Argesul Ortodox Anul XI, Nr. 590, 16-23 mai 2013

l Anul XI l nr. 590 l 16-23 mai 2013 l 8 pagini

Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Muscelului

Credinţa femeilor mironosiţe Cât de minunat a zidit Dumnezeu Atotputernicul tot ce este în Univers!

Cu glas aprins de uimire, profetul David exclama: „Mari şi minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!” (Psalmul 103, 25). Când a făcut pe om şi a zidit şi femeia, cea mai straşnică zidire din toată urzeala Universului, credem că Dumnezeu Creatorul ne-a aşezat în coroana creaţiei pe cel mai mare dar – viaţa – că aşa se numeşte mama tuturor femeilor, Eva! Încă din Vechiul Testament, s-a profeţit despre Maica Domnului – şi Maica noastră a tuturora! În planul mântuirii, Maica Domnului, cea mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, a ştiut, din iubirea lui Dumnezeu toate cele ce se vor întâmpla Fiului Său, pentru răscumpărarea lumii din genunea păcatelor. Dacă ucenicii Domnului Iisus erau în grijă divină, în jurul Maicii Domnului erau întru sacră ocrotire mai multe femei slujitoare. Sfintele Evanghelii ne vorbesc despre Maria Magdalena din Magdala Galileii neamurilor; Maria, mama lui Iacob (Marcu 16, 1) şi Iosi (Marcu 15, 47), adică vara Maicii Domnului; Maria lui Cleopa (Ioan 19, 25); Salomea, mama fiilor lui Zevedei (Matei 27, 56; 28, 1; Marcu 16, 1; Luca 24, 10); Ioana, femeia lui Huza, ispravnicul lui Irod; Suzana (Luca 8, 3); Marta şi Maria, precum şi alte femei devotate lucrării divinului Învăţător şi Mântuitor, Hristos Domnul!

Desigur, aceste femei, care se vor numi şi mironosiţe, adică purtătoare de mir, vor avea în istoria duhovnicească a omenirii un rol unic. Atunci când Iisus Domnul avea să fie răstignit pe Cruce şi toţi Îl vor părăsi, ele au fost cele care au rămas cele din urmă să privegheze pe Răstignitul omenirii! Nimeni şi nimic nu le puteau alunga din preajma Izvorului Vieţii! Ele aveau să rămână lângă Iisus şi Maica Domnului! Acum se adeverea încă o dată că femeia –

darul lui Dumnezeu – făcut cu prisosinţă omenirii – se dovedea diamant în cununa creaţiei! Ele, cele din urmă „priveau unde L-au pus pe Iisus!” (Marcu 15, 47). În inima lor creştea şi mai mult iubirea pentru Cel Răstignit şi pus în mormânt, întru nădejdea Învierii! În zorii zilei, după o noapte de veghere, au luat vasele cu mir de nard şi au pornit spre „locul unde a fost pus” ca să-L ungă pe Iisus cu miresme, după obiceiul din veacuri apuse.

Cu mari emoţii în inimă se apropiau de mormânt! Spre mirarea lor, le întâmpină îngerul ca să le spună că Iisus a Înviat din mormânt! Bucuria lor a umplut văzduhul, odată cu ciripitul păsărilor, care şi ele văzuseră cum Iisus se ridica din mormânt, ca un Atotbiruitor! La auzul chemării pe nume, Marie, că aşa ne strigă Iisus pe nume, pe toţi cei care am fost înzidiţi în această frumuseţe, dar trecătoare lume, s-a prosternat la picioarele Sale dumnezeieşti, văzând prin lacrimile de rouă, dimineaţa vieţii omenirii! Iisus

era viu!

Credinţa femeilor mironosiţe biruise veacurile de întuneric şi bâjbâială fariseică şi cărturărească.

Acum ele puteau mărturisi cu o forţă fără seamăn cele ce văzuseră cu ochii lor sprinteni şi privighetori. Ele vor fi făcut cel mai straşnic „maraton” de la mormântul unde a fost pus Iisus, la foişorul unde erau ascunşi ucenicii de frica iudeilor. Desigur, Maica Domnului era acolo. Nu fusese la mormânt pentru că ştia că Fiul ei va învia şi că nu are nevoie de ajutor omenesc. Strigătele de bucurie ale mironosiţelor femei, că Iisus a înviat, aveau să uimească pe ucenicii Domnului, nevenindu-le să creadă.

Iisus, Biruitorul morţii, se va arăta tuturor celor care nu credeau sau se îndoiau în credinţa Învierii Sale din mormânt! În veac de veacuri, disputele asupra Învierii lui Iisus nu se vor curma niciodată. Poate că aşa e voia, chiar a lui Iisus, pentru a ţine El Însuşi, prezentă în lume, minunea Învierii şi a Răscumpărării! Altcum, poate omenirea ar adormi într-o deznădejde de moarte, care destramă firea şi nădejdea care mântuire.

Femeile mironosiţe, s-au trezit disde-dimineaţă în roua proaspătă a credinţei, aşa cum se trezesc, de la începutul omenirii, toate femeile din lume, dând sens vieţii! Oare, noi bărbaţii suntem oleacă invidioşi pe sfintele femei mironosiţe, care ne fac casa şi viaţa să ne zâmbească întru Înviere neadormită? Ce să mai spunem despre râvna lor sfântă pentru Hristos, evlavia lor şi bărbăţia demnă de invidiat de orice bărbat, care se dă drept viteazul din poveste?

Să luăm aminte cine ne ţine în spinare prin valurile vieţii!

Argeºul Ortodox

Din minunile Sfântului şi Marelui Mucenic Talaleu Talaleu, acest mare mucenic al lui Hristos, era din partile Feniciei, dintr-un sat ce se numeste Libanon Dasos. El era de neam stralucit, fiind fiul lui Veruke, arhiereul crestinilor.

Deci, crescand in invatatura si sfatuirea Domnului, a invatat sfintele si dumnezeiestile Scripturi; iar dupa ce a ajuns in virsta, a dorit sa invete mestesugul doctoricesc ca, prin acest mestesug, sa fie mai de folos oamenilor, decat prin toate celelalte mestesuguri. Afland un doctor iscusit si cinstitor de Dumnezeu, in scurt timp a invatat desavirsit, fiindca era istet din fire. Tanarul acesta era foarte cucernic si cinstitor de Dumnezeu. El isi impodobea sufletul sau cu toate faptele bune si cu tot lucrul placut lui Dumnezeu. De aceea, primea si odihnea in casa sa cu toata dragostea pe orice om strain care venea la dansul, caci casa lui era loc de primire al tuturor, al saracilor si al bogatilor.

Aceasta fapta buna o facea, fiindca iubea foarte mult primirea de straini, bucurandu-se sa vada cat se poate de multi, care se tamaduiau de catre dansul. Dar avea mai multa mila si milostivire catre saraci; pentru dansii avea mai mare grija pentru ca neputintele si durerile lor le socotea ca sunt si ale sale. De multe ori, ca sa-i usureze de osteneala, ii ridica pe umerii sai si ii ducea in casa lui, stand inaintea lor ca un rob, alegand mai bine sa slujeasca lor, decat sa faca altceva, si se nevoia in tot felul sa caute si sai vindece de toate bolile lor.

Atata milostivire avea mucenicul lui Hristos pentru cei care aveau trebuinta de ajutorul lui, incat nu astepta sa vina la dansul; ci se ducea Talaleu la ei si le ajuta la orice trebuinta ce aveau, dandu-le sanatate in dar, fara de argint si fara de daruri. Pentru ca pe langa iubirea si milostivirea de oameni, avea si neagoniseala, adica nu voia sa cistige argint sau orice alt lucru al lumii acesteia, avea inca si atata smerenie, incat el singur spala ranile bolnavilor si le tamaduia.

Vietuind astfel, s-a invrednicit si de apostolestile daruri, propovaduind cu indrazneala numele lui Hristos. El singur tamaduia toate bolile fara de doctorii, sirguindu-se cu toata silinta sa aduca la buna credinta pe slujitorii de idoli si sa-i faca crestini. De aceea, nu facea nici o deosebire intre credinciosi si necredinciosi, ci pe toti ii vindeca si citi alergau la dansul, luau indoita tamaduire a sufletului si a trupului; caci catre toti era de obste milostiv si indurator; nu numai ii vindeca, dar se si ruga fierbinte lui Dumnezeu pentru toti. Pentru crestini se ruga sa se pocaiasca si sa-si indrepteze greselile lor; iar pentru slujitorii de idoli, sa se departeze si sa creada in Hristos. Afara de acestea, el certa pe cei care nu se milostiveau cu cei necredinciosi in primejdiile si neputintele lor.

Odata, cand a vazut pe un crestin ca era manios asupra unui slujitor de idoli si se bucura de reaua lui pornire, s-a mihnit foarte mult si mustrandu-l pentru asprimea lui, a zis catre dansul: “Frate, nu se cade sa te bucuri de raul vrajmasului tau, ca este primejdie si patimire pentru toti de obste, pentru ca nu stie nimeni ce o sa se intample pana la sfarsit”. Iar cand crestinul i-a spus ca mai bine este sa moara paganii, decat sa traiasca, ca ce folos este daca traiesc, de vreme ce au imbatranit in paganatate si in toate rautatile, fericitul Talaleu i-a raspuns: “Frate, noi avem porunca de la Domnul nostru, sa ne rugam pentru binele vrajmasilor nostri, iar nu sa ne bucuram de raul lor, ci sa ne fie mila de dansii, pentru ca in acest fel gonim necredinta lor si ii aducem la buna credinta”. Cu aceste cuvinte si multe altele de acest fel, a scos din invirtosare pe acel crestin si l-a adus spre milostivire.

