Argeșul Ortodox | Anul XII Nr. 609 | Octombrie 2014

Anul XII nr. 609 Octombrie

2014 8 pagini

Săptămânal teologic, bisericesc și de atitudine al Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului

Duhul iubirii de stăpânire Dacă citim în Istoria Omenirii, la care Nicolae Iorga a lucrat și n-a mai reușit să o isprăvească, retezându-i-se cursul vieții, putem afla, că de la începuturi, duhul iubirii de stăpânire a bântuit cu necruțare biata ființă omenească. Între Pleiade și Orion, în Cerul cerurilor, în veacuri adânci se consuma căderea lui Lucifer, însoțit de o întunecime de îngeri neascultători. Iată Cuvântul Domnului, prin Isaia prorocul: “Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineții?

Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: “Ridica-mă-voi în ceruri și mai presus de stelele Dumnezeului Celui puternic voi așeza jilțul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălașul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Suimă-voi deasupra norilor și asemenea cu Cel Preaînalt voi fi” (Isaia 14, 12-14).

Așa glăsuia Lucifer, cuprins fiind de duhul iubirii de stăpânire. Doar cât a gândit și prăbușirea a și venit. Ca drept consecință a lipsei de sfințenie și ascultare de Dumnezeu: “Și acum, tu, Lucifer, te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului” (Isaia 14, 15).

Câte distrugeri de vieți nu s-ar fi cruțat, dacă cei cuprinși de duhul de stăpânire – de pustiire, am vrut să zic! – ar fi avut cultură sfântă și omenia ca frumusețea cea dintâi?

Ce au vrut să ne spună regii, împărații și barbarii, care au robit popoare, trecând prin focul sabiei, prunci, femei, bărbați, semănând prăpădul pe unde treceau?

Ce duhuri au purtat popoarele care neau pustiit cu invaziile din toate zările lumii?

Am uitat istoria noastră de demult și de mai aproape?

Dintotdeauna popoarele migratoare din locurile cele mai îndepărtate ale lumii, au străbătut ținuturile până la Gibraltar și dincolo de Atlantida. Strămoșii noștri, așezați la răscrucea furtunilor, au înfruntat neamurile fără rădăcină și rod binecuvântat,

rămânând unde au fost semănați de Dumnezeu.

Credința statornică a strămoșilor noștri, credință de foc în ocrotirea, dintotdeauna, a lui Dumnezeu și a sfinților de sub brazda plină de sfințenie a Pământului, care ne-a hrănit în toate veacurile, ne-a proptit aici pentru totdeauna.

Istoricii noștri, cu mai mult curaj, au dăltuit în slove, enigma și miracolul poporului român, ce nu avea să mai piară.

Iubirea de stăpânire, a pământului străin de tine, a casei cu vatra ce dă viață în pruncire, răpirea graiului, întru liberă rostire, a ucide în leagăn, credința în Înviere, a învăța că milă nu e, de la fratele în slujire, în codrul frate, este sfântă izbăvire.

C â n d nebuneala lumii străbate zările, atunci este semn că ne-am întors în tenebrele timpului, stăpânind întunericul ignoranței și a c r u z i m i i necuprinse.

Duhul iubirii de stăpânire, ne cuprinde atunci când golul din sufletul nostru se revarsă ca urgia peste firea naturii și a omului cuprins de spaimele pierzaniei.

Un singur duh ne poate fi prieten, duhul stăpânirii de sine!

Să ne ajute Dumnezeu, să ne ținem în frâu firea noastră, atât de iubitoare de stăpânire!

Când ne lepădăm de sinele nostru, ne părăsește duhul iubirii de stăpânire.

Grea osteneală, dar mare izbândă!

Mesaj Arhieresc adresat tuturor militarilor români cu ocazia Zilei Armatei Române Eroi au fost, eroi sunt încă Şi-or fi în neamul românesc!

Căci rupţi sunt ca din tare stâncă Românii orişiunde cresc.

(Pui de lei, Ioan Neniţescu) Au trecut şapte decenii de când ostaşii Armatei României eliberau ultimele mari oraşe transilvănene, Carei şi Satu Mare, de sub ocupaţia străină. 25 octombrie, Ziua Armatei Române, zi în care aniversăm victoria finală pentru eliberarea Transilvaniei de Nord de sub ocupația horthystă (25 octombrie 1944).

Astfel, pentru eroismul şi dăruirea ostaşilor români, prin Decretul nr. 381 din 01.10.1959, ziua de 25 octombrie a devenit Ziua Armatei Române, moment de sărbătoare şi de aducere aminte a eroilor neamului şi veteranilor de război.

Totodată, anul 2014 marchează 155 de ani de la înființarea Statului Major General, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83, al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Oarba de Mureş, Păuliş, Odorhei, Reghin, Sfântu Gheorghe, Târgu Mureş, Turda, ClujNapoca, Oradea, Turda, Carei, Satu Mare, iată doar câteva dintre localitățile care, prin faptele de arme ale celor care şi-au jertfit viaţa pentru libertatea noastră şi independenţa patriei, sunt un etalon pentru toţi românii de acum, urmașii celor care s-au sacrificat pentru eliberarea Ardealului de Nord Vest.

Respect, admiraţie și mulțumiri datorăm şi supravieţuitorilor acestor lupte, eroii veterani ai celui de Al Doilea Război Mondial, depozitarii unor experienţe de luptă şi de viaţă memorabile, adevărate modele pentru noi toți.

Binecuvântări de ani mulți, în pace și cu sănătate tuturor celor care alcătuiesc marea familie a Armatei Române, armată care astăzi a dobândit un binemeritat loc printre forţele militare ale lumii, ca stat membru al Alianţei Nord-Atlantice şi al Uniunii Europene, acţionând eficient şi profesionist, având profesioniști hotărâţi şi dedicaţi îndeplinirii misiunii lor.

Astăzi, la ceas aniversar, felicitări și recunoștință tuturor militarilor şi întregului personal civil al Ministerului Apărării Naţionale, cadrelor militare în rezervă şi în retragere, distinşilor veterani de război și tuturor celor care, până la jertfa de sine și-au dedicat viața României!

Veșnica Pomenire și Recunoştinţă pentru Soldatul Român, pentru Eroul Necunoscut care s-a jertfit pentru ca numele său să se unească, pentru eternitate, cu cel al ţării şi poporului său!

“Acolo este ţara mea, Şi neamul meu cel românesc! (…)

Acolo unde întâlneşti Cât ţine ţara-n lung şi-n lat Bătrâne urme vitejeşti Şi osul celor ce-au luptat“ (Țara mea, Ioan Neniţescu) † CALINIC, Arhiepiscop al Argeșului și Muscelului

Argesul Ortodox

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul Scriind aceste rânduri, remarc faptul că astăzi, 23 iulie, se împlinesc chiar 100 de ani de când s-a născut sfântul Ioan Iacob. Deci, a văzut lumina zilei pe 23 iulie 1913 într-un sat de pe malul Prutului, Crăiniceni, comuna Păltiniş, judeţul Botoşani, într-o familie de ţărani foarte credincioşi, anume Ecaterina şi Maxim Iacob, fiind singurul copil la părinţi. Din botez s-a chemat Ilie, iar în familie i se spunea “Iliuţă”. La 6 luni de zile de la naştere, mama pruncului Ilie îşi dă sufletul. După doi ani, moare şi tatăl său în război, în toamna anului 1916, rămânând orfan de amândoi părinţii. El este îngrijit timp de zece ani de bunica sa, Maria Iacob, care de timpuriu i-a semănat în suflet tainele credinţei, învăţându-l de mic cu rugăciunea, postul, cercetarea bisericii şi respectarea rânduielilor creştineşti. În 1923 a decedat şi bunica, lăsând pe micul Ilie cu totul orfan şi lipsit de mângâierea părinţilor şi a bunicilor. De acum, copilul este luat în grija unchiului său, Alecu Iacob, care avea acasă şase copii. Primii ani de şcoală îi face în satul natal, iar între anii 1926-1932 urmează gimnaziul “Mihail Kogălniceanu” la Lipcani-Hotin şi liceul “Dimitrie Cantemir” la Cozmeni-Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală.

Dorul spre Împărăţia lui Dumnezeu şi al vieţii pustnicești, după exemplul şi pilda Părinţilor care au trăit în pustie, a atras din tânără vârstă pe cel ce a primit numele de botez Ilie, la viaţa monahicească. În vara anului 1932, rudele voiau săl dea la facultatea de Teologie din Cernăuţi, ca să-l facăpreot. Dar el, simţindu-se chemat de Dumnezeu la o viaţă mai înaltă, le-a spus: “Nu, eu vreau să mă fac călugăr!” După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: “Mănăstirea!” Din clipa aceea nu a mai avut odihnă în suflet. În vara anului 1933, cerând binecuvântarea duhovnicului său, tânărul Ilie şi-a luat cărţile sfinte, crucea şi icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, şi, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ, unde face ascultare, la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii. Între anii 1934-1935 îşi satisface stagiul militar la Dorohoi, în Regimentul 29 Infanterie. După terminarea stagiului militar, se reîntoarce la mănăstire, continuând aceeaşi ascultare. La 8 aprilie 1936, în Miercurea Mare, rasoforul Ilie Iacob este tuns în monahism de arhimandritul Valerie Moglan (viitor arhiereu vicar la Iaşi), în biserica mare a mănăstirii cu – ctitorie a voievodului Ștefan cel Mare– primind, potrivit pravilei călugăreşti, un nou nume, cel de Ioan. Naş şi părinte duhovnicesc i-a fostieromonahul Ioachim Spătarul, egumenul schitului Pocrov, unul din cunoscuţii călugări moldoveni cu viaţă îmbunătăţită.

