Page 1


Nr. 3, anul 2013 Revista anuală a Concursului interjudețean de interviuri și reportaje, organizat de un grup de profesori din Catedra de limba română a Colegiului Național „Mihai Eminescu” Suceava: Coordonator: prof. Rahila Cușnir. Organizatori: director, prof. Gabriela Cazac; prof. Camelia Lorenți; prof. Cornelia Bratu. Colaborator: L.D. Clement, redactor-șef la cotidianul „Crai nou” Suceava. Scopul proiectului: Dezvoltarea competențelor de exprimare orală și scrisă ale elevilor din liceu, în vederea creșterii eficienței comunicării de tip jurnalistic. Obiectivele proiectului: - selectarea/exersarea unor tehnici adecvate de documentare, de cercetare a unei teme și de investigație jurnalistică; - identificarea/analiza critică și comparativă a principalelor componente de structură, de compoziție și de limbaj specificare textului jurnalistic; - utilizarea adecvată a strategiilor și a regulilor de exprimare orală și scrisă în textele publicistice; - exersarea tehnicilor de redactare a textelor jurnalistice, aplicând normele lingvistice și deontologice; - utilizarea adecvată a citatelor de la sursele de informare și a elementelor grafice; - aplicarea noțiunilor teoretice achiziționate, referitoare la observare, intervievare și redactare. Coordonatorul revistei: prof. Rahila Cușnir Tehnoredactare: Bărbosu Miruna, clasa a X-a C Notă: Responsabilitatea asupra conținutului articolelor aparține în întregime autorilor.

ISSN 2248—0943


1.

Secțiunea Reportaje

Singur, dar cu Dumnezeu .................................................................................................... Scurte popasuri bucovinene ................................................................................................. Casa Memorială „George Enescu” .......................................................................................... Cumpărători de speranță ...................................................................................................... Prea multe minți închise ...................................................................................................... Bazarul de sănătate .............................................................................................................. Biserica din Horodniceni- cimitirul de sfinţi ....................................................................... O mare de oameni la Padina Fest ........................................................................................ Un Halloween în stil CNMV Slobozia ................................................................................

2.

2 3 6 8 9 11 12 14 15

Secțiunea Interviuri

Dorel Mihai Gaftoneanu: „Literatura în limba maternă este echivalentul pentru « acasă », locul unde te simţi bine…” ......................................................... ..................................................... 18 Les Francforts –„actorii” francofoni de la Colegiul Naţional” Mihai Viteazul” Slobozia.... 19 În zodia sincerităţii............................................................................................................ 22 ,,Dumnezeu a simţit că sunt mai degrabă făcută pentru căldura cuvintelor” .................. 26 Anca Rusu: „E adevărat că am învăţat din greşeli, însă cred că un adevărat model e cel care învaţă din greşelile altora................................................................................................................. 27 „ Zestrea românilor o reprezintă copiii ” ......................................................................... 29 Interviu cu Costandi Veronica: Din culisele unei biblioteci... ........................................... 30 Irina Binder - povestea unui fluture ................................................................................... 32 De vorba cu Simona Gheorghe ............................................................................................ 34 Maica Tatiana - frumuseţea unui simplu cuvânt ............................................................... 36 Şi ieri va fi o zi… ............................................................................................................. 38 Bucuria Sfântă - calea spre Adevăr ................................................................................... 40 Interviu cu Marian Palade: „Muzica bună este cea care trezeşte emoţii şi zideşte spiritualitate” 43 „Chiar îmi place aici!”- interviu cu florăreasa specială .................................................... 45 „Iertaţi-ne pe noi, pentru că nu v-am lăsat o lume mai frumoasă şi fiţi voi aceia care veţi schimba lumea! Şi, mai ales, nu-L uitaţi pe Dumnezeu!” ............................................................ 47 Încă n-am avut o zi de lucru obişnuită... ........................................................................ 54


Singur, dar cu Dumnezeu El e Alecu Hapurnie, un om ce a cunoscut toate greutăţile vieţii, un om sărman, dar încă cu zâmbetul pe buze. Îl întâlneam des pe stradă şi treceam pe lângă el privindul cu reţinere deoarece îi vedeam hainele ponosite, roase de timp, dar care parcă ascundeau ceva frumos. Locuieşte la câteva case distanţă, dar nu-i ştiam nici măcar numele. Asta până când într-o zi, când l-am văzut chiar în curtea casei mele, ajutându-l pe tatăl meu la tăiat lemne. Curioasă, am mers la el, i-am urat „Bună ziua!” şi am început să discutăm. Faţa îi era uşor încreţită de greutăţile vieţii, deoarece nu are decât 45 de ani, însă pare de mai mult. Mă privea fix in ochi zâmbind, iar bunătatea i se citea pe chip. Curând aveam să descopăr un simplu om, dar un om care are un trecut demn de un roman. Alecu s-a născut la Constanţa şi a locuit in cartierul Dacia. Mama sa a murit pe când el avea doar 3 ani şi, spune el, nu a cunoscut-o niciodată, sau nu işi mai aminteşte. Tatăl său s-a recăsătorit, însă mama vitregă nu-l iubea, nu avea grijă de el, părinţii săi având ochi mai mult pentru sora sa vitregă. A avut parte de prima dezamăgire in viaţă la vârsta de 6 ani, când ,din cauza neajunsurilor materiale şi a faptului că pe atunci erau puţine şcoli primare în Constanţa, părinţii săi l-au înscris la o şcoală ajutătoare aşa cum spune Alecu, doar pentru că era mai aproape de casă. Faptul că se afla printre copii cu dizabilităţi l-a marcat pe acesta, lăsându-se influenţat negativ de cei din jurul său. Cu ruşine ne mărturiseşte că în clasa întâi nu ştia nimic la şcoală, nici măcar să scrie corect, iar când învăţătoarea le corecta temele, Alecu se cerea la baie doar pentru a scăpa de corectarea temei, care nu era întotdeauna terminată. Într-un an chiar rămăsese repetent, în ciuda faptului că mama vitregă îl ajuta la teme. Însă deşi acesta nu iubea prea mult şcoala, avea o pasiune: fotbalul.

Mai târziu, după terminarea clasei a VIII-a, avea să i se recunoască acest talent. Profesorul său de educaţie fizică îl îndrăgea foarte mult, numindu-l cel mai bun elev al său, dorind să facă din el un fotbalist adevărat. El juca în „echipa celor mici”, dar şi in „echipa celor mari”, era un adevărat campion la şcoala sa. Însă curând toate visele aveau să i se destrame, deoarece îndrăgitul profesor de educaţie fizică a murit, iar bietul Alecu nu a mai avut nici un susţinător, din contră, multe persoane care-i purtau pică au făcut tot posibilul ca el sa nu ajungă la şcoala sportivă. „Dacă mă ţineam de fotbal, ajungeam acuma ca şi Nicoliţă!”, spune râzând. El mărturiseşte că mai obişnuia să fugă de la şcoală. „Îmi curgeau ochii prin fel de fel de magazine, unde mă uitam cu ciudă parcă la toate hainele alea frumoase şi la toate ceasurile…Şi mă gândeam cum era dacă aş fi purtat măcar o haină sau un ceas din ăla. Mai mergeam la filme, dar nu erau cine ştie ce.”, mărturiseşte bărbatul. Alecu işi aminteşte cum mergea cu un prieten de al său la Mamaia, pe plaja, şi „se holba” la cele mai frumoase fete, menţionând că mereu i-au plăcut brunetele. „Aveam o viaţă frumoasă pe atunci, chiar dacă nu aveam bani!” Dar grijile au început să apară după terminarea celor zece clase, când s-a înscris la şcoala profesională de croitorie din Brăila. „Era greu acolo.. M-am acomodat greu şi profesorii erau exigenţi.” Dar Alecu a terminat şcoala şi şi-a găsit un loc de muncă, chiar şi o prietenă. „O chema Mariana. Am cunoscut-o pe plajă la Mamaia şi m-a cucerit pe loc! Ea era cea mai frumoasă dintre toate fetele, sau cel puţin aşa-mi părea mie, chiar dacă nu era brunetă. Avea părul şaten deschis şi ochii albaştri.” Cu zâmbetul pe buze ne povesteşte o întâmplare amuzantă din relaţia celor doi: după ce s-au certat dintr-un motiv prostesc, Alecu a închis-o pe Mariana într-o debara şi nu i-a dat drumul până când aceasta nu i-a

2


dat drumul până când aceasta nu i-a spus că-l iubeşte, iar când a ieşit din „mica închisoare”, ea avea o curea in mâna şi fugea după el ameninţându-l că-l plesneşte, bineînţeles în glumă. El ne-a mai povestit cum a strâns bani o lună de zile doar pentru a-i cumpăra iubitei sale cerceii preferaţi. „Ne plimbam odată prin oraş, când ea a văzut într-o vitrină o pereche de cercei din argint cu o piatră verde în mijloc. Când i-a văzut s-a luminat la faţă şi se vedea că-i vrea, chiar dacă nu mi-a spus niciodată. Erau destul de mari, dar erau foarte frumoşi. Şi o lună am strâns banii ăia, dar i-am cumpărat până la urmă! Atât de tare s-a bucurat că a început să plângă!” Dar relaţia celor doi nu a durat mult. Din cauza neajunsurilor materiale, părinţii fetei s-au împotrivit căsătoriei lor şi i-au despărţit. Alecu a suferit mult, iar in acea perioadă a fost dat afară de la locul de muncă, pe motiv că „nu mai făcea treabă bună”, probabil din cauza depresiei în care intrase. Cum nu era de ajuns, la scurt timp tatăl său s-a stins din viaţă fără să lase niciun testament, averea revenindu-i mamei vitrege şi surorii sale. Văzându-se în stradă, Alecu a încercat să-şi caute un loc de muncă, dar in zadar. O mătuşă dintr-un sat din judeţul Suceava, din Volovăţ, care trăia singură deoarece copiii ei erau plecaţi la casele lor, s-a oferit să-l găzduiască pe bărbat, cu condiţia să aibă grijă de gospodăria ei. Aşadar, el a venit cu trenul în Bucovina noastră. „Era foarte aglomerat trenul. Abia dacă mai aveam loc să intru în compartiment. În înghesuiala aia am pierdut valiza, în care erau toate actele mele... tot ce era mai de preţ! Buletinul, certificatul de naştere... absolut tot! După, mi s-a dat o hârtie de la poliţie care trebuia să fie act de identitate, dar nimeni nu o băga în seamă. Nici nu m-am putut angaja cu hârtia aia şi nici buletin să-mi fac nu puteam. Am stat aşa mult timp. Eram omul nimănui. Am venit pe pământ străin, în Bucovina, nu cunoşteam pe nimeni, nu aveam acte, eram un nimeni,” spune Alecu ţinându-şi în frâu lacrimile. A lucrat cu ziua pe la oameni și abia reuşea să-și cumpere ceva de ale gurii. El a reușit să-şi facă buletinul cu puţin timp în urmă, însă nu-i va fi de mare folos, căci e puţin probabil să-şi mai găsească

undeva un loc de muncă. Acum locuieşte încă cu mătuşa sa, însă după ce ea va muri, el va rămâne pe străzi, căci copiii acesteia îl vor da afară din casă. Alecu e conştient de toate acestea, dar încă speră la un ajutor din partea lui Dumnezeu. El a spus că Dumnezeu are ceva mult mai bun pentru el, şi din acest motiv îl pune să aştepte atât de mult timp. Oare aşa să fie? Asta vom afla doar aşteptând, dar cert e că acest bărbat e un om senin, care încă nu şi-a pierdut speranţa şi bunătatea, în ciuda vicisitudinilor vieţii. El vede mereu partea plină a paharului şi iubeşte Bucovina, despre care spune că e un loc minunat cu oameni minunaţi. Alecu e un om grozav, cu o poveste de viaţă impresionantă, parcă prea bun pentru a trăi în lumea aceasta. Acesta poate fi pildă de fericire simplă şi credinţă, arătând parcă omului modern, crescut la căldura unui trai decent, că există fiinţe ce-și duc existenţa parcă în afara timpului, având doar vocaţia supunerii. În final, cred că toate greutăţile se vor sfârşi, măcar pentru Alecu. După ploaie iese şi curcubeul, aşa că speranţa moare ultima! Bezuhanici Georgiana-Bianca și Antonovici Elena, Clasa a X-a Colegiul Național „Eudoxiu Hurmuzachi‖, Rădăuţi Profesor îndrumător: Beceru Beatrice

Scurte popasuri bucovinene

Mănăstirea de maici aşezată în mijlocul unui încântător peisaj de munte, cu pante domoale şi împădurite, binecunoscute călătorului care străbate plaiurile frumoasei Bucovine, pe valea pârâului al cărui nume îl va împrumuta, mănăstirea Suceviţa pare o cetate medievală, cu ziduri înalte, prevăzute cu metereze și drum de strajă, întărită la colţuri de puternice turnuri de apărare.

3


Tatiana. -Bună ziua!Ne puteţi ajuta cu câteva informaţii? -Bună ziua, sigur că vă pot ajuta, cu cea mai mare plăcere! -Pentru început am vrea să știm câte maici sunt în mănăstire. -În mănăstire sunt 75 de maici și 2 preoţi slujitori. -Ce hram are mănăstirea? -Hramul bisericii este Învierea Domnului și hramul mănăstirii, pe 6 august, Schimbarea la Faţă. -Am rămas plăcut impresionate de pictura acestei mănăstiri. Cine a realizat-o? -Realizatorii sunt Ioan și fratele lui, Sofronie, în anul 1595. -Pictura din interior a fost pictată în același timp cu cea din exterior? -Da, a fost pictată în același timp. -Dar în ce an a fost construită mănăstirea? De către cine? -A fost construită între anii 1582-1584, de către familia Movileștilor: Ieremia, Simeon și Gheorghe. -Ce ne puteţi spune despre bisericuţa de pe muntele Furcoi? -Pe muntele Furcoi se află biserica cu hramul Schimbarea la Faţă. Acolo a fost prima dată sihăstria de călugări. -Iedera de pe zid ne-a atras atenţia, are vreo semnificaţie?

Mănăstirea Suceviţa încheie capitolul glorios al artei moldovenești din veacurile XV-XVI și, spre deosebire de monumentele care o preced, ea nu mai este opera unui singur ctitor, ci a unei familii de boieri care a dat ţării un mitropolit și doi domnitori: Movileștii. Din unele documente reiese că iniţiativa înălţării așezământului se datorează lui Gheorghe Movilă care s-a căsătorit de tânăr la Mănăstirea Probota. Legenda spune însă că o femeie de prin partea locului s-a oferit să ajute la ridicarea mănăstirii, cărând cu carul ei tras de bivoli piatra necesară construcţiei, timp de 30 ani, cu dorinţa de a fi înmormântată în biserică. Această cinstire nu i-a fost acordată, însa în amintirea și evlavia jertfei sale i s-a pus pe turnul clopotniţei chipul cioplit în piatră. Figura sa are trăsături aspre, sumare, putând fi văzută și în ziua de azi, deasupra unuia dintre contraforturi, fiind o raritate în arta medievală românească, amintind de credinţa populară că nicio zidire nu durează fără sacrificiu uman. Muzeul a fost în trecut Sală de Consiliu și în 1960 devine Sală de Muzeu unde se află obiecte donate de ctitorii mănăstirii: broderii, manuscrise în limba slavonă scrise pe pergament, veșminte preoţești, obiecte de cult care se foloseau la slujirea Sfintei Liturghii, epitafe, brocarduri, portrete de mărime naturală ale celor doi domnitori, icoane, cruci, pomelnicul și stranele originale ale mănăstirii, precum și alte obiecte. Ne îndepărtăm cu pași domoli de muzeul mănăstirii, muzeu care ne-a lăsat o impresie plăcută și foarte multe întrebări. Am intrat în vorbă cu ghidul mănăstirii, o maică cu chipul blând, pregătită pentru a ne ajuta, maica

-Nu, nu are nicio semnificaţie. Este o plantă pur și simplu. -Vă mulţumim mult pentru informaţiile oferite. Sărut-mâna!

4


-Nu aveţi pentru ce, oricând aveţi nevoie aici mă găsiţi. La revedere.

Tot în camera mormintelor se află tainiţa, unde se adăposteau obiecte de preţ din mănăstire în timpul războiului. Tezaurul mănăstirii se urca sus în tainiţă, ușa se zidea și în faţa ușii se așeza o icoană.

Cu pași repezi ne îndreptăm spre biserică pentru a aduna mai multe informaţii. Înconjurând biserica am constatat că cea mai importantă scenă pictată de la Suceviţa este Scara Virtuţilor, care nu se mai găsește la nicio mănăstire. Este pictată pe peretele de Nord al bisericii. Scara are 30 de trepte, fiecare treaptă are o virtute, opus este păcatul. Ultimele trei virtuţi sub credinţa, nădejdea și dragostea. Cei care urcă sunt însoţiţi de îngerii de la botez, îngeri care îi încurajează, le pregătesc coroanele, dar nimeni nu primește coroana până nu ajunge în capătul scării pentru a da mâna cu Hristos. Cei care nu respectă virtuţile cad în iad.

În naos sunt pictate scene din Noul Testament, viaţa, minunile și pătimirea lui Iisus. Tabloul votiv îl reprezintă pe domnitorul Ieremia Movilă cu toată familia. Dacă în cazul Voroneţului albastrul este culoarea care îl individualizează, la Suceviţa verdele se evidenţiază dintr-o multitudine de nuanţe cromatice, armonizându-se cu verdele pădurilor și al pășunilor care înconjoară mănăstirea. Peisajul de la Suceviţa este unul impunător din multiple perspective: istoria care răzbate din zidurile groase luate cândva drept metereze, natura curată din jur ce a stat martoră secolelor trecute, și nu în ultimul rând viaţa duhovnicească bogată, mereu izvor de taină pentru pelerini ca noi.

Biserica este împărţită în cinci încăperi. Este construită în stilul arhitecturii moldovenești. Prima încăpere este pridvorul, urmat de pronaos, camera mormintelor, naos și altar. În pridvor este pictată Judecata de Apoi. În pronaos este pictat calendarul, în 366 de imagini. În camera mormintelor sunt înmormântaţi cei doi domnitori și ctitori, Ieremia și Simeon Movilă, iar pe pereţi se desfășoară scene din Vechiul Testament, viaţa și istoria poporului evreu.

Părăsim această scurtă incursiune în etosul bucovinean, cu sentimente de bucurie, plenitudine spirituală, asemănătoare unei întâlniri ce trebuie trăită în tăcere. Coroamă Mihaela-Liliana și Hreniuc Mihaela, Clasa a X-a Colegiul Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi‖, Rădăuţi Profesor îndrumător: Beceru Beatrice 5


Casa Memorială GEORGE ENESCU—Liveni

nu prea cunoşteam bine drumul, însă într-un final am găsit casa memorială. Aşadar am ajuns la Liveni atunci când ziua oferea nopţii prilejul să pună stăpânire peste pământul românesc. „La fel îmi iubesc pământul natal....” Deşi am ajuns după terminarea programului de vizită, ghidul, un domn foarte amabil nea aşteptat şi şi-a rezervat din timpul său, special pentru noi. Ne-a întâmpinat cu una din operele compuse de George Enescu în care acesta vorbeşte în solfegii despre patria română şi apoi am început călătoria spre copilăria lui Enescu. Am aflat că micul Jurjac, cum i se spunea acasă, a stat timp de 3 ani la Liveni, iar apoi s-a mutat împreună cu părinţii săi la Cracalia. Timpul petrecut aici va avea mai târziu o mare amprentă asupra creaţiei muzicale: artistul îşi aminteşte de ţăranii care doineau în amurg, de lăutarii care cântau în zi de sărbătoare, de hora din curtea casei părinteşti şi foloseşte aceste armonii în muzica sa. Leagăn al copilăriei

Casa memorială George Enescu a fost inaugurată în anul 1968, la Liveni, localitatea natală a compozitorului George Enescu (1881-1955). Expoziţia memorială a fost organizată într-o casă bătrânească construită pe temeliile casei natale. Dorinţă... Prima oară când am vizitat casa copilului Enescu am rămas surprinsă de culoare. Micuţă fiind, am ridicat privirile spre cer şi am descoperit o toamnă pictată de îngeri. Copacii ce înconjoară casa memorială sunt minunaţi, împrăştie în jur o şoaptă tainică, de poveste. Îmi amintesc că după ce m-am întors acasă iam povestit mamei minute în şir despre ce frumuseţe în nuanţe de galben am văzut acolo şi cum doamna învăţătoare, văzându-mă atât de entuziasmată m-a pus să realizez o compunere despre „livada lui Jurjac” . Având această imagine în gând, am pornit într-o zi de noiembrie, în mijloc de toamnă, spre Liveni, sperând că o să prind iarăşi minute de rai.

Zile fericite ale copilăriei În camera următoare se află un leagăn pentru copii, actul de naştere, un desen realizat de Jurjac si cărţi ale compozitorului din 1864. Închizând pentru o clipă ochii şi acompaniată de muzica lui Enescu am putut să mi-l imaginez pe copilul George revoltat fiind pe vioara cu 3 corzi primită cadou. De ajutor a fost şi fotografia cu vioara primită la şase ani. Majoritatea lucrurilor expuse aparţin copilăriei lui George Enescu deşi acesta pe toată durata vieţii lui a revenit în fiecare vară la Liveni. Există şi o pictură pe sticlă a mamei lui, realizată când aceasta avea 18 ani.

Casa memorială Spre surprinderea mea însă, după amiaza de luni a devenit una plină de peripeţii care ne -a împiedicat să ajungem la timp pentru a ne bucura de paleta de culori. Cu greu am reuşit să dăm de ghidul de acolo să-l rugăm să ne aştepte, dar după câteva telefoane (mulţumim celor ce au inventat aceste dispozitive :)) ni s-a confirmat faptul că vom fi aşteptaţi de dumnealui chiar dacă vom întârzia puţin. E adevărat că puţinul acela a durat un pic mai mult decât ne-am fi aşteptat din cauza că 6


„...spre ţara mea, de care mi-e dor...” Într-o altă cameră am văzut un covor „mai tânăr” cu vreo 50 de ani decât Enescu şi un cufăr folosit pentru păstrarea zestrei. Pe pereţii holului care desparte camerele, ( casa este concepută după modelul ţărănesc al vremii, câte două camera pe o parte şi alta, despărţite de un hol) sunt afişate multe fotografii în care Enescu se află printre oamenii de rând, îmbrăcaţi în port tradiţional românesc, iar pe chipul lui se poate vedea bucuria şi iubirea de glie. De asemenea citatele prezentate mi-au îmbogăţit sufletul.

Vioara primită

Ceasul de pe pianină („...deşi am întârziat...”)

„Păşiţi încet, cu grijă...” Am intrat în prima cameră unde am văzut pianina la care micul compozitor a creat „Pământ românesc” la numai 5 ani. Tot aici am văzut şi icoana şi candela puse la loc de cinste, iar ghidul ne-a explicat că bunicii violonistului au fost preoţi, iar străbunicul episcop de Rădăuţi. Pianina

„Pentru mine, viaţa fără muncă nu-şi are raţiunea... Mulţumirea mea cea mai mare, singura mea mulţumire este munca...” George Enescu

„Mi-am slujit ţara...” Însă modestia omului de geniu mi-a adus lacrimi în ochi. Ghidul a păstrat, poate intenţionat, pentru final, mesajul de pe statuia care se află în curtea casei memoriale: „Mi-am servit ţara cu armele mele: pana, vioara, bagheta.” care aparţine marelui artist.

7


Cine a pus o dată problema altora în faţa nevoilor sale? Câţi s-au gândit la oamenii care îşi aşteaptă vindecarea şi care mor prin spitalele uitate de lume?

Bucură-te suflete...

Soarele străluceşte pe cer, în timp ce paşii mă poartă spre Spitalul de Boli Infecţioase din Botoşani. Păşesc mai departe în curtea spitalului. Mă întâmpină o doamnă trecută de prima tinereţe, cochetă, căreia nu îi găseam locul în viaţa dură de acolo. O salut politicos şi îmi fac curaj să trec de uşa spitalului cu gândul că voi găsi un loc în care şoaptele speranţei se plimbă neîncetat pe holuri. Însă găsesc un cămin al regretelor, o închisoare fără gratii unde nepăsarea este una dintre cele mai uşoare pedepse. Aştept să mă întrebe cineva: de ce am venit, pe cine caut, nimeni însă nu îşi face apariţia, aşa că îmi continui drumul prin coridorul lung, de un alb murdar, uzat parcă de sutele de suflete care au călcat pragul spitalului în speranţa unei noi vieţi.

După terminarea vizitei am rămas cu sufletul plin de armonie, cu gândul spre tainele frumosului descoperite în solfegii şi ne-am simţit mai bogaţi cu încă o clipă din istoria care face România o ţară atât de preţioasă. Am mers la Liveni cu gândul că voi revedea livada copilăriei, însă întunericul nu mi-a mai oferit ocazia asta, dar nu pot spune că am plecat spre Botoşani cu regret deoarece am fost martoră la o copilărie de geniu, urechile au fost mângâiate de note, iar inima s-a simţit aproape de patria română şi s-a bucurat că Enescu a avut în suflet locul natal în fiecare moment al existenţei sale şi l-a cântat cum nu se poate mai bine. Regretul care l-am avut e că oamenii nu mai apreciază valoarea inestimabilă a caselor memoriale, iar la Liveni vizitatorii sunt tot mai puţini din cauza distanţei la care se află de Botoşani.