Deci, avand sfantul multa rivna spre buna credinta, se nevoia in diferite chipuri sa stearga ratacirea idolilor. De aceea, de multe ori se ducea noaptea si taia copacii cei inalti ai Libanului, in care se adunau elinii de faceau jertfe zeilor lor, intinindu-si sufletele cu desfranatele; pentru ca

Colegiul de redacþie FONDATOR: † Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CAliNiC al Argeºului ºi Muscelului

Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

2

acolo se faceau felurite jocuri de femei si diferite cantece de organe muzicesti. Prin taierea copacilor, el taia jertfele idolilor si-i abatea de la faptele lor cele infricosate; iar prin mijloace doctoricesti atragea pe multi la dansul si-i tamaduia indata de neputinta trupului si a sufletului, aducandu-i pe ei la credinta in Hristos.

Odata, un sarpe veninos a muscat pe un om de piept si, din pricina veninului fiarei, i-au putrezit pieptul si coastele, astfel ca era in primejdie de moarte. Din aceasta pricina a mers la doctori, cu care cheltuind tot ce avea, n-a aflat nici o tamaduire; deci, deznadajduindu-se desavirsit, isi astepta moartea. S-a aflat insa alt doctor osirdnic sa-l tamaduiasca si care a cerut de la dansul numai sa creada in Hristos, de se va tamadui. Sfantul, indata si-a pus mana dreapta pe pieptul lui si, pecetluindu-l cu semnul Sfintei si de viata facatoarei Cruci, l-a tamaduit, neramanind nici un semn pe

zile umblam pe un drum prapastios si, deodata, impiedicandu-ma, am cazut si mi-am zdrobit piciorul. Deci, intrebuintind mult timp diferite feluri de doctorii, n-am putut sa aflu vindecare de la nici una; si astfel sunt ranit si zac la pat deznadajduit, ca cel mai ticalos dintre toti oamenii; iar tu, care esti mai milostiv decat tatal cel trupesc, fie-ti mila de mine, nenorocitul, si ma tamaduieste”.

Atunci sfantul i-a zis: “Voi pune doctoria credintei lui Hristos si te vei tamadui; dar sa crezi in Hristos si, indata ti se va da darul tamaduirii tale”. Deci, dupa ce a spus bolnavul, ca el crede din tot sufletul in Hristos, sfantul i-a apucat piciorul lui si i l-a pus la loc, si indata ce a fost apropiat, s-au amestecat vinele si s-au tamaduit ranile, iar cel neputincios si schiop s-a tamaduit si alerga multumind sfantului. Acesta i-a poruncit, ca daca voieste sa-i multumeasca, sa nu arate nimanui aceasta minune, fiindca nu voia sa fie slavit si laudat de oameni. Dar, slabanogul facea dimpotriva, alergand pe drum si spunind tuturor tamaduirea, care o luase de la dansul.

Auzind de minunea aceasta, o femeie ce avea in ea diavol si o spurca, indata a alergat la casa sfantului si i-a povestit primejdia sa, rugandu-l sa o scape de duhul cel rau si necurat; atunci, indata diavolul a trantit-o la pamant si o muncea. Sfantul, vazand ca era asa de rau chinuita de diavol, i s-a facut mila de dansa si, insemnind-o pe frunte cu semnul Sfintei Cruci, a chemat numele lui Iisus Hristos si indata a lasat-o diavolul si a fugit.

dansul din patima lui. Deci, acel om, multumind foarte mult sfantului, slavea pe Dumnezeu pentru indoita tamaduire care a luat-o, si la trup si la suflet.

Altadata, un doctor s-a imbolnavit de o boala grea si din aceasta pricina si-a pierdut glasul, neputand deloc sa mai vorbeasca. Deci, rudele lui, deznadajduindu-se de toti doctorii si de toate doctoriile, au alergat la sfantul si, luand pe bolnav, l-au adus inaintea lui, rugandu-l sa-l tamaduiasca. Atunci, milostivul Talaleu s-a apropiat de dansul si i-a zis: “De voiesti tamaduirea ta, este de trebuinta sa crezi in Hristos si indata Hristos te va tamadui”.

Bolnavul, auzind aceste cuvinte, a cazut la picioarele lui si, udandu-le cu lacrimi, facea semn ca va crede in Hristos din tot sufletul sau, numai de isi va dobandi tamaduirea.

Atunci s-a facut o minune, ca indata a venit dumnezeiescul dar la dansul si i-a dezlegat limba lui, vorbind ca si mai inainte.

Pentru acestea, sfantul umbla prin toata Poligia, cautand sa gaseasca vreun bolnav sau vreun sarac flamand sau vreun ratacit in paganatate, ca sa le tamaduiasca si sufletele si trupurile. Deci, afland un slabanog gol, zacand pe pamant, i s-a facut mila si, apropiindu-se de dansul, l-a intrebat de boala lui. Acela i-a raspuns astfel: “Intr-una din

Editor: Preot Daniel Gligore - consilier cultural Redactor ºef: Pr. dr. Napoleon Dabu Machetare: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

Dupa ce femeia a scapat de diavolul cel necurat, alerga cu mare bucurie de la casa sa, propovaduind cu mare glas maririle lui Dumnezeu. Dupa ce a trecut printr-un loc, a vazut pe un om orb, cunoscut ei, si i-a zis: “Omule, ce stai aici fara de nici un folos? N-ai auzit ca aici se afla un doctor minunat, care tamaduieste pe toti bolnavii cu preaslavire, goneste diavolii, scapa trupurile oamenilor de vatamare si de orice alta rana si tuturor le da mantuire? Acela nici un dar nu voieste sa ia, ci invata si sfatuieste pe oameni la lucrurile cele bune si pe toti bolnavii care alearga la dansul ii primeste in casa lui. El este mangiiere fiecaruia, fiindca este milostiv, purtator de grija al celor bolnavi si le da tuturor doctorie; deci, vino sa te duc si pe tine la dansul, ca sa-ti dea vindecare”. Femeia aceea, zicand aceste cuvinte, l-a dus si pe el la sfant.

Acela, dupa cum era orb cu ochii trupului, tot asa era de orb si cu ochii sufletului, pentru ca se inchina la idoli. Cu toate acestea, cerand vindecare de la dansul, a cazut la picioarele Sfantului Talaleu, zicandu-i: “Pana acum am fost vrednic de mila si ticalos, iar de acum inainte voi fi fericit si bine norocit; pentru ca de la tine voi lua lumina ochilor mei”. Dar ce i-a raspuns sfantul? “Omule, ochiul cel neadormit al lui Dumnezeu priveste inimile tuturor, socotelile si faptele; deci, crede in Hristos, Ziditorul firii si vei lua tamaduire ochilor tai. De-L vei cunoaste pe Dansul ca este doctor al trupurilor si al sufletelor, vei cistiga tamaduire de la Dansul”.

Auzind orbul acestea, i-a zis: “Cred din tot sufletul meu in Hristos, numai sa cistig lumina ochilor mei”. Si, apucand mainile sfantului cele de trei ori fericite, le-a pus pe ochii lui si, indata si-a cistigat vederea, slavind pe Dumnezeu si multumind sfantului. www.crestinortodox.ro

Redacþia: preot prof. Cornel Dragoº, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuþã, asist. univ. drd. Gabriela Safta.

Paginã web: preot Gabriel Grecu

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº, Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643

Argeºul Ortodox

Activitatea Tipografică din Țara Românească între secolele XVI-XVIII Domnia lui Matei Basarab a constituit o importantă etapă culturală în desfăşurarea activităţii tipografice, precum şi a învăţământului din Țara Românească.

Mitropolitul Ţării Româneşti, Ştefan (16481653), a fost încurajat de domnitorul Matei Basarab să tipărească o serie de cărţi care au contribuit la cristalizarea stării culturale şi a limbii româneşti. În timpul domniei lui Matei Basarab s-a desfăşurat o intensă activitate tipografică în jurul Curţii Domneşti şi a Mitropoliei de la Târgovişte. Astfel, în 1642, meşterul tipograf Ivan Kunotovici, împreună cu ucenicii săi, Proca Stanciovici, Tudor Dumitrovici şi Lupin Dumitrovici, începeau la Govora tipărirea unei Evanghelii învăţătoare, terminată însă abia în 1644, în tipografia de la Dealu, pe vremea egumenului Varlaam. Tot la mănăstirea Dealu se tipărea, în 1646, prin râvna arhimandritului Ioan, Liturghierul. În acelaşi an, la Târgovişte, doi tipografi, Proca Stanciovici şi Radu Soicovici, începeau să tipărească un Slujebnic, terminat abia în 1648.

La mănăstirea Dealu s-a tipărit, în 1647, cu sprijinul soţiei lui Matei Basarab, doamna Elena (Elina), o traducere a cunoscutei opere De imitatione Christi a lui Thoma de Kempis (sec. XV), din limba latină în limba slavonă, traducere făcută de către boierul cărturar Udrişte Năsturel. Între anii 1649-1652 activitatea tipografiei de la Târgovişte a fost extrem de fructuoasă. Astfel, în 1649 Proca Stanciovici a tipărit, cu sprijinul doamnei Elena, un Penticostar, iar mai apoi, cu sprijinul mitropolitului Ştefan al Ungrovlahiei, un Triod. Un an mai târziu, în 1650, de sub teascurile aceleiaşi tipografii târgoviştene a apărut o cărţulie, scrisă în slavoneşte, dar cu explicaţii în limba română, intitulată Pogribania preoţilor, o carte de ritual destinată înmormântării preoţilor, lucrare scoasă pe cheltuiala ierodiaconului Mihail. Prin râvna şi cheltuiala mitropolitului Ştefan avea să apară, în 1651, lucrarea Mistirio sau Sacrament sau taine două din cele şapte, botezul şi sfântul mir, iar în 1652, lucrarea Târnosania, un îndrumar pentru clericii ortodocşi, folosit la sfinţirea bisericilor. Tot în anul 1652, Daniil Panonianul avea să traducă din limba greacă în limba română a Îndreptării legii.