Dorind viaţă pusticească şi arzând cu inima pentru Hristos şi pentru Sfintele Locuri, unde S-a născut, a pătimit şi a înviat Domnul nostru Iisus Hristos, fericitul monah Ioan Iacob pleacă în Țara Sfântă împreună cu alţi doi monahi din lavră, Claudie şi Damaschin, în noiembrie acelaşi an. După ce se închină la toate Sfintele Locuri şi sărută Crucea Golgotei şiMormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obştea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului. Apoi, însoţitorii săi întorcându-se la Mănăstirea Neamț, fericitul monah Ioan Iacob se nevoieşte, în continuare, în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli şi încercări de la oameni şi de la diavoli.

Prima ascultare în obştea Sfântul Sava a fost cea de paraclisier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică şi sfintele slujbe. Făcea prescuri, menţinea curăţenia şi suna clopotul de slujbă. De asemenea păstra o atmosferă de iubire, de smerenie şi milă faţă de toţi. Avea şi ascultarea de infirmier al mănăstirii şi

Colegiul de redacție FONDATOR: † Înalt Preasfințitul Arhiepiscop CALINIC al Argeșului și Muscelului

Adresa: Strada Țepeș Vodă nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât şi pe numeroşii arabi şi beduini, bolnavi sau răniţi în război, care erau aduşi la infirmeria mănăstirii. Pentru aceasta îl iubeau şi-l căutau atât unii, cât şi alţii.

Duhovnicul lui, părintele Sava, macedonean de neam, care cunoştea limba română, era un mare povăţuitor de suflete, şi mărturisea pe toţi călugării români nevoitori în Ţara Sfântă. Astfel, ziua era în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi şi citiri din Sfânta Evanghelie şi din scrierile Sfinților Părinți. Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât şi pe cei ce veneau la el.

Avea şi darul scrierii de învăţături şi versuri duhovniceşti, pe care le trimitea fraţilor săi din Ţara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului. Între anii 1939-1940 fericitul sihastru Ioan Iacob s-a

încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei Maria Egipteanca. Nevoinţa lui era aceasta: ziua nu mânca nimic până la apusul soarelui şi rostea neîncetat rugăciunea din inimă, iar cu mâinile lucra la grădină, la întreţinerea schitului şi odihnea cu dragoste pelerinii care poposeau acolo. Noaptea săvârşea slujbele rânduite, spovedea închinătorii şi se retrăgea câteva ore la linişte într-o peşteră de pe malul Iordanului, iar dimineaţa se întorcea la schit cu chipul luminat. Din vara anului 1953, fericitul Ioan se retrage cu ucenicul la o peşteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, unde, după tradiţie, ea se ruga lui Dumnezeu să-i dăruiască un prunc. Alături de el, întro altă peşteră, se nevoia un monah cipriot, anume Pavel. Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său, timp de 7 ani, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neştiute, în cugetări şi în doriri duhovniceşti, răbdând tot felul de ispite, suferinţe, lipsuri, lupte cu diavolii şi cu înstrăinare totală, aprinzându-se de multă râvnă pentru Hristos şi slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat. La peşteră, unde cu greu se ajungea, pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte şi prin ucenicul său.

Sfântul Părinte Ioan

nevoit împreună cu un ucenic român într-o peşteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. În anul 1947 este hirotonit diacon, la 13 mai, înBiserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Așezământului Românesc din Ierusalim. În acelaşi an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh, fiind numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe valea Iordanului (înfiinţat atunci de Patriarhia română), aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.

Timp de 5 ani, cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârşit zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinţii Părinţi cu învăţături pentru călugări şi pelerini; a compus un bogat volum de versuri duhovniceşti, a înnoit chiliile şi biserica schitului şi, mai ales, viaţa duhovnicească din schit, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din ţară, pe care îi spovedea, îi împărtăşea şi le dădea sfaturi mântuitoare de suflet.

Noaptea, însă, se nevoia singur, neştiut de nimeni, fie în chilie, fie ieşind să se roage pe valea Iordanului,

Editor: Preot Ovidiu Vlăsceanu - consilier cultural Redactor șef: Pr. dr. Napoleon Dabu Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

În vara anului 1960, era bolnav şi suferea toate cu multă răbdare. Simţindu-şi sfârşitul aproape, miercuri 4 august, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, iar joi dimineaţa la orele 5 şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la vârsta de numai 47 de ani.

După trei zile, a fost înmormântat în aceeaşi peşteră de egumenul mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie. Ştiuse mai dinainte data sfârşitului său, pe care şi-a însemnat-o pe peretele peşterii. A fost înmormântat în peştera în care s-a nevoit şi care s-a umplut, în timpul slujbei, de nenumărate păsărele, hrănite până atunci zilnic de cuviosul Ioan.

După 20 de ani, la 8 august 1980, trupul său a fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu şi l-a numărat în ceata sfinţilor, pentru nevoinţa şi sfinţenia vieţii sale de pe pământ. O mare bucurie duhovnicească i-a cuprins pe toţi. La 15 august 1980, acelaşi egumen i-a pregătit raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a aşezat în ea, cu mare cinste, şi l-a dus în procesiune, împreună cu câţiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim şi cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul acestei mănăstiri, depunând Sfintele Moaște în biserica cu hramul Sfântul Ştefan din incintă, unde se află şi moaştele Sfântului Gheorghe Hozevitul.

De atunci, vin zilnic pelerini ortodocşi, şi chiar catolici, ca să se închine la moaştele Cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toţi cei ce se roagă cu credinţă, îl primesc. Această strămutare a moaştelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea patriarhului Benedict al Ierusalimului. El este cinstit de toţi ortodocşii, dar, mai ales, de cei din România, Grecia, Cipru şi Ţara Sfântă.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfinţenia vieţii Cuviosului Ioan Iacob, şi văzând cinstitele sale moaşte, l-a trecut în rândul sfinţilor, la data de 20-21 iunie 1992, sub numele de “Sfântul Cuvios Ioan de la Neamţ - Hozevitul”, fixându-i-se prăznuire pe ziua de 5 august, data mutării lui la cele veşnice.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Redacția: preot prof. Cornel Dragoș, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuță, asist. univ. drd. Gabriela Safta.

Pagină web: preot Gabriel Grecu

Pr. Florin IORDACHE

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuș, pr. prof. Andrei Cănuță, pr. prof. Roberto-Cristian Vișan, Roxana Dragoș, Amalia Cornățeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643

Argesul Ortodox

Importanţa citirii Sfintei Scripturi Descoperirea lui Dumnezeu, a planurilor şi a voinţei Sale, este cuprinsă în cele două izvoare ale revelaţiei divine supranaturale, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

Aceste două izvoare ale revelaţiei divine supranaturale au drept scop mântuirea omului, aducerea lui la asemănare cu Dumnezeu.

Prin cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, omul contaminat de păcatul strămoşesc şi de cele personale, îşi descoperă sensul existenţei, primind lumina necesară urcuşului spre veşnicie: Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că aceasta ne-a mântuit pe noi.

Este adevărat că el poate să-L adulmece pe Creatorul său pornind de la observarea lumii exterioare, aşa cum spune psalmistul David în psalmul 18, însă raportarea sa la Făcătorul tuturor rămâne una nedeplină, indirectă, analogică şi simbolică.

Prin urmare, oricâte eforturi ar întreprinde omul în vederea cunoaşterii naturale a lui Dumnezeu, el va constata că acestea se vor învârti în sfera limitelor imperfecţiunii şi nedesăvârşirii, având în acest sens nevoie de o coborâre a lui Dumnezeu spre el, de o manifestare în afară de Sine a Celui ce se dăruieşte în mod necondiţionat.

Astfel, urcuşul omului spre Dumnezeu prin cunoaşterea naturală, întâlneşte pe drum descoperirea de Sine a lui Dumnezeu, sub aspectul revelaţiei divine.

Adică oricine vrea să Îl cunoască pe Dumnezeu este dator să contemple lumea înconjurătoare, dar să completeze aceasta cu lecturarea Sfintei Scripturi.

Sfânta Scriptură, această adunare de cărţi sfinte (Biblia), împărţită în două mari părţi Vechiul Testament şi Noul Testament, prima parte având 39 de cărţi canonice şi 13 necanonice, iar cea dea doua cuprinzând 27 de cărţi, este considerată pe bună dreptatea Cartea Cărţilor.

Este important să citeşti orice îţi cade în mână, dar dacă în viaţa ta nu ai citit corolarul tuturor

cărţilor, Biblia, atunci să fii sigur că doar o cunoaştere naturală nu te poate lămuri cu privire la voinţa, lucrarea şi persoanele divine.

Aşadar este o datorie morală să citim Biblia?

Fiinţă personală creată după chipul lui Dumnezeu, omul este dator să se raporteze la cele din jurul său şi să-şi împroprieze cunoştinţe legate de aceste realităţi printr-o experiere a

acestora, dar nu trebuie să uite nici de importanţa cunoaşterii unor adevăruri dincolo de experienţa proprie, adevăruri care ţin atât de experienţele altora ca realităţi ale trecutului, dar şi de suprarealităţi, ca adevăruri ce îi sunt descoperite sau revelate.

Biblia cuprinde aceste adevăruri absolut necesare omului pentru desăvârşirea întru cunoaştere şi pentru înveşnicirea întru mântuire.

Aşadar fiecare creştin are datoria morală de a citi Sfânta Scriptură, pentru că în ea Îl întâlneşte pe Dumnezeu, care se descoperă pe Sine, mai întâi în Vechiul Testament, ca o pregătire, iar mai apoi prin Fiul Său, Cuvântul divin, în Noul Testament: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, În zilele acestea mai de pe urma ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile…” (Evrei 1, 1-2) Unde citim Sfânta Scriptură?