Intru în salonul numărul 10, ultima uşa pe dreapta. Mă izbesc de acelaşi tablou mizer şi de aceeaşi poveste de viaţă tristă. În uşă stă un bătrânel, cu faţa ridată, gros îmbrăcat, cu privirea pierdută, slăbit de boala sa, ulcer varicos în ultimă fază, şi de condiţiile grele în care zăcea de două săptămâni. Are în mână o cană, un prosop, nişte haine zdrenţuroase, gata să părăsească chinul în care se afla de atâta timp. Dar este întors de rude, care au venit să-i dea vestea cea mare: „Tataie, de mâine o să dormi în patul tău.” Puteam să citesc dezamăgirea din ochii cuprinşi de lacrimi ai bătrânelului, auzind că mai are de trecut de

Realizat de Diana Grosu, Alina Ostin şi Alexandra Oniga

Cumpărători de speranţă De multe ori ne plângem de nevoile şi problemele noastre, dar de câte ori ne-am uitat peste nevoile şi problemele celorlalţi? 8


Prea multe minţi închise, prea multe guri deschise!

o noapte lungă şi grea. Îmi mut privirea spre celălalt bătrân, ascuns pe patul de după uşa salonului. Îl văd mai încrezător decât camaradul său de suferinţă. Se înţelege, ţine companie de o lună pisicii roşcate din pervaz. Mă aşez pe singurul pat gol din salon, în timp ce rudele îl pun în temă cu ce se mai întâmplă pe acasă şi ce mai drămăluieşte „baba” lui. Mă uit în jur şi dau cu ochii de un băţ aşezat la loc de cinste pe noptiera veteranului. Curioasă, întreb la ce-i foloseşte. Îmi răspunde prompt şi foarte mândru: „Când scap ceva pe jos, el e a treia mea mână.” Zâmbesc uşor şi îmi îndrept atenţia spre discuţia rudelor, care vorbeau despre melană. Un subiect care mă depăşeşte atât pe mine, cât şi pe cei doi bolnavi. Conversaţia este întreruptă de unicul asistent din spital, un tânăr cam de 22 de ani, brunet, cu ochelari rotunzi, cu accent moldovenesc care se mai interesa din când în când de viaţa pacienţilor. Dă indicaţii rudelor şi apoi îşi continuă drumul şi la ceilalţi pacienţi care aşteptau vindecare. Se lasă linişte. În încăpere pătrunde o lumina palidă, cât să liniştească sufletele uitate ale bolnavilor. O glumă, o stângăcie mai descreţeşte frunţile ridate ale bătrânilor doborâţi de lupta cu boala. Cobor treptele reci ale spitalului în timp ce o salvare aduce un nou cumpărător de speranţă.

În marea asta agitată plină de „oameni”, în care nu poţi niciodată să înoţi pentru că te doboară valurile, tindem să ne alegem o bucată stabilă de pământ în care să ne refugiem când am obosit să luptăm. Uneori ne gândim la trecut şi ne întrebăm dacă a meritat... Din următorul reportaj veţi afla că în marea asta murdară si agitată în care trăim, rănile nu se vindecă. Patru ore într-o gară Gara Beclean pe Someş, ora 01:00. Iarnă, frig, un tren care nu mai vine şi o răbdare greu pusă la încercare. După un sfârşit de săptămână la Braşov, menit să mă scape de starea asta de agitaţie care parcă trăieşte cu mine de câteva luni, uite-mă din nou de mână cu ea într-o gară, pe un peron murdar, cu o sală de aşteptare în care e mai frig decât afară. Până la Suceava mai am cam două ore şi un tren de schimbat. Mă aşez pe unul dintre puţinele scaune întregi care, prin nu ştiu ce minune, a scăpat neatins de nemulţumirea unui grup de pasageri. Peronul e pustiu, e groaznic de frig, iar în jur e o linişte cu care nu sunt obişnuită. Un bătrân îmbrăcat într-o uniformă a miliţienilor de pe vremuri mă fixează cu privirea câteva minute în şir, după care se apropie. Îmi spune ceva, dar nu reuşesc să desluşesc nimic. Are nişte ochi de un albastru ce hipnotizează de-a dreptul, chiar dacă în ei se citeşte o oboseală sau poate o supărare ce îl chinuieşte. Îl rog să repete şi îmi spune că trenul

Hînţăscu Diana, Clasa a X-a C Colegiul Naţional „Mihai Eminescu‖ Suceava Profesor coordonator: Rahila Cuşnir

9


meu are întârziere patru ore, moment în care cred că am simţit acelaşi sentiment ca al pasagerilor ce se luptaseră, mai devreme, cu scaunele...

ce s-a întâmplat. A urmat armata şi apoi academia, locul în care a cunoscut-o pe femeia ce avea să-i fie soţie timp de 30 de ani. Erau doar doi copii, aflaţi într-o competiţie cu idealuri măreţe, într-o clasă plină de colegi adunaţi de prin toate colţurile ţării, prinşi într-o cursă pentru un viitor mai bun. Au învăţat multe, pe lângă sentimentul de ataşare ce i-a legat au cunoscut şi ce înseamnă nedreptatea, ipocrizia, noţiunea de „mâini lungi”, pentru că unor colegi începuseră să li se lungească mâinile pentru o notă mare. Au urmat câţiva ani de militărie împletită cu perioade în teren, unde au „aflat” stupefiaţi că infractorul nu se predă singur şi nici nu îşi recunoaşte fapta de bunăvoie, aşa cum învăţaseră în şcoli. Nici după terminarea acestui stadiu lucrurile nu s-au remediat, întrucât repartizările s-au făcut şi ele pe principiul „lungă-i pila şi armata”, fiind nevoiţi să îşi desfăşoare meseria la 150 de km unul de celălalt. Trăind într-o perioadă în care ordinele nu se discutau, se executau, şi-au petrecut 12 ani din viaţă separaţi, dar totuşi împreună, încercările de a se apropia măcar în ceea ce priveşte distanţa fiind zadarnice.

Serviţi şi fericire la pachet? După ce am înconjurat gara de cel puţin cinci ori cu tot cu bagaje după mine în speranţa că patru ore o să treacă mai repede decât cred şi nu o să mai simt nici frigul care mă rodea acum parcă şi în interior, m-am întors în sala de aşteptare. Prima jumătate de oră mi-am petrecut-o investindu-mi toţi banii mărunţi în tonomatul de cafea. Nu mi-am imaginat niciodată că o să ajung să încerc toate tipurile de ceai, cafea şi ciocolată caldă în treizeci de minute... şi nici urmările ce aveam să le trag în următoarele zile, dar asta e altă poveste. Cert e că bătrânul se amuza teribil de încercarea mea de a-mi ocupa timpul şi de a mă încălzi în acelaşi timp. Din vorbă în vorbă, aflu că în spatele gării (loc prin care ţin să precizez că trecusem de cinci ori fără să sesizez prezenţa vreunei clădiri) se afla un local, sau cel puţin o încercare a unei astfel de afaceri... oricum, în situaţia în care mă aflam, nu prea era loc de mofturi. O oră a trecut pe nesimţite... Bătrânul din faţa mea are o poveste de viaţă demnă de un film şi aproape că începusem să îmi dispreţuiesc obiceiul de a nu vorbi cu străinii când am realizat cât de uşor aş fi putut trece pe lângă el dacă aş fi acţionat în stilul meu caracteristic.

Într-un regim comunist, brăzdat de „pui de beizadea şi cărători” ce erau favorizaţi în orice privinţă, era evident că o încercare de corectitudine ar fi stârnit antipatii, lucru care s-a şi întâmplat. Au urmat momente în care şi-ar fi dorit ca nici unul dintre ei să nu fi urmat calea asta, umilinţele curgeau şiroi, cetăţenii le aruncau priviri tăioase si cuvinte grele spuse printre dinţi, în timp ce colegii de breaslă îşi exteriorizau aceste porniri în moduri violente, atât verbal, cât şi fizic. După mulţi ani de „muncă în folosul cetăţeanului”, soţia sa a renunţat la această meserie, mai bine zis, a fost forţată să renunţe, întrucât la acea vreme prea puţine femei îşi făceau loc în acest domeniu, considerat exclusiv al bărbaţilor. Părea că tot răul avea să se îndrepte înspre bine, aveau să se descurce greu, dar măcar acum aveau şansa să fie cu adevărat unul lângă celălalt, dar se pare că soarta avea altceva pregătit si de data aceasta. O aştepta în aceeaşi gară... trenul se anunţase cu o întârziere de treizeci de minute, însă după

Strigăt surd... Acest om cu ochii chinuiţi, care încă mai păstrează o urmă de bunătate în ei, a avut, acum mult timp, funcţia de miliţian, în vremurile unui regim comunist, al unui sistem putred şi corupt. Greutăţile unor astfel de timpuri le-a simţit încă din tinereţe, când la vârsta de 16 ani a rămas orfan fără vreun drept de apel, când întors acasă de la muncile câmpului la care era nevoit sa meargă, părinţii nu erau de găsit. Unii i-au spus că au fost asasinaţi, alţii că au dispărut, dar sunt în viaţă, trist e că nici până în ziua de azi nu îşi poate explica nimic din

10


doar cincisprezece minute, de la mare depărtare, se vedea un fum dens. Locomotiva si unul din vagoanele trenului luaseră foc de la un scurt-circuit, iar nenorocul său a fost ca soţia sa să se afle în acel vagon... Odată cu revoluţia s-a încheiat si cariera lui în miliţie... dar reproşurile nu au încetat să apară, dimpotrivă, abia acum erau spuse cu voce tare de către cei din jurul său şi trăite parcă din tot sufletul. Reproșurile îngreunează sufletul. Îl îngreunează atât de tare încât sfârșește prin a se prăbuși și a-i dărâma întreaga fiinţă. Reproșurile sunt ca pietrele: unele mai mici, ca niște cioburi, care odată aruncate julesc sufletul către care sunt îndreptate, rănindu-l ușor. Acele răni superficiale se vindecă însă în timp, lăsând în urmă cicatrici abia vizibile. Dar sunt și acele reproșuri ca niște bolovani imenși care cad peste sufletul celuilalt cu o forţă de neoprit, de neanticipat. Cad peste el provocându-i răni adânci pe care nici timpul, nici alţi oameni nu reușesc să le închidă sau să le vindece. Rămân acolo, îngreunând sufletul, pentru totdeauna. A fost huiduit, bruscat, i s-au spus cuvinte grele... dar nimic dintre acestea nu l-au afectat mai tare decât acel eveniment tragic din care nu şi-a putut reveni nici până acum. Dovadă stă faptul că s-a mutat in gară, i s-a oferit o cameră improvizată... tresare la fiecare şuierat al trenului şi a ajuns să fie considerat de toţi un angajat al gării. Învăţase că atunci când se uită pe geam seara, chiar dacă era lună plină şi prea multe stele pe cer, să înghită în sec, şi pur şi simplu, să nu o mai facă, să nu o mai ceară înapoi şi nici să nu își mai dorească să se întoarcă vreodată. Învăţase să-şi trăiască simplu viaţa, cu o cafea care nu mai avea gustul acela de demult, care probabil ea i-l dădea, fără prea bine cunoscutul parfum, fără prea multe regrete sau lacrimi. Trecea peste fiecare zi, o începea şi o termina cu un zâmbet, unul din inima, şi aproape că uita, uita că mai avea doar jumătate de inimă. Ştia doar că e păcat... mare păcat, uite, că s-au pierdut două suflete care puteau să fie acolo cândva unul pentru celalalt. Era conştient acum că nu mai conta când şi cum sau întâmplat toate acestea.

11

Trenul meu, care a apărut, în sfârşit, a fost singurul lucru care m-a împiedicat să mai rămân în acea gară plină de amintiri. Am promis că o să mă întorc acolo şi ... m-am întors! Îi este bine, împăcat demult cu unele idei, dar câteodată îşi închide ochii uşor, seara, înghiţind încă o dată tot ce ar mai avea de spus. Cu zâmbetul pe buze, pumnii strânşi, şi o sclipire puternică în ochi, încă i se rupe inima în două. Huţu Mădălina- Maria, clasa a XI-a Colegiul Naţional „Mihai Eminescu‖, Suceava Profesor coordonator: Bratu Cornelia

Bazarul de sănătate O zi uscată de iarnă, cu zăpada ce geme sub noroiul autohton. Mă înarmez cu răbdare şi Astăzi, în România e mai bine să fii oricum, numai bolnav nu. Deşi boala care predomină este una morală, trebuie să avem grijă şi de templul în care sălăşluieşte sufletul, şi astfel ajungem să ne rătăcim printr-un spital sărăcăcios sau printr-o policlinică uitată de lume… intru în Policlinica din Suceava, care este ascunsă de o staţie plină de oameni posomorâţi şi de o tarabă plină cu mărţişoare pe care nu le cumpăra nimeni – e poate, prea devreme. Mirosul care mă izbeşte este unul cald, înecăcios, parcă provenind de la sutele de trupuri bolnave care au venit la control şi au transpirat a moarte. Pe scările mari şi albicioase urc grăbită, dorindu-mi să evit toată agitaţia şi posibile virusuri. Un bătrân mă întâmpină la etajul 2. ,,Puteţi să mă ajutaţi cu 1 leu?”. Poartă un fel de ciorapi peste ghete, abia coboară şi are un zâmbet luminos pe faţa-i ridată. Peste o secundă, deja întreabă altă persoană. Ştie că nu va primi nimic, însă are nevoie de bani. Policlinica este plină de astfel de bătrâni neputincioşi, cărora cu greu li se asigură ceva gratuit. Stând la coada interminabilă aproape patru


ceasuri, am cunoscut o bătrânică foarte simpatică, la vreo 70 de primăveri. Îmi povesteşte cum a stat ea pe la cozi de la 7 dimineaţa, cum şi-a cheltuit toţi bănuţii adunaţi cu greu. ,,De când a murit bărbatul meu, parcă mi s-au agravat toate, maică...” O las să intre înaintea mea, deşi aşteptam de mult. Când iese, mă îmbrăţişează cu o singură mână şi-mi şopteşte, parcă profetic: ,,Săţi dea Dumnezeu un gagiu frumos!”. Toată sala se amuză copios şi o priveşte pe femeia gârbovită de ani, mergând alene spre scări. Încep să-mi pierd răbdarea, când chipul doctorului se iveşte în uşă cu o expresie dură şi încrâncenată. ,,Nu mai fac consultaţii, am terminat pe azi, dacă vreţi, mai aşteptaţi puţin să se înceapă a doua tură”. Unii au plecat, dar eu n-am putut renunţa. Am aşteptat în linişte câtva timp, apoi am mers la cântarul de pe hol să văd cât am mai adunat. E stricat, arată cu cel puţin 5 kilograme în plus. E stricat, la fel ca tot sistemul medical. Îi spun asta bărbatului care mi-a dat indicaţii pentru folosirea aparatului acela foarte ,,modern”. Îmi răspunde obraznic. ,,Cei care se îngraşă niciodată nu recunosc”. Hotărăsc să mă duc la locul meu, lângă razele puţine şi palide ce vin pe unicul gemuleţ. În timpul ăsta, un grup de aproximativ 20 de persoane, toate foarte liniştite, în frunte cu un tânăr cu un ochi vânăt, intra la Medicină Legală. Nu ştiu cum s-au înghesuit toţi acolo, dar în 5 minute holul s-a umplut iar. Printre ei, un copilaş rrom se joacă şi ţipă neîncetat. Măcar unul dintre noi nu se plictiseşte! Pe cele două scaune de lângă mine, în aşteptarea cea fără de sfârşit, stă un cuplu care e aproape să-şi aniverseze nunta de aur. Femeia arată spre unica floare din sala. ,,Uite, aşa floare avem şi noi. Dar parcă a noastră-i mai frumoasă...”. Normal că-i mai frumoasă, nu trăieşte într-o policlinică întoarsă pe dos, murdară, neoxigenată, de care aproape că şi soarele a uitat... În sfârşit, îmi vine rândul. Consultaţia mea nu a durat nici măcar o jumătate de oră. Reţetă mi-a dat, dar nu ştie dacă va fi 100% gratuită. Şi analize, dar nu ştie dacă voi găsi măcar un laborator în toata Suceava care să aibă fonduri. ,,Suntem în derivă, îmi spune doctoriţa, dacă primim nişte bani, îi terminăm imediat.” Am pierdut multe ore aşteptând să

ies din mohorâta instituţie, cu un gust şi mai amar decât la început. În uşa ei era bătrânul pe care-l văzusem la intrare. Mă priveşte cu seninătate şi se pregăteşte să rostească întrebarea. Îi pun nişte bancnote în palma zbârcită de timp şi de muncă şi-mi continui drumul. E parcă mai multă lumină acum, dar zăpada mohorâtă tot acolo a rămas. De asta nu vine primăvara, că-i e frică să-şi lase gingaşii ghiocei să înoate prin mizerie… Şi de asta nu mai vine nici sănătatea, pentru că murim întâi la cozi, fără pastile! Păduraru Mara, clasa a X-a C Colegiul Naţional „Mihai Eminescu‖ Suceava Profesor: Rahila Cuşnir

Biserica din Horodniceni cimitirul de sfinţi Horodniceni, un loc deosebit Iată că paşii iar mă poartă către Horodniceni, un sat cu oameni muncitori şi liniştiţi, aflat nu departe de Fălticeni. Acolo, de sute de ani, oamenii convieţuiesc în armonie deplină, având ca bogăţii monumentele istorice de o încărcătură aparte. E duminică, o zi friguroasă de Făurar. Dar în Horodniceni frigul se resimte când şi când, căci la tot pasul vezi câte un gospodar mândru şi vrednic, care încearcă să-şi scoată poarta de sub nămeţi. Ajung la casa bunicilor, o casă bătrânească, dar primitoare mereu. Păşesc timid în ogradă, dar nu înainte de a-l saluta pe Belu, câinele credincios de o viaţă acestei gospodării, care mă întâmpină întotdeauna vesel. „Vai, copilă dragă, de când te aştept!” îmi spune bunica. Mă sărută pe frunte şi îmi spune că nu e timp de stat, deoarece trebuie să mergem la liturghie. Aflu că trebuie să o luăm la pas tocmai până în deal, la cimitir, deoarece acum părintele slujeşte acolo. De câte ori am venit aici, niciodată nu m-a interesat să merg la biserică. O ştiam acolo, mare şi neclintită ca o cetate, dar m-am mulţumit cu atât.

12


de boieri. El a ctitorit biserica noastră şi a fost înmormântat aici, la fel ca şi ceilalţi membri ai familiei sale. Biserica are formă de corabie, cu altarul în formă de semicerc. Soclul este din piatră cu profil masiv. În interior, este împărţită în pridvor, pronaos, naos și altar. Între pridvor și pronaos, ca și între pronaos și naos, au existat pereţi despărţitori care au fost înlăturaţi ulterior.” Aflu că în anul 1998 o ciupercă periculoasă a atacat interiorul bisericii. Partea din lemn era atacată sistematic de insecte xilofage, existând nu numai pericolul prăbuşirii, dar şi al contaminării mediului înconjurător. Această situaţie gravă a necesitat ajutorul specialiştilor care au îndepărtat pământul contaminat din interior (până la adâncimea de 1 metru), în scopul de a salva monumentul istoric. Cu această ocazie, sau efectuat cercetări arheologice. În urma acestor cercetări, au fost descoperite șapte morminte în pronaosul bisericii, majoritatea fără obiecte de inventar. Unul dintre morminte este de reînhumare, aici găsindu-se o monedă de 10 para şi o rochie de mătase. De asemenea, în alte două morminte au fost descoperite resturile unui veșmânt de stofă cu găitane de fir, respectiv o monedă de 15 para. Frigul mă cuprinde din ce în ce mai tare, dar decid să intru în biserică. Uşa, de un lemn masiv uluitor, se deschide greu şi încet, de parcă nu ar vrea să intru. De cum intru, observ acea groapă de care o tot auzeam pe mama vorbind, o groapă săpată fix în mijlocul bisericii şi acoperită cu scânduri. Abia se mai văd picturile de pe pereţi, bine realizate, dar acoperite de praf şi colb. Străjerul iese, iar eu cad pradă pentru moment peisajului. Deodată îmi aud numele strigat. E bunicul care îmi spune că trebuie să plecăm. Fac semnul crucii şi ies sfioasă din biserică. Îmi continui drumul, întorcând capul

Biserica Pogorârea Sfântului Duh din Horodniceni Merg pe acelaşi drum pietruit, îmbătrânit, pe care au păşit şi strămoşii noştri regăţeni care au luptat cu austriecii pentru ca Horodniceniul să facă parte din Regat. Ajung aproape de casa doamnei Elena Cucu. Cer bunicii răgaz şi o las pe o bancă să se odihnească, căci iată că din urmă apare şi bunicul, sleit şi el de puteri. Deschid parcă stingher portiţa bisericii şi calc încet şi apăsat, uluită fiind de arhitectura acesteia. În curtea bisericii se află o clopotniţă de tip zvonită, formată dintr-un perete din stâlpi de zid cu trei arcade în care atârnă clopotele. Dau ochii cu cel care face parte din straja voluntară a acestei fortăreţe, dar căruia nu îi cunosc numele. Mă salută cuviincios, ba chiar îmi ştie şi numele şi mă îndeamnă să înaintez fără frică sau alte sentimente care m-ar putea face să mă opresc. Mă uit roată împrejur, iar fără să scot nici măcar un singur cuvânt, îmi spune: „Apăi domnişoară, biserica asta la care te uiţi acuma a fost construită în anul 1539, de către marele vistiernic Mateiaş”. Zâmbesc politicos şi îl rog să îmi povestească tot ce ştie despre acest lăcaş de cult aflat în paragină. „Ctitorul acestei biserici, cămăraşul de vistierie Mateiaş, a fost fiul pârcălabului Grumaz. Acesta provenea dintr-o mare familie 13


din când în când şi privind clopotniţa. Făurar e pe sfârşite, iar în sufletele gospodarilor din Horodniceni există speranţa că biserica, simbolul acestui sat, va fi într-o zi din nou primitoare şi dornică de a asculta şi înţelege sufletele robilor săi care îl poartă veşnic pe Dumnezeu în suflet. Sava Roxana, Clasa a X-a C Colegiul Naţional „Mihai Eminescu‖ Suceava Profesor: Rahila Cuşnir

tăţile pregătite special pentru ei. Ca şi la ediţiile anterioare, concertele au energizat în fiecare seară atmosfera. Cu toate că un frig nemilos mă urmărea peste tot, am reuşit şi eu, ca toţi ceilalţi, sa îmi deschid inima muzicii. M-am lăsat purtată de val, uitând astfel de gerul care îmi îngheţa sufletul. Organizatorii au pregătit pentru iubitorii de film şi un cinema în aer liber. Pe toată durata festivalului, cei prezenţi s-au putut antrena în diferite sporturi montane: ciclism, tiroliană, rapel, căţărare, escaladă. În jurul meu, copiii erau foarte entuziasmaţi şi voiau să escaladeze muntele cu ajutorul mentorilor. Doritorii de adrenalina încercau rapelul şi tiroliana. Deşi lângă mine erau şi oameni care se mulţumeau doar să privească, nici aceştia nu s-au plictisit. Ei s-au plimbat pe cărarea ce ducea către peşteră, iar unii chiar au vizitat-o, descoperind

O mare de oameni la Padina Fest În perioada 1-5 august 2012, pe platoul Padina din Munţii Bucegi s-a organizat cea de-a treia ediţie a Padina Fest. Vremea frumoasă i-a îndemnat pe iubitorii muntelui să vină în număr mare, iar printre ei m-am aflat şi eu. După ce m-am abătut de la DN 71, mi-am continuat călătoria prin pădurea de foioase care face legătura între localitatea Moroieni si Peştera. Cum toamna începea să-şi lase amprenta, am gustat cu plăcere din fructele sălbatice pe care le găseam, din loc in loc, pe versanţii ce delimitau îngustul drum forestier. Înaintând, mirosul plăcut al răşinoaselor începuse să se răspândească în aerul rece al muntelui, iar micile panouri care ne avertizau în legătură cu prezenţa urşilor au devenit nelipsite. Pe parcursul ultimilor 10 km pe care îi mai aveam de făcut până la Padina, m-a însoţit imaginea lacului Bolboci. În apa cristalină a lacului, umbrele falnicilor brazi semănau unor uriaşi veniţi să protejeze acea insulă de linişte. Odată depăşită extremitatea nordică a lacului, am trecut prin Cheile Tătarului. Aici, munţii parcă formau o poartă ce ducea spre un alt tărâm. Lăsând în urmă liniştea pădurii, am intrat într-o zona unde râsetele copiilor luaseră în stăpânire atmosfera. Zona fusese decorată specific festivalului. Diverse standuri cu mâncare erau amplasate răzleţ prin camping, iar în mijlocul acestuia se afla o imensă scenă. Organizatorii au reuşit să îmbine distracţia cu dragostea pentru natură. Aici s-au adunat oameni din toate colţurile ţării pentru a se bucura de munte, dar şi de activi-

astfel tainele ascunse ale pământului. Liniştea profundă a codrului şi ciripitul vesel al păsărelelor se împleteau armonios în bătaia plăpândă a soarelui, chiar dacă uneori se mai auzeau zgomote de împuşcături de la terenurile de paintball. Pasionaţii de ciclism au avut ocazia să participe la Maratonul Bucegilor. Având ca destinaţie vârful Omu, participanţii au parcurs aproximativ 40 km în cel mai scurt timp posibil. Pe lângă promovarea acestei zone turistice, organizatorii au dorit să le arate oamenilor cât de importantă este natura: astfel, cei mai mulţi dintre cei prezenţi au preferat camerei călduroase a uneia dintre cabanele aflate în apropiere, cortul. Spiritul de tabără, dar şi frumuseţea peisajului montan au atras mulţi turişti, unii veniţi pentru prima dată, dar, cu siguranţă, nu şi pentru ultima. În jurul meu, toată acea mare 14


de oameni a radiat de fericire pe întreaga perioadă a desfăşurării festivalului. Fără a conta vârsta, înălţimea sau aspectul fizic, cu toţii neam bucurat de seri minunate. Şi, precum balonul cu aer cald ridicat în fiecare seară spre înaltul cerului, sunt convinsă că dragostea noastră pentru natură şi bucuria de a o împărţi cu ceilalţi vor creşte cu fiecare nouă ediţie a Padina Fest.