După moartea lui Matei Basarab, Ţara Românească a cunoscut o perioadă de stagnare culturală, ca urmare a situaţiei interne extrem de agitate: răscoalele seimenilor şi dorobanţilor, luptele dintre facţiunile boiereşti, conflictele dintre domnii autoritari şi marii boieri, etc. Un reviriment cultural şi artistic se va resimţi abia cu urcarea pe tronul de la Bucureşti a lui Şerban Cantacuzino (1678).

Astfel, în 1682 se tipărea la Bucureşti, cu sprijinul patriarhului Nectarie al Ierusalimului, lucrarea Tăgăduirea primatului papei. Un an mai târziu, în 1683, Simion, arhiepiscop de Thessalonic avea să sprijine tipărirea lucrării Împotriva ereziilor, iar la Dealu avea să apară,

în aceeaşi perioadă, cu sprijinul lui Şerban Cantacuzino un Apostol. Apoi, în 1688, tot din iniţiativa lui Şerban vodă avea să se tipărească vestita Biblie de la Bucureşti, a cărei traducere s-a făcut sub directa supraveghere a fraţilor Radu şi Şerban Greceanu. De menţionat că între 1678 şi 1714 au fost tipărite 97 de lucrări, cele mai multe în vremea lui Constantin Brâncoveanu.

Anton Maria del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, consemnează în scrierile sale următoarele: „am văzut gravuri în lemn cât şi în aramă, pentru nevoile tiparniţei pe care o conducea în vremea mea,

monseniorul Antim ‹Ivireanul›, arhiepiscopul metropolitan al Ţării Româneşti (…)”. „Tiparniţa care se găseşte în mănăstirea Arhiepiscopiei sau a Mitropoliei Ţării Româneşti, are litere bune şi frumoase arabe, greceşti, româneşti şi slavoneşti. Lucrătorii tipografiei sunt români de neam şi au deprins meseria de la personal, care au fost învăţaţi în ea de acel arhiepiscop”.

Tipografia domnească de la Târgovişte a tipărit 20 de cărţi între anii 1708-1715.

Activitatea tipografică de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea a fost marcată de personalitatea meşterului tipograf Andrei, originar din zona Caucazului, născut pe la 1660, cunoscut ulterior sub numele lui de Antim Ivireanul.

Chemat la Bucureşti în 1691, meşterului Andrei i-a fost încredinţată tipografia Mitropoliei Ţării Româneşti. În 1694, acesta s-a retras la Snagov, unde se călugăreşte sub numele de Antim. Aici, la Snagov, Antim a organizat o nouă tipografie cu caractere româneşti, el având ca ucenici pe Mihail Istvanovici, Gheorghe Radovici şi ieromonahul Dionisie Floru. În 1698, Antim a devenit egumen al mănăstirii Snagov, iar în 1705 episcop de Râmnic, unde organizează o nouă tipografie. În 1709, după moartea lui Teodosie, Antim Ivireanul devine mitropolit al Ungrovlahiei.

Antim Ivireanul a acordat o atenţie deosebită cărţii cu caracter didactic, ca dovadă tipărirea de către acesta a unor însemnate lucrări precum: Evanghelia greco-română din

1694 şi Gramatica slavonă din 1697, ambele tipărite la Snagov.

La acestea s-au adăugat lucrările: Învăţături ale lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon (1691), Floarea darurilor (1700), Paralele greceşti şi româneşti (1704), Pilde filosofeşti (1712), Ceaslovul slavo-român (1714) şi Didahiile (1715-1716).

Pe lângă tipografii epocii mai putem aminti şi pe Ioanichie Bucov, meşter gravor şi ilustrator de cărţi, pe la 1700, sau pe meşterii de xilogravuri Ursu şi Dimitrie.

Călătorul englez, Edmund Chishull, vedea în Brâncoveanu „un sprijinitor al ordinei şi disciplinei în ţară, un ctitor al reînvierii arhitecturii, un ocrotitor al învăţăturii şi la Bucureşti şi în celelalte locuri din Principat în care a introdus două sau trei tiparniţe, şi de aici a scos o serie de cărţi de folos pentru luminarea şi edificarea ortodoxiei”. La 27 aprilie 1702, călătorul englez a vizitat tiparniţa instalată la hanul lui Brâncoveanu, unde patriarhul Dositei al II-lea Notara tocmai tipărea „nişte texte religioase în limba arabă, sub îngrijirea patriarhului de Antiohia ‹Atanasie›”. Mai pregăteau să tipărească „o ediţie mare in folio a vestitului Ieromonah Maxim sub titlul lui Kyriakodromion sau Şirul mai multor duminici de peste an”.

Mare amator de cărţi, principele Constantin Brâncoveanu devenise posesorul unei mari biblioteci care cuprindea manuscrise bisericeşti şi laice, scrise în limbile greacă, latină, slavonă şi română, lucrări literare, istorice, filosofice şi juridice. Învăţaţii munteni din secolul al XVII-lea cunoşteau literatura greacă şi latină, mai ales că mulţi dintre aceştia se instruiseră la şcolile însemnate din Polonia, Italia sau Constantinopol. La Curtea lui Brâncoveanu s-au aflat şi mulţi cărturari străini. Iată de pildă, Ioan Abramios, grec de origine, însă de formaţie culturală italiană, a ajuns dascăl la Academia domnească de la Sf. sava. George Maiota, tot grec la origine, a devenit profesor de latină şi greacă al beizadelelor domneşti şi dascăl de latină la Academia domnească între anii 1694 şi 1710. Florentinul Anton Maria del Chiaro, secretarul de limbi occidentale al principelui Brâncoveanu, venise la Curtea Ţării Româneşti în 1709. El a rămas aici până după omorârea ultimului domn pământean, Ştefan Cantacuzino şi venirea în scaunul de domnie de la Bucureşti a primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat. Doi ani mai târziu, în 1718, reîntors în Italia, del Chiaro avea să publice la Veneţia o interesantă şi valoroasă istorie a Ţării Româneşti, intitulată Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia. Aceşti cărturari şi învăţaţi străini, precum şi alţii veniţi de la sud de Dunăre sau din răsărit, au contribuit la dezvoltarea culturii şi a învăţământului românesc.

Pr. dr. Ionuţ STANCIU

3

Argeºul Ortodox

METANiilE Şi ÎNGENUNCHERilE Îngenuncherea în lăcaşul de cult, însoţită de cele mai multe ori de metanii, este o formă de cinstire a lui Dumnezeu şi de exprimare a sentimentului nostru de respect, smerenie şi supunere faţă de EI. Prosternarea în faţa lui Dumnezeu, ca expresie a cinstirii Lui, este un act de cult. Îngenuncherea este foarte mult practicată în viaţa credincioşilor de rând, dar în mod cu totul deosebit în practica vieţuitorilor din mănăstiri. Credincioşii îngenunchează în biserică chiar din momentul în care intră în ea şi îşi rostesc rugăciunile în faţa sfintelor icoane, a Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a sfinţilor. După aceea, îngenunchează la diferite momente din timpul slujbei şi mai ales la Sfânta Liturghie, atunci când se citeşte Sfânta Evanghelie, la vohodul mic, adică ieşirea cu Sf. Evanghelie, la vohodul cel mare sau ieşirea cu cinstitele daruri, la rostirea Crezului, în timpul epiclezei sau al rugăciunii de transformare a darurilor de pâine şi de vin în Trupul şi Sângele Domnului, în timpul cântării sau rostirii rugăciunii Tatăl nostru şi în alte momente din slujbele divine.

Metaniile sunt plecări ale genunchilor şi ale corpului mai mult sau mai puţin până la pământ ca semn că iubim pe Dumnezeu şi ne pocăim de păcatele făcute. Se numeşte închinăciune sau metanie mică plecarea corpului până ce mâna ajunge la pământ, iar metanie mare se numeşte îngenuncherea şi plecarea capului până ce fruntea atinge pământul.

Căderea cu faţa la pământ este cea mai adâncă închinăciune şi metanie (Matei 26;39). Sufletul îşi aduce prinosul său prin rugăciune, iar trupul îşi aduce darul său prin mişcări evlavioase: îngenuncheri, închinăciuni şi metanii, deoarece şi el va fi preaslăvit la învierea cea din morţi. Canonul 91 al Sf. Vasile cel Mare zice: „Prin fiecare plecare de genunchi şi ridicare, arătăm cu fapta că prin păcat am căzut la pământ şi că prin iubirea de oameni a Celui ce ne-a zidit am fost chemaţi întâi la cer”.