Organizată sub forma pericopelor (evanghelice şi apostolice) şi a paremiilor, Sfânta Scriptură

este citită de către membrii clerului superior în Biserică, în cadrul cultului divin public, explicată ulterior pe înţelesul credincioşilor prin predică sau omilie: „Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (II Petru, 1, 21) Dacă interpretarea Sfintei Scripturi este apanajul clerului superior, citirea acesteia este la îndemâna tuturor. Fiecare creştin poate citi la el acasă Sfânta Scriptură. Este adevărat că pentru cineva care intră pentru prima dată în contact cu scripturile divine nu va putea pătrunde dintr-o dată sensurile adevărurilor revelate. Pentru aceasta este nevoie de perseverenţă, de rugăciune şi de recitire, adică Biblia nu o citeşti numai o singură dată, ci de mai multe ori, până ce Dumnezeu te ajută să descoperi tâlcul învăţăturii: „Prin citirea Bibliei, adaugi dospeală la aluatul sufletului şi trupului, care creşte treptat şi umple sufletul până ce l-a pătruns pe de-a-ntregul şi îl face să se înalţe cu adevărul şi dreptatea Evangheliei”. (Arhim. Iustin Popovici, Lupta pentru credinţă, vol. IV) În acest sens creştinul poate să poarte cu el şi să citească Biblia oriunde: acasă, la serviciu, la şcoala etc. Astfel vorbeşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „…se poate citi Scriptura nu numai acasă, ci şi când mergem în piaţă şi când suntem în călătorie şi când suntem în adunare de lume şi când suntem prinşi de treburi, pentru ca, făcând tot ce depinde de noi, să dobândim iute şi îndrumător … Aşadar, vă rog, să nu neglijăm citirea dumnezeieştilor Scripturi, ci să le citim des, fie de cunoaştem înţelesul Scripturilor, fie de nu-l cunoaştem.

Citirea continuă ne ajută să ţinem bine minte ce citim; adeseori ceea ce nu putem înţelege ce citim astăzi, vom putea dintr-o dată înţelege mâine, dacă revenim şi citim, pentru că bunul Dumnezeu ne luminează pe nevăzute mintea” (Omilii la Facere,XXXV, II). În concluzie, creştinul are datoria morală de a cunoaşte prin lectură cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură, întrucât aici el găseşte adevărurile de credinţă, poruncile şi sfaturile divine necesare mântuirii.

Pr. dr. Napoleon Nicolae DABU

Mântuirea şi rugăciunea nu stau în vorbe Într-o zi, s-au întâlnit într-o bibliotecă trei creştini. Pătrunşi de frumuseţea cărţilor pe care le citeau, nici nu au observat când s-a făcut seară. Când doar ei mai rămăseseră în bibliotecă, au început să discute aprins despre ceea ce citiseră peste zi.

Deodată, lumina s-a stins şi au rămas cufundaţi în întuneric. Unul dintre ei zise: - Hai să ne rugăm. Să spunem fiecare “Tatăl nostru” şi poate Dumnezeu se va îndura de cel care se roagă mai frumos şi lumina se va aprinde. Ceilalţi doi au fost imediat de acord.

Primul a început să se roage. Ruga sa a fost atât de frumos spusă, dar camera a rămas în continuare în întuneric. Atunci, s-a rugat şi al doilea. Rugăciunea lui nu

putea să nu te impresioneze. Cuvintele veneau din suflet, spuse cu multă evlavie, dar lumina a rămas tot stinsă, în sfârşit, a început şi cel de-al treilea să-şi spună rugăciunea.

Doar că, în timp ce rostea cuvintele cu smerenie, liniştit şi cu grijă, s-a ridicat de la masa unde se aflau cu toţii, a plecat încet, pe bâjbâite spre intrare, a găsit tabloul electric, a schimbat siguranţa şi s-a întors, în timp ce el îşi încheia rugăciunea, spunând “Amin!”, întreaga încăpere fu inundată de lumină. Apropiindu-se de prietenii săi, nedumeriţi, le spuse, arătându-le Biblia de pe masă: - Mai devreme, citeam din Sfânta Scriptură. Când s-a stins lumina, eram tocmai la versetul care spune: “Mântuirea şi rugăciunea nu stau în vorbe”.

3

Argesul Ortodox

Pentru orice situație a vieții, du-te la Casa lui Dumnezeu !

Această trimitere a fost adresată lui Iacov, fratele lui Esav, care fugind de la casa părintească la rudele mamei sale, datorită faptului că și-a înșelat fratele în privința dreptului de întâi născut, fapt pentru care săși salveze viața la îndemnul mamei a luat drumul spre Mesopotamia, la Laban, fiul lui Batuel Arameul și fratele Rebecăi, mama lui Iacov și a lui Isav. Iată ce spune Sfânta Scriptură despre cele întâmplate: “De aceea ura Isav pe Iacov pentru binecuvântarea cu care-l binecuvântase tatăl său. Și a zis Isav în cugetul său: “Se apropie zilele de jelire pentru tatăl meu; atunci am să ucid pe Iacov, fratele meu!” Dar i s-a spus Rebecăi cuvintele lui Isav, fiul cel mai mare, și ea a trimis de a chemat pe Iacov, fiul ei cel mai mic, și i-a zis: “Iată Isav, fratele tău, vrea să se răzbune pe tine, omorându-te.

Acum dar, fiul meu, ascultă povața mea și, sculându-te, fugi la Haran, în Mesopotamia, la fratele meu Laban, Și stai la el câtva timp, până se va potoli mânia fratelui tău. Și până va mai uita el ce i-ai făcut. Atunci voi trimite și te voi lua de acolo. Pentru ce să rămân eu într-o singură zi fără de voi amândoi?” (Facerea 27,41-45).

E drept că și tatăl lui, scârbit de căsătoria fiului său mai mare Esav, l-a îndemnat să se căsătorească cu o fată dintre rudeniile mamei sale, fapt observat și de mama lui, care spunea: “Sunt scârbită de viața mea, din pricina fetelor Heteilor.

Dacă-și ia și Iacov femeie ca acestea, din fetele pământului acestuia, atunci la ce-mi mai e bună viața?” (Facerea 27,46 ).

Iacov seamănă și cu noi cei de astăzi. Viața lui, cu dorinți, cu împliniri și neîmpliniri, cu lucruri corecte și altele mai puțin corecte, cu teama de urmările faptelor sale, cu o relație de familie nerezolvată, cu lipsa de sinceritate și cinste față de tatăl său, pe care l-a înșelat în privința identității sale, purtând cu el povara unei relații stricate cu fratele său dar și teama de răzbunarea acestuia, Iacov are niște experiențe speciale cu Dumnezeu. Iacov mai avea păcate în viața lui, care trebuiau mărturisite și părăsite, Iacov avea nevoie de o schimbare a vieții sale, avea nevoie de pocăință, lucru ce s-a realizat în viața lui, iar Dumnezeu i-a spus că și numele lui trebuia să poarter amprenta schimbării și a pocăinței sale. „“De acum nu te vei mai chema Iacov, ci Israel va fi numele tău”. Și-i puse numele Israel”. (Facerea 35,10).

Iacov, plecând de acasă a ajuns într-un loc unde l-a prins noaptea și s-a culcat, punându-și o piatră la cap, loc în care Bunul Dumnezeu i s-a descoperit printr-un vis, așa cum ne prezintă Sfânta Scriptură cele întâmplate: „Ajungând însă la un loc, a rămas să doarmă acolo, căci asfințise soarele. Și luând una din pietrele locului aceluia și punându-șio căpătâi, s-a culcat în locul acela. Și a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe ea. Apoi S-a arătat Domnul în capul scării și i-a zis: “Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, și Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pământul pe care dormi ți-l voi da ție și urmașilor tăi. Urmașii tăi vor fi mulți ca pulberea pământului și tu te vei întinde la apus și la răsărit, la miazănoapte și la miazăzi, și se vor binecuvânta întru tine și întru urmașii tăi toate neamurile pământului. Iată, Eu sunt cu tine și te voi păzi în orice cale vei merge; te voi întoarce în pământul acesta și nu te voi lăsa până nu voi împlini toate câte țiam spus”. Iar când s-a desșteptat din somnul său, Iacov a zis: “Domnul este cu adevărat în locul acesta și eu nam știut!” Și, spăimântându-se Iacov, a zis: “Cât de înfricoșător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!”

(Facerea 28, 11-17).

Iacov, ajungând la cetatea Luz, unde l-a prins noaptea, a luat o piatră, a pus-o sub cap și a adormit acolo, cu capul pe piatra aceea, iar Dumnezeu i-a dat dovada prezenței Sale, chiar acolo lângă el. Și când Iacov s-a trezit dimineața, copleșit de conținutul visului său, a rostit cuvintele: “Domnul este cu adevărat în locul acesta și eu n-am știut!” Bunul Dumnezeu veghează pașii noștri, iar noi de multe ori în viață uităm faptul că Dumnezeu e prezent chiar acolo lângă noi. Și dacă am fi mai conștienți de prezența Domnului lângă noi, câte vorbe, câte atitudini, câte fapte le-am face altfel.

Semnele pe care le punem noi în relație cu Dumnezeu nu sunt mari, sunt semne mărunte, asemeni nouă, însă acestea au semnificații profunde: “Apoi s-a sculat Iacov dis-de-dimineață, a luat piatra ce și-o

4

pusese căpătâi, a pus-o stâlp și a turnat pe vârful ei untdelemn. Iacov a pus locului aceluia numele Betel (casa lui Dumnezeu), căci mai înainte cetatea aceea se numea Luz. Și a făcut Iacov făgăduința, zicând: “De va fi Domnul Dumnezeu cu mine și mă va povățui în calea aceasta, în care merg eu astăzi, de-mi va da pâine să mănânc și haine să mă îmbrac; Și de mă voi întoarce sănătos la casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu. Iar piatra aceasta, pe care am pus-o stâlp, va fi pentru mine casa lui Dumnezeu și din toate câte-mi vei da Tu mie, a zecea parte o voi da Ție”.

(Facerea 28, 18-22).

Pentru faptul că Iacov și-a înșelat tatăl și fratele și el a fopst înșelat la rândul lui de către unchiul său Laban, începând chiar de la căsătorie și apoi mereu și mereu pe parcursul anilor, schimbându-i-se mereu simbria.

După 20 de ani se întoarce acasă, însă are o mare problemă, teama de întâlnirea cu fratele său căruia i-a luat pe nedrept binecuvânarea de întâi-născut. „Iar Iacov s-a îndreptat spre Sucot și și-a făcut acolo locuința pentru sine, iar pentru vitele sale a făcut

șuri; de aceea a pus el numele locului aceluia Sucot.”