Ţinta: Elevii de clasa a VII-a. Victime colaterale: „Boboacele“ de la clasa a IX-a, profil filologie Arme: “Treasure hunt“, costume interesante, imaginaţie, creativitate, suflet de gurmand… de mere! Costumaţi în monştri, zombi, vrăjitoare, prinţese sau personaje din poveşti, elevii de la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” din Slobozia au organizat o petrecere memorabilă, cu ocazia sărbătorii de Halloween. Având ani de experienţă în organizarea acestor petreceri cu tentă americană, doamna profesoară Adina Bobîrnichi şi-a îndrumat elevii de la clasa a XI-a B, care, aflaţi deja la a III-a ediţie a acestui gen de petrecere, au creat un mediu propice în care copiii şi-au prezentat costumele şi şi-au etalat talentele atât în a compune creaţii literare în limba engleză, cât şi în a mânca un măr într-un timp cât mai scurt. Şi pentru ca totul să fie cât mai veridic şi să se apropie de imaginea concretă a unei zile obişnuite de Halloween, clasele în care s-au desfăşurat activităţile au fost decorate corespunzător evenimentului: cu dovleci sculptaţi, pânze de păianjen şi alte „fricoşenii” pe măsură. Evenimentul a fost desfăşurat, în paralel, pe patru secţiuni: parada costumelor, creaţii literare în limba engleză, o probă “treasure hunt” şi o probă „apetisantă“ în care fiecare concurent trebuia să decojească un măr cât mai rapid.

Sîrbu Genoveva – Dumitriţa, clasa a IX-a Colegiul Naţional „Constantin Carabella‖, Târgovişte, Dâmboviţa

Un Halloween în stil CNMV Slobozia

Numele misiunii: “Halloween în stil CNMV“. Obiective: Distracţie, comunicare şi dezvoltarea unui spirit competitiv. Participanţi la complot: Doamna profesoară Adina Bobîrnichi şi elevii clasei a XI-a B.

15


Supraveghind în detaliu derularea concursului, organizatorii au creat probe interesante care au captivat atenţia tuturor celor implicaţi în acţiune. Una dintre probele la care au fost supuse cele patru echipe, formate atât din elevi de clasa a VII-a, cât şi de clasa a IX-a, a fost aceea în care aceştia s-au luptat să culeagă un măr, într-un timp cat mai scurt, dintr-un cazan plin cu apă şi după aceea să-l decojească. Cursa „treasure hunt”, organizată cu multă precizie şi atenţie s-a desfăşurat în curtea Colegiului. Echipele formate din câte doi copii trebuiau să parcurgă, pentru a ajunge la „comoară”, un întreg traseu plin de indicii, scrise în limba engleză.

puncte, a fost cea a compunerii de opere literare în limba engleză. În cadrul acestei probe, trei copii din fiecare echipă trebuiau să compună, pornind de la un subiect dat de juriu, un text cât mai corect şi original. Participarea doamnei profesoare de educaţie fizică, Simion Emilia, ne-a încântat prin susţinerea morală pe care ne-a oferit-o şi prin organizarea unei probe sportive, aducătoare de puncte bonus pentru echipa sa. Activitatea a fost primită cu mult entuziasm atât de elevii de gimnaziu cât şi de liceeni care nu numai că au ajutat la organizare, dar au şi încercat să menţină atmosfera şi spiritul competitiv al concursului, integrându-se în rândurile celor mici şi participând şi ei la activităţi. La sfârşitul concursului, după calcularea punctajului obţinut, participanţii au fost premiaţi. Nu au fost uitaţi nici elevii din juriu, dar nici organizatoarea principală al acestui minunat eveniment. Toţi cei care s-au implicat în realizarea acestei sărbători au fost premiaţi şi lăudaţi pentru eforturile depuse.

A fost organizată şi o paradă a costumelor. Imaginaţia participanţilor a întrecut aşteptările, iar abilitatea elevilor în a-şi pune în evidenţă frumuseţea vestimentaţiei a fost apreciată de juriu. Una dintre cele mai dificile probe ale acestui eveniment, dar şi una dintre cele mai lucrative, din punct de vedere al câştigării de

Diana Vasluianu, clasa a IX-a F, Colegiul Naţional „Mihai Viteazul‖ Slobozia Profesor coordonator: Loredana Stan

16


pragului de 40 de ani, cu umor aş spune, cam de pe unde a lăsat-o marele Mihai Eminescu care şi-a încheiat viaţa la doar 39 ani. La început, cu încercări mai modeste de versificare a celor 150 psalmi biblici, după binecunoscuta regulă a debutului care spune că dacă tot aştepţi până vei face un lucru perfect, nu mai faci nimic niciodată. Ceva mai serios, am scris după vârsta de 50 de ani, acum am 52 trecuţi. Deci de vreo doi ani, să zicem...

Dorel Mihai Gaftoneanu: „Literatura în limba maternă este echivalentul pentru « acasă », locul unde te simţi bine…‖

Dorel Mihai Gaftoneanu, născut la 13.08.1960, este redactor al revistei culturale Luceafărul din Botoşani şi director executiv la SC Sidonia SRL din acelaşi oraş. În ultima perioadă, simte o atracţie puternică pentru poezie. Obţine premii considerabile la Festivalul de Literatură Mihai Eminescu, Orşova, Premiul Mihai Eminescu, la Concursul Naţional Pe aripi de dor domnesc, Argeş, Premiul întâi.

Reporter: Care sunt sursele de inspiraţie şi ce teme abordaţi în poeziile dumneavoastră? D.M.G.: Istoria, filozofia, natura, viaţa satului, profilul marilor personalităţi culturale… Reporter: Specii literare preferate... D.M.G.: Epopeea satirică (« parodia-pamflet», aşa numitul prozopoem satiric), parodia, pamfletul, fabula, reportajul, catrenul umoristic… Reporter: V-au încercat multe emoţii când aţi scris poezia „E pământul locul unde...” D.M.G.: Da, e una dintre primele mele poezii, scrise acum doi ani… pe de rost ştiu doar prima strofă: «Încântare fără margini am trăit cu bucurie, Când, în linişti de amurguri, am privit natura vie Cu secvenţe din albumul lumilor de la geneză, Bun prilej de meditaţii şi de gânduri… de sinteză!»

Reporter: Cum se împacă poezia cu numismatica? D.M.G.: Şi cu şahul, a treia mare pasiune, ar trebui să mă întrebaţi... niciodată nu am destul timp pentru toate, vai şi amar când se întâlnesc acestea trei deodată… Reporter: Care vă este cea mai de suflet poezie? D.M.G.: File de jurnal abstracte sau Odiseea omenirii… un colaj legat tematic compus din cincisprezece poezii de câte zece strofe corespunzătoare anumitor etape din istoria omenirii, cu titluri ale căror litere de început formează titlul menţionat… în total, 154 strofe în vers clasic, având ca temă taina vieţii pe pământ…

Reporter: La ce vârstă aţi descoperit pasiunea pentru poezie? D.M.G.: E mult spus pasiune, dar orice va fi fost pe atunci, era binişor după trecerea

18


Reporter: Vă este dor de copilărie şi de sa- acelaşi cer, dar nu toţi avem acelaşi oritul natal? zont.” (Konrad Adenauer), o strofă: D.M.G.: Cui nu îi este? Acolo rămân cei mai frumoşi ani ai vârstei nevinovatei inocenţe… «Pentru neo-scribi? Vetuste. Antice deşertăciuni. După ce îl citim pe marele Ion Creangă cu su- Pentru mine? Actuale. Capodopere. Minuni. perbele sale Amintiri din copilărie, pe toţi ne Tot la fel. Mereu aceleaşi. Chiar şi peste un mileniu. cuprinde nostalgia cu gândul la locurile unde Eminescu? Da, trăieşte. Prin talentul său de geniu!» am văzut lumina zilei… De citit poemul „Micul Antonesei Ana-Maria, Clasa a X-a univers de ţară”... Colegiul Naţional „Mihai Eminescu‖ Suceava Profesor: Cuşnir Rahila Reporter: Ce reprezintă pentru dumneavoastră literatura română? D.M.G.: Parafrazând dictonul latin «Ubi bene, ibi patria» (Unde e bine, acolo e patria), ca scriitor, în această lume eşti ca peştele în apă… Literatura în limba maternă este echivalentul pentru « acasă », locul unde te simţi bine… un mic paradis plin de comori descoperit încă de pe vremea lecturilor suplimentare obligatorii. Reporter: Ce întâmplare v-a impresionat mai mult în călătoriile dumneavoastră prin ţară sau străinătate? D.M.G.: Peste tot, ca invitat ai parte de primiri călduroase, totuşi, undeva în sudul ţării, lângă Dunăre, de Festivalul internaţional Drobeta Turnu Severin, Orşova şi Herculane mă leagă ceva aparte… Acum doi ani, în 2011, participând pentru prima dată la un concurs de literatură, ca anonim, cu iniţialele D.M.G., mi-a rămas în memorie întrebarea-surpriză la telefon a d-lui prof. univ. dr. Florian Copcea: «Vă rog să vă prezentaţi, cine şi de unde sunteţi, aveţi un premiu pentru originalitate a unui grupaj de poeme despre Eminescu…» Atunci a fost debutul meu absolut în lumea literară, acolo am călătorit de două ori apoi, în ianuarie 2012 şi ianuarie 2013. Am strâns colecţii de amintiri cu totul deosebite, câteva publicate în două reportaje…

Les Francforts –„actorii‖ francofoni de la Colegiul Naţional‖ Mihai Viteazul‖ Slobozia

Reporter: Un cuvânt de încheiere... D.M.G.: Un citat la care ţin foarte mult: „Adevăratele poezii încep acolo unde se sfârşesc pe hârtie”- Octavian Goga, iar din prozopoemul satiric «Eminescu. Monolog în alb şi negru» având ca motto: „Toţi trăim sub

19


Trupa de teatru francofon a Colegiului Naţional „Mihai Viteazul” Slobozia, numită sugestiv Les Francforts, şi-a câştigat de la înfiinţare, din 2007, un prestigiu binemeritat. Sub coordonarea doamnelor profesoare Mocanu Elena şi Buciu Doina, „actorii” de la Colegiu au pus în scenă piese ca Adio! de Mircea Eliade, Văzătorule, nu fi melc! de Matei Vişniec , Palatul chelfănelii de Pascal Brukner, Tabloul de Eugen Ionesco, Câinele alb de Romain Gary. Cu un asemenea repertoriu care rivalizează cu programul oricărui teatru profesionist, elevii actori au reuşit să facă din performanţă şi succes o tradiţie şi să-şi depăşească limitele de exigenţă şi profesionalism. Iată de ce am vrut să le intervievăm pe câteva dintre membrele echipei de teatru francofon Les Francforts: Maria Cipu (M.C.), Laura Ardeleanu (L.A.), Raluca Dinu (R.D.), Andra Caloean ( A.C.), Raluca Irimescu( R.I.), Lorena Ţuican (L.Ţ.). R: Cunoaşteţi date despre istoria trupei voastre de teatru? Ce aţi putea să ne spuneţi despre începuturile acesteia? M.C.: Les Francforts a luat naştere în 2007 şi a primit premii valoroase în ţară şi în străinătate, de la începutul fiinţării sale. Au făcut parte din echipă elevi atât de la profilul uman, cât şi de la cel real. Îi amintesc aici pe foşti elevi ca: Ana-Maria Ducuţă, Mihaela Gheorghe, Daniela Simion, Hristian Zikov sau pe Luca Radu Andrei care şi-a valorificat pasiunea pentru teatru şi acum e student la UNATC, la Scenaristică. L.Ţ.: De asemenea, nu le uităm nici pe colegele noastre din clasa a XII-a, de la filologie:Aida Găleată, Iulia Iancu, Raluca Matei, Daniela Năstase, Simina Grigore. R: Cunoaştem faptul că în fiecare an se organizează o selecţie pentru cei care aspiră la statutul de membru al echipei de teatru francofon. Care au fost probele pe care voi le-aţi susţinut şi de unde aţi aflat de existenţa acestora? R.I: Am avut un text de citit, o probă de spontaneitate, un rol de interpretat, dans, cântat şi pantomimă.

L.A: Am aflat din clasa a IX-a, despre probe şi despre trupa de teatru, de la doamna dirigintă, Mocanu Elena. În fiecare an, în perioada selecţiei, se anunţă prin afişe, dar a devenit deja un obicei şi cei care sunt doritori se interesează din timp. R: În ce a constat programul de pregătire? Cum aţi împletit sarcinile şcolare cu pasiunea pentru teatru? A.C.:Programul de pregătire a constat în repetiţii zilnice de 2-3 ore, încă din perioada vacanţei de vară, de pe 1 septembrie, până pe 20 octombrie, înainte de plecarea la Festivalul Internaţional de Teatru Francofon pentru liceeni AMIFRAN – Arad. M.C.:Nu ne-a fost deloc greu. Era obositor, dar nu greu, adică obositor, dar plăcut. Aşteptam cu drag repetiţiile. L.A: După o zi stresantă de şcoală, ne relaxam la repetiţii. Eram toate, ne înţelegeam foarte bine, comunicam plăcut şi constructiv cu doamnele profesoare. R:Ce piesă de teatru aţi interpretat? Ne puteţi povesti câte ceva despre conţinutul şi mesajul acesteia? L.A: Piesa pe care am interpretat-o noi se numeşte: Buzunarul cu pâine de Matei Vişniec, un reprezentant al teatrului absurdului. Este o prelucrare originală, realizată după piesa lui Vişniec, de doamnele profesoare Mocanu Elena şi Buciu Doina. A.C.:În piesa originală sunt două personaje, în a noastră trei. R.I.:Piesa noastră nu se bazează doar pe interpretarea actoricească, ci pe sincretismul artelor: muzică, dans. Replicile personajelor interpretate de noi sunt prefaţate şi încheiate de coregrafie şi de muzică, în acord cu mesajul operei lui Vişniec. L.A.: Piesa începe cu secvenţa în care un câine îşi găseşte fraţii morţi. Apoi intră în scenă doi comandanţi orbi care spun replicile invers. M.C.: Acest lucru arătând că în lumea noastră cuvintele celor ce comandă nu au niciun înţeles. Este subliniat felul în care aceştia îşi exercită puterea asupra omenirii, iar 20


acesta execută acele ordine fără a le înţelege. L.Ţ.: În scenă apar soldaţii care îi simbolizează pe oamenii care execută ordinul fără înţeles al comandanţilor, iar acesta era acela de a ucide câinele. M.C.: Ei îl aruncă pe căţel într-un puţ, îl împuşcă fără măcar a se uita la el şi se retrag apoi din scenă, urmând ca acţiunea să se concentreze asupra a trei cerşetori: un pescar, un om cu o umbrelă şi un om cu o pălărie, numele lor fiind chiar: Canne, Parasol şi Chapeau. Restul piesei de aproximativ treizeci de minute se concentrează pe disputa acestor trei oameni, care nu reuşesc să se înţeleagă în ceea ce priveşte soarta câinelui. Ei încearcă să îl salveze, însă nu ajung la un numitor comun, se pierd în tot felul de idei, de certuri. Fiecare vrea să-şi impună propriul punct de vedere, găsindu-şi întotdeauna scuze, contraargumente. A.C.: Argumentele acestora ar putea fi sugerate şi prin scenografie: nişte sfori, întinse pe scenă, ţinute la capete de către soldaţi. La finalul piesei, sforile cad şi astfel şi cearta celor trei se întrerupe. M.C.: Pescarul spune că este prea târziu, trecuse o zi întreagă de când argumentele se tot înşirau. Căderea soldaţilor şi a comandanţilor orbi de la sfârşitul piesei poate reprezenta abandonarea problemei. A.L.: Mesajul ar putea fi că indiferenţa distruge omenirea. Noi relatăm de fapt o întâmplare din zilele noastre, actuală.

exemplu: „cerul e foarte albastru”, „mâine va fi o zi mai bună”.... Fiecare îşi mai aduce aminte de câte ceva; ne trezim cu replici: „de ce e atât de întuneric afară?”, „ce am spus spus că facem mâine?”. La un moment dat, unul dintre noi e trezit de sunete ciudate, sunetele pâinii care cade din cer. Suntem în momentul dilemei, când am vrea să abandonăm egoismul, dar reintrăm în condiţia iniţială. Ajungem să ne preocupăm numai de noi şi ne luptăm chiar pentru pâine. Avem replici cu foarte multe pronume personale şi posesive: „este a mea”, „pâinea mea”, „lasă-mi-o mie”. Momentul final şi cel mai înălţător al piesei noastre este reprezentat de coregrafia executată pe fundalul sonor al cântecului „O, fortuna!” din „Carmina Burana” . În coregrafie, pe lângă cerşetori, apar şi şapte câini, acest lucru reprezentând o revolta împotriva indiferenţei umane. Este o răzbunare a oamenilor mici, inferiori, care au fost marginalizaţi, iar coregrafia a fost inspirată de dansul original după „Carmina Burana”. L.A.: La sfârşit, câinii coboară în public şi împart pâine caldă, îndemnându-i astfel pe oameni să-şi împartă bunurile, să fie generoşi,pâinea reprezentând darul lui Dumnezeu. L.Ţ.: După tot ce s-a întâmplat, există o urmă de speranţă. Noi rămânem cu mâinile îndreptate către cer, aşteptând bunăvoinţa cerească. Mesajul piesei accentuează şi ideea egalităţii între oameni. L.A.: Piesa satirizează ipocrizia şi egoismul omului, lipsa de comunicare dintre semeni.

M.C.: Mesajul piesei are o multitudine de interpretări. Pare ciudată existenţa acestor trei personaje principale, cerşetorii şi câinele. În final, noi, cei trei cerşetori, ne hotărâm să ne culcăm, lăsând pe mâine soarta câinelui din puţ. Se discută lucruri lipsite de înţeles, de

R: La ce festivaluri aţi participat cu această piesă? L.A: Am participat la Festivalul Internaţional de Teatru Francofon pentru liceeni AMIFRAN – Arad şi la Festivalul de Teatru Bilingv „Eugen Ionescu”de la Buzău, unde am obţinut Marele Premiu. L.Ţ.: Ceea ce este important este că în juriul Festivalului de la Buzău se afla chiar autorul piesei, dramaturgul Matei Vişniec, dar şi persoane avizate în domeniu, de la Institutul Francez şi actori ai piesei originale. Acest

21


premiu este încununarea muncii depuse de noi.

R: Ce puteţi să ne spuneţi despre relaţia cu publicul? M.C: Este minunat să simţi că cei pentru care joci rezonează la mesajul pe care îl transmiţi. La Buzău a fost un moment special când am făcut reverenţa de final şi toată sala era în picioare. Şi la noi în oraş am fost aplaudaţi şi ovaţionaţi încă de la prima repetiţie cu public pe care am organizat-o. R:La finalul interviului nostru, mai doriţi să adăugaţi ceva, să transmiteţi ceva cititorilor revistei noastre?

L.A.: Iar în primăvară vom pleca două săptămâni în Franţa, la un festival de profil. De când s-a înfiinţat trupa de teatru, în fiecare an, membrii Les Francforts au fost la Festivaluri internaţionale în Italia, Franţa, Belgia.

M.C: Să amintim că din componenţa Les Francforts fac parte şi Andreea Roşu, Nicoleta Moroianu, Elena Andrei. Le mulţumim părinţilor noştri şi doamnelor profesoare Mocanu Elena şi Buciu Doina pentru că ne susţinere, iar cititorilor revistei „Animus” le transmitem că experienţa apartenenţei la o echipă de teatru este inedită. Îi sfătuim pe cei care au o pasiune să o urmeze până la capăt, urmările sunt excepţionale!

R: Povestiţi o întâmplare petrecută la repetiţii sau chiar în timpul unei reprezentaţii. M.C.: La festivalul de la Buzău mi s-a întâmplat ceva destul de neobişnuit. La un moment dat, în timpul piesei, eu trebuie să-mi arăt subraţul, în mijlocul unei discuţii despre boli. Emoţionată, am scos mai multe haine de pe mine, rămânând îmbrăcată într-un maiou foarte diafan, care ar fi putut transmite şi mesajul senzualităţii, al feminităţii, lucru complet inexistent în dorinţele noastre. L.A.: Tot la Buzău, la finalul piesei, când trebuia să îmi scot masca de câine, m-am poticnit, nu mai reuşeam să desfac nasturii cu care era prinsă. Toată lumea râdea. A fost un moment jenant pentru mine. M.C: La Festivalul de la Arad am avut o păţanie comică. Cum este firesc, personajul pescar are în recuzita sa o undiţă. Am ales o undiţă adevărată, deşi iniţial doream să folosim un băţ cu un şiret. La un moment dat, deşi reglasem undiţa la cea mai mică dimensiune, acesta s-a desfăşurat în toată splendoarea sa. Pe moment, am fost surprinsă de ce se întâmplase, în schimb, din partea sălii am primit râsete şi un mare " wooooow". M-am jucat apoi „pescuind" în public. Am continuat să jucam, adaptându-ne fără probleme şi rămânând astfel cu încă o amintire frumoasă.

REPORTERI (R): RALUCA BACIU, CRISTINA DINU (clasa a IX-a F) Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” Slobozia, Ialomiţa PROFESOR COORDONATOR: LOREDANA STAN

În zodia sincerităţii Oana Şlemco este în momentul de faţă reporter şi redactor la Intermedia TV, realizator de emisiuni, fotoreporter la Jupânul şi corespondent Realitatea TV şi Evenimentul de Iaşi deja de 9 ani. Jurnalistul nu rezolvă probleme, jurnalistul le semnalează! REPORTER:Ţinând cont că faceţi parte din lumea jurnaliştilor suceveni, ce înseamnă pentru dumneavoastră acest lucru? OANA ŞLEMCO:Meseria aceasta înseamnă absolut totul, nu mă văd făcând altceva. De când eram în şcoala primară şi învăţătoarea ne-a întrebat ce dorim să fim atunci când vom 22


fi adulţi, m-am ridicat în picioare şi am zis că îmi doresc să fiu poliţist sau jurnalist, pentru că înţelesesem la vârsta respectivă că indiferent de situaţie, practicând una din aceste două meserii voi ajuta oamenii. După ce am terminat liceul, am realizat că nu îmi place matematica absolut deloc. Pentru Academia de Poliţie trebuie totuşi să ştii un pic de matematică, de fizică, să ai totuşi o înclinaţie spre ştiinţele reale. Luând bacalaureatul, m-am înscris la facultate, atunci am decis să merg cu dosarul la subraţ într-o redacţie din Suceava şi să îi rog pe cei de acolo să mă lase să fac practică. Nu voiam să mă angajeze pentru că eram conştientă, că deşi nu călcasem într-o redacţie până atunci, trebuia să învăţ meseria aceasta şi să îmi fac relaţii,pentru a-mi permite apoi să cer bani cuiva pentru munca depusă. Trebuia să învăţ! Apoi,când ajungeam să ofer la rândul meu ceva, să merit banii respectivi. Ştiam despre presă doar câte ceva. Jurnalistul nu rezolvă probleme, jurnalistul le semnalează! Credeam la momentul respectiv că pot să semnalez problemele. Am ajuns la „Monitorul” de Suceava, am lucrat la ei câteva luni, fără să-mi doresc a fi plătită, ci doar să învăţ. După un timp, am primit o ofertă de muncă în altă parte, am plecat şi am fost remunerată acolo. Acum lucrez în televiziune, am deja nouă ani de presă.

cunoştinţă cu colegii de redacţie, mi s-a pus în mână o agendă inscripţionată cu „Monitorul”, un pix şi mi s-a spus „Te duci la Universitate şi vorbeşti cu domnul Horia Bîrleanu”. Fără nici un fel de însoţitor, fără nici o persoană care să vină cu mine. Acesta era testul, să vadă dacă mă întorc înapoi pentru că de cele mai multe ori, cei care ajung într-o redacţie şi sunt puşi în faţa faptului împlinit, pleacă. Eu nu am renunţat, m-am dus cu un tupeu fantastic, tupeu însemnând nu nesimţire, am bătut la uşă, am deschis-o, eram pe vremea aceea studentă, în calitatea mea de studentă acea uşă nu aş fi deschis-o, dar în calitate de jurnalist, am avut curajul să mă duc. S-a deschis, am vorbit şi am venit înapoi cu subiectul. N-am ştiut să-l redactez. Urmăreşti într-adevăr schemele din manualele de jurnalism, dar situaţiile din acele manuale nu se regăsesc în viaţa de zi cu zi. Şi atunci m-am izbit de altă problemă, cum transformi informaţia care ai cules-o tu, într-o informaţie care să vândă ziarul. Presa este o afacere până la urmă, ziarele aparţin în marea lor majoritate persoanelor private care vor să vândă ziarul. Cum îl vinzi? Asta a fost o altă enigmă. Am scris în prima zi materialul, a fost un material prost redactat, ciopârţit, corectat de trei persoane. Mi-au trebuit două ceasuri să-l pun pe hârtie, pentru că indiferent cum îl aşezam nu mi se părea că are forma corectă dar, până la urmă, am scos-o la capăt. Am ieşit de acolo, mai mult plânsă, dezamăgită, supărată. M-am dus acasă, am pus mâna pe manual, am citit din nou. Mi-a explicat un coleg, în cele din urmă că nu se aplică ce este în manual. Cu emoţii, cu efort dar şi cu o dorinţă fantastică de a face şi de a îndeplini o misiune pe care o aveam din copilărie,aceea de a ajuta oamenii.