Metaniile care însoţesc îngenuncherea sunt o formă de exprimare a stării de pocăinţă şi constituie şi ele un act de cult. Ele sunt o îndeletnicire permanentă a călugărilor, dar şi a credincioşilor mai zeloşi şi se practică mai ales în perioada Postului Mare când sunt indicate chiar de cărţile de cult sau rânduielile liturgice, însoţind momente importante din timpul slujbelor sau rostirea diferitelor rugăciuni, aşa cum este, de exemplu, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, „Doamne şi stăpânul vieţii mele”. În privinţa îngenuncherii sau a facerii de metanii, canoanele şi rânduielile tipiconale fac precizări importante, arătând când trebuie şi mai ales când nu trebuie să îngenunchem. Între acestea intră şi cele legate de ziua de duminică. Astfel, canoanele: 20 al Sinodului I ecumenic, 66 al Sinodului Trulan, 15 al Sf. Petru al Alexandriei şi 91 al Sfântului Vasile cel Mare, ca şi Tipicul cel Mare la capitolul 2, pag. 7, preluate apoi de Liturghier, interzic îngenuncherea şi mai ales metaniile, atât pentru preot, cât şi pentru credincioşi, în zi de duminică. De aici, unii credincioşi au tras concluzia că duminica, îngenuncherile şi metaniile nu trebuie practicate şi privesc cu ochi critici pe acei care le fac.

Se fac metanii şi se îngenunchează sâmbăta şi duminica?

Canonul al 90-lea al Sinodului al 6-lea ecumenic zice: „Am primit de la Sfinţii Părinţi obiceiul canonic de a nu pleca genunchii în duminici, pentru cinstirea Învierii Domnului. Deci, ca să se înlăture nedumerirea, facem cunoscut credincioşilor că după intrarea preoţilor în altar de la Vecernia de sâmbătă seara, după obiceiul îndătinat nimeni să nu plece genunchii până la Vecernia de duminică seara, întru care după intrarea preoţilor în altar iarăşi începem a pleca genunchii împlinind rugăciunile noastre Domnului. Căci din seara de sâmbătă (începutul zilei) din ajunul duminicii premergătoare Învierii Domnului, începem noile cântări duhovniceşti de laudă începând sărbătoarea de seară de la întuneric spre lumina zilei şi astfel în cursul nopţii întregi şi a zilei ce urmează trebuie să prăznuim învierea”.

Canonul al 10-lea al Sf. Nichifor Mărturisitorul (+818) zice: „Duminica şi în toată Cincizecimea se pot face închinăciuni pentru sărutarea icoanelor dar nu şi metanii mari”.

Canonul al 2-lea al Sf. Nicolae al Constantinopolului zice: „Întrebare: Cuvine-se a nu pleca cineva genunchii sâmbăta, precum nu se pleacă duminica şi nici în Cincizecime?

Răspuns: Aceasta nu s-a oprit de vreun canon, însă cei mai mulţi întrucât nu se ajunează sâmbăta prin urmare nici genunchii nu îi pleacă”.

Dacă luăm litera canoanelor, reiese cu claritate că nu avem voie să facem acestea. Dar trebuie avut în vedere faptul că aceste hotărâri canonice au fost luate şi aplicate într-un trecut foarte îndepărtat când frecventarea bisericii şi participarea credincioşilor la sfintele slujbe se făceau cu regularitate.

Ele pot fi socotite valabile şi obligatorii pentru vieţuitorii mănăstirilor unde se săvârşesc zilnic slujbele prevăzute de tipic şi unde călugării participă cu regularitate la slujbele divine. În această situaţie, vieţuitorii mănăstirilor îngenunchează şi fac metanii în toate zilele de lucru; de aceea la slujbele din zilele de Duminică se roagă stând în picioare, respectând în felul acesta rânduielile canonice şi tipiconale. Situaţia este însă cu totul alta la bisericile de enorii unde majoritatea credincioşilor vin la biserică doar Duminica (şi atunci când pot). De aceea, prescripţia canonică nu se mai poate aplica cu stricteţe şi deci nu-i putem opri sau sfătui pe credincioşi să nu mai îngenuncheze. Pentru ei este singura zi din săptămână dedicată lui Dumnezeu şi măcar atunci trebuie lăsaţi să-şi exprime cinstirea faţă de Dumnezeu aşa cum o simt, fără ca aceasta să constituie o abatere gravă şi cu atât mai mult, o impietate.

Pe de altă parte, este bine să ştim care era în trecut şi care este astăzi sensul îngenuncherii. În Biserica veche, îngenuncherea era interzisă în zi de duminică, fiindcă acest act de cult era privit ca

4

expresie a pocăinţei, a părerii de rău şi a plângerii pentru păcatele săvârşite, ceea ce era în totală contradicţie cu starea de bucurie şi de jubilare pe care o crea sărbătoarea săptămânală a Învierii Domnului - Duminica. În vremea noastră această interpretare şi-a pierdut semnificaţia sau mai bine-zis şi-a mutat punctul de greutate spre altceva. Îngenuncherea reprezintă pentru credincioşii noştri mai mult un act prin care ne exprimăm nu atât pocăinţa sau păcătoşenia, ci mai ales smerenia în faţa lui Dumnezeu şi stăruinţa sau persistenţa în rugăciune, stări sufleteşti de care trebuie să fim însoţiţi ori de câte ori ne rugăm. În felul acesta, îngenuncherea nu mai contravine caracterului sărbătoresc al Duminicii. Prescripţia canonică poate rămâne valabilă în viaţa credincioşilor din parohie, cel mult în Săptămâna Luminată, în Duminicile din perioada Penticostarului, deci de la Paşte la Rusalii şi în intervalul dintre Crăciun şi Bobotează.

Cât priveşte practica respectată de către preoţi ca în perioada dintre Paşti şi Rusalii să nu îngenuncheze în faţa Sfintei Mese, după sfinţirea Darurilor, pe motiv că în această perioadă îngenuncherile sunt interzise de canoane sau tipic, socotesc că este un lucru greşit înţeles. Misterul liturgic rămâne mereu tot aşa

de mare şi de important pentru a nu îngenunchea în faţa lui, aceasta neavând nimic de a face cu perioada din an în care ne aflăm. Canoanele interzic îngenuncherile ca act liturgic legat de felul nostru de a ne manifesta în biserică în general, dar nu şi în faţa tainei Sfintei Euharistii. Ea are aici exact sensul totalei noastre smerenii în faţa lui Hristos euharistic şi nu al unui act de pocăinţă şi de plângere a păcatelor.

Se fac metanii şi se îngenunchează în perioada de la Paşti până la Rusalii?

Una din întrebările puse tot mai insistent şi de către tot mai mulţi credincioşi este aceea dacă se fac metanii sau dacă se îngenunchează, în sfânta biserică, atât pentru rugăciune particulară, în faţa unei icoane, cât şi la momentele îndătinate din timpul serviciilor divine care se săvârşesc în sfântul locaş, în perioada dintre Paşti şi înălţare sau Paşti şi Rusalii ori Cincizecime. Această întrebare este cauzată de diversitatea practicilor pe care le aflăm într-o biserică sau alta şi la diferitele categorii de credincioşi. Unii dintre aceştia socotesc că a îngenunchea în această perioadă este un mare păcat, fiindcă îngenuncherea şi metania, ca semne de pocăinţă şi de întristare şi mai ales ca forme de ispăşire a păcatelor, nu s-ar potrivi cu perioada de bucurie cauzată de învierea Mântuitorului Hristos.

De aceea, aceşti credincioşi nu practică îngenuncherea sau metaniile şi mai mult, atrag atenţia, uneori cu severitate celor care, din obişnuinţă sau din necunoaştere, însoţesc rugăciunea sau participarea lor la sfintele slujbe, de îngenunchere şi metanii. Alţi credincioşi socotesc ca pe un lucru firesc îngenuncherea şi metaniile în sfânta biserică, în această perioadă şi nu se sfiesc să le practice, iar alţii nu ştiu nimic şi le fac fără să aprecieze dacă au săvârşit un lucru bun sau rău, adică permis sau interzis. Din aceste atitudini reiese diversitatea de practici pe care le întâlnim în bisericile noastre şi la diverşi credincioşi şi întrebarea legată de această stare de lucruri. Aşadar, este corect sau nu, bine sau rău, interzis sau permis să îngenunchem şi să facem metanii în această perioadă?

O parte din răspunsul la această întrebare am lămurit-o atunci când am vorbit despre interdicţia sau îngăduinţa de a se îngenunchea în biserică în zi de duminică. Pentru a răspunde la întrebarea de care ne ocupăm, trebuie să vedem ce dispoziţii canonice sau tipiconale există în această privinţă. De la început trebuie să spunem că majoritatea rânduielilor canonice se referă la sărbătoarea Duminicii, ca zi săptămânală închinată comemorării învierii Mântuitorului, şi mai puţin la perioada de care ne ocupăm.

Aşa, de pildă, canonul 66 apostolic interzice postul în zi de Duminică, pe motiv că aceasta este ziua în care a înviat Domnul.

Acelaşi lucru îl stabileşte şi canonul 18 al Sinodului local din Gangra (sec. IV) care interzice ajunarea în zi de Duminică.

Practica şi apoi rânduiala stabilită şi impusă de Biserică au statornicit însă ca şi în duminicile din cele patru mari posturi de peste an să se postească. Această rânduială o respectăm şi noi astăzi.

Mai precis se referă la această problemă canonul 20 al

Sinodului I ecumenic (Niceea, 325) care spune: „Deoarece sunt unii care îşi pleacă genunchii Duminică şi de la Paşti până la Rusalii, pentru ca toate să se păzească în acelaşi fel, în fiecare parohie (eparhie), Sfântului Sinod i s-a părut că rugăciunile să fie aduse lui Dumnezeu stând în picioare”. (Vezi Arhidiacon profesor doctor Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 1993, pag. 64). Aşa cum precizează comentariul la acest canon, această rânduială se va fi menţinut timp îndelungat în biserică, „totuşi nu a supravieţuit până astăzi şi ea nici nu prezintă de altfel vreo importanţă deosebită” (Ibidem).