(Facerea 33,17).

Se pare că Iacov nu mai intenționa să plece cum a zis, ci și-a zidit o casă și și-a construit adăposturi pentru animale. Normal era să plece în altă parte mai întâi și anume să mearegă la locul numit Casa Domnului (Betel) și să-i mulțumească pentru faptul că l-a salvat în întâlnirea cu fratele lui Esav și că a rămas teafăr, el și familia, și s-a normalizat situația într-un mod miraculos, neașteptat și cu fratele său. Avea toate motivele să-L caute pe Dumnezeu și să cadă înaintea lui mulțumindu-i că l-a protejat în anii de pribegie și la binecuântat cu o familie frrumoasă și multă avere. Dar iacov, după ce a văzut că s-a rezolvat situația cu fratele său, înloc să plece așa Cuma promis, și-a așezat locuința la Sucot, arătând oarecum că avea de gând să stea acolo, însă Domnul i-a vorbit și l-a trimis la Casa Domnului, la Betel: „Atunci a zis Dumnezeu lui Iacov: “Scoală și du-te la Betel și locuiește acolo; fă acolo jertfelnic Dumnezeului Celui ce ți S-a arătat, când fugeai tu de la fața lui Isav, fratele tău!” (Facerea 35,1).

Iacov a ezitat să meargă la Betel, la Casa Domnului pentru faptul că în familia lui mai erau lucruri care nu erau puse în rânduială după cerințele lui Dumnezeu. El a tolerat în familia sa tot felul de dumnezei străini, cu alte cuvinte păcvate care nu erau rezolvate. După porunca Domnul și Iacov a cerute casei sale o reformă, o schimbare, o înlăturare a zeităților din famila sa: Nu cunoaștem faptul dacă Iacov a descoperit faptul ca iubita sa soție Rahela, furase dumnezeii tatălui său: „Iar Iacov a zis casei sale și tuturor celor ce erau cu

dânsul: “Lepădați dumnezeii cei străini, care se afla la voi, curățiți-vă și vă primeniți hainele voastre. Să ne sculăm și să mergem la Betel, că acolo am să fac jertfelnic lui Dumnezeu, Celui ce m-a auzit în ziua necazului meu și Care a fost cu mine și m-a păzit în calatoria în care am umblat!” Iar ei au dat lui Iacov toți dumnezeii cei străini, care erau în mâinile lor, și cerceii ce-i aveau în urechile lor; și Iacov i-a îngropat sub stejarul de lângă Sichem și i-a lăsat necunoscuți până în ziua de astăzi.”(Facerea 35, 2-4).

Iacov a luat dumnezeii străini de la familia sa, ia strâns laolaltă și i-a îngropat pe toți acolo la Sihem sub un stejar, după care va merge la Betel să aducă Domnului o jertfă de mulțumire. După ce ajunge la Betel ca să zidească un altar, un jertfelnic, pe care să aducă Domnului o jertfă de mulțumire. Acolo la Betel Domnul i s-a arătat din nou și i-a zis: “De acum nu te vei mai chema Iacov, ci Israel va fi numele tău”. Și-i puse numele Israel. “(Facerea 35, 10).

Istoria aceasta ne arată un tânăr care și-a păcălit tatăl, pentru faptul că îi slăbise foarte mult vederea și fratele luându-i dreptul de întâii născut. Acest tânăr, Iacov a plecat de acasă la îndemnul mamei sale, spre a scăpa de răzbunarea fratelui său Esav. Ajungând înă la fratele mamei sale, adică la unchiul său, Laban, acesta l-a înșelat de multe ori. “Iar tatăl vostru m-a înșelat și de zeci de ori mi-a schimbat simbria, Dumnezeu însă nu i-a îngăduit să-mi facă rău.” (Facerea 31, 7).

Realitatea este că cine înșală și el va fi înșelat la rândul lui și încă mult mai mult decât a înșelat el. Cu toate acestea Dumnezeu vedea dorința inimii lui Iacov și a fost cu el și l-a binecuvântat mereu. Trebuia să se împace și cu fratele său pe care l-a înșelat, iar Dumnezeu l-a ajutat să se împace: “Rămânând Iacov singur, s-a luptat Cineva cu dânsul până la revărsatul zorilor. Văzând însă că nu-l poate răpune Acela, S-a atins de încheietura coapsei lui și i-a vătămat lui Iacov încheietura coapsei, pe când se lupta cu el. Și i-a zis: “Lasă-Mă să plec, că s-au ivit zorile!” Iacov I-a răspuns: “Nu Te las până nu mă vei binecuvânta”.Și la întrebat Acela: “Care îți este numele?” Și el a zis: “Iacov!” Zisu-i-a Acela: “De acum nu-ți va mai fi numele Iacov, ci Israel te vei numi, că te-ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai ieșit biruitor!” Și a întrebat și Iacov, zicând: “Spune-mi și Tu numele Tău!” Iar Acela a zis: “Pentru ce întrebi de numele Meu? El e minunat!” Și l-a binecuvântat acolo. Și a pus Iacov locului aceluia numele Peniel, adică fața lui Dumnezeu, căci și-a zis: “Am văzut pe Dumnezeu în față și mântuit a fost sufletul meu! “ (Facerea 32, 2430.)

Toți avem, trebuință, asemeni lui Iacov, să ne pocăim de faptele rele, să cerem iertare Domnului și săl rugăm să nea dea binecuvântarea iertării sale și binecuvântarea împăcării cu rudele noastre și cu semenii noștri. Să nu uităm faptul că Dumnezeu, ori unde am fi noi, El e acolo, așa cum spunea Iacov, că Dumnezeu era prezent în locul acela iar el n-a știut și pentru orice lucru să mergem la Casa Domnului să ne închinăm Lui și să-I aducem jertfe de mulțumire și recunoștință pentru purtarea sa părintească de grijă față de noi. Când ceva ne merge rău îl căutăm mai des pe Dumnezeu la Casa Lui, însă și atunci când ne merge bine și în privința familiei sau afacerilor, precum și a relațiilor dintre noi ca rudeniile noastre sau cu semenii noștrii să nu uităm să mergem la Casa Domnului cu jertfe de mulțumire. La Casa Domnului trebuie să mergi continuu, cu cereri și cu jertfe. Nu există valoare mai mare pe lume dcât să-l cunoști pe Dumnezeu și să fii mereu și mereu înaintea sa cu închinară și recunoștință.

Pentru cunoașterea Lui totul este o pierdere așa cum spunea și sfântul Apostol Pavel:„Dar lucrurile, cari pentru mine erau câștiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu.

Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos.” (Fil. 3,7-8).

Ca și creștini, câștigați la mântuire prin Iisus Hristos, Domnul și Mântuitorul nostru să căutăm totdeauna Casa Domnului și acolo pe sfântul Lui altar să așezăm viața noastră, cu cererile, cu nevoile și cu mulțumirile noastre. „Veniți să ne închinăm și să cădem înaintea Lui și să plângem înaintea Domnului, Celui ce ne-a făcut pe noi. Că El este Dumnezeul nostru și noi poporul pășunii Lui și oile mâinii Lui.” (Psalmii 95,6-7.).

Dr. Ioan-Gheorghe ROTARU

Argesul Ortodox

Un gând de aleasă recunoştinţă şi deosebită preţuire acum, la mutarea la cereştile şi veşnicele lăcaşuri a Înaltpreasfinţitului Părinte Dr. Nicolae Corneanu – Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului...

Cuprins fiind de emoţie, respect şi recunoştinţă m-am tot gândit, preţ de mai multe ore, cum să-mi pot exprima, cât mai bine, în câteva rânduri, aceste stări şi sentimente faţă de viaţa, opera, activitatea şi personalitatea complexă şi completă a Înaltpreasfinţitului Părinte Dr. Nicolae Corneanu – Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului, acum, cu prilejul mutării sale la cereştile şi veşnicele lăcaşuri… A unui distins ierarh, cu peste nouăzeci de ani de viaţă şi peste cincizeci de ani de slujire apologetică, arhierească şi mitropolitană, jertfelnică şi mărturisitoare, cu timp şi fără timp, în spiritul bunei noastre înţelepciuni şi cuminţenii tradiţionale şi autentice a Poporului nostru Românesc, din partea de Vest a Ţării!...

Constat, cu oarecare strângere de inimă, că nu este uşor să faci un asemenea lucru, mai ales pentru unul ca mine care l-am cunoscut de, relativ, puţină vreme adică de numai douăzeci şi trei de ani, în condiţiile în care a fost slujitorul şi arhipăstorul duhovnicesc, a preoţilor şi credincioşilor ce vieţuiesc în cuprinsul teritorial canonic al Arhiepiscopiei Timişoarei şi Mitropoliei Banatului, de peste cincizeci de ani (de peste o jumătate de veac), fiind, până în momentul de faţă, decanul de vârstă (şi în privinţa vârstei şi în cea a vechimii în funcţie) în rândul Mitropoliţilor Bisericii Ortodoxe Române!... În viziunea, în mintea şi în inima mea personalitatea Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Dr. Nicolae Corneanu s-a conturat şi s-a identificat prin câteva trăsături şi calităţi distincte şi anume: în primul rând prin maturitatea şi bogata experienţă sau înţelepciune pastorală şi duhovnicească, prin ataşamentul faţă de valorile spirituale, perene ale poporului nostru, prin felul său de a fi, unul foarte calm, blând şi aşezat, şi, totodată, foarte firesc şi mai puţin sofisticat sau complicat; după aceea prin tenacitatea, fermitatea şi perseverenţa, prin dispoziţia pe care o avea spre intensificarea eforturilor în vederea rezolvării unei probleme, atunci când situaţia o reclama; prin cultura teologică, duhovnicească, şi nu numai, cu care a fost înzestrat, datorită muncii şi tenacităţii Înaltpreasfinţiei Sale – deoarece era un erudit, un cult şi un autodidact înnăscut, precum şi foarte consecvent cu el însuşi, de-a lungul întregii sale vieţi; prin luciditatea şi spiritul critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; apoi prin spiritul de disciplină şi bună rânduială, în primul rând cu propria sa persoană, revelat cu fiecare slujire ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte accesibil şi înţelept, coerent (dar) şi consistent, în diferite împrejurări ori cu diferite prilejuri sau ocazii!...

