Argeșul Ortodox Anul XIII nr. 612 Ianuarie 2015

Anul XIII nr. 612 Ianuarie

2015 8 pagini

Săptămânal teologic, bisericesc și de atitudine al Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului

Înstrăinarea de răutăți Am citit o întâmplare, pe cât de hazlie pe atât de silnică.

O femeie din București nu prea avea somn. Veneau noaptea niște dihănii cu colți mari și ochii fioroși din care ieșeau flăcări, care din când în când, se repezeau ca un buzdugan spre biata creștină, care urla cât o țineau puterile. Era un adevărat dezastru pentru cei din casă.

Nemaiputând răbda groaznica arătare, s-a dus la o prietenă vecină să-i spună păsul.

După cele auzite, a îndemnat-o să meargă la preotul bisericii și să-i ceară sfatul. După povestirea greului care-i chinuia conștiința (jefuise dreptul de proprietate al unei vecine cu mărturii mincinoase!), preotul a sfătuit-o să îndrepte greșeala și să-și recunoască fapta de furt, prin care a încălcat porunca lui Dumnezeu.

Nefiind mulțumită de sfatul calm și binefăcător, se duce la un duhovnic din Mănăstirea Cernica.

Când a auzit jaful făcut de biata creștină, a primit sfatul strașnic: - De azi înainte, vei lua o găleată cu pământ din terenul furat cu mărturii mincinoase, pe care săl mănânci tot, câte 100 de grame pe zi.

- Bine, părinte, dar nu poți să-mi dai o jumătate de găleată?

- Păi, nici dumneata nu ai furat o jumătate de teren, ci ai păgubit integral pe bietul creștin.

Merge baba acasă, ia o găleată plină cu pământ și-l mai drege cu câte ceva, ca să-l poată înghiți, strâmbându-se, și din când în când, ascuțindu-și limba spre niscaiva înjurături și blesteme, când spre vecinul păgubit, când spre popa năstrușnic, care a pus-o să mănânce din pământul furat.

A mâncat ce a mâncat. S-a scârbit. A trântit găleata și s-a dus înapoi la popa să-i mai scadă din canon.

- Bine ai venit! Ai terminat găleata? Vei mai mânca încă una, că poate îți vine mintea la cap și te saturi de nedreptăți.

- Vai! Părinte, nu mai pot. Am mâncat jumătate, dar de

cealaltă jumătate, te rog să mă ierți.

- Adică, te-ai săturat de pământ? o întrebă preotul.

- Săturat, părinte! Ajută-mă să dreg greșeala. Eu nu pot să o fac, că mi-e rușine de oameni.

- Te ajut. Voi merge eu să fac împăcarea.

După o vreme, cele două vecine, mergeau împreună spre duhovnicul care le-a împăcat, reparând greșeala și dușmănia de ani de zile!

Când noi începem orice post, gândul să se îndrepte grabnic la înstrăinarea de răutăți, adică, părăsirea tuturor scăderilor care ne bântuie pe fiecare dintre noi, într-o măsură mai mică sau mai mare.

Iată cum ne învață Biserica lui Hristos, în privința Postului: “Să postim post primit, bineplăcut Domnului; postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăți, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună și de jurământul mincinos. Lipsirea de acestea este postul cel adevărat și bine primit” (Stihoavna de marți, săptămâna întâi din Postul Mare, Triod, Ed. 1970, pag. 127).

Dacă medităm cu grijă și multă râvnă la lepădarea de cele 7 hibe, descrise mai sus, avem bucuria de a împlini porunca Domnului și postul ne va fi de mare folos, trupesc și sufletesc.

Să ne lepădăm de toate păcatele, care apasă trupul și sufletul nostru.

Acesta este începutul Postului, bine primit de Domnul Dumnezeu!

Argesul Ortodox

Cuviosul Ieroschimonah Antipa Atonitul (10 ianuarie)

În Mineiul pe ianuarie, în a 10 –a zi, între sfinţii care se pomenesc atunci se află trecut şi Cuviosul Ieroschimonah Antipa Atonitul.