Emoţii cât casa! R: Cum vă amintiţi prima zi de muncă? O.Ş:Prima zi de muncă a fost grea ca în orice alt domeniu de activitate, mai ales dacă nu ai practicat niciodată o meserie. Am intrat în redacţie cu emoţii foarte, foarte mari. Redactorul-şef de la „Monitorul” de Suceava, domnul Tiberiu Avram, m-a luat de-o parte şi m-a întrebat ce vreau să fac. Pentru că aveam în minte toţi poeţii din copilărie şi adolescenţă, am spus că eu vreau pe Cultură. Nu voiam pe Cultură, clar! Trebuia să ţin legătura cu oamenii de cultură, să aflu informaţii în domeniul respectiv. Nu mi se părea că pot să fac treaba asta, dar domeniul acesta de activitate m-a ajutat să comunic cu nişte oameni foarte sensibili, am devenit mai diplomată. Emoţii cât casa! Am făcut

Nu am greşit când am ales modelul. R:Cine a avut cea mai mare influenţă asupra meseriei pe care o aveţi?

23


O.Ş: Cea mai mare influenţă asupra tot ce fac eu acum în presă şi a avut întotdeauna este Sorin Avram, jurnalistul sucevean, pe care eu îl consider cel mai bun şi este singurul care poate să intre într-o competiţie directă cu orice jurnalist şi realizator de emisiuni la nivel naţional. Este fostul corespondent BBC în România, este un tip care pe mine m-a învăţat ce înseamnă presa. Şi de la care şi astăzi învăţ, dacă eu m-am format şi am reuşit să fac astăzi o emisiune, am reuşit să comunic cu oamenii, zic totuşi că am învăţat de la cel mai bun. Nu am greşit când am ales modelul.

rezolvăm pe teren, indiferent de meserie, acasă când ne întoarcem, ne rămâne familia. Lam luat foarte în serios şi este sfatul pe care îl spun tuturor. Colegii mei m-au vândut ca ştire. R: Care este cea mai importantă experienţă profesională pe care aţi avut-o? O.Ş: Cea mai importantă experienţă din viaţa mea a fost şi cea mai traumatizantă. În anul 2008,am trecut printr-o mare experienţă, legată de meserie. Am fost în 2008 la inundaţii la Vicovul de Jos, venise Traian Băsescu eram în calitate de fotograf, la intersecţia dintre Vicovul de Jos şi Putna. Se crease o mare îmbulzeală, jurnalişti din prea locală, naţională, SPP-işti. Era un tam-tam făcut special pentru întâmpinarea preşedintelui. Un preşedinte care trebuia să rezolve problemele legate de inundaţii. Zona era sub ape, plouase torenţial zilele acelea, Vicovul era sub ape şi la un moment dat în toată acea nebunie , eu care eram cu aparatul de gât, din neatenţie am călcat într-un şanţ cu apă. Mică de statură, m-am dus la fund. Colegii mei spun că m-au împins SPP-iştii, nu domnule, mi-o asum, este un accident de muncă. Am căzut în şanţul cu apă, curenţii care s-au format, mi-au aspirat picioarele. Eu sunt înotătoare, cu toată experienţă, nu am reuşit să ies la suprafaţă. Sătenii au sărit şi m-au salvat. După ce am ieşit de acolo, colegii mei din presa naţională, au sărit cu camerele pe mine. Nu mai era Băsescu important, eram eu in centru atenţiei. Eu eram cea care trebuia să răspund la întrebări, eram şocată, pe lângă faptul că era să mor, pierdusem o aparatură de fotografiat în valoare de 2500 euro. Am ieşit de acolo udă , fără aparatură , fără telefon mobil. Mă filmaseră, deja era ştirea peste tot, mă gândeam numai la părinţii mei ce o să zică dacă ei vor auzi la televizor. Ştiau că sunt acolo, mama mă suna din când în când să vadă ce face copilul, relaţia dintre mamă şi copil indiferent de situaţie aceasta rămâne. M-au abandonat într -o maşină, băteau colegii din presa naţională în geam spunând să le dau şi lor un interviu. Adică exact lucrurile pe care le făceau eu înainte. Experienţa asta m-a disciplinat. Eu numai fac, dacă văd omul pe targă jos, eu nu-l mai întreb cum se simte, nu

Indiferent de meserie, acasă când ne întoarcem, ne rămâne familia. R:Care a fost cel mai bun sfat pe care l-aţi primit la început de drum? O.Ş:Ca să fiu sinceră cel mai bun sfat l-am primit acuma două luni de zile când am la Pănicel, o localitate din Braşov, la nişte cursuri de formare. În urma acestor cursuri am câştigat o bursă la Bruxelles. În aprilie plec să fac practică la Euro News. Sfatul este „familia”, şi îl ţin cu mine tot timpul. Ni s-a propus un joc: „Rupeţi o bucată de hârtie în 4 părţi egale. Scrieţi 4 lucruri importante de care nu v-aţi lipsi niciodată şi le-aţi lua cu voi.” Bineînţeles pe foile respective am scris familia, meseria, prietenii şi încă ceva nesemnificativ. A trebuit să ne imaginăm că suntem pe vapor şi fiecare bucată de hârtie constituie un bagaj. Vaporul se scufundă, căpitanul vine şi spune că trebuie să renunţăm la un bagaj. L-am aruncat pe cel pe care nu mi-l aduc aminte, şi eram foarte fericită, credeam că se termină. Dar nu s-a terminat! Mai merge puţin vasul şi trebuie să renunţăm la alt bagaj. Renunţ la prieteni, renunţ la meserie, renunţ la familie, ce fac acum? Am luat foarte în serios jocul, am renunţat la prieteni. Mergem mai departe, a rămas familia şi meseria, ce facem? Mai avem bagaje de aruncat cum procedez acum? Stăteam cu două bilete în mâna. Meseria şi familia, până la urmă am renunţat la meserie. Doamna care ne-a provocat să facem exerciţiul a zis că e absolut convinsă de bagajul care ne-a rămas, de mesajul din bagajul respectiv. Să avem grijă toată viaţa de el, că indiferent de ce 24


mă mai interesează pentru că ştiu cum se simte, am trăit experienţa. A fost o lecţie fantastică pe care am trăit-o, m-a format că jurnalist. Colegii mei m-au vândut ca ştire, n-am scăpat. Colegii cu care aveam legături de ordin personal, mergeam la cafele, vorbeam, m-au vândut ca ştire. Nu am scăpat, am ajuns la Mediafax, am ajuns la ProTV. O experienţă traumatizantă nu doar pentru mine, ci şi pentru familie. Dar tocmai experienţa asta pe mine m-a determinat să continui. La două zile, am primit telefon de la şeful meu care a zis aşa: „Vine Băsescu din nou, nu avem om care să meargă după Băsescu pe teren, ce faci te duci sau trimit pe altcineva?” I-am răspuns să mă lase un sfert de oră să mă gândesc. Era duminică, la 9 seara. Am închis telefonul, m-am gândit, până la urmă am mers. Numai eu ştiu cum a fost, numai eu ştiu cum am stat, cum am păşit. Aceasta a fost cea mai importantă experienţă din viaţa mea, în urma acestei experienţe mi-am ales prietenii, mi-am dat seama ce înseamnă meseria, cât de mult o iubesc, şi am realizat că nu pot să fac altceva. Mâna pe carte, un pic de spirit de observaţie şi dorinţa de a face bine. R:Ce calităţi trebuie să deţină un jurnalist în zilele noastre? O.Ş:Aici diferă de la caz la caz. Din punctul meu de vedere un jurnalist trebuie să fie documentat, trebuie să fie citit. Nu te poţi duce la un interviu, nu te poţi duce să vorbeşti cu oameni care au studiat, fără să ai şi tu un pic de cultură. Să ştii măcar să nu pui virgula între subiect şi predicat. Am citit o carte „Vocile puterii” este scrisă de Adriana Săftoiu. Este o carte cu interviuri pe care aceasta le-a făcut de-a lungul timpului, printre persoanele intervievate era şi Bogdan Baltazar. Acesta povestea că pe vremea de după 90 toţi indivizii cu două clase erau jurnalişti. Astăzi păşteau oile, mâine era jurnalist. Spunea că se simţea umilit, când trebuia să vorbească despre inflaţie, despre PIB-ul României, despre schimbările de ordin economic şi despre deciziile pe care trebuia să le ia Parlamentul cu nişte oameni care nu înţelegeau fenomenul. Concluzia la care am ajuns este că dacă eşti jurnalist nu trebuie să fii pregătit în toate domeniile, dar trebuie să ai o bază, care

înseamnă legislaţie, un pic de economie, să fii fâşneţ şi să îţi meargă mintea. Deci mâna pe carte, un pic de spirit de observaţie şi dorinţa de a face bine. Trebuie să citiţi orice! R:Pe ce ar trebui să pună accentul elevii care doresc să urmeze o carieră in jurnalism? O.Ş:Pe carte, citit presă, citit literatură, trebuie să citiţi orice! Eu nu am lecturat suficient în liceu, şi e greu să recuperezi. Să ştiţi ce se întâmplă în Administraţia Publică! Când am fost şi am dat interviul pentru Monitorul de Suceava eram la curent cu primăria că-mi plăcea, eu citesc presă din clasa a 2-a, dar nu ştiam chiar tot, nu ştiam ce e Consiliul Judeţean, cunoşteam doar teoretic, nu ştiam care sunt consilierii judeţeni, nu ştiam mare lucru despre Parlament, despre Camera Deputaţilor, despre Senat. Trebuie să ştii lucrurile astea. Toate dintr-un capăt în altul. Mi-am propus să îi împing de la spate pe alţii. R:Ce aşteptări profesionale aveţi în anii următori? O.Ş:Sincer, am un proiect acum. Mi-am propus să îi împing de la spate pe alţii să facă toalete la şcolile de la ţară. În judeţul Suceava sunt 800 de unităţi de învăţământ dintre care 600 au toalete în curte, 400 din cele 600 care au toalete în curte nu au nici măcar o fântână, unde copilul să se spele pe mâini, după ce foloseşte toaleta. Acesta este un motiv pentru care anul trecut în judeţul Suceava s-a răspândit o boală numită meningită, care a băgat în spital aproape 400 de copii. Cei de la D.S. P. spuneau să respectaţi regulile de igienă. Numai că la ţară nu se puteau respecta regulile de igienă. Vin profesorii cu PET-uri de apă şi toarnă într-o găleată şi atunci o zi întreagă vine cineva şi spală buretele. Un alt focar de infecţie. Miaş dori de asemenea în perioadă care urmează să vorbesc despre lipsa civilizaţiei la şcolile de la ţară. Nu au căldură copii, se încălzesc cu sobe pe lemne. Inspectoratul nu are oameni, nu are fochişti, nu poate să facă angajări, profesorul în loc să predea carte vine şi face focul în cincisprezece

25


sobe. Asta vreau să fac eu în perioada următoare! Barariu Gabriela, Colegiul Naţional „Mihai Eminescu‖ Suceava Palatul Copiilor Suceava Coordonator: prof. Popescu Oana

primeau totul; tot ce aveau de făcut era să absoarbă cu pasiune fiecare informaţie oferită şi să o transforme în realizare mai târziu. 3. Cum aţi ajuns să fiţi moderatoarea emisiunii ,,Surprize, surprize”? Printr-o întâmplare fericită: regizorul Valeriu Lazarov m-a văzut întâmplător pe micul ecran prezentând un Revelion al TVR, deşi pe atunci lucram la Ştiri. La Revelion eram împreună cu Ilie Năstase şi Alexandru Arşinel, iar regizorul a văzut ceva în mine şi a spus: ,,ea e fata de care am nevoie”. A văzut, se pare, un anumit potenţial, pe care nimeni nu l-a bănuit la acea vreme şi mi-a schimbat cursul vieţii. 4. Ştiu că în anul 2008 aţi fost premiată cu "Premiul de Excelenţă TV Mania pentru 10 ani de carieră ȋn top ca moderator şi producător de televiziune”. Care este elementul cheie pentru a cuceri o ţară întreagă prin intermediul televiziunii? Seriozitatea, documentarea, a nu face după ureche această meserie profund umanistă , ci cu responsabilitate şi dăruire. Pasiunea mea pentru această alegere a dat rezultate neaşteptate chiar şi pentru mine, pentru că iniţial mă pregăteam să devin informatician. 5.Aţi realizat interviuri cu foarte multe personalităţi, atât din ţară cât şi de peste hotare. Care este interviul pe care nu îl veţi uita niciodată? Nu o personalitate este cea care m-a impresionat în primul rând, ci un bătrân cu figura blajină şi bunătate de bunic de poveste, care a stat mai mult de un deceniu departe de lume, de cei dragi, de condiţiile de trai omeneşti, izolat şi hăituit în îndepărtata Siberie.

„Dumnezeu a simţit că sunt mai degrabă făcută pentru căldura cuvintelor‖

Un om care de la vârsta de 19 ani a învăţat că trebuie să ia tot ce este mai bun de la viaţă, un om cu o personalitate puternică: Andreea Marin. Fără nici un gram de orgoliu, cu inima deschisă, într-o perioadă în care timpul pare să nu mai aibă răbdare, Andreea Marin vorbeşte despre cariera ei aşa cum a făcut-o întotdeauna: cu sinceritate și încredere în valorile autentice. 1.Deşi aţi urmat Facultatea de Informatică, succesul l-aţi găsit în televiziune. De ce credeţi că s-a întâmplat așa? Probabil aşa a vrut Dumnezeu, a simţit că sunt mai degrabă făcută pentru căldura cuvintelor şi a faptelor de suflet, decât pentru răceala semnelor, a cifrelor, a calculelor matematice. 2. La început de drum, aţi avut un mentor, o persoană care să vă ghideze primii paşi? Sigur că da, mentori mi-au fost dascălii mei în televiziune de la TVR Iaşi, postul regional în care orgoliile nu îşi aveau locul, iar ucenicii

26


6. Sunteţi primul jurnalist român care a urcat pe Kilimanjaro şi aţi realizat documentare şi în Thailanda, Cuba sau Irak. Ce înseamnă pentru dumneavoastră toate aceste experienţe? Lecţii de viaţă. Din fiecare experienţă de acest fel am avut ceva de învăţat. 7. Care a fost motivaţia ce v-a determinat să scrieţi cartea ,,Preţuiește viaţa”? Dorinţa de a aduce şi altora convingerea că viaţa merită trăită frumos şi demn până la capăt 8. În prezent, foarte multă lume afirmă că succesul unei femei în televiziune stă 90% în frumuseţea ei. Împărtăşiţi această opinie? Deloc. Poate că într-o societate în care valorile sunt răsturnate, ca a noastră, lucrurile stau cu susul în jos. Dar într-o lume normală, valoarea îşi spune cuvântul, nu aparenţa, nici formele fără fond. 9. Care credeţi că sunt trăsăturile esenţiale pe care o tânără jurnalistă trebuie să le aibă pentru a ajunge un profesionist în domeniu? Educaţie potrivită meseriei, determinare, suflet aşezat în fiecare cuvânt.

în urmă şi nu se mai întorc niciodată. Mi-e atât de dor de acea perioadă, încât abia aştept întâlnirea de zece ani de la terminarea liceului.

5. Cum aţi reuşit să obţineţi asemenea performanţe în domeniul televiziunii? „Performanţe" cred că e prea mult spus. Dar, într-adevăr, pentru mine e o reuşită şi un vis împlinit faptul că prezint un jurnal de ştiri principal la una dintre cele mai importante televiziuni naţionale. Nu e puţin lucru atunci când ai 26 de ani. Cred că am reuşit în primul rând pentru că am crezut în mine, am fost ambiţioasă, am muncit mult şi am avut noroc.

Bertişan Loredana, clasa a XI-a, Colegiul Naţional ,,Mihai Eminescu” Suceava Profesor coordonator: Cornelia Bratu

Anca Rusu: „E adevărat că am învăţat din greşeli, însă cred că un adevărat model e cel care învaţă din greşelile altora.”

6. Am descoperit că una dintre marile pasiuni ale dumneavoastră, pe lângă televiziune, este arta culinară. De unde s-a născut această dragoste pentru gătit? Mi-a plăcut în bucătărie de când mă ştiu, însă depărtarea de casă m-a făcut să mă implic din ce în ce mai mult. Am ajuns să nu mai gătesc din necesitate, ci din plăcere. Gătitul e pentru mine acum o pasiune, cea mai bună metodă de relaxare.

Anca Rusu s-a născut la Suceava, pe 16 aprilie 1986, Facultatea de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene la Suceava, iar licenţa şi-a dat-o la Bucureşti. A decis de mică să facă ce-i place cel mai mult, presă. A început în faţa oglinzii, iar la 17 ani avea mână liberă pentru a prezenta matinalul la Antena 1 Suceava. 1. Cum vi s-au părut anii petrecuţi în liceu? Se spune că anii petrecuţi în liceu sunt cei mai frumoşi ani şi aşa este! Sunt unici,

7. Site-ul culinar prinţesapolonic.ro este unul foarte ambiţios, apreciat de multă lume şi este unul dintre proiectele dumneavoastră care prosperă. Cine v-a insuflat ideea unui astfel de site?

27


Ideea site-ului mi-a venit din dorinţa de a împărţi şi cu ceilalţi aventurile mele din bucătărie. Programul îmi permite să am o activitate destul de intensă online şi atunci profit, şimi exploatez pasiunea pentru bucătărit cât pot de des. 8. Dacă aţi putea da timpul înapoi, aţi dori să schimbaţi ceva? Viaţa mi-a dat până acum câteva lecţii, iar una dintre ele este aceea că nu mai putem da timpul înapoi. E o lecţie pe care am învăţato devreme şi de aceea mă bucur de fiecare zi a vieţii mele şi am grijă să nu fac lucruri pentru care să-mi doresc să dau timpul înapoi. Nu aş schimba nimic din ceea ce mi s-a întâmplat, pentru că schimbând lucrurile nu aş mai fi omul care gândeşte şi simte aşa la 26 de ani. Spun asta pentru că omul, în opinia mea, este suma tuturor acţiunilor şi deciziilor sale.

să fac o listă în care să le enumăr. În general, cele mai frumoase momente sunt cele petrecute alături de familie sau de oameni dragi. Cariera îţi oferă multe satisfacţii, dar nu poate niciodată înlocui acele momente unice pe care le trăieşti în familie. 11. Am remarcat că oraşul dumneavoastră natal este Suceava. Care este cea mai frumoasă amintire din copilărie? Mă bucur că m-am născut acolo. Nu cred că există un alt oraş care să mi se potrivească mai bine. Iubesc Bucovina şi toată bogăţia ei şi îi sunt recunoscătoare Celui de Sus pentru bunicii de acolo care mi-au vegheat copilăria. Toată copilăria mea a fost o amintire frumoasă din care încă îmi mai trag energie. 12. Am aflat că vă place foarte mult să călătoriţi. Care este locul în care vă doriţi să ajungeţi cel mai mult şi de ce? Îmi place să descopăr lumea, noi culturi şi civilizaţii. Dacă aş putea, aş face înconjurul lumii ca un călător de meserie. Am o listă lungă cu locuri pe care aş vrea să le vizitez, însă cel mai mult, în acest moment, cred că mi-ar plăcea să ajung în celălalt capăt al pământului, în Noua Zeelandă, să văd cu ochii mei un răsărit de lună plină la Wellington. 13. Ce sfaturi mi-aţi putea da în ceea ce priveşte arta jurnalismului? Să citeşti mult, să fii curioasă, să te documentezi, să fii informată şi niciodată superficială!

9. Pentru mine sunteţi un model demn de urmat. Dumneavoastră aveţi vreun model în viaţă? Îţi mulţumesc. Nu ştiu dacă sunt un model. Mă gândesc că un model ar trebui să fie cât mai aproape de perfecţiune, iar eu am şi greşit. E adevărat că am învăţat din greşeli, însă cred că un adevărat model e cel care învaţă din greşelile altora. Eu nu am avut un model în viaţă. Am avut doar sfaturile părinţilor, educaţia şi dorinţa de a reuşi şi de a fi eu însămi. Nu ştiu de ce, deşi am oameni pe care îi admir, nu mi-am dorit niciodată să fiu ca cineva anume. Mi-am dorit să fiu eu! 10. Care au fost cele mai frumoase momente din viaţa dumneavoastră? Momente frumoase sunt multe. Am parte de ele în fiecare zi. Mi-e greu să aleg sau

14. Ultimele gânduri pentru viitorii jurnalişti...

28


Îmi doresc mult să ia meseria în serios, să-şi păstreze verticalitatea!

Ne-aţi putea destăinui cu ce ocazie sunteţi aici? Adriana B.: Mă aflu aici pentru că eu gândesc că pentru sufletul copilului trebuie să-ţi laşi baltă toate celelalte probleme personale şi să vii în întâmpinarea lui, cu dragoste, cu înţelegere şi să-i oferi un cadru în care să se poată exprima nonformal, nu formal ca la şcoală. Aici copiii pictează, cântă la chitară, dansează.... Aici viaţa e mai frumoasă având şi sprijinul părinţilor în acest sens. Aici, în Clubul Copiilor,,Martha Bibescu’’ prin bunăvoinţa inimoasei d-na director Angela Năsulea care este trup şi suflet pentru aceşti copii, îmi ţin şi eu cursurile cu copiii asociaţiei şi nu numai. Reporter: Ştiu că aţi fost cu copiii membri ai acestei asociaţii peste mări şi ţări! Cum s-a putut lucrul acesta? Adriana B.:Un om iubitor de artă şi cultură de multe ori face mari sacrificii în aşa fel încât să-şi realizeze visul. Copiii noştri cuprinşi în cercurile amintite mai sus visează frumos şi ei prin muncă devin mesagerii tradiţiei românilor aşa cum s-a întâmplat când am păşit dincolo de graniţele ţării. Eu consider că o mică parte din zestrea românilor noi am dus-o ca s-o cunoască şi italienii, şi francezii, şi nemţii, şi grecii, şi slovenii. Cu dansurile populare şi moderne am fost la Villeneuve şi Piovre Di Sacco în Italia, la Laguna – Tenerife în Spania, la Grebenaţ în Serbia, la Paralia Katerini în Grecia, la Savigny le Temple în Franţa. Greul acestor cheltuieli au fost suportate de părinţi din nefericire. Reporter: Ce-au zis străinii despre copiii noştri? Adriana B.: Au plâns după noi când am plecat şi le-am părăsit ţara. Dă-mi voie să-ţi povestesc ceva care şi astăzi la amintirea celor întâmplate acum doi ani în Italia, mă emoţionează până la lacrimi. Atunci relaţia dintre români şi italieni era foarte tensionată în urma incidentelor provocate de anumiţi compatrioţi de-ai noştri pe teritoriul Italiei. Ei bine, Asociaţia voluntarilor „Iniţiativă pentru pace” din Piovre di Sacco în parteneriate cu Clubul Copiilor din Vălenii de Munte, cu Clubul Copiilor, „Martha Bibescu” Comarnic şi cu asociaţia noastră am hotărât să facem o

Cocari Valentina, clasa a X-a Colegiul Naţional „Mihai Eminescu‖ Suceava Profesor coordonator: Rahila Cuşnir

„ZESTREA ROMÂNULUI O REPREZINTĂ COPIII’’ Interviu cu dna Adriana Bălănică, preşedinta Asociaţiei CulturalEducative „Zestrea Carpaţilor‖ Comarnic. Reporter: Ce calităţi deosebite trebuie să aibă un pedagog care-i învaţă pe copii primele litere ale alfabetului? Adriana B.: În primul rând trebuie să iubească copiii. Şi totul pleacă de la iubire, iubire de semeni. Dacă nu-ţi plac copiii nu ai capacitatea de a te pune în mintea lor, să te joci cu ei, altminteri nu ai ce căuta în învăţământ. Eu am ales să fiu educatoare pentru că mi-a plăcut să-l formez pe copil, fiind la începutul drumului lui prin viaţă. Reporter: Avem copii inteligenţi, doamna Adriana? Şi dacă da, ce facem noi ca ei să se afirme? Adriana B.: Cu siguranţă că avem copii inteligenţi! În ideea aceasta a afirmării copiilor, am înfiinţat împreună cu nişte tineri inimoşi cărora le place arta, o asociaţie culturaleducativă tocmai pentru a-i sprijini din alte unghiuri pe copiii talentaţi şi inteligenţi din Comarnic. Eu consider că adevărata zestre a românilor o reprezintă copiii şi talentul lor depinde foarte mult de noi,cei care stăm în preajma lor, să le oferim modele. Din păcate, copiii noştri nu mai au modele, nu mai au etaloane, modelele lor sunt deformate. Noi, nucleul format în această asociaţie, urmărim în primul rând educaţia copiilor şi apoi cultura, oferindule astfel şi alte modele de viaţă. Reporter: Noi facem acest interviu, este bine să se ştie, într-o după-amiază de sâmbătă, la Clubul Copiilor,,Martha Bibescu” Comarnic .

