționează la stimulii externi așa cum a văzut că o fac adulții de referință din viața lui. Acesta este primul Copiii învață ceea ce trăiesc pas în orice investigație pe care o facem referitoare la viața copilului agresor sau victimă. de Dorothy Law Nolte Dorothy Law Nolte scria în 1954 „Copiii învață ceea ce trăiesc”. Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne. Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi. Dacă trăiesc în teama, copiii învaţă să fie anxioşi.

Așadar, haideți să aflăm Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea. întâi ceea ce trăiesc copiii, ca să Dacă trăiesc înconjurati de ridicol, copiii învaţă să fie timizi. vedem ce au învățat, iar apoi Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia. putem acționa. Și dincolo de Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi. orice acțiune sau reacțiune la Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători. comportamentul copiilor, noi, Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea. ceilalți adulți de referință din Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea. viața lor, putem să îi ajutăm să Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă sa iubească.trăiască altfel decât trăiesc aca- Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine.să. Dacă acasă învață ostilitate, Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel.agresivitate, invidie, aroganță, timiditate, lipsă de stimă de sine, autocompătimire, victimizare, pot învăța de la noi bunătate, toleranță, smerenie, onestitate, generozitate, autovalorizare. Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă generozitatea. Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr. Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi. Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul. Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi ceilalti. Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să traieşti pe lume. Nu cer nimănui să fie supraom sau erou, îmi doresc doar să ne dăm seama că elevii noștri își vor aminti peste 20 de ani modul în care i-am făcut să se simtă mai degrabă decât informațiile științifice. Nu vreau să ne propunem să salvăm copiii „problemă”, nu acesta este rolul nostru, nu suntem pregătiți pentru el și nici nu este benefic să ni-l asumăm, vreau este ca toți elevii noștri să vadă în noi acei Oameni care ne dorim ca ei să ajungă. Probabil sunt o idealistă dar eu totuși cred că se poate. Nu suntem eroi ci oameni, greșeala face parte din viață noastră și nu vom fi perfecți niciodată, iar efortul de a combate violența este continuu și adeseori fără rezultate vizibile. Dacă în ciuda tuturor acestor lucruri profesorii vin la cursuri de prevenire a violenței și la final îmi spun cu mândrie că au aplicat la clasă ce au învățat, că elevilor le-a plăcut și că vor continua, simt că idealismul meu poate nu e chiar așa neîntemeiat. Mai avem un drum foarte lung, dar orice drum începe cu primul pas.