De asemenea, mai avea şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie, modestie şi nobleţe spirituală, interioară, ieşite din comun, care îţi inspira foarte multă încredere, confort sufletesc sau lăuntric, precum şi dragoste faţă de valorile eterne ale spiritualităţii noastre româneşti şi ortodoxe!...

Părintele Arhiepiscop şi Mitropolit Dr. Nicolae Corneanu a ajuns la o vârstă şi la o maturitate sau experienţă la care, probabil, s-a gândit mai mult la ce a fost în urmă, făcându-şi tot felul de bilanţuri cu privire la aspectele şi valenţele, diverse şi variate ale activităţii sale, care a fost una foarte folositoare multor oameni – slujitori ai altarelor sau credincioşi ai Bisericii noastre dreptmăritoare!...

Cugetând la activitatea şi la personalitatea Înaltpreasfinţiei Sale, care a fost una foarte bine conturată şi cât se poate de autentică şi de firească, mă gândesc la darul omului providenţial cu care l-a înzestrat Creatorul şi Stăpânul nostru al tuturor – Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Marele Arhiereu, pe care Înaltpreasfinţia Sa l-a cinstit şi l-a slujit întotdeauna cu toată sinceritatea, dragostea şi abnegaţia!...

M-aş bucura să ştiu că atât contemporanii cât şi posteritatea îi vor acorda, totdeauna, cinstea, recunoştinţa şi preţuirea cuvenită pentru tot ce a făcut, pentru ceea ce a fost şi a însemnat în conştiinţa şi în memoria noastră colectivă, care, mă rog lui Dumnezeu să nu fie alterată şi o spun aceasta cu mare înfrigurare fiindcă, din păcate, noi cam avem „darul” acesta de a ne uita, foarte repede binefăcătorii şi înaintaşii noştri dar încerc, totuşi, să–mi fac un act de încurajare şi de optimism şi să cred că ori de câte ori va fi pomenit numele său va fi pronunţat cu veneraţie şi respect pentru tot binele pe care l-a făcut atâtor oameni şi care fapte sunt consemnate de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Arhiereul Cel Veşnic în Împărăţia Sa cea cerească şi veşnică de care, ne rugăm Lui, să aibă parte!...

Aşadar, sunt deplin încredinţat, că sunt foarte mulţi oameni de rând, credincioşi şi slujitori ai Bisericii noastre strămoşeşti, care se roagă Bunului Dumnezeu, să îi dăruiască iertarea păcatelor şi aşezarea lui cu drepţii şi cu aleşii Săi, răsplătindu-i pentru faptul că i-a făcut pe ei sau pe copiii lor oameni cu şcoală teologică înaltă, încheiată, şi

pe care, apoi i-a hirotonit ierarhi, preoţi şi diaconi, după care i-a instalat în eparhiile şi parohiile încredinţate lor spre păstorirea turmei celei cuvântătoare, spre Slava lui Dumnezeu – Păstorul cel Bun; apoi a târnosit şi binecuvântat atât de multe biserici şi lăcaşuri de închinare – fapt care nu poate fi uitat în istoria acestor locuri marcate de prezenţa şi activitatea Înaltpreasfinţiei Sale, atât de prodigioasă (şi) care s-a desfăşurat pe parcursul atâtor ani; rugăciuni cărora mă alătur şi eu, dorindu-i, încă odată, dezlegarea de toate cele pământeşti şi trupeşti şi aşezarea în comuniunea şi comunitatea, cea cerească şi veşnică a Preasfintei Treimi!... În altă ordine de idei, vom afirma şi reţine faptul,

referindu-ne la câteva date biografice ale Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Nicolae Corneanu, că, Duhul Domnului a împărţit păstorilor sufleteşti ai neamului nostru românesc diferite daruri duhovniceşti. Unii au fost buni şi renumiţi Părinţi Spirituali, îndreptând pe cei greşiţi, alţii au suferit pentru turma lor greutăţile vremurilor şi nu au părăsit-o la necaz.

Unii au fost tari în credinţă, alţii au fost pildă de smerenie.

Unii au luminat prin ştiinţa lor, iar alţii prin dreaptă cârmuire. Dragostea de carte şi credinţă l-a chemat devreme pe Înaltpreasfinţia Sa Dr. Nicolae Corneanu Mitropolitul Banatului. Căci, este binecunoscut ataşamentul şi devotamentul dedicat şi închinat slujirii lui Dumnezeu, prin renunțarea la bucuriile personale, exemplar reprezentat de Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Nicolae, cu atât mai mult cu cât a fost considerat şi recunoscut sau acreditat ca fiind cel mai longeviv Arhiereu şi Ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, contemporane, căci a fost de cincizeci şi doi de ani în această funcţie, slujire şi demnitate. Foarte iubit de credincioşi, Părintele Arhiepiscop şi Mitropolit Nicolae a continuat să uimească prin puterea cu care a suportat şi îndurat toate nevoințele trupului, şi care au fost deloc uşoare, seninătatea chipului, a glasului ce a păstrat aceleaşi inflexiuni şi peste care timpul nu s-a îndurat să lase urme, precum şi nealterata sa încredere în puterea lui Dumnezeu pe care a insuflat-o permanent acelora care i s-au adresat.

Cuvintele sale blânde dar pline de conţinut, mesaj şi miez au fost un sincer şi adevărat îndemn spre a merge mai departe, înfruntând vicisitudinile acestor vremuri tulburi, când oamenii se simt oarecum dezrădăcinaţi. Şi-a înţeles misiunea de la bun început, ştia că a urma acest drum al credinţei înseamnă a fi frământat, a-ţi pune întrebări, a învăţa mereu, a o lua iar şi iar de la capăt… Înaltpreasfinţia Sa Nicolae Corneanu Mitropolitul Banatului, s-a născut la data de 21 noiembrie anul 1923 la Caransebeş, judeţul Caraş-Severin, într-o familie de preoţi. Tatăl său era Preot la Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din oraşul Caransebeş, iar unchiul a fost Secretarul Episcopului Miron Cristea. Pentru că tatăl său a murit de tânăr, copilăria Înaltpreasfinţitului Părinte Nicolae a fost marcată de dragostea pentru cele sfinte pe care mama sa i-a insuflat-o. Între anii 1934 - 1942 a urmat Şcoala elementară şi Liceul în oraşul Caransebeş, alegând să urmeze la Bucureşti cursurile Facultăţii de Teologie. Încă din anul I publică articole pe teme patristice. La Crăciunul anului 1943 este hirotonit Diacon celibatar de către Episcopul Veniamin Nistor al Caransebeşului, în Biserica Parohiei Obreja, judeţul Caraş-Severin. Licenţiat în Teologie, după absolvirea facultăţii îşi concentrează

eforturile în vederea pregătirii tezei sale de doctorat, iar la 30 iunie 1949 îşi va susţine teza cu titlul: “Viaţa şi petrecerea Sfântului Antonie cel Mare. Începuturile monahismului creştin pe Valea Nilului” sub coordonarea regretatului Părinte Profesor de Patrologie şi literatură Patristică Ioan G. Coman.

Revenind pe plaiurile natale, este numit Profesor suplinitor la Academia Teologică din Caransebeş şi după desfiinţarea istoricei Episcopii de aici merge la Timişoara, unde este numit în anul 1949 Secretar, apoi Referent principal la Centrul Eparhial, iar între anii 1952 - 1956 ocupă funcţia de Consilier Cultural al Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului. Din anul 1956 reia activitatea în învăţământul teologic ca profesor la Seminarul Teologic din Caransebeş, unde predă greaca şi franceza până la 1 martie 1959 când devine Conferenţiar Universitar la Catedra de Îndrumări Misionare a Institutului Teologic de grad Universitar din Sibiu, predând Teologia simbolică şi Limba greacă.

Dascăl de elită, cu o temeinică pregătire, dublată de un larg orizont de cultură generală, profil de enciclopedist, a format generaţii întregi, toţi cei care i-au audiat cursurile având mereu în minte şi în inimă chipul profesorului de vocaţie. Prelegerile sale atrăgeau îndeosebi prin claritate şi eleganţă în ceea ce priveşte stilul şi maniera de prezentare. Ţinuta sa sobră şi dragostea faţă de studenţi au lăsat urme de neşters în sufletele acestora. În anul 1960 este hirotonit Preot de către viitorul şi de pie memorie Patriarh Teoctist Arăpașu, pe atunci Episcop Vicar Patriarhal, iar la 15 decembrie este ales Episcop al Aradului, Ienopolei şi Hălmagiului.

Se călugăreşte la Mănăstirea Cernica de lângă Bucureşti, la data de 12 ianuarie anul 1961, păstrând numele de Nicolae. Este hirotonit Arhiereu în Biserica “Sfântul Spiridon Nou” din Bucureşti la 15 ianuarie 1961, de către Patriarhul Justinian Marina, împreună cu alți doi ierarhi, instalarea în funcţia de Episcop al Aradului având loc la 22 ianuarie acelaşi an, în Catedrala Episcopală din municipiul Arad.

La 17 februarie 1962, acelaşi Colegiu Electoral al Patriarhiei Române, îl alege în scaunul vacant de Arhiepiscop al Timişoarei şi Caransebeşului şi Mitropolit al Banatului. A fost instalat la 4 martie 1962 în Catedrala Mitropolitană din municipiul Timişoara, de către Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Justinian Marina şi alţi membri ai Sfântului Sinod. În anii `80 a colaborat cu Institutul Ecumenic ”Pro Oriente” din Viena Austria susţinând mai multe prelegeri şi comunicări. Între anii 1978 - 1981 a activat ca Membru în Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi, de asemenea, Delegatul Patriarhiei Române la instalarea Papilor Ioan Paul I şi Ioan Paul al II - lea.