Fiu al Moldovei, cu numele de botez Alexandru, a vieţuit în multe aşezăminte duhovniceşti, fiind o puternică lumină pentru apropiaţi.

Cuviosul Antipa s-a născut în anul 1816, în satul Calapodeşti, comuna Dealul Morii, judeţul Bacău, dintr-o familie de clerici.

Chemarea pentru cele sfinte a avut un drum mângâiat de smerenie, cugetare şi dorire pentru înaltele virtuţi. Llipsindu-i darul pentru învăţătură, a devinit păstor pentru turmele cele necuvântătoare. În liniştea naturii, păzind turmele, cu trecerea timpului i s-a născut dorinţa cunoaşterii învăţăturilor şi se ruga lui Dumnezeu ca să-i dea şi lui acest dar.

Uşor s+a născut în sufletul său şi dorinţa pentru cele spirituale şi, în cele din urmă, s-a hotărât să părăsească turma şi să plece la mănăstire ca să se facă monah. A părăsit turmele necuvântatoare, pentru cele cuvântătoare. Ca urmare, la vârsta de 20 de ani a intrat ca frate în obştea mănăstirii Căldăruşani, ctitorie a marelui voievod Matei Basarab. ,,A gustat şi a văzut că bun este Domnul” (Psalmul 33, 8) Aici a devenit fratele Alexandru, care a început să se obişnuiască cu ascultările la care a fost orânduit şi s-a îndulcit cu dumnezeieştile slujbe, cu pravila de începător, cu învăţăturile înţelepte ale duhovnicilor.

El a găsit în această mănăstire o rânduială desăvârşită, monahii de aici erau învăţătaţi ca atunci când aud glasul clopotul să vină la biserică, iar după terminarea slujbei religioase să se retragă la chilie în linişte şi reculegere.

Pe lângă rugăciune, în privinţa ascultărilor zilnice, vieţuitorii aveau şi preocupări de lucrări gospodăreşti: reparaţii, construcţii, munci agricole, rucodelie în ateliere etc, prin care se acopereau aproape toate cerinţele sfântului locaş şi ale obştei. Toţi erau deprinşi ca mâinile să lucreze, iar sufletul să se roage lui Dumnezeu. În această perioadă, monahii cu pregătire cărturărească au alcătuit numeroase manuscrise, au făcut traduceri şi totodată au înfiinţat şi o tipografie, ceea ce a sporit prestigiul mănăstirii. Ştiind să facă ascultare şi fiind plin de smerenie, fratele Alexandru a îmbrăţişat cu dragoste viaţa chinovială şi devenise doritor către suişul cel duhovnicesc. Auzise de Sfântul Munte, împodobit cu sfinte mănăstiri, cu zeci de schituri şi sute de chilii, cu colibe şi peşteri., unde trăiau după rânduiala vieţii călugăreşti, în curăţie trupească şi sufletească, în sărăcie de bunăvoie, în ascultare şi neîncetată rugăciune, mii de monahi şi fraţi din toate neamurile ortodoxe. De îndată i s-a aprins dorinţa de a merge acolo pentru întărire.

Trăind aproape aproape 15 ani, la schitul Lacu,credinciosul monah s-a mutat la mănăstirea Esfigmen unde a stat patru ani, continuând nevoinţa călugărească şi ascultările şi servind ca exemplu toţi câţi se aflau acolo.

Primind binecuvântarea stareţului mănăstirii, cu mare bucurie el s-a de marele şi îngerescul chip, care este numit şi al doilea botez, cu reînnoirea făgăduinţelor de la călugărie în forma cea mai riguroasă, angajându-se să petreacă toată viaţa în post aspru şi rugăciune neîntreruptă, slujind fraţilor.

Potrivit tradiţiei, cu acest prilej i s-a schimbat numele de botez, numinduse Antipa.