29


echipă de români adevăraţi, uniţi, că împreună dăm putere, şi să ne ducem în Italia, la Piovre di Sacco. Am fost o echipă formată din 40 de oameni, din care 25 de copii, restul profesori, organizatori. Iniţial am stat la gazde şi la început au fost forte sceptici cei din Piovre di Sacco, speriaţi de cele întâmplate. Dar după trei zile de spectacole şi după ce s-au uitat „bine” la noi, într-o şedinţă au zis:,,Nu se poate, nu sunt români! Ce educaţi sunt, ce frumos se poartă!’’. Au fost foarte impresionaţi. Era acolo un preot din Cluj care făcea practică la comunitatea de români şi ne-a spus: „Felicitări! Ce-aţi făcut pentru România aici, reuşind să-i impresionaţi profund, nu făcea nici un politician. Aţi fost adevăraţi ambasadori ai ţării noastre!” Reporter: Vă rog spuneţi nişte nume de elevi talentaţi din asociaţia dumneavoastră şi în ce domeniu s-au afirmat ei? Adriana B.: Aici trebuie să îţi arăt albumele cu rezultate, cu diplomele in cele 107 manifestări la care au participat copiii noştri din asociaţie, din septembrie 2009 până astăzi., la radio şi la diferite posturi de televiziune, cu dansuri populare, cu dansuri moderne, la teatru... Răsfoind aceste albume îţi dai seama de câtă pasiune se depune în aceste activităţi şi ce rezultate se pot obţine. Reporter: Pentru că aţi vorbit despre valori... Cu ce personalităţi se poate mândri oraşul? Adriana B.: Dacă mă refer la o personalitate contemporană, aceasta nu poate fi decât doamna Angela Năsulea, Directoarea Clubului Copiilor,,Martha Bibescu’’. În ceea ce le priveşte pe celelalte personalităţi ale oraşului, desigur că nu-i putem uita pe: istoricul Ion Bulei, pe prinţesa şi scriitoarea Martha Bibescu, pe pictoriţa Georgeta Năpăruş, pe poetul Simion Stolnicu Reporter: Cum priviţi orizontul în care astăzi ne îndreptăm? Adriana B.: Cu speranţă! Dacă n-aş trăi în mijlocul copiilor, al tinerilor, aş obosi repede pentru că astăzi trebuie să te lupţi cu mentalităţile, cu greutăţile materiale, dar mai ales cu cele morale...

EPILOG Era sâmbătă. Pe la ora 14:30 ,Clubul Copiilor “Martha Bibescu” era plin de copii de toate vârstele. Jos, la parter, se desfăşurau repetiţiile dansurilor moderne, alţii o înconjurau pe dna Adriana care începea cursul de dans popular. La etaj, erau copiii din trupa de teatru şi cei de la cercul de chitară. Pulsa viaţa în această ,,casă’’ şi nu ştiu de ce am avut sentimentul că lumea începe şi se sfârşeşte aici, în mijlocul acestor copii minunaţi. Mai ales că de sus, dintr-un tablou, ne privea încrezător„întemeietorul” acestei “case” - regretatul profesor Miron Neacşu. Cojocaru Laura Clasa: a IX a Clubul Copiilor Sinaia Profesor coordonator: Bunghez Irina

Interviu cu Costandi Veronica: Din culisele unei biblioteci....

Liceul Teoretic „Duiliu Zamfirescu" este singura unitate şcolară cu clasele I -XII din oraşul Odobeşti şi printre puţinele unităţi şcolare de acest fel din judeţul Vrancea. Ea se numără printre şcolile de prestigiu ale judeţului. Dima Nicoleta: Pentru început, ne puteţi oferi câteva date personale? Costandi Veronica: M-am născut în Focşani pe 17.06.1954. Am copilărit în Odobeşti şi am absolvit liceul ( secţia umană pe atunci) în

30


care actualmente lucrez ca şi bibliotecară. Sunt căsătorită de 30 de ani cu un om minunat şi avem un fiu de care suntem foarte mândri.

D. N.:V-aţi dori fi dorit o altă meserie? C. V.: Aş fi vrut , dar sunt sensibilă la toate durerile fizice şi psihice şi nu aş fi făcut faţă.

Glăvan Andrei: Când v-aţi descoperit pasiunea pentru cărţi? C. V.: Pasiunea pentru cărţi mi-am descoperit-o în primii ani de şcoală. Prima carte am citit-o în clasa a II a, era o culegere de basme ruseşti. Apoi a devenit o abonată a bibliotecii şcolare pe care astăzi o păstoresc.

G. A.: Ar putea exista riscuri în alegerea carierei de bibliotecar ? C. V.: Eu nu văd nici un risc în această meserie. Dacă iubeşti cărţile şi copiii, oamenii în general, dacă citeşti şi vrei să ştii cât mai mult este perfect. D. N.: Ne puteţi expune pe scurt reţeta succesului în acest domeniu pe ca l-aţi ales cu sufletul? C.V.: Reţeta succesului: să comunici cu copiii de orice vârstă, să-i asculţi, să-i înţelegi, într-un cuvânt să iubeşti oamenii necondiţionat.

D. N.: Care este cel mai bun sfat primit de la părinţi? C. V.: Cel mai bun sfat l-am primit de la tatăl meu: Să fii bună cu oamenii buni şi să fii atentă la cei răi. Avea o vorbă „ suflet de om nu poţi cumpăra”. G. A. : Cum definiţi meseria de bibliotecar? C. V.: Este o meserie frumoasă, trebuie mereu să fii la curent cu multe domenii de activitate şi mai ales cu literatura, cu noutăţile.

G. A.: Ce mesaj le-aţi transmite tinerilor din ziua de astăzi, pentru ai determina să vină la bibliotecă? C. V.: Mesajul meu pentru tinerii din ziua de astăzi este: să fie curioşi să afle cât mai multe lucruri, să gândească pozitiv, să iubească oamenii şi să găsească în bibliotecar un prieten mai bun decât calculatorul: el te ascultă, te sfătuieşte şi te vede. Într-un cuvânt: comunicarea interumană este totul. Eu am găsit totdeauna în orice lucru, faptă şi mai ales oameni partea bună, frumoasă, restul a contat mai puţin. Dima Nicoleta şi Glăvan Andrei Clasa: a X-a A Liceul Teoretic „Duiliu Zamfirescu‖ Odobeşti, jud Vrancea Prof. îndrumător: Amalia Moisoiu

D. N.: Cât de importantă este relaţia unui bibliotecar cu cititorii? C. V.: Pentru mine relaţia cu cititorii, elevii este cea mai importantă în tot ce întreprind în activitatea mea. G. A.: De când ocupaţi funcţia de bibliotecar, aţi fost impresionată de vreun eveniment sau elev? C. V.: În cei 38 de ani de carieră au fost multe evenimente plăcute şi elevi care m-au impresionat cu preocupările lor de lectură. Unii au ajuns ziarişti, medici, profesori şi actori. D. N.: Ce rol au cărţile în viaţa omului? C. V.: În viaţa omului cărţile au un rol important, vital pot spune. Citind, ne formăm, ne cultivăm, învăţăm lucruri noi. Învăţăm din fiecare carte citită, mereu altceva. G. A.: Care este ultima carte citită? Ce v-a impresionat la ea ? C. V.:Ultima carte citită este Aleph de Paolo Coelho. Am fost impresionată de omagiul pe care îl aduce autorul comorilor spirituale care înfrumuseţează viaţa.

31


Irina Binder Povestea unui fluture

dragostea cu care m-a crescut a sădit în sufletul meu iubirea şi preţuirea pentru semeni. 2. Reporter: Vă aflaţi printre puţinele persoane care au avut curajul să-şi descrie viaţa într-un roman, fără a avea pretenţia de a vă numi scriitor şi, de asemenea, fără a folosi vreun artificiu compoziţional în compunerea acestuia. Am citit "Fluturi" şi am fost impresionată de povestea în sine , de personaje şi de impactul pe care l-a avut pentru mine şi ceilalţi cititori. Dacă aţi avea ocazia să daţi timpul înapoi, aţi schimba firul poveştii sau personajele pe care le-aţi cunoscut? Ce înseamnă "Fluturi" pentru dumneavoastră şi cu ce aţi vrea să rămână cititorii din această poveste? Irina Binder: Dacă aş putea întoarce timpul, aş schimbă doar momentele în care am pierdut oameni dragi. În rest, nu aş schimbă nimic. Consider că lucrurile şi-au urmat cursul firesc, că am cunoscut exact oamenii pe care trebuia să îi cunosc şi că fiecare dintre ei a avut însemnătatea lui în viaţa mea şi în formarea mea ca om. Fluturi este o mare parte din viaţa mea. Este o poveste care merită spusă, este un omagiu adus unor oameni pe care i-am iubit foarte mult şi este totodată un mod de a mă destăinui. Mi-am dorit să scriu o carte aparte, nu să construiesc o poveste şi nici personaje

Noi oamenii suntem concepuţi pentru a fi diferiţi. Mulţi dintre noi uită şi caută perfecţiunea în lucruri frivole. A fi om înseamnă a şti să dăruieşti ce ai tu mai bun De ce Irina Binder ? Pentru că este un om deosebit, care ştie să facă diferenţa dintre bine şi rău, un om care se respectă. Sunt multe domnişoare şi doamne ce se cred mai presus de orice, dar în spate au o poveste ce nu reflectă nimic. Irina Binder se descrie astfel: „Sunt un om cu bune şi cu rele în egală măsură, dar cu o stimă de sine foarte ridicată.*...+"; „ştiu să fiu umilă şi să îmi cer iertare atunci când greşesc." De ce povestea unui fluture? Povestea unui fluture pentru că fluturii sunt frumoşi , gingaşi, simpli, dar totodată eleganţi, valori ce se reflectă în personalitatea Irinei Binder.

Fluturi pentru că fluturii sunt simbolul iubirii, iar iubirea este pretutindeni. 1. Reporter: Irina Binder a rămas un copil , care nu şi-a uitat părinţii , mereu se afla într-o strânsă legătură cu aceştia, chiar şi printr-un simplu fir de nisip. Consideraţi că educaţia primită de la familia dumneavoastră reprezintă în acest moment cartea dumneavoastră de vizita? De ce este tatăl dumneavoastră aşa de important în viaţa de zi cu zi şi în educaţia femeii de astăzi? Irina Binder: Într-adevăr, pentru mine părinţii sunt persoanele pe care le iubesc cel mai mult. Tata a fost cel care m-a crescut încă de când eram foarte mică. A fost un om foarte înţelept, onest şi de o moralitate deosebită. Învăţăturile lui m-au format ca om, iar

32


perfecte demne de a deveni etalon. Dar în Fluturi veţi cunoaşte oameni cu totul deosebiţi, oameni pe care îi veţi iubi şi de care vă va fi dor după ce veţi termină de citit cartea. Mi-am dorit că prin această carte să transmit nişte mesaje de viaţa foarte importante şi se pare că am reuşit.

4. Reporter: Irina Binder este persoană ce şi-a expus trăirile pe blogul personal . În descrierea despre dumneavoastră de pe blog , aţi spus că iubiţi animalele . De-a lungul timpului am văzut persoane ce se comportau urât cu animalele fără cămin, de asemenea şi cu cele proprii. La şcoală am învăţat că Dumnezeu nea creat pe toţi şi numai El are dreptul să hotărască dacă o fiinţa trăieşte sau moare. Ce îndemn le-aţi da acestor persoane? Irina Binder: Dumnezeu a creat animalele pentru ca oamenii să nu fie singuri. A creat o diversitate de animale din care oamenii să poată alege. A creat animalele sălbatice pentru a popula planeta. Fiecare vieţuitoare creată, oricât de mică şi de neînsemnată ar părea, are rolul său precis pe pământ. Fiecare vieţuitoare este un copil al Lui Dumnezeu. Oamenii ar trebui să se pună în locul lui Dumnezeu, câteodată. Aşa ar înţelege ce simte un părinte atunci când un copil de-al lui îi ucide un alt copil. Orice fiinţă şi orice plantă dăruite de Dumnezeu trebuie îngrijită şi protejată. Să nu uităm că dacă Dumnezeu a făcut oamenii mai puternici şi i-a înzestrat cu inteligenţă, aceştia nu trebuie să folosească aceste calităţi în scopuri rele, destructive.

3. Reporter: Romanul „Fluturi " i-a cucerit pe toţi prin povestea lui , dar şi prin rezultatul acestuia. Din banii strânşi din vânzarea romanului, autoarea şi-a propus să îi doneze unui copil care în urmă unui accident nefericit, s-a electrocutat şi a rămas fără braţe. Ce v-a făcut să luaţi această hotărâre, când, de exemplu, cu aceşti bani puteaţi să mergeţi într-o excursie? Irina Binder: Nu am vrut că Fluturi să reprezinte o afacere, nici un mod de a câştiga bani. Pentru că acolo între coperţi este sufletul meu, iar sufletul meu nu este de vânzare. Mi-am dorit ca această reuşită a mea să însemne ceva mai mult decât nişte bani cu care, eventual mi-aş fi putut cumpăra lucruri trecătoare. Totodată mi-am dorit că fiecare om care va cumpăra cartea mea să contribuie la o cauza nobila. Şi ce poate fi mai nobil decât să redai şansa unui copil de a avea din nou mâini, de a putea să se întreţină singur, să muncească, să mângâie, să îmbrăţişeze? Niciun lucru pământesc nu mi-ar fi putut aduce o bucurie şi o împlinire mai mare.

5. Reporter: În romanul" Fluturi ", aţi avut tăria să ne spuneţi că prietena dumneavoastră Luminiţa avea leucemie. Am citi şi am văzut în rândurile scrise de dumneavoastră cât de greu v-a fost în acele momente. Ce credeţi că ar trebui să facă persoanele aflate în situaţia în care aţi fost pusă şi dumneavoastră? Irina Binder: Această experienţa m-a

33


învăţat că omul care se pregăteşte să piardă pe cineva drag, suferă mai mult decât acela care este bolnav. Suferă cumplit, pentru că durerea sufletească este cea mai grea. Dar tot această experienţa m-a învăţat că în acele momente grele Dumnezeu ne dă forţă să fim alături de omul aflat în suferinţă. Devenim mai puternici, învăţăm să ne punem pe locul doi şi să oferim tot ceea ce avem mai bun în noi. Cu timpul ne resemnăm în faţa pierderii şi învăţăm să ne continuăm drumul vieţii şi fără aceia care şi-au încheiat călătoria mai devreme. Important este că atât cât depinde de noi să dăruim tot ce putem, să iubim, să facem plecarea celor dragi mai uşoară, astfel încât, mai târziu să nu avem regrete că nu am făcut tot ce am fi putut.

din punct de vedere material. Însă mă simţeam foarte singură. Îmi lipsea mama mea rămasă la Braşov, prietenii şi locurile pe care le iubeam foarte mult. Îmi lipsea simplitatea vieţii şi căldura oamenilor. M-am întors în Braşov pentru că este singurul loc unde mă simt acasă. Consider că un om îşi poate construi o viaţa frumoasă şi poate fi fericit doar în locul căruia simte că îi aparţine. Altfel, indiferent cât de împlinit ar fi pe plan material şi social, mereu se va simţi sărăcit, singur şi înstrăinat. Irina Binder este un om cu valori de viaţa ce îi îmbogăţesc sufletul , este un copil şi nu în ultimul rând o doamnă, „statutul de doamnă nu ţine de cel social, ci de caracter". Avem nevoie de oameni valoroși pentru a ne dezvolta, iar Irina Binder este unul dintre ei. Gavril Andreea-Alexandra Clasa: a X-a F Colegiul Național „ Mihai Eminescu‖ Profesor coordonator: Prof. Sabău Adina

De vorbă cu Simona Gheorghe SIMONA GHERGHE: «Peste 10 ani mă văd mamă» Prezentatoarea de la Acces Direct se bucură de viaţă! Simona Gherghe se consideră o norocoasă. Lucrează acolo unde şi-a dorit, cu oameni pe care îi descrie ca fiind foarte talentaţi şi profesionişti. De-a lungul anilor, Simona a experimentat şi, uneori, reinventat jurnalismul de informare. A făcut sute de transmisiuni live, reportaje şi interviuri şi nu s-a limitat doar la ce se vede în faţa camerelor. A mers pe teren, a editat ştiri, ba chiar le-a şi montat. Astăzi, ea este prezentatoarea emisiunii Acces Direct la Antena 1! Îi place să călătorească, să citească, să mergă la sală sau film, să asculte rock vechi sau muzică folk.Cea mai mare pasiune a ei este

6. Reporter: Prin scrierile dumneavoastră se vede că aveţi o strânsă legătură cu Brașovul, locul în care aţi crescut şi trăiţi. Viaţa va oferit posibilitatea să vă faceţi o cariera în afară ţării, dar totuşi aţi preferat să rămâneţi în România. Ce anume v-a determinat să alegeţi să rămâneţi în ţara dumneavoastră? Irina Binder: Am plecat în străinătate îndemnată de familia mea din Germania, care consideră că acolo voi avea şansa la o viaţa mai bună. Este adevărat că nu mi-a lipsit nimic

34


însă schiatul. Iată un interviu în EXCLUSIVITATE cu frumoasa Simona Gherghe!

persoană pe care o admiri şi o consideri model pentru tine ca om de televiziune? S: Sunt mai multe, dar n-aş vrea să nominalizez, căci mi-e teamă că aş putea uita pe cineva. K: Simona are o mare pasiune. Îi place să schieze! În ultimul timp am văzut că mergi la schi în fiecare week-end. Cum ai descoperit pasiunea pentru acest sport? S: E o poveste de vreo 8 ani. Am mers cu nişte prieteni la munte şi am încercat şi eu schiul. A fost dragoste la prima vedere. De atunci, schiul a devenit marea mea pasiune.

K: Marea iubire a Simonei Gherghe este emisiunea Acces Direct pe o prezintă de câţiva ani. Ce înseamnă pentru tine emisiunea Acces Direct? S: E mult spus marea iubire… Este profesia mea, pe care o fac cu dăruire şi pasiune, locul unde îmi petrec o parte importantă a vieţii mele. K: Îţi place ceea ce faci? S: De cele mai multe ori, da. Sunt şi unele momente pe care nu le agreez, dar şi ele fac parte din viaţa mea. K: Cum este o zi din viaţa ta? S: Destul de monotonă: sport, muncă, iar seara mă relaxez cu o carte sau cu un film. În week-end, iubesc să merg la munte, la schi. K: Cum reacţionează lumea când te întâlneşte? S: Se uită insistent, cei mai îndrăzneţi vin să-mi vorbească sau să facem poze. Alţii îmi zâmbesc. K: Ce a însemnat pentru tine Observatorul de la Antena 1? Îţi pare rău ca ai plecat de la pupitrul ştirilor? S: A însemnat locul în care eu am învăţat ce înseamnă să fii jurnalist. Am pornit de jos, am muncit foarte mult, dar nu regret o clipă. A fost o perioadă minunată din viaţa mea! K: Ai fost desemnată cea mai bună prezentatoare TV. Ce reprezintă pentru tine această nominalizare? S: E flatantă fireşte… Dar, pentru mine, cea mai importanta apreciere este cea a publicului. Faptul că, zi de zi, sunt atât de mulţi alături de noi. Şi le mulţumesc pentru asta!

K: Ai spus în nenumărate rânduri că vroiai să te faci profesoară de franceză. Cum de “s-a schimbat macazul”? S: M-am angajat la radio. A fost primul pas. Atunci mi-am dat seama că vreau să lucrez în presă. K: Din informaţiile mele, mergi foarte des la Paris. De ce adoră Simona capitala dragostei? S: Şi aici a fost tot dragoste la prima vedere. Iubesc Parisul, pentru că acolo mă simt fericită!

K: Cred că fiecare om are un idol, cel puţin aceasta este părerea mea. Există vreo

K: Ce planuri ai pentru 2013? S: Nu-mi fac planuri mari... Îmi doresc ca toţi ai mei să fie bine, sănătoşi. 35


K: Cum te vezi peste 10 ani? S: Mamă!

Maica Tatiana frumuseţea unui simplu cuvânt

K: Mulţi tineri care aspiră să devină jurnalişti te consideră un model demn de urmat. Ce sfaturi utile le-ai putea da? S: Să se asigure că sunt cu adevărat pasionaţi de profesia asta! Altfel nu vor rezista. Şi multă muncă! Simona Gherghe este o profesionistă cu adevărat. Munceşte din greu, dar cu plăcere. La ora 12, ea deja este în redacţia Acces Direct acolo unde se pregăteşte de emisiune. Îşi creează textele de prezentare, se uită pe materiale ca să înţeleagă subiectele, îşi ia în primire invitaţii, iar apoi se pregăteşte să intre în emisie. După două ore LIVE cu subiecte fierbinţi şi dezvăluiri incredibile cu invitaţi de seamă, Simona intră în şedinţa de sumar, iar apoi părăseşte redacţia.

Un vânt rece de început de februarie mângâie tăcut aleea de piatră ce duce spre Mănăstirea Moldoviţa, situată în localitatea Vatra Moldoviţei. Maica Tatiana, în vârstă de 60 de ani, priveşte pe geamul camerei sale spre locaşul sfânt, adăpostit de rele între ziduri groase de piatră. S-a simţit mereu atrasă de viaţa monahală şi după Revoluţie a renunţat la rolul de învăţătoare, trecând la cel de ghid turistic al mănăstirii. Vorbeşte germană, franceză şi puţină spaniolă, iar darul său de a povesti atrage orice suflet către Dumnezeu. Este iarnă, o iarnă pictată cu tente de primăvară, dar privirea maicii trădează un singur anotimp: anotimpul iubirii lui Dumnezeu. Reporter: Care au fost momentele din copilăria dumneavoastră care vă fac să zâmbiţi atunci când vă aduceţi aminte de ele? Maica Tatiana: M-am născut în Frasin. Prin faţa casei mele treceau măicuţe şi îi spuneam mamei să le cheme în casă şi să le dea de mâncare. Eu credeam că maicile nu merg, credeam că zboară. Erau ceva sfânt în mintea mea de copil. În casă am fost învăţată credinţă normală, nu ceva exagerat. Mergeam la biserică duminica, ne împărtăşeam, posteam miercurea şi vinerea... Când am crescut mai mărişoară, ne adunam mai mulţi copii şi mergeam pe jos, peste munte, de la Frasin la Mănăstirea Slatina. Până a ajunge acolo, erau

Mulţumesc, Simona! Simona Gherghe vă aşteaptă de la ora 17:00, la Acces Direct, numai la Antena 1!

Kevin Kirmizigul şi Simona Gherghe înaintea interviului Kirmizigul Kevin, Clasa a IX-a Colegiul Tehnic ―Constantin Istrati‖ Câmpina Prahova Prof. îndrumător Enescu Ana

36


livezi cu mulţi meri şi noi, copii fiind, devastam tot, ne distram. Apoi, când ajungeam în satul acela, mergeam la un cuptor şi cumpăram pâine caldă. Plecam pe la ora 11 şi ajungeam la mănăstire pe la 4-5 după-amiază, înainte de a începe slujba. Erau copii mai mari care cunoşteau călugări şi ne cazam acolo într-o chilie. Rep.: Ce v-a atras spre această cale? Maica Tatiana: Eu am avut o revelaţie, o schimbare. Eu eram legată de biserică, mergeam des la biserică, la hramurile altor mănăstiri. Fiecare are un motiv pentru care vine la mănăstire, dar nu cel de decepţie. Dacă cineva vine dintr-o decepţie la mănăstire, nu rezistă pentru că orice lucru bun sau rău se uită şi viaţa intră în normal. Trebuie să ai o chemare spre aşa ceva. Eu am avut o atracţie spre mănăstire.

vin aici în vacanţă, câteodată la sfârşit de săptămână. După ce am terminat liceul, trebuia să lucrez ca învăţătoare. Şi unde să merg eu ca să fiu mai aproape de Mănăstirea Moldoviţa? Am găsit un post la Moldoviţa. Şi aşa am ajuns eu aici, cu gândul de a veni la mănăstire. Era perioada comunistă pe atunci. Eu făceam naveta la şcoală şi stăteam la mănăstire, deşi aveam o gazdă în Moldoviţa. Rep.: Nu eraţi maică pe atunci, deşi stăteaţi la mănăstire. Cum v-a venit gândul călugăriei? Maica Tatiana: Mi-am spus că stau la mănăstire un an, apoi doi, şi apoi celălalt an şi tot aşa. Şi aşa au trecut 18 ani când eu m-am gândit că nu sunt nici în căruţă şi nici în teleguţă. M-am gândit că ori mă căsătoresc, ori rămân aici. Eu nu mersesem pe la nunţi, petreceri, nu -mi făcusem prieteni, deşi erau care mă simpatizau, însă eu nu m-am apropiat. Am vorbit cu Înaltul şi am făcut ultima călătorie cu mama în Cehoslovacia, la sora ei. După această călătorie, aveam o stare pesimistă şi am vorbit cu episcopul, i-am spus că am decis să rămân la mănăstire. Trebuia să mă internez la psihiatrie, pentru a rămâne la mănăstire ca măicuţă, din cauza perioadei comuniste. Şi a trebuit să suplinesc pe cineva la şcoală şi am spus că mă internez după vacanţa de iarnă. În vacanţă a venit Revoluţia şi nu am mai fost nevoită să plec la spital, am rămas la mănăstire, ca maică, prin transfer, pe post de ghid.