A răspuns o vreme de comunităţile ortodoxe române de peste hotare. Ca ierarh s-a îngrijit de problemele administrative şi gospodăreşti din eparhie, având numeroase iniţiative printre care sprijinirea ridicării şi pictării a zeci de noi lăcaşuri de cult, restaurarea unor monumente istorico - bisericeşti din eparhie, sprijinirea mănăstirilor şi înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Timişoara. Urmare neobositelor preocupări cărturăreşti, Înaltpreasfinţia Sa este ales, în anul 1992, Membru de Onoare al Academiei Române şi Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este “Cetăţean de Onoare” al oraşelor Timişoara, Lugoj şi Caransebeş. În anul 1997 i s-a înmânat Premiul Grupului pentru Dialog Social “Pentru întreaga viaţă închinată adevărului, dreptăţii şi libertăţii”. În anul 2000 i s-a conferit Ordinul Naţional “Pentru Merit” în grad de Mare Cruce conferit de Preşedinţia României. În anul 2008 a primit din partea Majestății Sale Regele Mihai I Ordinul ”Crucea Casei Regale a României”, de asemenea între anii 1975 - 2012 a fost Membru în Asociația Internațională de Studii Patristice. „Porunca cea mai mare pe care ne-a lăsat-o Iisus Hristos este să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele ca pe tine însuţi. Atunci, dacă ai îndatorirea să-ţi ajuţi semenul, Biserica nu poate lipsi din această relaţie, are menirea s-o pună în practică, în viaţa de fiecare zi”, a spus, la un moment dat, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Nicolae Corneanu, a cărui viaţă, biografie, carieră şi carte de vizită, impresionante, ne face să ne gândim că viaţa şi activitatea Înaltpreasfinţiei Sale cu siguranţă va necesita cel puţin o amplă lucrare, o monografie cuprinzătoare, complexă şi completă, spre folosul duhovnicesc al credincioşilor şi ca exemplu, pildă şi reper pentru oamenii şi vremurile ce vor veni!...

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!

Dr. Stelian GOMBOŞ

5

Argesul Ortodox

COMPLEXUL MONAHAL DIN CÂMPULUNG MUSCEL Prima Biserică Domnească din Câmpulung

de toate acestea, dă câştig de cauză preoţilor bisericii câmpulungene.13 Hrisovul din 1618 menţionează: „Pentru că acest sat Bădeşti au fost bătrână şi dreaptă moşie … sfintei biserici a Domniei mele, dată şi miluită de răposatul Io Nicolae Alexandru Voievod, feciorul bătrânului răposatului Io Basarab Voievod, nepotul răposatului Negru Radul Voievod, carele este pristăvit şi îngropat trupul lui întru această sfântă biserică … ca să fie sfintei biserici spre întărire … iar domnii sale şi părinţilor domnii sale vecinică pomenire.”14

Actuala Biserică a Mănăstirii Negru Vodă din Câmpulung, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, situată la intrarea în Câmpulung Muscel, dinspre Piteşti, pe Strada Negru Vodă, nr.

64, este a treia construcţie pe acelaşi loc.

Prima biserică a fost ridicată de Nicolae Alexandru Basarab, după anul 1330, anul morţii comitelui Laurenţius, „Comes de Longocampo”,1 ultimul comite catolic cunoscut aici.

Biserica a fost în incinta curţii domneşti, dar cu incintă proprie. Aici a şi fost înmormântat Nicolae Alexandru Basarab, păstrându-i-se piatra de mormânt, de mici dimensiuni (1.05 x 0.94 x 0.14 m) având, într-un chenar cu motive vegetale, inscripția slavonă, tradusă prin: „În luna noiembrie 16 zile a răposat marele și singurul stăpânitor domn Io Nicolae Alexandru Voievod, fiul marelui Basarab Voievod, în anul 6873 (1364), indictionul 3. Veșnica lui pomenire.”2 Întrucât la Argeş bântuia ciuma, reşedinţa a fost temporar mutată la Câmpulung.3 Basarab I Întemeietorul a trecut la Domnul tot la Câmpulung, după cum reiese din zgrafitul descoperit în 1920, pe peretele nordic al Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş: „În anul 6860 (1351-1352), la Câmpulung a murit Marele Basarab Voievod”.4 În această primă biserică a fost înmormântat Basarab I Întemeietorul, după cum dovedesc cercetările arheologice efectuate de Virgil Drăghiceanu, în 1924.5 Alături de mormântul lui Nicolae Alexandru Basarab se mai săpase un mormânt în acelaşi loc de cinste, dedicat ctitorilor şi familiilor lor, corespunzând ca adâncime cu jumătatea secolului al XIV-lea.

Toate aceste indicii ne îndreptăţesc să considerăm că mormântul a aparţinut lui Basarab I. Prima biserică a rezistat până în 1628 când s-a prăbuşit din cauza unui cutremur şi a „Cronologia tabelară”15 pomeneşte vechimii, fără să se păstreze urme vizibile care să ne dea date suplimentare despre această primă documentul din 1618 de două ori. Prima dată la anul 6800 (1291/92) când aşează domnia tatălui biserică.6 lui „Mircea Vodă … sin Radul Vv. Radul Vv. Negru au fost Basarab: dintru care l-am adevărat, Date despre prima biserică dintr-un hrisov al mănăstirii Câmpulungului, de moşia Bădeşti.”16 A doua oară este menţionat Hrisovul din 13 noiembrie 16187 al hrisovul în dreptul datei de 6860 (1351/52): „6860 voievodului Gavril Movilă privind procesul Nicolae Voievod Basarab cel dintâi sin Alexandru bisericii domneşti din Câmpulung cu familia Vv. Basarab, feciorul Negrului Vv. Basarab, boierilor Bădeşti conţine ştiri despre prima carele adeverează hrisovul lui Nicolae Vv. Ca să biserică, ctitoria lui Nicolae Alexandru Basarab. fie sfintei mănăstiri Câmpulungului, moşia Actul în sine trebuie analizat din perspectiva Bădeşti şi mai adeverează şi pisania de la piatra întregului proces al satului Bădeşti8, fiind o verigă mormântului Mării Sale.”17 într-o înlănţuire de judecăţi şi evenimente care sBiserica Negru Vodă din Câmpulung au desfăşurat din a doua jumătate a secolului al poseda, de la întemeiere, pe lângă moşia Bădeşti XV-lea, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea.9 şi moşiile „Groşanii, Bogăţeştii, cu rumâni şi Preoţii Bisericii Domneşti din Câmpulung ţigani”18 şi probabil şi munţii Preotesele, Pietrele susţin că Bădeştii se aflau în stăpânirea bisericii Albe şi jumătate din munţii Leaota, precum şi Domneşti încă de la întemeierea ei de către 19 voievodul Nicolae Alexandru, în 1351/1352 şi că sălaşe de ţigani.

Cu ocazia săpăturilor arheologice făcute acesta o stăpânise „timp de 180 de ani”,10 când între 27 august - 7 octombrie 1924, de către Virgil fusese „împresurată” de stolnicul Badea Boloşin Drăghiceanu, s-a făcut un releveu publicat de N. şi aduc dovadă existenţa mormântului lui Nicolae Ghika-Budeşti în anul 1927.20 Ulterior a fost Alexandru Basarab în biserică,11 o carte bătrână întregit de Jurnalul săpăturilor arheologice din din 6850 (1351/52) „a răposatului Nicolae 1924, publicat de către autor, mult mai târziu, în Alexandru” şi o icoană a Maicii Domnului „unde 21 erau toate milele sfintei biserici scrise de 1964 şi însoţit de câteva fotografii.

Jurnalul săpăturilor din 1924 adevereşte răposatul Nicolae Alexandru Vv; şi întru acea că nu a existat, pe acelaşi loc, o altă biserică mai icoană era şi satul Bădeşti, cu toate hotarele lui, veche decât cea ctitorită de Nicolae Alexandru ca să fie sfintei biserici Domneşti.”12 Icoana era Basarab şi demolată în 1633 de Matei Basarab transcripţia pentru proscomidie a hrisovului de care a zidit din nou alta. danie, un pomelnic care amintea preoţilor Ctitoria lui Nicolae Alexandru Basarab, obligaţia faţă de ctitorul şi binefăcătorul bisericii. potrivit releveul publicat în 1927,22 avea Hrisovul lui Gavril Movilă din 1618, ţinând cont

6

dimensiuni mijlocii, de aproximativ 20,5 X 12,0 m.23 şi a fost destinată ab initio săvârşirii cultului ortodox. S-au putut identifica pronaos, naos cu trei nave longitudinale şi Sfântul Altar încadrat de două pastoforii (proscomidiar şi diaconicon).

Formă pentagonală la interior şi exterior a părţii răsăritene care a dat un aspect special şi celor două pastoforii, precum şi caja scării, plasată la colţul de nord-vest al pronaosului, care ducea într-un cafas sau balcon destinat probabil familiei domneşti, construită o dată cu biserica, au determinat pe unii cercetători să considere că planul bisericii este romanico-gotic şi să considere că aceasta este cea mai veche biserică din Muntenia ctitorită în mijlocul secolului al XIV-lea de Nicolae Alexandru Basarab.24 Virgil Drăghiceanu, în urma săpăturilor arheologice din 1924, descoperă cel mai vechi nivel de călcare la 2,0 m. adâncime faţă de nivelul actual,25 având cărămizi pavimentare, „aşezate oblic faţă de axul bisericii, înclinate spre stânga în jumătatea de nord a bisericii şi spre dreapta în jumătatea de sud”.26 Pr. dr. Daniel GLIGORE 1. Virgil Drăghiceanu, „Curtea Domnească din Argeş. Note istorice şi arheologice”, în B.C.M.I., X – XVI, 1917-1923, Bucureşti, Tiparul Cultura Naţională, 1923, p. 13.

2. Gheorghe I. Cantacuzino, Începuturile orașului Câmpulung și Curtea Domnească. Aspecte ale civilizației urbane la Câmpulung, Editura Academiei Române, București, 2011, p. 47.