Cât a stat la Esfigmen, Schimonahul Antipa s-a învrednicit şi de harul

Colegiul de redacție FONDATOR: † Înalt Preasfințitul Arhiepiscop CALINIC al Argeșului și Muscelului

Adresa: Strada Țepeș Vodă nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

hirotoniei, ca ierodiacon, intrând în rânduiala primei trepte a slujitorilor sfântului altar.

După aproape două decenii de la stabilirea sa în Muntele Athos, în anul 1860, luând binecuvântare de la stareţ şi de la fraţi, a părăsit Muntele Athos şi s-a întors în ţară. A construi un schit la Iaşi, unde, din dispoziţia Părintelui Nifont, a ocupat postul de chelar şi econom, de multe ori înlocuindu-l pe părintele Nifont în anumite treburi bisericeşti.

Ieroschimonahul Antipa, cunoscător al limbii ruse a plecat la drum lung, prin ţinuturi ortodoxe ruseşti. Un popas l-a făcut la vestita Lavra Pecersca, care era pentru credincioşii ruşi ca un nou Ierusalim, la care ei veneau în pelerinaj de la mari depărtări. Aici se aflau şi unii călugări români, iar mitropolitul Petru Movilă al Kievului a fost o vreme stareţ al ei. În timpul lui a apărut primul Pateric al Lavrei (1643), care istoriseşte despre sfinţii şi minunile care s-au făcut în mănăstire în diferite epoci.

Poposind la această lavră, ca pelerin, Cuviosul Antipa s-a închinat moaştelor sfinte s-a întărit sufleteşte şi a făcut legături frăţeşti cu monahii de aici, a luat binecuvântare şi a plecat mai departe. În cele din urmă, în anul 1865 a ajuns la mănăstirea Valaam. Văzând buna rânduială de aici, Cuviosul Antipa s-a stabilit la Valaam, unde a trăit încă 17 ani în frica Domnului, cu evlavie şi cu râvnă, pentru a se face folositor obştei care îl înfiase.

După multele sale vrednicii, el a fost cinstit cu harul Preoţiei, sarcină care i-a înmulţit ostenelile către Dumnezeu, ştiind că avea să răspundă de sufletele care i s-au încredinţat pentru povaţă duhovnicească.

Postul îndelungat, smerenia şi rugăciunea inimii i-au fost mai departe călăuză şi putere ziditoare care hrăneşte pe cei flămânzi şi însetaţi cu sufletul. Pentru aceasta numele şi faptele sale minunate sau răspândit în părţile de nord ale Rusiei şi mulţi credincioşi veneau la mănăstirea Valaam ca să cunoască pe omul lui Dumnezeu şi să primească binecuvântarea şi învăţăturile sale. Pe lângă el s-au format şi unii ucenici, care i-au urmat în cele duhovniceşti cu ascultarea, cu curăţia şi cu râvna.

După o viaţă întreagă petrecută în nevoinţe călugăreşti, Ieroschimonahul Antipa, a fost înmormântat în gropniţa de obşte a mănăstirii. Prezenţa lui în calendar cinsteşte în acelaşi timp poporul şi Biserica noastră, pentru care el s-a rugat, povăţuind pe cei care i-au cerut sfatul să nu înceteze a le iubi, pentru că de bunăstarea acestora depind pacea şi fericirea lor proprie.

Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodeşti în anul 1992, iar slujba sa a fost întocmită de către Prea Sfinţitul Ioachim Băcăuanul, actualul arhiereu-vicar al Episcopiei Romanului, fiind prăznuit pe 10 ianuarie.

Povăţuitor preaînţelept al călugărilor şi înger pământesc te-ai arătat, Sfinte Cuvioase Părinte Antipa, înfrânându-ţi trupul cu nepătimirea şi luminând inimile credincioşilor cu strălucirea virtuţilor tale. Pentru aceasta te-ai făcut locaş preacinstit al Sfântului Duh şi în ceruri ai aflat plata ostenelilor tale de la Hristos Dumnezeu, pe Care roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă. (Troparul Sfântului).