Rep.: De ce tocmai Moldoviţa? Maica Tatiana: Aveam o mătuşă care avea o fată la Mănăstirea Moldoviţa şi ne povestea despre ea. Eu, curioasă, i-am spus mamei să mergem la mănăstire. Am mers cu o femeie care nu mergea decât pe jos la mănăstire. Şi am mers de la Frasin până la Vatra Moldoviţei pe jos. Am ajuns la mănăstire, am stat seara, a doua zi dimineaţă şi femeia aceea vorbea cu verişoara mea, o cunoştea. Eu i-am sărutat mâna, dar ea nu mi-a dat mare importanţă. Eu eram necăjită şi când am ajuns acasă, am decis cu sora verişoarei, care era cu un an mai mare ca mine, să mergem din nou la mănăstire. Când am ajuns acolo, maicile m-au îndrăgit, iar eu am început să ţin la ele. M-am îndrăgostit de ele. Apoi, am intrat la liceu şi am început să

Rep.: Cum este viaţa în mănăstire? Maica Tatiana: În mănăstire viaţa este grea. Suntem femei, suntem mai multe, toate avem pretenţii, iar dacă nu este educaţie, dacă nu îl înţelegem pe cel de lângă noi, dacă nu putem

37


limbi străine, teologie, literatură, de toate. Acestea sunt nişte edificii istorice vii, este istoria României vie. Biserica este talpa culturii, iar cultura este baza naţiunii. Când orice ocupaţie străină vine, vrea să distrugă biserica. Dacă biserica a fost distrusă, cultura se distruge de la sine. Distrugând cultura, naţiunea se distruge de la sine. Rep.: Câteva cuvinte pentru oamenii de astăzi. Maica Tatiana: Voi spune o poezie: „Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate Găsi atâta vreme pentru ură, Când viaţa este doar o picătură Între minutul acesta care bate şi celelalte. Şi-mi pare-aşa ciudat şi ne-nţeles Că nu privim la cer mai des Că nu culegem flori şi nu zâmbim Noi, care-atât de repede murim...” Negură Iuliana, clasa a X-a Colegiul Naţional „Mihai Eminescu‖ Suceava Profesor coordonator: Rahila Cuşnir

demonstra prin vorbele noastre că Hristos este viu, nu este înţelegere. La mănăstire fiecare are locul ei, la bucătărie mâncarea trebuie să fie gata, la atelier comenzile trebuie să fie gata. Aici trebuie să existe conştiinţa. La noi nu se semnează condica, la noi este conştiinţă. Eu trebuie să mă trezesc la cinci şi un sfert pentru că ştiu că la şase trebuie să fiu în biserică. Hristos spune: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. Deci trebuie să ai în tine corectitudinea şi responsabilitatea de om în adevăratul sens al cuvântului. Cum spune un proverb: a fi mare nu-i mirare, a fi domn e o-ntâmplare, a fi om e lucru mare. Adică om, să ai un cuvânt, o coloană vertebrală, când spui da e da, când spui nu e nu. Simplitatea sufletească a unui om îi dă valoare. Un mare înţelept, Pitagora spune: „numai mintea înţeleaptă este zid şi putere pentru viaţă”. Înţelepciunea de a nu apleca urechile la vorbele pe care le spun ceilalţi. Acest lucru este de mare folos în mănăstire. Când mergi la o mănăstire şi vezi diavoli la poartă, să nu intri în mănăstirea aceea, acolo este război. Diavolii şi-au făcut lucrarea şi stau la poartă şi păzesc. Iar când vei veni la mănăstire şi vei vedea că este linişte la poartă, acolo să intri, căci diavolii sunt înăuntru, încearcă săşi facă lucrarea, căci acolo este multă rugăciune.

Şi ieri va fi o zi… Interviu cu scriitorul Mircea Nedelciu Reporterul: Domnule Mircea Nedelciu, proza dumneavoastră oferă lectorului un adevărat spectacol al minţii, întrucât naraţiunea pregăteşte cititorului nenumărate surprize pe parcursul ei ce au rolul de a destructura universul real, ordonat şi coerent. Am observat că naraţiunea are ca întâmplare tocmai scrierea şi lectura naraţiunii înseşi, un principiu de construcţie specific literaturii optzeciste. Ce înseamnă să fii scriitor optzecist? Mircea Nedelciu: Să fi trăit şi să fi iubit literatura în anii ’80, să fi ajuns în „curtea interioară” trecând prin „curtea de aer”. Să fii optzecist însemnă să fi auzit de Stalin, dar să-l simţi destul de departe pentru ca să-ţi mai fie teamă şi poate să faci şi compromisuri. Reporterul: Dumneavoastră aţi făcut compromisuri?

Rep.: Împărtăşiţi-mi ceva despre ocupaţia dumneavoastră de ghid turistic al mănăstirii. Maica Tatiana: Dumnezeu m-a ajutat sa-mi dea exact ce-mi place şi o fac cu suflet. Când faci ceva cu suflet, trăieşti. Eu când am venit aici, mi-am schimbat meseria complet. Aici trebuie să ştiu istoria artelor, trebuie să ştiu

38


Mircea Nedelciu: Compromisurile făcute sunt forme de a supravieţui şi de a încerca să evadezi prin artă, de a te bucura de libertatea pe care ţi-o oferă actul scriptural. Fără profesori dăruiţi, ca şi profesorul meu, Ovidiu S. Crohmălniceanu, cenaclul şi însăşi întâlnirea noastră, a scriitorilor, nu ar fi fost posibilă. Pe atunci, aveai de ales între „cenacluri de formă”, aşa cum erau ele cerute, şi cenacluri de fond, în care, sub protecţia unora bine văzuţi, se puteau petrece lucruri interesante şi creative. Reporterul: Până unde poate merge un compromis? Mircea Nedelciu: Până acolo unde binele pe care vrei să-l faci se transformă în rău. Reporterul: În ceea ce priveşte proza dumneavoastră, am observat că reuşiţi să creaţi cititorului iluzia autenticităţii prin participarea şi implicarea lui directă în lumea textuală, dar în acelaşi timp îi complicaţi lectura printr-un mecanism de „fărâmiţare a textului”, aşa cum remarca criticul literar Eugen Simion. Nu vă este teamă că cititorii ar putea respinge o astfel de lectură dificilă? Mircea Nedelciu: Literatura textualistă încearcă să integreze socialul, dar, în acelaşi timp, să contureze ideea formării Omului Nou într-o societate capitalistă. Tot ce nu ţine de consumism, adică de lectura facilă, toate obstacolele pe care le aduc în construirea scriiturii mele urmăresc această idee. Reporterul: Înţeleg că dumneavoastră prezentaţi textualismul ca o formă de rezistenţă la ceea ce numiţi presiunea consumismului. Cum iau naştere personajele dumneavoastră? Este mai uşor dacă aveţi un model real? Mircea Nedelciu: Personajul meu este un om pe care doresc să-l cunosc mai întâi, să ştiu ce istorie are, ce speră el să se întâmple, ce crede el despre sine, „ce nu ştie şi ce crede că ştie. Ce ştie şi ar vrea să uite, ce nu ştie şi nici n -are voie sa ştie. Cum are el mâinile, ochii, parul, privirea, memoria, unghiile şi sufletul. Cum plânge şi cum spintecă apa când înoată. Ce crede despre Dali, Sartre, Freud.” Reporterul: Citind prozele scurte, din volume precum „Şi ieri va fi o zi” şi „Efectul de

ecou controlat”, am observat predilecţia dumneavoastră pentru personaje care au o anumită configuraţie umană, alcătuită din oameni modeşti, cu o existenţă plată. Eroii cărţilor dumneavoastră sunt funcţionari, muncitori angajaţi, tineri intelectuali dezorientaţi, cu toţii fiind oameni anonimi, trăind într-o „curte interioară” a existenţei. Domnule Mircea Nedelciu, de ce aţi optat pentru această construcţie a personajelor plate, înlănţuite de condiţia lor ? Mircea Nedelciu: Eu nu îmi analizez personajele şi nu le las să se schimbe sau să evolueze moral, deoarece doresc ca prin acestea să redau peisajul optzecist care era conturat tocmai prin existenţa acestor oameni mărunţi, din viaţa cotidiană. Tipologia mea de personaj este într-adevăr o masă impură, dislocată, disponibilă, cu vorba repezită şi colorată. Sfera mea se limitează la două categorii: aceea a unei noi inteligenţe (studenţi, tineri profesori ş.a.) şi o lume a pălăriilor cenuşii. Îmi doresc să îi surprind într-o mişcare stereotipică: aceştia îşi urmează drumul în viaţă, dar trăiesc în propria închisoare. În schimb, eu mi-am dărâmat în sfârşit propria închisoare... Şi le-am atribuit personajelor mele această calitate de a fi eroici prin actul evadării din monoton. Reporterul: Aş dori sa vă adresez o întrebare despre un aspect al naturii umane, eroismul. Credeţi că acesta este un aspect frecvent în lumea cotidiana? Ce înseamnă pentru dumneavoastră eroismul? Mircea Nedelciu: Cred că simplul fapt că fiinţăm în această lume plină de răutate şi de trufie este un act de eroism. Trebuie să fim liberi, să nu trăim înlănţuiţi, să ne eliberăm prin literatură. Şi chiar în literatură regăsim eroi mitici, însă cei mai de preţ sunt eroii vieţii cotidiene, despre care putem spune fără urmă de dubiu, atunci când decedează, că au murit la datorie, pe baricadele luptei pentru ameliorarea unei astfel de lumi. Reporterul: Ce opinie aveţi despre presiunea care este exercitată asupra unui scriitor? Este acesta un erou al lumii cotidiene? Mircea Nedelciu: Este greu de spus dacă e

39


într-adevăr o presiune ce se exercită asupra ta sau doar dorinţa şi nerăbdarea cititorului de a-ţi citi următorul roman, de exemplu. Scriind primele proze, într-adevăr presiunea a fost mai mare, însă o exercitam asupra-mi, căci îmi doream să storc tot ce era mai bun din universul meu de creaţie, să subliniez exact trăsăturile anodine ale unei epoci. Scriitorul este un erou deoarece acesta înfruntă criticile ce i se aduc atât lui personal, cât şi operei lui. Acesta trebuie să reflecte prin prisma lui viaţa, tot ceea ce îl înconjoară şi îl incită, într-un limbaj plin de tact, de inteligenţă, creând în acelaşi timp scenarii epice ingenioase, legându-se de o anumită mişcare literară, care rezonează cu credinţele lui. Reporterul: Domnule Mircea Nedelciu, sunteţi un boem? MN: Am fost. Uneori e o stare confuză, ca în dimineţile ceţoase, când, trezindu-te, nu-ţi regăseşti punctele cardinale în propria odaie sau nu ştii unde e ceasul ca să ajungi la timp la serviciu. Reporterul: Aş vrea să vă spun că acest interviu, pe care dumneavoastră aţi avut amabilitatea să mi-l acordaţi, urmează să fie publicat în revista liceului nostru, prilej de a oferi colegilor mei un reper inedit de lectură. În încheiere, aş vrea să vă rog să adresaţi un gând tinerilor cititori ai liceului G. Călinescu din Constanţa. Mircea Nedelciu: Îi salut pe colegii dumneavoastră şi le spun că actul lecturii le poate oferi modele de interpretare a lumii şi variate posibilităţi de intervenţie pentru a

accede la un prezent al lor şi nu al întâmplării. Reporterul: Cum vedeţi dumneavoastră prezentul? Mircea Nedelciu: ... „prea multe zile prezente se încheie cu un vis. Când ne trezim, aceeaşi întrebare: Dar ieri ce-a fost ? Ieri parcă n-a fost nimic. Vai cum l-am lăsat pe ieri să treacă fără să facem nimic, nimic pentru el. Speranţa ? Şi ieri va fi o zi... ” *Nedelciu, Mircea- Proză scurtă (Antologie integrală), Editura Compania, 2003, Bucureşti Autor: Niţă Allenna, clasa a XII-a E Liceul Teoretic G.Călinescu, Constanţa Profesor coordonator: Gherase Cătălina

Bucuria Sfântă - calea spre Adevăr Maica Siluana Vlad ne îndeamnă să ne reîntoarcem pe Cale: „Doamne, iartă-mă şi dămi puterea să fac binele pe care-l doresc şi nu acest rău pe care nu-l vreau.” Reporter: Cum ajungem în zilele noastre, în aglomerările urbane, la pacea mult dorită? Maica Siluana Vlad: Pacea nu se găseşte în afară, zarva şi aglomeraţia din afară nu sunt efectul lipsei de pace din inima noastră. Când omul are pace în inima lui, se face pace şi-n afara lui sau neliniştea din afară nu-l tulbură. Omenirea încearcă să se poarte civilizat, să nu facă rele, dar răutatea nu este în afară. Omul nu este rău pentru că face crimă, ci face o crimă pentru că este rău. Ca să ajungem să trăim în pace avem nevoie să căutam metodele prin care să facem pace în mintea şi sufletul nostru. Acolo e războiul, acolo e conflictul, deoarece în noi sunt întotdeauna părţi care se luptă între ele. Cu cât suntem mai

40


nefericiţi înăuntru, cu atât hărmălaia din afară e mai mare.

întâmplările bune se imprimă în celulele trupului nostru. Trupul nostru este ca o memorie de computer care înregistrează tot ce trăim. Putem să păstrăm şi să prelucrăm aceste lucruri care se adună, în rău sau bine, sau să ne lepădăm de ele. Numai Dumnezeu ne şterge de pe ,,hard” lucrurile care nu ne plac, noi nu putem să le ştergem. Dar dacă i le dăm lui Dumnezeu, atunci ele se şterg. Această oferire se numeşte pocăinţă. Spuneţi: ,,Doamne, iartămă şi dă-mi puterea să fac binele pe care-l doresc şi nu acest rău pe care nu-l vreau.” Când omul trăieşte asta şi i se dezleagă cu puterea harului păcatul, se şterge din celule trupului lui, iar dacă nu, nu se şterg, ci rămân acolo. Toate amintirile se arhivează şi trăiesc ca imagini, ca vibraţii, ca energii în celulele noaste. Când oamenii au copii, această arhivă trece întreagă, pentru că toată arhiva este întreagă în fiecare celulă. De aceea şi este posibil să facem clone, pentru că toată informaţia întregului organism se află în fiecare celulă. În celulasămânţă a omului pleacă toată această informaţie deja arhivată. Copilul va dezarhiva şi va activa o anumită cantitate de informaţii de la mamă, o anumită cantitate de informaţii de la tată, şi de la bunici, şi de la străbunici. Se află acolo informaţie încă de la Adam, dar nu avem putere s-o dezarhivăm, pentru că folosim ceea ce este mai apropiat de condiţiile noastre de viaţă. Dacă am trăi în sălbăticie, noi am şti cum sa vânăm, cum să pescuim, am descoperi repede asta pentru că strămoşii noştri au trăit în pădure, noi avem arhivate în adâncul nostru informaţiile. Voi puteţi să mergeţi la biserică să spovediţi păcatele şi se şterg nişte programe. Puteţi să vă iertaţi părinţii şi bunicii, şi iar se şterg alte programe; şi apoi puteţi să trăiţi o viaţă plăcuta lui Dumnezeu, ca să împiedicaţi această moştenire să se transmită. Reporter: Ce sfat le daţi tinerelor care încearcă mereu să se schimbe, să-şi acopere frumuseţea naturală şi să-şi descopere trupul? Maica Siluana: Adolescenţa este o vârstă a schimbărilor, iar acestea vor să ţină pasul. Înainte, pentru un copil un lucru era bun pentru că aşa zicea mama sau tata, sau pentru că îi plăcea. Dar acum, adolescentului îi apar

Reporter: Spuneaţi într-o conferinţă că atunci când sunteţi în durere, staţi deoparte şi integraţi durerea pentru a nu cădea în păcat. Cum facem să o integrăm şi să ne împăcăm cu ea? Maica Siluana: Cu durerea nu putem să ne împăcăm, ea poate fi doar trăită. Nouă ni se întâmplă lucruri şi cădem în păcat pentru că refuzăm să trăim o durere. Dacă ce-mi spui tu mă doare, eu pot să rabd, să trăiesc durerea, să mă rog şi s-o integrez în viaţa mea, să trăiesc împreună cu Dumnezeu această durere şi ea se transformă în experienţă de viaţă şi devin mai înţeleaptă, mai bogată, ştiind cum să iubesc chiar şi când mă doare, pentru că mă învaţă El. Dar dacă nu fac asta şi n-o trăiesc, atunci eu fac un păcat: te jignesc, te lovesc, îţi răspund cu rău la rău, în felul acesta eu mă uşurez de durere, n-o mai simt. În clipa în care îţi produc ţie durere, eu nu mai sunt atentă la durerea mea şi în felul ăsta eu fug de ea, dar ea nu dispare. Netrăită, ea se depune sub formă de amintire rea şi când mă superi data viitoare, iar ţâşneşte la suprafaţă. Pe când, dacă o trăiesc până la capăt, ea se termină. Durerea este o vibraţie sufletească. Puteţi începe cu experimente mici: te loveşti la picior şi te doare. În loc să-njuri, priveşte pe dinăuntru acea durere şi trăieşte-o! Şi să vezi cum la început e mare, după aceea e mai mică şi dacă o asculţi bine, ea are o anumită muzicalitate. În felul ăsta ai căpătat o putere, o demnitate, un comportament uman şi nu o reacţie de genul ,,mă doare, îţi fac durere”. Aşa creştem, prin această învăţare de a trăi durerea. Reporter: Cum facem să ne vindecăm ca să nu mai predăm blestemul unei vieţi triste şi goale generaţiilor ce vor urma? Maica Siluana: Ceea ce numim noi blestem şi vine de la generaţiile dinaintea noastră este păcatul. Păcatul este o faptă care-mi face rău mie şi celorlalţi. Tot ce face şi ce spune omul e imprimat în sufletul lui şi-n mintea lui. Toate cuvintele şi gesturile noastre, toate traumele şi

41


nişte neuroni noi care-l îndeamnă să caute şi să dea un sens lucrurilor. Cu cât copilul este mai fericit în familie, cu cât aceasta îl ajută să descopere sensuri, acesta va fi mai puţin revoltat. Adolescentul trebuie să creeze, iar când acestuia îi este restricţionată creativitatea, prin violenţă, neglijenţă sau traume suferite această energie care apare se transformă în revoltă. El trebuie s-o exprime, la început este împins de mediu, apoi începe să-i placă să fie distructiv. În privinţa dezgolirii trupului, aceasta este o altă povară a adolescenţilor de azi pentru că ei trăiesc într-un mediu suprasaturat de pornografie şi de sexualitate. Totul se face la vedere. Copilul poate fi nevinovat, dar duhurile desfrânării îl provoacă să-şi dezgolească trupul. O adolescentă nici nu ştie că ea îl provoacă la desfrâu pe cel pe care o priveşte. Crede că e aşa e moda, dar de fapt în adâncul ei e acest duh. De ce? Care-i dorinţa unei adolescente care se dezgoleşte? Ce cere ea? Atenţie! Aveţi nevoie de multă educaţie ca să vă daţi seama că aceasta este o capcană, că duce la suferinţă şi pierzanie multă acest fel de a capta atenţia. Dar bisericile sunt deschise, cărţi religioase sunt multe, voi aveţi posibilitatea să rezistaţi la acest tsunami de păcat care este în jurul nostru.

Maica Siluana: Dorinţa de a avea copii i-a fost dată omului de către Dumnezeu atunci când aceasta a hotărât să părăsească raiul prin păcatul strămoşesc (deci viaţa veşnică), ca să simtă că nu a trăit degeaba. Ne dorim copii ca să ne prelungim viaţa. Când omul ajunge să înţeleagă că viaţa este Dumnezeu, şi că Dumnezeu ne dă viaţa veşnică, atunci nu ne mai dorim amănunte care să prelungească viaţa. Un călugăr se roagă pentru toţi copiii lumii, ca şi cum ar fi copiii lui. Apoi, iubirea dintre bărbat şi femeie aduce nişte mângâieri, nişte satisfacţii, dar aduce şi dureri, cum zice Sfântul Apostol Pavel: ,,Cine poate să rămână necăsătorit, bine face; cine nu, poate să se căsătorească, dar acela va avea dureri în trup”. Când eşti în mănăstire, această durere se transformă în durere sufletească. Luăm toate aceste dureri în sufletul nostru, le suportăm şi i le dăm lui Dumnezeu, rugându-ne pentru oameni, să-i mângâie. Reporter: Ştiu că aţi umblat mult prin închisori, în încercarea dumneavoastră de a ajuta oamenii. Ce v-a impresionat cel mai mult acolo? Maica Siluana: Multe, dar poate cel mai impresionant a fost când am auzit un deţinut bătrân care făcuse crime urâte spunând că el nu ştie decât Înger, îngeraşul meu ca rugăciune, că asta l-a învăţat bunica când era mic..

Reporter: Femeile, în cadrul bisericii, nu şi-au făcut auzită vocea prea mult, în vreme ce bărbaţii pot ocupa mai multe funcţii. Femeii care-l alege pe Hristos ca mire îi este destinată doar una. De ce? Maica Siluana: Bărbatul este slujitor în biserică. Dumnezeu i-a ales pe ei ca să slujească prin această sarcină grea de a ridica păcatul lumii prin Sfintele Taine. Femeia naşte prunci, adică naşte sfinţi, episcopi, mitropoliţi. Femeia este cea care aduce viaţa şi-L aduce pe Dumnezeu în viaţa bărbatului şi-l pregăteşte pentru slujirea de afară. Deci el slujeşte în afară, iar femeia slujeşte înăuntru...

Păduraru Mara, clasa a X-a C, Colegiul Naţional „Mihai Eminescu‖ Suceava Profesor coordonator: Rahila Cuşnir

Reporter: Vocaţia dumneavoastră presupune o jertfă continuă. Cum aţi reuşit să înlocuiţi nevoia de a avea un soţ şi dorinţa de a avea un copil?