Hotărârea acestui canon este reluată şi de canonul 66 al Sinodului Trulan (V-VI de la Constantinopol din 692) unde se spune: „Am primit, în mod canonic, de la de Dumnezeu purtătorii Părinţii noştri, să nu plecăm genunchii în duminici, cinstind (astfel) Învierea lui Hristos”. Mai departe, canonul arată că această interdicţie se întinde pe intervalul de timp cuprins între sâmbătă noaptea şi duminică seara. În practică însă, nici această rânduială nu s-a mai respectat. (Ibidem, pag. 143).

Cât priveşte perioada de care ne ocupăm, canonul 66 al aceluiaşi Sinod Trulan, precizează doar că „se cuvine ca de la sfânta zi a Învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, până la noua duminică (duminica următoare) întreaga săptămână să o petreacă credincioşii fără întrerupere în sfânta biserică, în psalmi şi cântări duhovniceşti”. (Ibidem, pag. 144). Precum vedem, aici este vorba doar de Săptămâna Luminată şi nu de întregul interval de timp dintre Paşti şi Rusalii, iar referitor la permisiunea sau interzicerea de a îngenunchea, în această perioadă, canonul nu spune nimic.

Tot la Duminică se referă şi canonul 15 al Sfântului Petru, arhiepiscop al Alexandriei, reamintind datoria de a nu pleca genunchii în această zi. (Ibidem, pag. 332).

Canonul 91 al Sfântului Vasile cel Mare, după ce vorbeşte de obligativitatea de a serba ziua duminicii ca zi a învierii Domnului, se referă şi la perioada Cincizecimii. Alături de canonul 20 al Sinodului I ecumenic, acest canon precizează obligativitatea ca, în zi de duminică ca şi în toată perioada Cincizecimii, rugăciunile să se facă în biserică, stând în picioare. Iată ce prevede acest canon: „Apoi şi Cincizecimea întreagă este semn de aducere aminte a învierii ce se aşteaptă în veacul viitor. Că acea una şi întâia zi, de şapte ori înşeptindu-se, constituie cele şapte săptămâni ale Sfintei Cincizecimi... în care zi, orânduielile Bisericii ne-au învăţat să preferăm felul de a sta drept la rugăciune, spre a ne aduce lămurit aminte, ca oarecum să ne strămutăm mintea noastră de la cele prezente la cele viitoare. Şi prin fiecare plecare de genunchi şi ridicare, arătăm cu fapta că prin păcat am căzut la pământ şi că, prin iubirea de oameni a Celui ce ne-a zidit, am fost chemaţi în sus la cer...” (Ibidem, pag. 395). Chiar dacă acest canon nu prevede expres că, în perioada dintre Paşti şi Rusalii, nu se îngenunchează în timpul rugăciunii, se deduce că dacă fiecare zi a Cincizecimii reprezintă sau simbolizează ziua Învierii, în care nu se stă în genunchi, şi în aceste zile nu se îngenunchează la sfintele slujbe.

Pe baza acestor canoane, adică 20 al Sinodului I ecumenic şi 91 al Sf. Vasile, singurele care amintesc expres, pe lângă Duminică, şi de perioada Cincizecimii, pentru care este valabilă aceeaşi prevedere canonică, s-a creat obiceiul de a nu se îngenunchea la slujbe în această perioadă. Practica sau obiceiul acesta nu au mai fost însă întărite de sinoade ulterioare şi în special de cel Trulan care dă autoritate tuturor hotărârilor de până aici. De aceea, aşa cum arată comentariul acestor canoane, practica nu s-a păstrat până în ziua de astăzi, sau nu s-a păstrat uniform. În consecinţă, putem spune că a nu îngenunchea la slujbe, în această perioadă, este un lucru potrivit cu atmosfera de bucurie pe care o degajă sărbătoarea Învierii pe toată perioada cât durează acest praznic, adică până în miercurea săptămânii a şasea după Paşti, când se termină durata serbării Învierii, deci 39 de zile, a doua zi urmând sărbătoarea Înălţării, sau chiar până la Cincizecime. Dar nu putem spune că îngenuncherea este absolut interzisă, neavând dispoziţii foarte exprese în această privinţă. Cu atât mai mult, nu putem spune că săvârşim un păcat, o fărădelege sau o impietate, dacă în această perioadă stăm în genunchi la slujbă. Interdicţia poate să fie valabilă sau obligatorie doar pentru Săptămâna Luminată şi Duminicile perioadei Penticostarului, adică de la Paşti la Rusalii.

Pe de altă parte, trebuie să facem deosebire între îngenunchere şi metanie ca acte de penitenţă, de ispăşire a păcatelor şi ca semne de respect, evlavie şi bună cuviinţă la slujbă, în unele momente importante sau centrale ale acesteia. Ca act de pocăinţă, plângere pentru păcate şi ispăşire, îngenuncherile şi metaniile nu pot fi justificate şi practicate în această perioadă de jubilare sau bucurie, pe când ca semne de evlavie şi respect ele sunt îngăduite. Nu văd cu ce impietează îngenuncherea la vohodul cel mare cu cinstitele daruri, la rostirea Crezului, la prefacerea darurilor sau la axion.

După cum socotesc că este îngăduită îngenuncherea dacă săvârşim slujba Maslului de obşte, care se practică la multe biserici, sau la Taina Pocăinţei ori la alte rugăciuni şi dezlegări citite de preoţi, în această perioadă.

Aşadar, îngenuncherea ca formă şi expresie a respectului, evlaviei, smereniei şi stăruinţei în rugăciune este îngăduită în această perioadă. http://www.parohiamacin4.org/metanii_ingenuncheri.htm

Argeºul Ortodox

Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit pentru noi!

Nu există parte mai frumoasă a Sfintelor Scripturi, care să prezinte mai frumos şi mai măreţ, misiunea, caracterul, suferinţa şi sacrificiul ispăşitor al lui Iisus Hristos pe Cruce, decât cum sunt acestea prezentate în cartea proorocului Isaia, carte care este o Scriptură în miniatură.

1. Proorocul Isaia, învrednicit şi inspirat de Dumnezeu, a prevestit venirea lui Mesia, dar şi misiunea Lui: „Cine va crede ceea ce noi am auzit şi braţul Domnului cui se va descoperi? Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, şi ca o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag.” (Isaia 53, 1-2). Orice plantă are nevoie să fie susţinută de rădăcinile ei. Chiar dacă o plantă este tăiată de la rădăcină, după aceea din rădăcină, începe din nou un lăstar firav să-şi facă apariţia. Domnul nostru Iisus Hristos este prezentat ca o „odraslă”, şi ca o „rădăcină.” Iisus Hristos însuşi se prezintă pe Sine: „Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu ca să mărturisească vouă acestea, cu privire la Biserici. Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, steaua care străluceşte dimineaţa.”(Apoc. 22, 16). În acest text sfânt există două cuvinte speciale şi anume „rădăcina şi odrasla.” „Rădăcina” ne spune nouă astăzi, prezentându-ne o adevărată teologie, vorbindu-ne desluşit despre Domnul nostru Iisus Hristos şi anume despre natura Lui divină, în timp ce „odrasla”, în schimb, ne prezintă umanitatea lui Iisus. În mersul firesc al lucrurilor, rădăcina este mai întâii şi după aceea odrasla. La fel ni se prezintă şi nouă, mai întâi divinitatea şi apoi umanitatea lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Termenul „odrasla”, este folosit şi de proorocul Isaia, cu trimitere către pruncul sfânt din Betleem: Despre El vorbea şi Sfântul Apostol Ioan, că a făcut asemenea nouă: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a UnuiaNăscut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.” (Ioan 1, 14).

2. În momentul în care Iisus Hristos a luat chip de om, luând natura umană asupra Lui, starea morală a omenirii era într-o uscăciune teribilă: „Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, şi ca o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag.” (Isaia 53, 1-2). Proorocul Isaia face referire la Iisus, ca Unul care a crescut ca o odraslă, şi ca o rădăcină în „pământ uscat”. Cu toate că nu era nici un fel de viaţă şi de vigoare, totuşi „rădăcina” şi „odrasla” era acolo. Ea a apărut în ciuda oricărei neputinţe omeneşti.

Orice lucrător al pământului, ştia prea bine faptul, că nu era posibil ca o rădăcină să dea lăstari, să odrăslească, într-un pământ uscat. Pentru a se întâmpla aşa era nevoie de o anumită stare de umezeală, pentru a încolţi sămânţa şi a ieşi afară din pământ, ca o odraslă slabă. Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, a venit în lumea noastră, în ciuda oricărei imposibilităţi omeneşti. Şi apariţia Lui pe pământ, născându-se cu chip de om, într-un staul se potriveşte foarte bine termenului „pământ uscat,” adică în cele mai umile şi mai slabe condiţii omeneşti posibile.

3. Iisus Hristos, a venit să ia El asupra Lui ce se cuvenea să cadă asupra noastră: În cartea proorocului Isaia cel mai mult este evidenţiată natura sacrificială, natura ispăşitoare, a suferinţei lui Hristos: „Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă.” (Isa 53, 3). Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, a purtat suferinţele noastre, a luat asupra Lui durerile noastre, a suportat sde bună voie să fie pedepsit de oameni, lovit de Dumnezeu, şi umilit în cekl mai josnic mod: „Dar El a luat asupra-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu.” (Isa 53, 4).

Iisus, pentru mântuirea noastră de obşte, a ajuns să fie „străpuns” fizic şi „zdronit” sufleteşte: „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat.” (Isa 53, 4). „Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbătă pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreuna cu el. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele. Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă.” (Ioan 19, 31-34).