3. Pavel Chihaia, Monumente din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti, vol. I, Artă medievală, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 163-177.

4. Virgil Drăghiceanu, „Curtea domnească din Argeş. Note istorice şi arheologice”, în loc. cit., fig. 9, p. 16.

5. Idem, „Despre Mănăstirea Câmpulung. Un document inedit: Jurnalul săpăturilor făcute de Comisia Monumentelor Istorice în 1924”, în B.O.R., LXXXII, 1964, nr. 3-4, p. 284-335.

6. Adriana Boescu, Aurelian Stroe, „Contribuţii la datarea fundării mănăstirii Câmpulung”, în Muzeul Câmpulung Muscel. Studii şi comunicări, vol. II, Câmpulung, 1982, p. 41-45.

7. Este de fapt transumptul (rezumatul) unui document de danie dat de Nicolae Alexandru Basarab Bisericii Domneşti de la Câmpulung, cu cea mai veche dată documentară – 1351/52. Pavel Chihaia, Din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti, ed. cit., p. 304-305.

8. Documentele cele mai vechi păstrate legate de „procesul Bădeştilor” sunt din perioada 27 mai 1571-1574. D.I.R., XVI, B, vol. IV, p. 23-24.

9. Pavel Chihaia, Din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti, ed. cit., p.

273.

10. Între 1351/2 şi 1531/52.

11. Cel care avea mormântul într-o biserică făcuse danii importante, legate la rândul lor de mormânt, ca de un hrisov. Pavel Chihaia, op. cit., p.

284.

12. Ibidem, p. 285.

13. Ibidem, p. 274.

14. D.I.R., XIII, XIV şi XV, B, nr. 8, p. 12; D.R.H., B, I, nr. 2, p. 11; D.I.R., XVII, B, III, nr. 236, p. 264-266.

15. A fost scrisă între 1746-1764. Nicolae Iorga, Operele lui Constantin Cantacuzino, Bucureşti, 1901; Aurora Ilieş, „Autorul Cronologiei Tabelare”, în Omagiu lui P. Constantinescu-Iaşi, Bucureşti, 1968, p. 354.

16. Pavel Chihaia, op. cit., p. 275.

17. Ibidem.

18 Hrisovul voievodului Constantin Şerban, din 30 octombrie 1654, menţionează „… ei au ridicat mare pâră asupra sfintei mănăstiri (Negru Vodă n.a.) cu satul Bădeşti … (Boierii jurători însă) au jurat cu sufletele lor cum că au pomenit pe Groşănenii tot vecnici la piatră de la zidirea bisericii lui Negru Vodă şi i-au dat şi ei vecnici …” S.M.B.A.N., Mănăstirea Câmpulung, XIX/3, original.

19. Documente anterioare lui Matei Basarab dovedesc existenţa ţiganilor robi pe lângă „biserica lui Negru Vodă”. D.I.R., XVII, B, III, nr. 368, p. 407; idem, IV, nr. 182, p. 172; documentele din 19 august 1627 şi 27 martie 1630 în manuscris la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”.

20. N. Ghika-Budeşti, „Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi Oltenia”, partea I, în B.C.M.I., an 1927, fasc. 53-54, p. 6, plan I, fig. 1.

21. V. Drăghiceanu, „Despre Mănăstirea Câmpulung. Un document inedit: jurnalul săpăturilor făcute de Comisia Monumentelor Istorice în 1924”, în loc. cit., p. 284-335.

22. N. Ghika-Budeşti, „Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi Oltenia”, partea I, în loc. cit., fasc. 53-54, p. 6, plan I, fig. 1.

23. Arh. Cristian Moisescu, „Noi puncte de vedere asupra ipostazelor dispărutei biserici domneşti <<Negru Vodă>> din Câmpulung Muscel”, în R.M.I., an LXVII (1998), nr. 1-2, p. 50, comp. şi „Despre Mănăstirea Câmpulung. Un document inedit: jurnalul săpăturilor făcute de Comisia Monumentelor Istorice în 1924”, în în B.O.R., LXXXII, nr. 3-4, Bucureşti, 1964, p. 322.

24. N. Ghika-Budeşti, „Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi Oltenia”, partea I, în loc. cit., p. 6.

25. V. Drăghiceanu, „Despre Mănăstirea Câmpulung. Un document inedit: jurnalul săpăturilor făcute de Comisia Monumentelor Istorice în 1924”, în loc. cit., p. 296 şi 316.

26. Ibidem, p. 318. Fotografia pavimentului la p. 303.

Argesul Ortodox

Proiectul social-filantropic

CAMPIONII BUCURIEI Fericit cel care caută la sărac şi la sărman; în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul. (Sfântul Proroc David) Milostenia este o poruncă, un îndemn dar în același timp trebuie să fie izvorâtă din dragostea de aproapele, fără de care nimic nu are valoare. Milostenia sau îndurarea creștină izvorăște din iubirea de Dumnezeu și de aproapele și se arată prin ajutorarea materială și morală a semenilor noștri aflați în nevoie.

Mântuitorul, Care este modelul desăvârșit al milosteniei (Matei 11, 32; Marcu 8, 2), ne-a arătat că la Judecata de Apoi faptele îndurării trupești și sufletești sunt acelea care ne vor deschide porțile fericirii veșnice (Matei 25, 34-40). Dar, “chipurile de a milui” – cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur – “sunt felurite și porunca aceasta este

întinsă.”

Urmând îndemnul Mântuitorului din cea de-a cincea Fericire: “Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7), cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Argeșului și Muscelului, astăzi 30 septembrie 2014, la sediul Protoieriei Câmpulung Muscel, a avut loc un nou capitol din Proiectul Social Filantropic Campionii Bucuriei.

Pentru această fază a proiectului au fost rânduiţi preoţii din Cercul Pastoral nr. 3, din parohiile: Valea Popii, Jugur, Poienarii de Muscel, Lăzăreşti, Schitu Goleşti, Livezeni, Opreşti, Rădeşti şi Stâlpeni. Din aceste parohii au fost selectate familii nevoiașe, aflate în grele condiții de viață, fără venituri, cu mulți copii ce prezintă risc de abandon școlar precum și bătrâni sau persoane bolnave fără familie, ce au primit prin grija preoților reprezentanți ai parohiilor, ajutoare ce au constat în alimente și cărți de rugăciune – hrană pentru trup și suflet.

Am flămânzit şi mi-aţi dat să mănânc (Matei 25, 35) Există multe feluri în care Hristos Domnul vine la noi şi întinde mâna Sa cea nevăzută spre noi, pentru ca noi să devenim mâinile iubirii Sale milostive către oamenii care au nevoie de ajutorul nostru. În Sfânta Scriptură a Noului Testament, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că cea mai mare poruncă este iubirea de Dumnezeu şi de aproapele: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.“ Dar și: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Prorocii” (Matei 22, 36-40). Despre iubirea de aproapele şi cum o putem manifesta ne vorbeşte Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelia după Sfântul Luca (în capitolul 6, 27-36), încheind cu îndemnul: “Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv“.

Iubirea omului faţă de Dumnezeu se completează cu iubirea omului faţă de aproapele,

manifestată prin milostenie, ca răspuns la darurile pe care omul le primeşte de la Dumnezeu, începând cu

însuşi darul vieţii. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că: “Roadele iubirii sunt: a face bine aproapelui din toată inima, a răbda îndelung, a fi cu îngăduinţă şi a folosi lucrurile cu dreaptă judecată“ (Sf. Maxim Mărturisitorul).

Aceste îndemnuri sunt puse în practică și de către Campionii Bucuriei Sociale. Astfel, marți, 7 octombrie 2014, în Protoieria Costești, la biserica parohială “Bădești” din comuna Bârla, s-au reunit preoții din cele 10 parohii ce alcătuiesc Cercul Pastoral nr. VII, respectiv: Badesti, Mozăceni Vale, Podișoru, Boretu, Barla, Ciociești, Mandra, Malu, Urluieni și Tomești - Urluieni. Din aceste parohii au fost selectate familii nevoiașe, aflate în grele condiții de viață, fără venituri, cu mulți copii ce prezintă risc de abandon școlar precum și bătrâni sau persoane bolnave fără familie, ce au primit prin grija preoților reprezentanți ai parohiilor, ajutoare ce au constat în alimente și cărți de rugăciune – hrană pentru trup și suflet.

“Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca acestora.”

(Lc 18, 16) Educaţia se sprijină pe trei piloni: Familie, Şcoală, Biserică.

Cel mai adânc scop al educaţiei copiilor nu este doar să ajungă înţelepţi sau să fie doar oameni morali în societate, ci să ajungă buni fii ai lui Dumnezeu, să dobândească înfierea după har.

Sfântul Ioan Gură de Aur, unul dintre cei mai iubiţi Părinţi ai Bisericii noastre, care a vorbit despre ce înseamnă buna creştere a unui copil creştin, îndeamnă aducerea micuţilor în casa Domnului “ca la şcoală“: “Ar trebui să fie ca atunci când îi trimitem la şcoală şi ei ştiu că au răspunderi: să înveţe şi să-şi facă lecţiile.

Aşa ar trebui să meargă şi la biserică, ca la şcoală.

Noi trebuie să-i ducem, nu să-i lăsăm pe mâna altora.

Să mergem împreună şi să ascultăm împreună slujba, şi apoi să le cerem să-şi amintească ce-au auzit şi ce au învăţat. Numai aşa îi vom putea corecta uşor şi pe nesimţite. Dacă şi acasă copiii vă aud tot timpul discutând ca nişte creştini cu frica lui Dumnezeu şi le daţi sfaturi bune, aceste seminţe vor da curând un rod bogat“.

Biserica si Școala sunt două instituții atât de apropiate ca funcție, încât este imposibil să slujesti în Biserică și să faci abstracție de Școală și invers, să faci parte din instituția școlii și să faci abstracție de Biserică.