42


Marian Palade: „Muzica bună este cea care trezeşte emoţii şi zideşte spiritualitate”

într-un turneu de aproape două luni în întreaga Moldovă, ajungând inclusiv la Suceava. Am vizitat tot ce se putea vizita acolo, mi-a plăcut enorm totul şi mi-am zis că dacă tot trebuie să stau trei ani la ţară, să vin în Bucovina; astfel, mi-am ales Liceul Teoretic din comuna Stulpicani, cu toate că erau locuri mai bune la Suceava sau în alte oraşe ale judeţului. Mi-a plăcut atât de mult, încât ulterior m-am şi stabilit definitiv aici. Am mai predat la şcoli din Ostra şi municipiul Suceava. Reporter: Domnule profesor, cum vă raportaţi la muzica românească? Credeţi că este suficient promovată în lume? M. Palade: Este bine promovată, pe mai multe canale: muzică de factură populară, cu influenţe ale folclorului, cunoscută prin compozitorii români plecaţi şi stabiliţi în străinătate cum ar fi George Banu în Franţa, Roman Vlad în Italia, Gheorghe Zamfir, Michael Creţu şi mulţi alţii. Muzica românească are o amprentă specifică, unică şi foarte căutată în lume. Reporter: Muzica contemporană este considerată ca fiind dificil de interpretat, dar şi de receptat de către public. Care este relaţia dumneavoastră cu aceasta? Este ea o ramură a muzicii care v-a stimulat? M. Palade: Acum depinde cum privim lucrurile. Muzica contemporană poate fi şi modernă sau poate fi şi muzică inspirată din cea clasică, în funcţie de compoziţie, de felul în care a fost creată sau prezentată. Noi avem compozitori deosebiţi, mai ales de după anii ’50, după care au început căutări în muzica electronică şi în cea amestecată cu clasică. Dar acestea încă sunt căutări care se mai observă în zilele noastre. Reporter: Care sunt compozitorii dumneavoastră preferaţi şi pe care i-aţi cântat cu predilecţie? M. Palade: Eu mai mult am cântat, dar şi am dirijat coruri, deci muzică corală. Am promovat această ramură a muzicii, prin lucrările compozitorilor noştri clasici: Dumitru G. Kiriac, Ioan D. Chirescu, Gavriil Musicescu, Ciprian Porumbescu, Tudor Flondor, dar în special a

Marian Palade - profesor de muzică, dirijor, compozitor, culegător şi prelucrător de folclor, autor a numeroase studii şi articole privind muzica, precum şi al unor culegeri de cântece pentru şcolari, educatoare şi învăţători; este câştigătorul multor premii naţionale în concursuri corale şi de creaţie muzicală. Reporter: Aveţi un CV impresionant! Ne puteţi spune când şi unde v-aţi născut şi studiat? M. Palade: Sunt născut în Bucureşti, la 4 aprilie 1950. Tot aici am învăţat în şcoli generale, Liceul de muzică nr. 2 (actualul Dinu Lipatti) şi Conservatorul de Muzică Ciprian Porumbescu, promoţia 1975. Tot atunci am primit repartiţie guvernamentală în judeţul Suceava. Reporter: Deşi începuturile dumneavoastră vă leagă de Bucureşti, iată-vă aici la Suceava. Ce anume v-a determinat la acel moment să alegeţi Suceava în locul Bucureştiului ? M. Palade: Când eram student în ultimul an, prin anii ’75, prin luna mai, s-a dat o lege privind repartizarea în producţie şi toţi cei care terminam în acel an facultatea, eram obligaţi să mergem să lucrăm în mediul rural. Deşi toţi o priveau ca fiind o pedeapsă, eu nu am considerat-o aşa. Cu un an înainte, am fost

43


compozitorilor bucovineni contemporani, deoarece avem nişte oameni deosebit de talentaţi precum Viorel Muntean, care este rectorul Academiei de Muzică din Iaşi. De asemenea, am studiat foarte mult folclorul românesc, mai ales pe cel bucovinean şi din zonele fostului Regat cum ar fi zona Fălticenilor. Este o muzică bogată, variată. Amintesc aici muzica de obiceiuri sau cea care însoţea cele mai importante evenimente din viaţa omului. Am mai studiat şi muzica din folclorul copiilor, încă vie, care mai trăieşte încă la sat. Noi suntem într-o zonă deosebită, nu numai ca bogăţie tematică, melodică, ritmică, dar şi cu o anume culoare timbrală. Este o muzică specifică, care m-a fascinat. Muzica din Bucovina este profundă, cu o mare încărcătură filosofică şi istorică. Reporter: Care este lucrarea în care aţi investit cel mai mult timp şi mai multă dăruire? M. Palade: Nu pot vorbi despre o anume lucrare, deoarece fiecare compoziţie în parte necesită o pregătire deosebită atât a dirijorului, cât şi a fiecărui corist în parte, raportândune la muzica corală. Dar şi în muzica instrumentală este foarte important ca instrumentiştii interpreţi să înţeleagă tehnic, apoi să treacă prin filtrul simţirii, al trăirii anumitor sentimente pe care compozitorul a încercat să le transmită. Reporter: Cum definiţi muzica? Ce parte ocupă aceasta în sufletul dumneavoastră? M. Palade: Pentru mine ea reprezintă cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla unui om. Muzica este complexă, atât ca trăire, cât şi ca interpretare şi nu are nevoie de explicaţii. Repet, cel mai frumos lucru. Mai mult nu pot spune deoarece ea m-a impresionat şi mă impresionează profund. Muzica bună este cea care trezeşte emoţii şi zideşte spiritualitate. Reporter: Ştiu că apreciaţi muzica religioasă. Ce anume v-a determinat să vă îndreptaţi către ea? M. Palade: Probabil că s-a transmis ceva din generaţii, pentru că muzica bisericească mi -a plăcut de când eram tânăr şi chiar foarte tânăr, cu toate că eu nu sunt o fire foarte religioasă; sunt credincios, nu habotnic.

Muzica religioasă trecută prin filieră ortodoxă, bizantină, este una cu împliniri deosebite privind şi psihicul uman. Datorită faptului că în Biserica Ortodoxă nu a fost voie să se cânte decât vocal, muzica bizantină are o mare încărcătură melodică şi ritmică, dezvoltându-se în timp prin nenumărate genuri. Pentru neiniţiaţi, ea pare monotonă. Şi în acest domeniu avem mari compozitori ca Eustaţie Protopsaltul, Andonie Ieromonahul, Domeţian Vlahul, Theodosie Zotică şi chiar primul stareţ al Putnei, Ioasaf, ca să nu mai vorbim de Kyr Gheorghie, mitropolitul Sucevei şi al Moldovei; apoi Dimitrie Suceveanul, mitropolitul Silvestru Morariu, Mihai Ursuleac, Teodor Stupcanu şi alţii, mai apropiaţi zilelor noastre. Reporter: Ştiu că aţi fost inspector de specialitate în judeţul Suceava. Cum descrieţi acea perioadă? Ce s-a păstrat şi ce s-a pierdut? M. Palade: Cât am răspuns de cultura judeţului Suceava, am încercat, iar eu cred că am reuşit să revigorez mişcarea corală, revitalizarea unor coruri de tradiţie care dispăruseră la un moment dat. Este vorba despre peste 30-35 de ani în urmă. Era normal ca încetul cu încetul să se piardă… Din păcate, majoritatea lucrurilor pe care eu zic că le-am făcut binişor, s-au pierdut la nici şase-şapte luni după ce am plecat din acel serviciu. Eu nu am considerat niciodată munca desfăşurată atunci ca pe o funcţie importantă, ca pe un serviciu, ci am încercat să păstrez savoarea, parfumul muzicii de aici, din acest loc atât de binecuvântat. Reporter: Povestiţi-ne despre cartea Ctitori de cultură şi spiritualitate ortodoxă, pe care aţi lansat-o de curând. M. Palade: Această carte, cu subtitlul Arhierei, preoţi, monahi şi cărturari din ţinuturile Sucevei, este o lucrare care încearcă să descrie personalităţi culturale deosebite pe care le-au dat aceste locuri. Nu am specificat din Bucovina, deoarece judeţul Suceava cuprinde şi zone ale fostului Regat, care au dat, de-a lungul timpului, oameni bine pregătiţi, unii dintre ei chiar ctitori ai unor facultăţi, ai unor instituţii de învăţământ superior teologic. Dar să nu uităm că şi în

44


restul ţării au existat preoţi, profesori, cum ar fi Dimitrie Boroianu, care a predat şi a pus bazele unei catedre la Facultatea de Teologie din Bucureşti, sau fraţii Neofit şi Filaret Scriban, care, împreună cu Vladimir Suhopan s-au luptat şi au reuşit să înfiinţeze Facultatea de Teologie de la Iaşi şi chiar Universitatea ieşeană. Aceşti doi fraţi, nu numai fraţi monahi, ci şi fraţi de mamă, care mai apoi s-au ridicat la rangul de arhiereu, mai au şi meritul Unirii Principatelor Române, susţinându-l pe domnitorul Cuza. Noi am mai avut o Facultate de Teologie la Cernăuţi, care a fost faimoasă în întreaga lume ortodoxă. În ea au predat personalităţi deosebite care au pus bazele ştiinţelor teologice, au scris tratate, fiind ctitori ai unei culturi teologice ortodoxe şi mai ales româneşti. Printre ei Teoctist Blajevici, Ion Calinciuc, Alexiu Comoroşan, Romulus Cândea, Porfirie Dimitroviţă, Vasile Gheorghiu, Constantin senior şi fiii săi, Clemente şi Eusebiu Popovici. În mănăstirile acestor ţinuturi ale Sucevei s-au realizat manuscrise nemuritoare care au valori inestimabile nu numai din punct de vedere artistic, ci şi ştiinţific, istoric şi al conţinutului lor. Monahii din mănăstirile Putna, Dragomirna, Suceviţa, Moldoviţa şi Voroneţ au creat şi muzică, pe lângă liturghiere, tipicoane, vieţi ale sfinţilor, minee etc. Să nu uităm de Mănăstirea Slatina, unde au apărut primele cronici istorice ale noastre; apoi mănăstirea Probota, care a dat arhierei deosebiţi şi cel puţin patru mitropoliţi printre care Grigorie Roşca, Gheorghe Movilă, Teodosie Barboschi şi Dosoftei Bărilă. Reporter: În prezent, mulţi tineri talentaţi sunt dornici de afirmare în domeniul muzicii. Ce sfaturi le adresaţi? M. Palade: Să muncească foarte mult, pentru că numai prin muncă se pot realiza lucruri deosebite. Pentru a evolua, nu este de ajuns doar să îşi dorească. Trebuie ca atât părinţii, cât şi dascălii, să investească în ei mult suflet, mult material şi multă dragoste. Reporter: Cui credeţi că ar trebui să mulţumiţi pentru realizările dumneavoastră? M. Palade: Cred că lista ar fi destul de lungă, începând cu părinţii, cu învăţătoarea, profesorii din liceu şi maeştrii din facultate; ar

mai trebui adăugaţi sutele de corişti şi miile de elevi. Reporter: Ce planuri mai aveţi? M. Palade: Să mă menţin sănătos pentru a mai putea preda şi, eventual, a mai crea. Eu nu scriu doar ca să apară cărţi cu numele meu pe ele. Când o veni timpul, vreau să las ceva în urma mea. Noi avem oameni valoroşi, care s-au ridicat în toate domeniile culturii şi ştiinţei, dar din păcate, de care nu se mai ştie nimic. Aşadar, aceştia trebuie readuşi în primplan, la fel cum trebuie readus folclorul românesc autentic, prin bogăţiile pe care le posedă: cântecul, costumul, datinile şi obiceiurile care din păcate, încep să moară. Atâta timp cât ele trăiesc, vom fi cu adevărat români. Dacă ele vor muri, vom fi europeni şi atât!! Sava Roxana, clasa a X-a C Colegiul Naţional „Mihai Eminescu‖ Suceava Profesor îndrumător: Cuşnir Rahila

„Chiar îmi place aici!‖- interviu cu o florăreasă specială

Am avut plăcerea să aflu povestea doamnei Irene van der Geest, o florăreasă olandeză venită în România după 1990. 45


Necunoscând încă limba română foarte bine, a fost de acord să îi iau un interviu în limba engleză pe care, ulterior, l-am tradus în română. Interviul a fost realizat în ambianţa florăriei doamnei Irene van der Geest într-o zi de iarna, dar graţie parfumului şi multitudinii de flori care ne-au inspirat întrebările, am avut impresia că primăvara deja a venit. Reporter: Spuneţi-mi mai multe despre cum este să fii florăreasă. Este o muncă grea sau uşoară? Irene van der Geest: Este o muncă pe cât de creativă pe atât de provocatoare. Îmi place la nebunie! Încă din copilărie am iubit florile. Venind din Olanda, unde sunt o mulţime de flori peste tot, a fost uşor pentru mine să aleg această profesie. Totodată, poate fi o muncă grea, deoarece este nevoie de mult timp pentru a face aranjamentele florale. Reporter: V-aţi vedea vreodată făcând altceva? Irene van der Geest: Nu. Nu regret o zi că am devenit florăreasă. Atunci când intru în florărie şi miros toate acele parfumuri şi când văd toate acele culori, ziua mea devine mai frumoasă. Reporter: Pasiunea dumneavoastră pentru flori va determinat să deveniţi florăreasă sau au intervenit alţi factori? Irene van der Geest: Nu, a fost pur si simplu datorită atracţiei mele pentru flori. Culorile, formele, anotimpurile schimbătoare m-au determinat să aleg florile. Nimeni din familia mea nu a mai lucrat în acest domeniu, deci este ceva nou pentru mine. Reporter: Aţi fost susţinută de familie să practicaţi această meserie? Irene van der Geest: Da, foarte mult. Când mă pregăteam pentru masterul in florărit, acesta fiind cea mai importantă diplomă in Olanda pentru a deveni o florăreasă profesionistă, am avut parte de mult ajutor din partea familiei la aranjarea florilor şi la tot ce am avut nevoie, deci au fost foarte susţinători. Reporter: Ce v-a determinat să părăsiţi Olanda? Irene van der Geest: Dragostea. M-am îndrăgostit de un român, se află chiar aici, lângă mine, şi acesta este motivul pentru care locuiesc în România.

Reporter: Ce credeţi despre oamenii de aici? Irene van der Geest: Cred că oamenii de aici sunt foarte amabili şi încearcă foarte tare să îmbunătăţească ţara. De asemenea, nivelul de engleză este foarte ridicat. Chiar observ un progres, mai ales în rândul tineretului, deşi tuturor generaţiilor le este greu să vorbească engleză. Reporter: Este mai bine în România faţă de Olanda? Irene van der Geest: Nu este neapărat mai bine, ci mai diferit. Ceea ce iubesc aici este vremea, mult mai însorită, dar şi oportunităţile pe care le am aici ca şi florăreasă. Ei sărbătoresc nunţile până la 5-6 dimineaţa şi au o mulţime de flori, buchete, aranjamente, iar în Olanda, nu este la fel de extravagant ca aici. Deci, ca şi florăreasă, este mult mai amuzant aici decât este in Olanda, in momentul de faţă. Reporter: Ce părere aveţi despre florăriile din România? Irene van der Geest: Au în continuare nevoie de multe îmbunătăţiri. Nu găsesc destulă pricepere în florăriile din România şi le lipseşte tehnica potrivită de vânzări, precum acea legătură cu clienţii. Asta este ceea ce îmi lipseşte aici, în România. Reporter: Spuneţi-mi mai multe despre florile pe care le vindeţi. Irene van der Geest: Încercam să vindem o gamă largă de flori şi încercam să le arătăm românilor că există şi alte tipuri de flori şi nu numai crizanteme, trandafiri şi crini. De aceea, încerc să le pregătesc în fiecare săptămână ceva special. Reporter: Aveţi vreo preferinţă atunci când faceţi un buchet? Care sunt florile nelipsite dintr-un buchet? Irene van der Geest: Iubesc orhideele şi trandafirii, deci mereu tind să mă îndrept în acea direcţie, dar de asemenea îmi place să lucrez cu flori sezoniere. Prin urmare, primăvara, folosesc multe flori primăvăratice, vara, folosesc mulţi bujori, iar toamna, flori precum hortensiile. Aşadar, precum fiecare anotimp se schimbă, aşa şi floarea mea preferată.

46


Reporter: Plănuiţi să vă întoarceţi în Olanda în viitorul apropiat? Irene van der Geest: Nu în viitorul apropiat, dar cu siguranţă într-o zi mă voi întoarce. De fapt, o sa plec peste două săptămâni pentru a-mi întâlni familia, deci cam de două ori pe an mă întorc în Olanda pentru a-mi vizita rudele, dar nu plănuiesc să locuiesc acolo momentan. Chiar îmi place aici! Reporter: Va mulţumesc foarte mult pentru timpul acordat! Irene van der Geest: Mă bucur ca am putut fi de ajutor! Tudor Maria, clasa: 9U3 Colegiul National Bilingv „George Coşbuc‖, Bucureşti Profesor îndrumător: Postu Maria

„Iertaţi-ne pe noi, pentru că nu v-am lăsat o lume mai frumoasă şi fiţi voi aceia care veţi schimba lumea! Şi, mai ales, nu-L uitaţi pe Dumnezeu!”

-Interviu cu scriitoarea FLORENTINA LOREDANA DALIAN-

1. Doamnă Florentina Loredana Dalian, sunteţi o personalitate a vieţii culturale ialomiţene, o cunoscută şi apreciată scriitoare, membră a Asociaţiei Culturale „Helis” din Slobozia, membră fondatoare a Clubului Umoriştilor Constănţeni „Prăvălia cu umor”, membră a Cenaclului Literar „Mihail Sadoveanu” din Constanţa, membră a Societăţii Române de Haiku, Bucureşti şi

47

Constanţa. Vă regăsim scrierile dumneavoastră: reportaje, memorialistică, proză, poezii, teatru, în fiecare număr al revistei de cultură „Helis”. Aveţi o intensă activitate şi în on-line, scriind şi pe blogul dumneavoastră: www.florentinadalian.blogspot.com. Vă implicaţi în acţiuni caritabile, sprijinind proiectele Protoieriei Slobozia, sunteţi inginer chimist, director general al unei firme şi, nu în ultimul rând, mamă. De unde atâta energie şi ce vă motivează în toate acţiunile dumneavoastră? Succintul curriculum vitae pe care vi l-am realizat acoperă preocupările diverse ale dumneavoastră? Ar mai trebui ceva adăugat acum, la început de interviu?Aţi menţionat mai mult chiar decât era necesar. Nu mă consider nici personalitate, nu ştiu nici cât de cunoscută şi apreciată scriitoare sunt, dar, pentru mine, faptul că voi mă consideraţi astfel este important; înseamnă că am ceva de transmis tinerei generaţii, şi asta mă bucură enorm. Cât despre energie, cu siguranţă ea îmi vine de la Dumnezeu. Uneori, mă întreb şi eu cum de reuşesc să mă implic în atât de multe activităţi, să le duc la bun sfârşit cu bine. Atunci când ne dorim foarte mult şi când ne mai şi rugăm pentru ajutor, cu siguranţă el vine. Motivaţia principală în acţiunile mele o constituie o mare bucurie de a trăi, de a face cât mai multe lucruri, de a lăsa ceva în urmă, de a bucura pe cât mai mulţi oameni. Dar am avut, de -a lungul timpului, şi motivaţii care ţin de constrângere, în special atunci când ne referim la activitatea mea de bază, retribuită: nevoia de a-mi asigura, atât mie, cât şi fiului meu, un trai decent, dorinţa de a putea oferi şi altora. Aţi surprins destul de bine şi de complet sfera preocupărilor mele. Ar mai fi de adăugat că una dintre cele mai reconfortante şi încântătoare dintre aceste preocupări o reprezintă întâlnirile cu tinerii, cu elevi ca voi. 2. Propunem să continuăm interviul nostru prin a ne vorbi despre modelele dumneavoastră existenţiale şi despre începutul formării dumneavoastră ca om şi ca scriitor. Când aţi descoperit că există o


conexiune între dumneavoastră şi literatură şi când aţi avut primul impuls de a vă aşterne creaţiile pe hârtie? Nu pot afirma că am avut modele bine definite. Însă am avut acest mare dar de a reuşi să iau partea bună de la oamenii pe care i-am întâlnit, de la personalităţile cu care mi-am intersectat paşii. A fost un mod de autoeducare pe care încă-l mai practic. Atunci când admir foarte mult o calitate la un om, încerc să mi-o însuşesc şi eu, în măsura posibilităţilor. Nu ştiu când am început să mă formez cu adevărat ca scriitor, însă conexiunea, aşa cum bine aţi numit-o, dintre mine şi literatură s-a creat destul de devreme, în primul rând ca cititor. Poveştile pe care ni le spun bunicii sunt pentru oricare dintre noi primul impact cu literatura. Bunica mea avea un dar deosebit de a povesti şi de a inventa poveşti, lucru care mă fascina. La rândul meu, atunci când ceva nu-mi plăcea, încercam să schimb povestea. Am avut o tendinţă către nonconformism şi nu m-am mulţumit să mă opresc la barieră (exceptând-o pe cea de cale ferată, desigur). Cred că o primă tendinţă de a arunca bariere în aer a fost atunci când schimbam finalul poveştilor, în special al celor

patriotice. În clasa a şaptea, parcă, am câştigat locul I la un concurs de poezie, într-o tabără. La şcoală, făceam compuneri care impresionau profesorii. Spun aceste lucruri, să se înţeleagă că preocupare a existat. Dar cum se întâmplă de multe ori, dacă darurile cu care ai fost înzestrat nu sunt exploatate, ajungi să uiţi şi tu că le-ai avut. Prin clasa a zecea, am mai avut tentativa de a scrie o poezie şi chiar un roman, dar le-am rupt la scurtă vreme, căci nu mi-au plăcut. Bineînţeles că nu le-am arătat nimănui. Mi-am urmat drumul pe calea ştiinţelor exacte, absolvind liceul la care învăţaţi şi voi, la clasă de informatică (pe atunci, nici măcar nu era clasă de filologie), apoi am mers la Politehnică şi am cam uitat de scris (dar nu şi de literatură, citeam mult, atât cât îmi permitea timpul). M-am reapucat abia târziu, spre vârsta de 35 de ani, aşa, într-o joacă. Joaca aceea s-a transformat, cu timpul, în ceva serios (mai mult datorită altora decât mie), iar acum nu mai pot să „abdic” de la scris. 3. Prin studiile şi ocupaţia dumneavoastră aveţi o formaţie realistă, mai puţin uzuală în rândul creatorilor de literatură. În ce măsură, ştiinţele exacte pe care le-aţi studiat v-au influenţat “atelierul de creaţie”? Întrebarea este interesantă, dar nu cred că pot să cuantific contribuţia formaţiei mele realiste la creaţia literară. Tot ce ştiu e că uneori mă ajută (mai ales în proză, unde e nevoie să ai destul de multe cunoştinţe din multe domenii), iar alteori mă împiedică (probabil în poezie). Cred că important este rezultatul; dacă place cititorului, este în regulă. Şi totuşi, n-aş vrea să las întrebarea cu

triste. Nu-mi plăceau. Nu puteam accepta că biata capră îşi găseşte iezii, de fapt capetele lor tăiate, la geam. Nu mă încălzea cu nimic răzbunarea de după, căci îmi era milă şi de bietul lup. Şi am descoperit că era atât de simplu să îţi scrii propria poveste, aşa cum vrei. Sigur, aceasta a fost o etapă a primilor ani ai copilăriei, când încă nu eram la şcoală. Prin clasa a doua am început, cred, să pun pe hârtie primele poezii. Îmi vine să râd, erau poezii

48


vorbită pe care le va folosi în filmele sale. Vă folosiţi şi dumneavoastră de un asemenea „ajutor”? Subiectele mi le iau de peste tot: din viaţă (a mea sau ale altora), din imaginaţie, din natură, de la oameni. Printre personajele mele, cu siguranţă se găsesc şi „bucăţi” din concitadini de-ai noştri (i-am tranşat, bieţii de ei!), dar cine mai ştie? Se întâmplă ca, uneori, sau de cele mai multe ori, nici autorul să nu mai ştie exact cât a luat din X, cât din Y. Pentru că, spre deosebire, de pictori, de exemplu, care, atunci când folosesc modele, trebuie să redea trăsăturile acestora cât mai exact, scriitorul nu este obligat să facă aceasta. Mie, cel puţin, aşa mi se întâmplă. Când construiesc un personaj, poate că fără să-mi dau seama „amestec” (şi aici formaţia mea de chimist chiar mă ajută!) caractere din persoane cunoscute, cu altele din imaginaţie, dar creez un personaj cu totul nou, care nu poate fi identificat nici cu X, nici cu Y. Legat de aceasta, m-am amuzat când scriitoarea Nina Cassian povestea odată la o emisiune TV cum s-a dus cu un manuscris la „Cartea Românească”, editură condusă la vremea aceea de Marin Preda, iar acesta i-a respins romanul, nedorind să-l editeze, întrucât s-a supărat că s-a recunoscut în el, dar nu aceasta fusese supărarea, ci faptul că în eroul din roman „îl amestecase” pe el cu altcineva. Culmea! Un scriitor care ştia, de bună seamă, că astfel decurg lucrurile de obicei în construirea personajelor. Dar se pare că acolo fusese vorba de altceva, un soi de gelozie, şi atunci înţelegem, nu-i aşa? Spre deosebire de regizorul Mungiu, eu nu umblu cu carneţelul la mine, însă mă străduiesc să reţin anumite lucruri şi chiar le reţin şi mi le notez mai târziu pe cele care îmi plac. O sursă inepuizabilă de replici o poţi găsi la ţară, în special la bătrâni. Din păcate, merg din ce în ce mai rar, iar atunci nu prea am timp de poveşti. Însă mi-am mai păstrat o rezervă din copilărie. Contează foarte mult şi locul în care ai trăit şi te-ai format. Un orăşean getbeget nu cred că va putea scrie niciodată

un răspuns atât de evaziv. Voi da un exemplu: o dată, am simţit nevoia să definesc relaţia dintre două categorii sociale printr-un termen din chimie/ fizică, astfel am spus despre cele două categorii că sunt „nemiscibile”. Cineva care a citit aceasta a zâmbit şi s-a amuzat, iar asocierea i s-a părut interesantă. Aş vrea să spun, totuşi, că structura mea interioară nu este „setată” (iată influenţa!) pe ştiinţele exacte, ci pe cele umaniste. Dar m-am străduit să nu mă fac de râs nici în profesia mea şi să o exercit cât pot mai bine. 4.Aţi scris patru volume de proză : „Scrisori netrimise”, „Aceeaşi lună peste sat”, „Şi copiii se îndrăgostesc”, “A unsprezecea poruncă”. Temele acestora sunt variate şi deosebit de actuale: de la condiţia feminităţii, viaţă şi moarte, prietenie şi trădare, la nevoia de comunicare a omului contemporan. De unde vă luaţi subiectele de inspiraţie? Putem regăsi printre personajele dumneavoastră concitadini de-ai noştri? Spre exemplu, regizorul Cristian Mungiu spunea că are cu el în permanenţă un carneţel în care îşi notează dialoguri pe care le aude, replici interesante, fragmente de limbă 49


veridic despre ţărani. Mie mi-a citit cineva odată un text – „Mariţa” – în care personajul este o femeie simplă de la ţară. Omul este critic de artă, văzuse şi citise multe la viaţa lui. A venit la mine (eram la un festival de teatru) şi m-a întrebat foarte intrigat cum e posibil ca cineva care s-a născut în Bucureşti să scrie atât de veridic despre o ţărancă, să folosească un limbaj atât de specific, din sfera rurală. L-am liniştit, să nu mă creadă vreun geniu, explicându-i adevărul, anume că doar m-am născut în Bucureşti, dar primii mei ani i-am petrecut la sat. L-am simţit răsuflând uşurat. 5. Am citit pe blogul dumneavoastră că aţi scris şi dramaturgie, iar piesa de teatru „Înainte de magnolii” a obţinut locul I la Festivalul Naţional "Mihail Sorbul", Botoşani, 2012. De altfel, premiile obţinute de dumneavoastră sunt nenumărate şi reprezintă o confirmare a valorii scrierilor personale. De asemenea, aţi avut succes şi în abordarea aşa - numitei “literaturi minimaliste”: haiku, tanka. În ce gen literar, specie literară vă simţiţi cel mai confortabil să scrieţi? Consideraţi că se scrie mai uşor într-un anumit gen literar? Sunteţi adepta modelor, a curentelor, a tendinţelor existente în literatură? Deşi am abordat mai multe genuri literare, cel mai confortabil, mai adevărat şi mai aproape de misiunea mea scriitoricească mă simt atunci când scriu proză. Aş merge şi mai în profunzime şi aş zice că cel mai bine mă reprezintă proza scurtă. Dramaturgia este o mare provocare pentru mine, însă aceasta, din punctul meu de vedere, se scrie cel mai greu. Aceasta deoarece „produsul finit” este mult mai complex; când scrii o piesă de teatru nu trebuie să te gândeşti (numai) la cititor, ci, în primul rând, la spectator. O piesă de teatru pe hârtie nu are viaţă (aşa cum se întâmplă cu proza sau cu poezia), ea capătă dreptul la existenţă abia atunci când este pusă în scenă. Nu îmi place să scriu teatru, mă oboseşte, îmi consumă resursele mai mult decât oricare alt gen, dar îmi doresc mult să ajung să văd o piesă scrisă de mine (sau mai multe) puse în scenă. Iubesc teatrul, iubesc starea aceea specială în care te transpune, ca spectator, de aceea probabil voi mai încerca. Dar e nevoie de „oase tari”.