Chiar dacă omul era îndreptat în fiecare zi doar spre faptele şi nevoile sale, pentru că: „Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte.” (Isa 53, 6-8). După ce şi-a dat viaţa, nu s-a făcut nicio deosebire între

mormântul Lui şi al celor ocupaţi cu fărădelegea: „Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârşise nici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lui.” (Isa 53, 9).

Rodul Jertfel Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe Cruce, îndurând asprimea judecăţii divine, erau urmaşii Săi, aceia pe care dorea să-i pună într-o stare după voia lui Dumnezeu, aceia care vor primi, în final, partea lor de moştenire în Împărăţia lui Dumnezeu, ca rod al Crucii Sale: „Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferinţă. Şi fiindcă Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea pe

urmaşii Săi, îşi va lungi viaţa şi lucrul Domnului în mâna Lui va propăşi. Scăpat de chinurile sufletului Său, va vedea rodul ostenelilor Sale şi de mulţumire Se va satura. Prin suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi, şi fărădelegile lor le va lua asupra Sa. Pentru aceasta Îi voi da partea Sa printre cei mari şi cu cei puternici va împărţi prada, ca rasplată că Şi-a dat sufletul Său spre moarte şi cu cei făcători de rele a fost numărat. Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa.”

(Isa 53, 10-12). Ce bucurie poate să fie mai mare, decât să vezi oameni păcătoşi care se îndreaptă spre Împărăţia lui Dumnezeu, cu credinţă şi pocăinţă în suflet. Bucuria Lui este întoarcerea oamenilor din păcat la Dumnezeu, pentru a se putea bucura de darul mântuirii.

4. Prin viaţa Lui, Iisus Hristos, a împlinit cuvintele Sfintelor Scripturi: Proorocul Isaia îl înfăţişează pe Iisus, ca fiind atât de ascultător, ca „un miel”, ca „o oaie”, ascultător şi supus până la moarte. El nu s-a împotrivit deloc şi nici nu s-a apărat: „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n’a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S’a desbrăcat pe sine însuş şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S’a smerit şi S’a făcut ascultător până la moarte, şi încî moarte de cruce.” (Fil. 2, 6-8) „Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu.” (2 Cor 5:21). Diavolul încerca să se înalţe şi să se facă asemenea lui Dumnezeu, în timp ce Fiul Omului, Iisus Hristos, s-a umilit, dezbrăcându-se de prerogativele divine, făcându-se asemenea oamenilor, fiind umilit şi ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce. Ce mare diferenţă de atitudine.

5. Iisus Hristos, a împlinit profeţiile Scripturii, referitoare la El, trimisul lui Dumnezeu, Mesia, printr-un caracter ce nu poate fi egalat de oameni: a. Iisus Hristos şi-a dat viaţa pentru mulţi, spre iertarea păcatelor lor:„Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.”

(Matei 26:28) b. Iisus Hristos nu s-a apărat în faţa acuzatorilor Săi, ci doar le-a confirmat faptul că este Fiul lui Dumnezeu şi că Îl vor vedea venind pe norii cerului: „Şi la învinuirile aduse Lui de

către arhierei şi bătrâni, nu răspundea nimic. Atunci I-a zis Pilat: Nu auzi câte mărturisesc ei împotriva Ta? Şi nu i-a răspuns lui nici un cuvânt, încât dregătorul se mira foarte.”

(Matei 27, 12-14). „Şi, sculându-se, arhiereul I-a zis: Nu răspunzi nimic la ceea ce mărturisesc aceştia împotriva Ta? Dar Iisus tăcea. Şi arhiereul I-a zis: Te jur pe Dumnezeul cel viu, să ne spui nouă de eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.

Iisus i-a raspuns: Tu ai zis. Şi vă spun încă: De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului.” (Matei 26,62-64). c. Iisus Hristos a fost pus împreună cu cei nelegiuiţi: „Şi Lau dus la locul zis Golgota, care se tălmăceşte “locul Căpăţânii”. Şi I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El n-a luat. Şi L-au răstignit şi au împărţit între ei hainele Lui, aruncând sorţi pentru ele, care ce să ia. Iar când L-au răstignit, era ceasul al treilea. Şi vina Lui era scrisă deasupra: Regele iudeilor. Şi împreună cu El au răstignit doi tâlhari: unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Lui. Şi s-a împlinit Scriptura care zice: Cu cei fără de lege a fost socotit.” (Marcu 15,22-28). d. Iisus s-a rugat şi a mijlocit la Dumnezeu Tatăl pentru cei vinovaţi şi nelegiuiţi: „Şi când au ajuns la locul ce se cheamă al Căpăţânii, L-au răstignit acolo pe El şi pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta şi unul de-a stânga. Iar Iisus zicea: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac. Şi împărţind hainele Lui, au aruncat sorţi.” (Luca 23,33-34). Ţinând cont de cât de mult ne-a iubit Dumnezeu pe noi şi că a trimis din dragoste pe Fiul Său iubit ca să moară pe Cruce pentru păcatele noastre, cum ar trebui să ne comportăm noi ? Cum ar trebui să prăznuim noi astăzi Paştele ? Multi credincioşi din zilele noastre spun că sărbătoresc Paştele, însă într-un mod care înseamnă mai mult întâlnirea, în cadrul unor zile libere oferite de Stat, cu rudele, cu prietenii, cu tot felul de mese îmbelşugate, cu miel, iepuraş şi ouă rosii, cu pască, iar pentru altii, într-un chip foarte ruşinos, cu chefuri, destrăbălări şi beţii, iar pentru unii, e ziua sfântă din an când îşi mai aduc aminte că mai trebuie să calce şi ei pe la Biserică. A face în felul acesta nu înseamnă a sărbători Paştele după voia Domnului.

Iată ce sfat ne dă Sfântul Apostol Pavel, care este potrivit şi pentru felul de a sărbători şi noi azi Paştele : „Semeţia voastră nu e bună. Oare nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată frământătura? Curăţiţi aluatul cel vechi, ca să fiţi frământătura nouă, precum şi sunteţi fără aluat; căci Paştile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi. De aceea să prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci cu azimele curăţiei şi ale adevărului. Vam scris în epistolă să nu vă amestecaţi cu desfrânaţii; Dar nu am spus, desigur, despre desfrânaţii acestei lumi, sau despre lacomi, sau despre răpitori, sau despre închinătorii la idoli, căci altfel ar trebui să ieşiţi afară din lume. Dar eu v-am scris acum să nu vă amestecaţi cu vreunul, care, numindu-se frate, va fi desfrânat, sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau beţiv, sau răpitor. Cu unul ca acesta nici să nu şedeţi la masă.” (1 Cor. 5,7).

Faptul că Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu a rămas în mormânt, ci a înviat, trebuie să fie pentru noi cel mai mare motiv de bucurie. Dacă nu am trăit aşa cum ar trebui, după voia lui Dumnezeu, avem din nou ocazia şă începem o nouă relatie de credincioşie cu Dumnezeu. El te aşpteaptă şi pe tine şi vrea să-ţi lumineze mintea şi sufletul cu lumina sfântă a învierii Lui. Lasă-te luminat şi încălzit de această sfântă lumină: „Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea Sa.” (1 Cor. 6, 14). „Căci dragostea lui Hristos ne stăpâneşte pe noi care socotim aceasta, că dacă unul a murit pentru toţi, au murit deci toţi. Şi a murit pentru toţi, ca cei ce viază să nu mai loruşi, ci Aceluia care, pentru ei, a murit şi a inviat.” (2 Cor. 5,15).

Laudă şi mărturiseşte pe Hristos ca Domn şi Mântuitor şi spune din toată inima ta „Hristos a înviat !” , pentru: „Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui.” (Rom. 10,9). Dragul meu cititor, înţelege că la Paşte trebuie să priveşti mai mult la Hristos.

Sângele lui Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu, trebuie sa fie aplicat pe “uşorii” inimii tale şi atunci vei avea un Paşte cu adevărat binecuvântat. Tot ceea ce facem noi de Paşte trebuie să arate doar spre Hristos Domnul, Paştele nostru, care a fost jertfit. Dragul meu, dacă poate până la acest Paşte, ţi-ai trăit viaţa cum ai vrut tu, şi ai sărbătorit Paştele mai mult pentru tine, cu mese, şi distracţii, decât pentru El, fie ca la acest Paşte, Hristos să vină în sufletul tău şi tu să priveşti la Iisus Hristos, Paştele nostru crucificat şi înviat.

Bucură-te de lumina învierii Lui. Domnul să-ţi facă parte de un Paşte minunat, fericit şi binecuvântat, aşa cum nu ai mai avut parte până acum ! Paşte fericit !

Dr. Ioan-Gheorghe ROTARU

5

Argeºul Ortodox

Spre aducere aminte: Preacuviosul Părinte Arhim.

Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea – Judeţul Mureş, la cinci ani de la strămutarea sa din această viaţă, pământească… În urmă cu mai multă vreme am fost la Mănăstirea Recea – acest veritabil tezaur al spiritualităţii ortodoxe şi a celei româneşti autentice. Am fost de foarte multe ori la această sfântă aşezare, care cuprinde atâtea comori ale spiritualităţii noastre eterne, româneşti şi ortodoxe, de fiecare dată fiind foarte impresionat de toate cele văzute şi auzite în acest loc sfânt – în care trebuie să ne lepădăm de încălţămintea netrebniciei şi a cerbiciei noastre!… Acolo am văzut încununarea întregii activităţi şi osteneli purtată de către obştea acestui complex monastic de-a lungul anilor, de la înfiinţarea lui în anul 1991 şi până acum, osteneală ce a stat, îndeosebi pe umerii Părintelui Arhimandrit Ioan Iovan – Duhovnicul şi a Maicii Cristina Chichernea – Stareţa acestei sfinte mănăstiri – două personalităţi care au marcat acest loc străvechi românesc al Transilvaniei şi important centru de pelerinaj, punctând curgerea timpului şi a spaţiului nostru sacru ce alunecă spre veşnicie, cu acest pridvor al eternităţii şi cu această anticameră a Împărăţiei – care este această chinovie ce stă în calea diminuării şi a deteriorării tradiţiei noastre sfinte şi autentice!...