Educația este forma cea mai înaltă în lucrarea de modelare și formare a caracterului și personalității copiilor și tinerilor. Din acest motiv educația ar trebui să fie prioritatea fundamentală a oricărei societăți care dorește progresul spiritual și bunăstarea materială a poporului. Plecând de la aceste principii, în cadrul proiectului Campionii Bucuriei un loc fruntaș este ocupat de copii și educația necesară unei bune dezvoltări.

O nouă filă dedicată sprijinirii educației a fost scrisă în cadrul proiectului Campionii Bucuriei, astăzi, 3 octombrie 2014, în protoieria Pitești, unde preoții din parohiile care alcătuiesc Cercul Pastoral nr.

V, împreună cu Părintele Protopop Ciprian Vuțan, Consilier responsabil de Sectorul Învățământ, au oferit daruri elevilor din clasele I-IV ale Școlii Gimnaziale Moșoaia. Peste 100 de copii au primit caiete auxiliare la disciplinele Matematică și Limba Română, precum

și câte o carte de rugăciuni editată de Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului. Aceste acțiuni dedicate sprijinirii educației și combaterii abandonului școlar vor continua, urmând ca până la sfârșitul anului foarte mulți copii să primească cele necesare pentru buna desfășurare a procesului de învățământ.

Cu binecuvântarea și purtarea de grijă a Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Calinic, în Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului se desfășoară, la nivel de protoierii, după un program stabilit de Permanența Centrului Eparhial, activități social-filantropice ce au în vedere ajutorarea familiilor sărace și aflate în nevoi, cu copii mulți sau în pragul abandonului școlar, bolnavi și bătrâni. Aceste acțiuni sociale fac parte din Proiectul general socialfilantropic cultural-educativ și sportiv intitulat "Campionii Bucuriei" coordonat de Părintele Arhidiacon Caliopie Cristian Ichim, Consilier responsabil de sectoarele Economic-Financiar și Construcții Bisericești din Eparhia Argeșului și Muscelului.

Beneficiarii sunt aleși în urma unor anchete sociale, în care au fost urmărite cazurile cu venituri foarte mici și problemele de sănătate foarte grave.

O atenție deosebită o primesc bătrânii, bolnavii fără familie, precum și copiii pentru care există riscul abandonului școlar. În proiect sunt implicați părinții protoierei și preoții din fiecare protoierie, precum și credincioșii din cuprinsul Eparhiei Argeșului și Muscelului, care sunt chemați să aducă bucurie în casele celor sărmani. Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5, 7)

7

Argesul Ortodox

Ortosinteze Proiectul social-filantropic

CAMPIONII BUCURIEI Împărțit-a, dat-a săracilor, dreptatea lui rămâne în veacul veacului. Domnul iubeşte milostenia şi dreptatea. Fericit este cel ce înţelege pe cel sărac, că în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul (Psalmistul David) Sfântul Antioh ne spune: “Iubirea de săraci şi iubirea de străini sunt două ramuri de măslin cu al căror rod se ung toţi, din care însuşi Domnul Îşi unge capul şi picioarele şi va răsplăti în împărăţia cerească pe acela care-L unge. Că adevăratul iubitor de săraci aude pe Cel ce zice: “Milostenia şi credinţa nu te vor lăsa pe tine, însă să le legi pe ele de grumazul tău şi vei afla darul, ca să gândeşti cele bune înaintea Domnului şi a oamenilor“.

Iar căile drepţilor întocmai cu lumina strălucesc, mergând înainte luminează, până ce se isprăveşte ziua. Încă şi Legea porunceşte, zicând: “Deschide mâinile tale spre sărac, ca să nu strige către Dumnezeu împotriva ta“. Iar la Proverbe zice: “Viaţa săracului să nu o uiţi şi sufletele celor flămânzi să nu le întristezi şi să nu ocoleşti cu milostenia ta pe cei ce au trebuinţă.

Pe fratele cel scârbit să nu-l alungi, nici să-ţi întorci fata ta de la sărac“. Şi iarăşi zice: “Omul cel milostiv, sufletului săi îi face bine, iar cel nemilostiv îşi pierde

“Spre cel sărac apleacă-ți urechea și cu dulceață dă-i binețe.” (Tob 4,7) Să dai de bunăvoie, să dai după posibilități, cu dragoste, cu mărinimie și cu înțelepciune. “Fiecare să dea“, spune Sfântul Pavel, “cum socotește cu inima sa, nu cu părere de rău sau din silă, căci pe cel care dă cu voie bună Dumnezeu iubește“ (II Cor 9, 7).

Milostenia este o virtute foarte scumpă pentru viața creștină și pentru fiecare dintre noi. Pentru că la Judecata din urmă Mântuitorul amintește de toate faptele bune, punând cel mai mare preț pe milostenie, care este fiica cea mai mare a iubirii creștine. La Înfricoșătoarea Judecată, Mântuitorul ne subliniază în chip deosebit darul sau fapta bună a milosteniei creștine, care va avea un mare rol la mântuirea sufletelor noastre. Căci milostenia singură acoperă mulțime de păcate. De aceea suntem datori că în toată viața noastră să miluim după putere pe aproapele nostru, atât prin milostenie materială, cât și prin milostenie sufletească, prin sfătuire, mângâiere, cărți sfinte și rugăciune pentru cei neputincioși.

Sunt șase fapte bune ale milosteniei pe care le citează Mântuitorul în Sfânta Evanghelie, și anume : Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția

trupul său“. (…) Deci, bine este omului a da din destul celor lipsiţi, din ostenelile sale, cele ce dă Domnul, fără alegere cui să dea, sau cui să nu dea. Cu slujba aceasta preadreaptă se împlineşte pentru că este slăvita la Dumnezeu. Şi aşa, drept să slujească lui Dumnezeu şi viu va fi. Că mare este omul şi scump bărbatul cel milostiv.” (Cuvânt al Sfântului Antioh despre milostenie și iubirea de sãraci) Aceste îndemnuri sunt urmate și de Campionii Bucuriei, astfel că vineri, 10 octombrie 2014, în Protoieria Curtea de Argeș parohia Corbi, cele 9 parohii (Nucșoara, Sboghițești, Slatina, Corbi, Corbișori, Poienărei, Alexandria, Stănești, Pârâiești) ce alcătuiesc Cercul pastoral nr. 7, au desfăşurat o nouă etapă a proiectului social-filantropic, de întrajutorare a celor săraci și aflaţi în nevoi, “Campionii Bucuriei

cea gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost si Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și Miați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați

Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv (Luca 6, 36) Trebuie să fim milostivi precum este și Dumnezeu cu noi. Sfinții Părinţi, luminătorii Bisericii, le purtau mult de grijă celor săraci şi trişti și ne îndeamnă pe fiecare dintre noi să ne luptăm din toate puterile noastre pentru a împlini această poruncă dumnezeiască: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv (Luca 6, 36) şi Milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 9, 13).

Pilda Sfântului Petru cel Milostiv, care mai înainte a fost vameş, ne îndeamnă să fim milostivi către săraci. Acela, pentru o pâine pe care a aruncat-o către un sărac, a primit iertarea păcatelor sale, după cum i s-a arătat în vis: “Dacă o pâine, pe care am aruncat-o în fața săracului, mi-a ajutat mie atât de

Sociale“. De ajutoarele oferite au beneficiat familii sărace din parohiile participante, familii aflate în grele condiții de viață, fără venituri, cu mulți copii ce prezintă risc de abandon școlar.

cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci drepții vor răspunde, zicând : Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit? Sau gol și Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine ? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut.

Plecând de la îndemnurile Sfintei Scripturi, Campionii Bucuriei Sociale urmăresc să transforme aceste sfinte cuvinte în fapte. Un astfel de moment a avut loc în Protoieria Mioveni, pe 16 octombrie 2014, la biserica parohială Lunca Stejăreț, unde preoții parohiilor ce alcătuiesc Cercul Misionar nr. VI, din comunele Merișani și Budeasa, au dăruit ajutoare, constând în hrană pentru trup, dar și pentru suflet, unor familii nevoiașe, aflate în grele condiții de viață, fără venituri, cu mulți copii ce prezintă risc de abandon școlar.

mult încât nu m-au luat pe mine diavolii, cu cât mai mult milostenia cea multă, făcută cu blândețe și cu osârdie, va ajuta acelora care, fără cruțare, își împart bogățiile lor la săraci?” Așadar, și cea mai mică milostenie cântăreşte mult în drumul nostru spre câştigarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Îndemnurile Sfinților Părinți sunt urmate și de toți cei care, unindu-și sufletele, alcătuiesc marea familie a Campionilor Bucuriei.

Astfel au mai trecut în răbojul lui Dumnezeu o nouă acțiune de întrajutorare în protoieria Topoloveni, pe 28 octombrie 2014, la parohia Căteasca, unde toate parohiile din comunele Căteasca și Rătești și-au unit forțele venind cu ajutoare în sprijinul unor familii aflate în grele condiții de viață, fără venituri, cu mulți copii ce prezintă risc de abandon școlar.

Cu binecuvântarea și purtarea de grijă a Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Calinic, în Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului se desfășoară, la nivel de protoierii, după un program stabilit de Permanența Centrului Eparhial, activități social-filantropice ce au în vedere ajutorarea familiilor sărace și aflate în nevoi, cu copii mulți sau în pragul abandonului școlar, bolnavi și bătrâni. Aceste acțiuni sociale fac parte din Proiectul general social-filantropic cultural-educativ și sportiv intitulat "Campionii Bucuriei" coordonat de Părintele Arhidiacon Caliopie Cristian Ichim, Consilier responsabil de sectoarele Economic-Financiar și Construcții Bisericești din Eparhia Argeșului și Muscelului.

Beneficiarii sunt aleși în urma unor anchete sociale, în care au fost urmărite cazurile cu venituri foarte mici și problemele de sănătate foarte grave. O atenție deosebită o primesc bătrânii, bolnavii fără familie, precum și copiii pentru care există riscul abandonului școlar. În proiect sunt implicați părinții protoierei și preoții din fiecare protoierie, precum și credincioșii din cuprinsul Eparhiei Argeșului și Muscelului, care sunt chemați să aducă bucurie în casele celor sărmani.

“Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7)