Cât despre modele, tendinţe şi curente în literatură, nu sunt deloc adepta lor. Dacă te străduieşti să te aliniezi acestora, reiese o scriitură forţată, lipsită de veridicitate. Că se întâmplă să te încadrezi într-un curent sau altul, aceasta este altceva. Dintotdeauna am considerat că aceste clasificări sunt mai mult treaba criticilor, a istoricilor literari. Scriitorul trebuie să scrie aşa cum simte şi să scrie bine. Sigur, nu mai scriem acum aşa cum se scria la anul 1700. Dar asta nu trebuie să ne preocupe. Scrisul trebuie să „curgă”, ori, dacă nu, mai bine nu mai scrii. 6. Aminteam anterior că aveţi o listă impresionantă de premii obţinute la diferite manifestări literare. Ce importanţă acordaţi acestor premii? Scrieţi şi pentru obţinerea acestor distincţii? Care vă este premiul cel mai drag şi, poate, cel mai important ale carierei dumneavoastră, de până acum? Premiile literare sunt importante în măsura în care ele îmi dau „oglinda” scrisului meu. De aceea am şi trimis la concursuri, la cât mai multe, cu jurii cât mai diferite. Pentru a mă verifica, pentru a înţelege dacă sunt pe un 50


drum bun sau nu. V-am spus mai devreme că am început să scriu în joacă. Nu credeam în ceea ce fac, nu aveam încredere în estetica scrisului meu, îmi spuneam că, probabil, aşa cum scriu eu, mai scriu alţii mii. Că orice om simte nevoia să aştearnă nişte gânduri pe hârtie. Eu voiam să aflu dacă ceea ce făceam eu se ridică peste nivelul de „jurnal de gospodină”. Dacă nu erau aceste premii care să îmi dea încredere în ceea ce fac, nimeni n-ar fi aflat că eu scriu, n-aş fi avut tupeul să mă prezint în faţa lumii cu rebuturi, având apoi pretenţia să mai fiu şi numită scriitoare. Asta ţine, cred, de bunul simţ. Premiul cel mai drag? Premiul cel mai drag… sunt mai multe. În primul rând cele obţinute în dramaturgie, pentru că au fost cele mai surprinzătoare pentru mine (în afară de cel pe care l-aţi menţionat, a mai fost unul, tot la Botoşani, în 2008, pentru piesa „Dincolo de timp” şi unul în 2011, la Festivalul „Goana după fluturi” Rm. Vâlcea, cu piesa „Atenţie, cad suflete!”, toate premii I). Şi aş mai adăuga încă unul, de data aceasta pentru proză: Marele Premiu Eusebiu Camilar, la Concursul „Eusebiu Camilar/ Magda Isanos” de la Suceava, în 2008. Odată cu obţinerea acestui premiu, lucrurile au început să se mişte pentru mine, ca truditor într-ale scrisului. Până atunci, deşi ajunsesem la vârsta de 40 de ani, nici nu-mi propusesem să public, nici nu începusem să mă iau în serios. La Festivalul de la Suceava, au fost nişte întâlniri benefice pentru mine, oameni care mi-au dat încredere şi imboldul de a trece la o altă etapă. În primul rând, criticul literar, renumit eminescolog, prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru, care făcuse parte din juriu şi mi-a spus că i-au plăcut mult textele mele, reţinuse chiar anumite pasaje din ele; şi atunci mi-am zis că, dacă un astfel de om, de profesionist, se coboară de la înălţimea lui sămi citeze din „porcăriile” pe care le scriam eu (fără falsă modestie, chiar aşa credeam), înseamnă că e ceva de scrisul meu. Şi am început să-mi reconsider atitudinea faţă de ceea ce scriu şi, totodată, să fiu mai atentă cu cuvântul, cu aşezarea lui în text; practic acest premiu şi aprecierile profesorului Rachieru m-au responsabilizat. Şi tot atunci la Suceava, l-am

întâlnit pe scriitorul şi editorul Aurel Podaru (şi el membru al juriului) care m-a bătut consecvent la cap, până ce m-am decis să public prima carte – „Şi copiii se îndrăgostesc”. Un alt lucru extraordinar pe care mi l-au conferit aceste premii, dincolo de confirmarea valorii textelor mele şi dobândirea curajului de a le arăta şi altora, l-au constituit ocaziile pe care mi le-au prilejuit, de a cunoaşte oameni deosebiţi şi cu impact benefic asupra traseului meu literar, oameni de la care am avut ce învăţa, care mi-au dat curaj şi încredere, care mi-au devenit – unii dintre ei – buni prieteni. Arta apropie oamenii, sau cel puţin aşa ar trebui să fie, cu condiţia să ne „scuturăm” de orgolii tembele, care nu-şi au rostul. E loc de toţi sub soare. 7. Dar despre premiul Nobel pentru Literatură ce părere aveţi? Este un etalon al valorii, într-adevăr? Aveţi vreun scriitor preferat, laureat al premiului Nobel? Sigur că premiul Nobel pentru Literatură este un etalon al valorii, într-un context dat, menţinând gradul de subiectivism (fie el şi redus la minimum) pe care îl are orice premiu. Asta nu înseamnă că, dacă ai obţinut premiul Nobel, eşti neapărat cel mai bun; eşti cel mai bun în contextul dat, sau printre cei mai buni; iar dacă nu l-ai obţinut, nu înseamnă că nu eşti un scriitor de valoare. Dar evident că el contează mult, reprezintă o confirmare şi cred că e normal, ca scriitor, să ţi-l doreşti (fără să faci din asta o ţintă, nu scrii pentru premii, asta-i clar) şi să te bucuri dacă l-ai obţinut. Dintre laureaţi, nu ştiu toată lista de premiaţi Nobel, dar pot spune că unul dintre ei, a cărui operă îmi place, este Gabriel Garcia Marquez. Iată, Marquez a obţinut Premiul Nobel pentru un volum de nuvele, dar mie opera sa reprezentativă mi se pare a fi „Un veac de singurătate”. S-a întâmplat şi să nu mă impresioneze în mod deosebit un roman al său – „Toamna Patriarhului”, poate şi pentru că l-am citit după „Un veac…” şi deja aveam anumite „pretenţii”. 8. Am participat la o întâlnire cu elevi ialomiţeni la care dumneavoastră aţi fost

51


invitată pentru a vă prezenta cele mai recente cărţi apărute. Am observat că vă place dialogul cu tinerii şi empatizaţi cu aceştia. Ce părere aveţi despre tânăra generaţie contemporană şi care este mesajul dumneavoastră pentru cei mai tineri cititori? Mai poate fi scriitorul un model pentru tânăra generaţie de astăzi? Aşa cum spuneam şi la începutul interviului, aşa cum şi voi aţi sesizat corect, dialogul cu tinerii îmi place foarte mult şi mă bucur atunci când simt că şi pentru ei reprezintă o încântare. Voi mi-aţi pus atunci nişte întrebări foarte interesante, v-aţi implicat cu seriozitate în ceea ce s-a întâmplat acolo şi asta a făcut să-mi crească inima. Tânăra generaţie contemporană este absolut superbă! Şi, din multe puncte de vedere, chiar mai evoluată decât generaţiile anterioare (aşa şi trebuie!). Eu, de exemplu, în clasa a noua, nu eram în stare să întocmesc un interviu pe măsura acestuia pe care l-aţi elaborat voi. Şi nu vorbesc aici numai de mine. Rămân uimită ori de câte ori văd copii/ tineri talentaţi, în diferite domenii, deştepţi, educaţi şi spun de fiecare dată că avem o generaţie de aur. Desigur, nu toţi pot fi aşa, există şi elemente negative; dar să fim înţeleşi, dacă tânăra generaţie, pe alocuri, ne supără cu ceva, ori ne dezamăgeşte, atunci să fie clar că numai noi, adulţii, suntem de vină, toţi şi fiecare în parte. Dacă s-a produs o inversare a valorilor, dacă tinerii sunt bulversaţi în relaţia cu viaţa şi societatea, dacă ei simt nevoia să-şi manifeste revolta pentru aceasta, e numai pentru că, noi, cei „mari” le-am construit o lume pe dos, sau nu ne străduim suficient să schimbăm lucrurile în bine; eu, personal, mă simt vinovată de asta, dar încerc, pe măsura posibilităţilor mele, să schimb ceva. Aceşti tineri minunaţi trebuie să aibă şansa ca cineva dintre adulţi să îi descopere, să îi promoveze, să îi încurajeze în talentul şi aspiraţiile lor. Consider că voi sunteţi dintre cei norocoşi, pentru că aveţi o doamnă profesoară care vă sprijină şi nu se mulţumeşte doar cu activitatea de la catedră. Dacă scriitorul mai poate fi un model? Da. Dar pentru a constitui un model pentru alţii, trebuie ca, în primul rând, să-şi impună o anumită ţinută (morală, profesională, estetică

etc.), altfel, el se alătură cârdului (nu pot spune „pleiadei”, întrucât cuvântul are o conotaţie pozitivă) de nonvalori de care e lumea plină. Şi, nu în ultimul rând, să se aplece cu dragoste către tineri şi către problemele lor. Nu poţi constitui un model nici pentru un câine, dacă nu-l iubeşti. Mesajul meu pentru tinerii cititori este următorul: Dragilor, să fiţi conştienţi de frumuseţea şi valoarea voastră, să nu vă irosiţi talentul (oricare ar fi acela), să nu vă lăsaţi corupţi de antimodelele de care abundă massmedia, căutaţi-vă modele adevărate, învăţaţi de la profesionişti, aveţi încredere în voi şi nu permiteţi nimănui să vă taie aripile! Ascultaţi de cei mari, dar ascultaţi de aceia care vă iubesc şi vă vor binele (am convingerea că aveţi capacitatea de a discerne)! Fiţi sinceri cu voi înşivă şi cu ceilalţi! Iertaţi-ne pe noi, pentru că nu v-am lăsat o lume mai frumoasă şi fiţi voi aceia care veţi schimba lumea! Şi, mai ales, nu -L uitaţi pe Dumnezeu! 9. Pentru că sunteţi o fină observatoare a vieţii culturale ialomiţene, v-am întreba cum definiţi peisajul cultural ialomiţean? Putem fi mândri de manifestările culturale organizate în orizontul nostru local? E loc de mai bine. Sigur, lucrurile se mişcă, dar se mişcă lent şi, uneori, am impresia că nu există un interes major pentru aceasta, deşi oamenii au nevoie din ce în ce mai mult de binefacerile culturii. Să fim bine înţeleşi: singura modalitate de a contracara mizeria şi kitsch-ul care se întind ca pecinginea - este cultura. Ceea ce mă deranjează este faptul că, deşi sunt unele manifestări culturale interesante, parcă adeseori acestea nu sunt făcute cu scopul de a fi transmise cât mai multora. Se menţine o atitudine elitistă şi nu e deloc benefic. Dar, sigur, e bine să amintim aici şi lucrurile bune care se manifestă în plan cultural în Ialomiţa. Le voi enumera în ordine aleatorie: Festivalul-concurs de lieduri „Ionel Perlea”, devenit deja o tradiţie, de doi ani având şi secţiune de muzică sacră, Festivalul de artă culinară şi folclorică „La Casa Tudorii”,

52


concertele susţinute de Corala „Sf. Mare Mucenic Mina” a Protopopiatului Slobozia, precum şi de alte formaţii artistice, în plan literar apariţia lunară a revistei „Helis” care în curând va împlini 10 ani de existenţă. Apoi, mai sunt spectacolele de la Casa Municipală de Cultură, inclusiv spectacole de teatru, deşi aici e de discutat. Din păcate, am constatat că şi teatrul a fost supus, pe alocuri, degradării. Dar am avut, de exemplu, ocazia să vedem Corul „Madrigal”, Corala „Armonia”a Arhiepiscopiei Tomisului, Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski” din Constanţa – nume reprezentative în cultura naţională. Mai sunt şi alte acţiuni: expoziţii de pictură, lansări de carte, Salonul Anual de carte, dar, să fiu iertată, mi se pare că nu se dă amploarea cuvenită unora dintre acestea. Totuşi e bine că ele există. Şi e bine când e loc de îmbunătăţiri.

– „Înainte de magnolii” ( am împrumutat din piesă titlul şi o parte dintre personaje, dar am schimbat destul de mult mesajul), un volum de poezie, unul de proză scurtă umoristică şi un altul care se va numi „Cronica de Stână”, ale cărui capitole pot fi urmărite în „Helis”, un fel de fotografie în proză a momentului literar actual al judeţului, prin reprezentanţii Asociaţiei Culturale Helis. Ce au comun stâna cu literatura? Vă invit să citiţi! 11. Care sunt mottoul, citatul, cuvintele dragi care vă călăuzesc în parcursul dumneavoastră existenţial? Ar fi mai multe, dar îmi place în mod deosebit unul, ceva ce mi-ar fi plăcut să fi scris eu: „Există fiinţe prin care Dumnezeu m-a iubit”. Nu sunt sigură cine a spus-o, eu am citit-o la un poet, într-un anumit context. Şi Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, un adevărat şi totodată poetic elogiu al dragostei (I, Cor, 13), din care voi cita numai versetul 2: „Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.” Diana Vasluianu şi Olivia Goicea, clasa a IX-a F, Colegiul Naţional „Mihai Viteazul‖ Slobozia Prof. coordonator: Loredana Stan

10. Care sunt proiectele pe care le aveţi în lucru din punct de vedere literar? Primul e chiar legat de discuţia anterioară. Dacă ne va ajuta Dumnezeu şi dacă vom avea susţinerea financiară din partea Consiliului Judeţean, în curând, chiar anul acesta, vom avea în Ialomiţa, pentru prima dată, un Festival-Concurs literar, de anvergură internaţională. Nu pot dezvălui mai mult, întrucât existenţa sa este condiţionată de ceea ce am menţionat anterior şi încă nu „s-au făcut cărţile”. Voi spune numai că m-am implicat direct în proiect, iar acesta se va desfăşura, dacă se va desfăşura, sub egida Protopopiatului Slobozia, mai exact a Asociaţiei „Din inimă pentru aproapele”. O veste bună pentru voi: unul dintre partenerii proiectului va fi Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” din Slobozia, chiar acum două zile am discutat despre aceasta cu domnul Director Vitalie Buzu. Acesta este un proiect de anvergură, care va implica mai toate instituţiile culturale din judeţ şi de care vor beneficia, în mod direct sau indirect, foarte mulţi oameni, dar în primul rând imaginea judeţului/ oraşului nostru. În plan mai restrâns, am în lucru un roman

53


Încă n-am avut o zi de lucru obişnuită...

E.M.: Îmi doresc să spun că da, că am fost sprijinit, dar nu vreau să vă dau date eronate şi recunosc că nu am avut sprijin, dimpotrivă! O parte din organele abilitate să reglementeze serviciul de pază privată, din neştiinţă sau nepăsare, chiar mi-au pus piedici în desfăşurarea activităţii. Rep.: Puteţi să ne descrieţi în câteva cuvinte în ce constă munca dvs., şi cum arată programul unei zile obişnuite? E.M.: Munca unui conducător de societate licenţiată în pază şi transport de valori? Pot să vă răspund prin cuvinte „magice” ca: – onestitate, dăruire, înţelegere, integritate, spirit de iniţiativă, corectitudine, exemplu, însă... şi un „gram de nebunie”. Am riscat spunând şi de puţină „nebunie” pentru că în vremurile actuale numai aşa poţi să faci ceva, care să te facă să dormi mai liniştit şi la sfârşitul zilei să te simţi om. Realizând măcar că ai încercat să faci un lucru bun, că ai limitat pagube, că le-ai dat şi altora şansa să lucreze, că te opui unor fapte reprobabile... O zi de lucru obişnuită? Încă n-am avut o zi de lucru obişnuită, am să vă anunţ când se va întâmpla acest lucru. Trebuie să înţelegeţi că nu suntem o societate de producţie de serie, cu materie primă şi produs finit; din acest motiv suntem cei mai buni, suntem disponibili, corecţi şi pregătiţi să facem faţă oricărei situaţii apărute, indiferent de natura ei; să vă mai spun ceva: în vremuri tulburi, oamenii sunt puşi pe rele, de aceea existăm noi! Rep.: Sunteţi mulţumit de munca pe care o prestaţi? E.M.: Da, sunt mulţumit de munca prestată, dar nu sunt mulţumit de mine pentru că pot mai mult şi totuşi ceva mă reţine... poate sistemul... Rep.: Dacă ar fi să îmbunătăţiţi ceva în firmă pe care o deţineţi, ce anume aţi îmbunătăţi şi în ce tipuri de servicii, în cele tehnice sau în serviciile de pază şi protecţie? E.M.: Fără să fiu altruist, vă spun sincer că aş îmbunătăţi nivelul de salarizare, lucru imposibil de realizat în economia actuală. Pentru serviciile prestate, atât de pază umană, cât şi cele de ordin tehnic, consider că

Interviu cu Emil MIHEŢIU, manager S.C. Security Management S.R.L Servicii De Pază Şi Protecţie

Trăim într-o societate aflată într-o permanentă evoluţie şi schimbare, unde nevoia de siguranţa îşi face simţită prezenţa tot mai puternic în fiecare zi. De aceea am hotărât să descoperim câte ceva despre viaţa şi munca managerului Miheţiu Emil, în vârstă de 42 de ani, care conduce societatea Security Management. Rep.: .Aveţi timp să îmi acordaţi câteva clipe de atenţie în favoarea dezvăluirii succesului obţinut în decursul vieţii dumneavoastră? Emil MIHEŢIU: Chiar dacă atât timpul dvs., cât şi al meu este limitat, consider că un dialog pe o astfel de temă este benefic atât pentru dvs. ca experienţă de viaţă, cât şi pentru mine ca o conştientizare a activităţii mele. Rep.: În primul rând, doresc să aflu cum aţi pornit această afacere şi cu ce v-aţi ocupat înaintea înfiinţării firmei. E.M.: O întrebare care evocă amintiri... Hmmm... Înainte de a mă iniţia în industria de securitate, mi-am încercat şansele în afaceri din domeniul comerţului cu cosmetice, cu tehnica de calcul şi am avut un showroom cu electrocasnice Philips şi Moulinex, singurul existent în judeţ la acea vreme. Rep.: Care au fost paşii pe care i-aţi urmat pentru a vă contura ideile şi pentru a le pune în practică, în legătură cu fondarea societăţii? E.M.: Nevoia personală de protecţie împotriva furturilor şi a siguranţei familiei m-a determinat să mă implic în domeniul securităţii şi după o lungă şi greoaie documentare la organele abilitate, respectiv MAI şi IGPR-IPJ, am reuşit să licenţiez societatea; spun greoaie deoarece la acea vreme nu existau site-uri sau documentaţie specifică pe internet. Rep.: Aţi fost ajutat sau sfătuit de anumite persoane în deciziile luate?

54


am ajuns performanţa de a fi percepuţi ca un etalon. Să nu uităm că timp de 20 de ani de când suntem în domeniu, ne-am specializat în permanenţă şi nu am făcut rabat la calitate niciodată. Rep.: Profesaţi ca detectiv particular ? Ce presupune această profesie? E.M.: Aşteptam această întrebare din partea dvs. pentru că vă simt o persoană activă şi cu spirit de aventură... Meseria de detectiv nu este ceea ce vedem în filme, este o necesitate a evoluţiei tehnologice a lumii în care trăim; cu cât ne predăm mai mult tehnologiei, cu atât mai mult apar îndoielile, greşelile şi erorile umane care lasă amintiri grele... Sincer, vă doresc să nu aveţi nevoie niciodată de un detectiv particular. Rep.: Cunoştinţele dobândite la cursurile de „Manager de securitate a activităţii publice”, „Control, acces, supraveghere şi patrulare” vă sunt de folos în activitatea de zi cu zi? În ce sens? E.M.: Aceste cursuri sunt foarte folositoare şi destul de detaliate pentru cei care nu au habar ce înseamnă securitatea privată. Ele sunt ca o paletă de cunoştinţe teoretice deosebit de utile în practică, o introducere, o iniţiere în faza incipientă într-o profesie. Rep.: Cum vă înţelegeţi în relaţiile profesionale cu oamenii pe care îi aveţi în subordine şi cu clienţii ce apelează la serviciile dvs.? E.M.: Percepţia mea este unidirecţională şi clar poate fi eronată. Nu ştiu ce să răspund. Intervievaţi clienţii din portofoliul meu, respectiv colegii de echipă. Rep.: Dacă un client vă cere un serviciu greu de realizat, în ce măsură sunteţi dispus să-l duceţi la îndeplinire? E.M.: Fără să vă contrazic, vă reamintesc că nu există o solicitare grea sau uşoară, doar oameni şi oameni. Rep.: Cum vă petreceţi timpul liber? Ce hobby-uri aveţi? E.M.: Spre ruşinea mea, nu cred că pot afirma că am timp liber atât de mult sau de ritmic, încât să pot descrie ce fac. Hobby-urile sunt un lux în societatea în care trăim, mi-aş dori să am, poate la pensie.

Rep.: Pe ce principii vă bazaţi în viaţă? Aveţi un model după care vă ghidaţi? Dacă da, care este acela? E.M.: Principii de viaţă? Cuvintele pe care le-am auzit cu toţii din copilărie şi care ne definesc ca oameni valorează mai mult decât principiile. Ca şi până acum, voi fi direct şi sincer; am avut norocul să primesc o educaţie deosebită, cu multă dragoste din partea părinţilor şi nu am căutat niciodată un model, l-am avut tot timpul lângă mine. Rep.: Ce planuri aveţi? E.M.: Planuri sunt multe şi destul de greu de realizat în economia actuală a ţării; totuşi, mă bazez pe faptul că am un mare avantaj faţă de celelalte firme de profil. Am o echipă de colegi pe care mă pot baza, atât pe ei ca oameni, cât şi pe experienţa lor, toţi formând o echipă de profesionişti. În mod normal, îmi doresc să realizez un profit cât mai mare de la an la an şi nu mă refer numai la cel financiar, cât şi la cel moral ca lider de piaţă, nefăcând rabat de la calitate. Rep.: În cazul în care serviciile de pază şi protecţie nu ar mai avea aşa o căutare, spre ce domeniu de activitate v-aţi orienta? E.M.: Conform ierarhiei nevoilor umane definite de MASLOW, individul ca entitate întotdeauna va avea nevoie de siguranţă şi de securitate atât emoţională, cât şi fizică. Rep.: În încheiere, ce doriţi să transmiteţi cititorilor acestui interviu, unii dintre ei posibili viitori clienţi ai dvs.? Mesajul pe care doresc să-l transmit este chiar sloganul firmei: Păşind Alături deZvoltăm securitAtea. Am avut plăcerea să vorbim cu Miheţiu Emil un manager extraordinar, disciplinat, politicos şi respectuos, care lucrează în domeniul securităţii de mai mult de 18 ani. Vlăgea Marius Clasa a X-a E Colegiul Naţional „Mihai Eminescu‖ Suceava Prof. coord.: Rahila Cuşnir

55


Proiectul „Condei de jurnalist” constă într-un concurs interjudețean de reportaje, interviuri, fotografii, fotoreportaje şi spoturi pe teme diverse. Pentru realizarea acestei reviste, am selectat cele mai bune interviuri şi reportaje înscrise în concurs. Acest proiect este propus de un grup de profesori din Catedra de limba română a Colegiului Național „Mihai Eminescu” din Suceava și se adresează elevilor din clasele IX—XII. În activitățile din cadrul proiectului, elevii au oportunitatea să învețe/ să exerseze regulile comunicării asertive. În plus, își dezvoltă tehnicile de documentare, de investigație și competențele de redactare, astfel încât să transmită în stil publicistic mesaje pertinente, corecte gramatical, respectând algoritmul genului redacțional. Produsele jurnalistice realizate de elevi demonstrează originalitate, expresivitate și creativitate.

ISSN 2248—0943

Revista Condei de jurnalist nr 3 - 2013  
Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you