De fiecare dată când am ajuns acolo am găsit o sărbătoare a întregii suflări româneşti transilvane care se bucură la modul cel mai sincer de această izbândă a Bisericii noastre strămoşeşti, în această zonă care a fost de-a lungul istoriei aspru vitregită de lucrarea şi înrâurirea Bisericii sfinte a neamului nostru românesc; monumentul şi obiectivul acesta fiind perceput ca un trimf al nostru constantând, încă o dată dacă mai era cazul, că Dumnezeu ne-a purtat şi ne poartă de grijă prin nemărginita Sa dragoste ce o are pentru noi oamenii şi pentru a noastră izbăvire!... Şi aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităţii noastre dreptmăritoare, am stat de vorbă cu Preacuviosul Părinte Ioan Iovan originar din părţile Bihorului, care a suferit martiriul închisorilor comuniste, despre Euharistie şi Mântuire, despre necesitatea existenţei acesteia într-un mod cât se poate de indispensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire...

Anul acesta - vineri 17 mai anul 2013, se împlinesc doi ani de când s-a născut în cer, ajungând alături de viii din cealaltă lume Părintele Ioan – care la 26 iunie ar fi împlinit vârsta de 88 de ani... Şi atunci mi-am adus aminte şi m-am gândit îndelung că Părintele Ioan Iovan a fost un mărturisitor al lui Iisus Hristos, care a purtat cu vrednicie jugul preoţiei atât în vremea regimului comunist, înfruntând 9 ani de temniţă, cât şi după anul 1990, de când a slujit ca preot şi duhovnic la această sfântă mănăstire. Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei - Arhiepiscopul de atunci al Alba Iuliei, a spus despre Părintele Ioan că „a fost un mărturisitor al lui Iisus Hristos. Cu orice risc şi-a exprimat crezul său, fiind un mare misionar. Misiunea lui şi-a întemeiat-o datorită convingerii pe care o avea, şi anume că se poate regenera viaţa noastră duhovnicească printr-o regăsire a comuniunii cu Hristos în Sfânta Euharistie. A fost un misionar care l-a propovăduit pe Domnul Hristos Euharistic, iar noi nădăjduim că Domnul Iisus

6

Hristos îl va face părtaş al ospăţului credinţei cel veşnic”.

Ce să mai zic într-o astfel de situaţie: că în ultima vreme am petrecut destul de mulţi părinţi duhovniceşti, mai cu seamă în ultimii doi ani şi iată acum a sosit ceasul să facem acelaşi lucru şi cu Părintele Ioan Iovan – care va rămâne în amintirea şi în conştiinţa noastră cu multe învăţături şi fapte minunate, printre care, la loc de frunte stă aceea că a încurajat şi ajutat o mulţime de tineri teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român. Apoi mai rămâne în sufletul nostru prin caracterul, onoarea şi demnitatea lui, apoi vocea sa caldă dar în acelaşi timp hotărâtă şi fermă; după aceea cultura teologică şi nu numai cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacităţii prea cuvioşiei sale; luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă spiritul de disciplină, în primul rând cu el însuşi, de rigoare academică, doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte coerent şi elevat în diferite împrejurări şi cu diferite ocazii; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului simţ, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi o întâlneşti tot mai rar!... Părintele Ioan Iovan a mai avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!... Şi ca o exemplificare concretă în acest sens ne vom aduce aminte, aici şi acum, de folositoarele sesiuni ale Universităţii de Vară conduse de către Părintele Ioan şi distinsul Părinte Profesor de Morală şi Spiritualitate profund ortodoxă şi autentic românească Ilie Moldovan – toate sub auspiciile călăuzitoare ale vrednicului de pomenire ierarh şi slujitor fidel al Bisericii noastre din perioada interbelică – Episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei. De aceea, aici şi acum mă gândeam şi la vestita Academie Teologică şi Duhovnicească de la Mănăstirea „Sfântul Constantin Brâncoveanu” din Ţinutul Făgăraşului nostru transilvan, ctitorită de Mitropolitul şi cărturarul de pie memorie Dr. Antonie Plămădeală al Ardealului, la rosturile şi importanţa ei, care au fost preluate şi dezvoltate şi de către această soră a ei – Academia Spirituală „Episcop Dr. Nicolae Popoviciu – Martirul şi Mucenicul Credinţei” de la Sfânta Mănăstire Recea – unde iată, a mai vieţuit unul dintre apropiaţii, discipolii şi ucenicii cei iubiţi ai vrednicului ierarh, în persoana Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, care l-a pomenit cu atâta veneraţie, respect şi

recunoştinţă!... Nu în ultimul rând muzeul ctitorit şi organizat în cinstea aceluiaşi distins ierarh, martir şi slujitor al bisericii din perioada interbelică – Episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei...

De fiecare dată, când ne întâlneam, îmi vorbea mult şi profund despre anii închisorii comuniste, despre prigoana şi urgia comunistă ce s-a abătut asupra neamului nostru timp de o jumătate de veac, despre anii copilăriei din satul său natal – Husasău de Criş şi de consătenii lui, de „bihorenii lui” cu care vorbea în graiul specific locurilor sale natale, de tatăl său care a fost tot slujitor al altarului, apoi de anii de studii de la Oradea şi Cluj, de Episcopul care l-a hirotonit şi marcat pozitiv şi plenar – Nicolae al Oradiei, de împlinirile şi neîmplinirile pe care le-a avut de-a lungul vieţii, de realizările şi bucuriile duhovniceşti de care s-a împărtăşit în ultimii 17 ani la Mănăstirea Recea, şi mai ales, despre Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie, cu alte cuvinte, de prezenţa permanentă şi pururea a Mântuitorului nostru Iisus Hristos – Euharistic în viaţa noastră – ca fiind condiţie indispensabilă mântuirii şi înveşnicirii noastre cu Domnul!... Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Ioan a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă!... Şi totuşi, în dimineaţa înmormântării şi, mai cu seamă, la sfânta slujbă a participat foarte multă lume care l-a cunoscut şi la preţuit în mod deosebit pe Părintele lor duhovnicesc – Ioan Arhimandritul!... Au fost multe coroane, multe flori, multe lacrimi pline de recunoştinţă şi (de) nădejde, că părintele s-a mutat de la moarte la viaţă, acolo unde nu mai este nici suferinţă, nici întristare nici suspin ci viaţă fără de sfârşit!...

Eu personal, mă simt foarte onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Ioan Iovan – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii acestor ţinuturi şi nu numai, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!... Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!

Cu aleasă preţuire şi deosebită recunoştinţă, Drd. Stelian GOmbOş

Argeºul Ortodox

Al şaselea Sinod Ecumenic – despre cele două voinţe ale lui Hristos În secolul al VII-lea, Imperiului decăzuse sub aspect economic şi politic. Multe din teritoriile bizantine fuseseră cucerite de persani (de exemplu Palestina, Siria, Egiptul), care reprezentau cea mai mare ameninţare asupra integrităţii teritoriale a bizantinilor. În plus, nordul era stăpânit de avari şi de slavi, care ar fi avut forţa miliară necesară să atace capitala. Împăratul Eraclie sesizase aceste aspecte, motiv pentru care, în ordinea priorităţii, a încheiat o pace costisitoare cu avarii pentru a câştiga timpul necesar să înlăture ameninţarea persană. Expediţiile sale militare din est au fost încununate cu succes în ciuda faptului că nu se bazase pe loialitatea armatelor strânse din teritoriile romane monofizite. În refuzul de a accepta canoanele Sinodului de la Calcedon şi ca răspuns la ostilitatea Bizanţului, monofiziţii din răsărit se organizaseră sub aspect bisericesc şi social. Eraclie s-a convins că segregarea de ordin religios ar fi putut să aibă consecinţe dezastroase în faţa apărării graniţelor, astfel că fiind pus în situaţia de a ieşi din chinga avaropersană, a încercat să-i readucă pe monofiziţi în comuniune cu Bizanţul prin enunţarea ereziei monoteliste („o singură voinţă”, gr.), ca un compromis privind relaţia dintre firile Mântuitorului: iniţial le-a scris că Hristos are două firi, dar o singură lucrare sau energie (monoenergism). Promotorul clerical al ereziei era patriarhul Serghie al Constantinopolului, cel care acceptase să dea lui Eraclie multe podoabe bisericeşti din aur pentru a finanţa războiul de eliberare din est şi cel care, în absenţa împăratului din capitală, a condus apărarea împotriva avarilor, care atacaseră pe mare. Pentru a-şi întări concepţia unei singure lucrări în Hristos, Serghie îi scrie papei Honoriu pentru a-l atrage de partea sa, dând pe faţa eroarea logică progenitoare a ereziei monoteliste: Serghie afirma că, dacă Hristos a avut două lucrări, nu una, ar însemna că a avut şi două voinţe, nu una, ceea nu poate fi adevărat pentru că ar duce la ideea contradicţiei dintre cele două voinţe.

Răspunsul drept-slăvitorilor în faţa mono-energismului şi monotelismului nu a întârziat. Sf. Sofronie (11 martie), patriarhul Ierusalimului, întru-un sinod local ţinut la Ierusalim, condamnă monotelismul, redactând în 634 o scrisoare sinodală către Serghie şi către Honoriu, în care arată că din acceptarea dublei firi a Mântuitorului reieşea obligatoriu şi dubla Lui voinţă, ceea ce este ortodox, iar din afirmarea unei singure voinţe în Hristos reieşea obligatoriu şi unicitatea naturii, ceea ce era monofizit (eretic), conform Sinodului anterior. Sfântul Sofronie mai arăta că existenţa unei voinţe separate este o condiţie sine qua non a deplinătăţii firii: fără voinţă, firea umană şi divină a Mântuitorului ar fi incomplete, conducând la ereziile vechi şi condamnate, care negau omenitatea sau dumnezeirea lui Iisus. De aici se vede că monotelismul, sub

aspect dogmatic, nu era decât o consecinţă monofizită. Dispunând de autoritatea statală, monoteliştii au căutat încetăţenirea inovaţiei lor dogmatice, astfel că împăratul Eraclie promulgă în 638 un edict teologic, numit „Expunerea de credinţă”, redactat de patriarhul Serghie şi acceptat de papa Honorius, care impunea erezia monotelistă.

Din acest moment, acoperiţi de lege, monoteliştii aveau şi putere juridică asupra

ortodocşilor. La acest capitol trebuie menţionaţi doi mucenici care au luptat împotriva ereziei. Sf. Martin (14 aprilie) a fost episcop al Romei. În cadrul unui sinod local roman din 649, Sf. Martin condamnă erezia monotelită aşa cum era redactată în edictul religios „Norma”, emis în 648 de împăratul Constans (nepotul lui Eraclie), motiv pentru care este exilat, murind în exil.

Sf. Maxim Mărturisitorul (21 ianuarie), stareţul unei mânăstiri din Hrisopol, ajunsese la un moment dat să fie singurul teolog care mai susţinea ortodoxia, aşa cum fusese predată de sinoadele anterioare, întrucât ierarhii patriarhiilor primiseră erezia monotelistă sub presiunea edictelor imperiale. Din cauza căderii în erezie a răsăritului, Sf. Maxim a plecat la Roma, unde a participat semnificativ la

condamnarea monofizismului şi monotelismului, inclusiv în cadrul sinodului local ţinut de Sf. Martin. Din pricina mărturisirii neîncetate a două voinţe corespunzătoare firilor lui Hristos, Sf. Maxim a fost exilat în Tracia, a pătimit scuipări, bătăi până aproape de moarte, tăierea limbii, tăierea mâinii drepte, ocară publică şi moarte în exil. În 680, pentru lămurirea chestiunii monoteliste, împăratul Constantin Pogonatul, fiul lui Constans, convoacă în palatul imperial din Constantinopol al şaselea Sinod ecumenic, la care au participat în jur de 170 de episcopi. Concentrându-se numai asupra dogmelor, Sfinţii Părinţi prezenţi au formulat o mărturisire de credinţă care începea cu adeziunea la hotărârile Sfintelor Sinoade de dinainte şi mărturisirea Crezului niceo-constantinopolitan.

Pe rând sunt condamnaţi toţi ierarhii eretici, prin care vrăjmaşul tulburase Biserica.

După recapitularea hristologiei, Sfinţii Părinţi au scris: „[Noi] propovăduim la fel, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, că în El sunt două voiri sau voinţe fireşti şi două lucrări fireşti, fără despărţire, fără schimbare, fără împărţire şi fără amestecare. Şi cele două voinţe fireşti nu sunt, cum au zis ereticii necredincioşi, potrivnice una alteia, ci voinţa Sa omenească urmează celei atotputernice şi dumnezeieşti, fără a i se împotrivi sau rezista, ci mai degrabă supunându-i-se” („Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice”, Editura Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003, p. 33), iar în altă parte: „Crezând că Unul din Sfânta Treime este şi după întrupare Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, mărturisim că cele două firi strălucesc într-un singur ipostas în care a arătat minunile şi pătimirile, după iconomie, din timpul petrecerii Sale [în lume], nu după închipuire, ci întru adevăr. Deosebirea firilor este recunoscută într-un singur ipostas după aceea că şi una şi alta voiesc şi lucrează ceea ce le este propriu, una în comuniune cu cealaltă. Pentru aceasta noi mărim două voinţe şi două lucrări fireşti, căci sunt împreună lucrătoare spre mântuirea neamului omenesc” (Idem, p. 3334).

Modul în care a luat naştere monotelismul ne arată că scopul nu scuză mijloacele, aşa cum ne învaţă numeroase voci viclene contemporane, în majoritatea lor de esenţă totalitaristă. Singurul scop binecuvântat este dobândirea Împărăţiei veşnice şi singurul mijloc îngăduit este calea Sfinţilor Părinţi, mărturisitori în faţa împăraţilor lumii.

Pr. Marius COSTACHE

7

Argeºul Ortodox

Ortosinteze

Concursul spectacol Bucuria de a fi creştin În prezenţa şi cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Calinic, s-a desfăşurat astăzi, în Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului, faza eparhială a Concursului Naţional „Bucuria de a fi creștin“, organizat în paraclisul Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, aflat în incinta Centrului Eparhial din municipiul Curtea de Argeş.

Conform regulamentului, Concursul s-a desfăşurat pe cele trei secţiuni ale proiectului: „Interpretarea unui cântec religios sau a unui cântec popular”, „Recitarea unei poezii religioase sau populare cu caracter patriotic ori religios” şi„Interpretarea unui text literar popular sau cu caracter religios, în proză”.

La această etapă au participat 26 de elevi din cele şase protoierii ale Eparhiei, câştigători ai locurilor I, II şi III, pe fiecare secţiune, de la faza pe protoierii.

Concursul a evidenţiat creativitatea, sensibilitatea artistică, dar și ataşamentul elevilor participanți faţă de credința Bisericii noastre strămoșești.

La final, au fost acordate premii elevilor câştigători, din partea Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic, pentru toate cele trei secțiuni. Câștigătorii premiului I de la fiecare secțiune vor participa la faza naţională a concursului, ce va avea loc în ziua de 20 mai 2013, la Catedrala Patriarhală din Bucureşti.

Aceștia sunt: - Sturzeanu David din Parohia Corbi, protoieria Curtea de Argeş, la Sectiunea Interpretarea unui cântec religios sau a unui cântec popular .

- Tache Alexia Maria din parohia Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel – Mioveni, la sesiunea intitulată Recitarea unei poezii religioase sau populare cu caracter patriotic ori religios.

- Voica Stelian Andrei din Bascov, protoieria Piteşti, la Sectiunea Interpretarea unui text literar popular sau cu caracter religios, în proză, având.

Premierea câștigătorilor de la faza națională se va face cu ocazia hramului Catedralei Patriarhale din Bucureşti, în ziua de 21 mai.

Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Calinic a fost decorat cu Ordinul Coroana României în grad de Ofiţer cu Ordinul Coroana României în grad de Ofiţer.

Ordinul Coroana Romaniei a fost instituit de Regele Carol I prin Decretul Regal nr. 1244 din 10 mai 1881, cu prilejul proclamării Regatului Romaniei, pentru a recompensa serviciile aduse Statului.

Ordinul Coroana Romaniei, reînfiinţat de Majestatea Sa Regele Mihai I la 30 decembrie 2011, devine Ordin Dinastic (al Familiei Regale). El va recompensa meritele

După oficierea Sfintei Liturghii la mănăstirea Sinaia, Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, a onorat astăzi cu prezenţa invitaţia primită din partea Majestăţii Sale Regele Mihai I al României.

Cu această ocazie, la Castelul Peleş, Înaltpreasfinţia sa a fost decorat de Casa Regală

cetăţenilor români şi străini care aduc un aport substanţial la dezvoltarea şi consolidarea Romaniei, prin acţiuni publice sau prin excelenţă în profesie, pentru fapte puse în slujba Statului şi a Naţiunii.

Ordinul Coroana Romaniei are cinci grade: Cavaler, Ofiţer, Comandor, Mare Ofiţer şi Mare Cruce.

Membrii Ordinului sunt numiţi pe viaţă.

Numărul lor este limitat astfel, pe grade: Mare Cruce: 50 membri Mare Ofiţer: 160 membri Comandor: 300 membri Ofiţer: 600 membri Cavaler: 1,200 membri Ordinul Coroana Romaniei are forma unei cruci cu braţe egale, emailate în roşu, având de jurimprejurul braţelor o dungă de email alb, iar între braţe cifrul Regelui Carol I. În mijlocul crucii se află un medalion roşu cu o dungă de email alb, pe aversul caruia este aplicată Coroana Regala de oţel, deviza „Prin noi înşine” şi data „14 martie 1881”. Medalionul central de pe revers are pe mijloc, pe emailul roşu, data “10 MAI” şi pe cercul din email alb, împrejur, anii “1866-1877-1881”.

Gradele de Cavaler şi Ofiţer au îinsemnele de 40 mm diametru, iar diferenţa între ele se face prin culoare. Gradul de Cavaler era confecţionat din material alb, iar cel de Ofiter din material galben. Panglica are 35 mm lăţime şi lungimea părţii aparente de 50 mm. La Ofiţeri, panglica are suprapusă o rozetă cu diametrul de 25 mm, de aceeaşi culoare cu panglica. Culoarea panglicii este albastră-închis, cu cate o dungă lată de 6mm, de culoarea oţelului, pe fiecare margine. Ambele grade se poartă pe partea stangă a pieptului.