Editor: Preot Ovidiu Vlăsceanu - consilier cultural Redactor șef: Pr. dr. Napoleon Dabu Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

Pr. Robert NICOLAE Redacția: Pr. dr. Daniel Gligore Pr. prof. Cornel Dragoș, Pr. Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuță, Asist. univ. drd. Gabriela Safta.

Pagină web: Pr. Gabriel Grecu Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuș, Pr. prof. Andrei Cănuță, Roxana Dragoș, Amalia Cornățeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643

Argesul Ortodox

De la neoumanism la pseudocreştinism Mişcarea neoumanistă din România Pentru oricine a citit excepţionala lucrare a lui Henri de Lubac, Drama umanismului ateu, o reinventare sau o resuscitare a umanismului cu accente antiteiste ar fi o lipsă de respect faţă de evidenţă. Şi spun aceasta în contextul în care majoritatea celor care pun umărul la reînvierea unor sisteme de gândire sau curente ideologice scapă din vedere însuşi obiectul demersului: omul.

Aşa se întâmplă şi în ţara noastră cu aceia care, pornind de la principiul constituţional ce are în vedere laicitatea statului, sfârşesc într-o lamentabilă atitudine antiteistă, antieclesială şi anticlericală.

Acerba şi agresiva promovare a ideilor noului tip de umanism în majoritatea mijloacelor de informare în masă, ne îndreptăţeşte să vorbim la nivel naţional despre o adevărată mişcare neoumanistă.

Aceasta nu are nimic în comun nici cu umanismul renascentist, ai cărei corifei din Şcoala Ardeleană au adus acel suflu cultural important în societatea românească, trezind conştiinţa naţională şi cultivându-o până la sacrificiu, dar nici cu mişcarea neoumanistă americană a unor Paul Elmer More, Irving Babbitt, George Elliott sau Norman Foerster (www.britannica.com).

Ea este mai degrabă o copie a mișcării neoumaniste britanice, orientată eminamente împotriva anumitor instituții religioase și forme tradiționale de manifestare a religiozității. Un tentacul al unei caracatiţe atee care începe să-şi înfigă ventuzele în tot mai multe instituţii ale unei societăţi globale şi globalizante tot mai bulversate.

Mişcarea neoumanistă din România cuprinde o seamă de asociaţii şi ONG-uri ale căror statute sau regulamente de funcţionare promovează umanismul secular și luptă pentru o separare totală a Bisericii de Stat.

Patru dintre aceste organizații, Asociația Secular-Umanistă din România, Asociaţia Umanistă Română, Asociația Solidaritatea pentru Libertatea de Conștiință și Mișcarea agnostică, se manifestă în spațiul public într-o manieră duplicitară.

De ce afirmăm aceasta?

Să pornim de la statutul ASUR, unde ne sunt expuse punctual valorile pentru care militează această asociație.

1. Promovarea științei și culturii.

Este îmbucurător atunci când o asociație sau o fundație promovează valori și descoperiri ale științei și tehnicii în folosul cunoașterii. Însă, atunci când în spatele unor demersuri ori acțiuni se ascund interese antireligioase, lipsite de orice urmă de obiectivitate cultural-științifică, problema devine spinoasă, ca să nu spunem altfel. Să luăm spre exemplu campania ASUR, Aprinde flacăra științei!. Cei care intră pe site-ul acestei asociații și accesează proiectul Aprinde flacăra științei sunt transferați către un eveniment ce a avut loc la librăria Humanitas Kretzulescu în zilele de 10,11 și 12 februarie a.c., eveniment intitulat Zilele Evoluției. În realitate fundamentul acestui eveniment este unul subiectiv: promovarea evoluționismului, în opoziție cu creaționismul, învățătură conformă

revelației biblice, demonstrată și susținută din ce în ce mai mulți oamenii de știință. În momentul în care intri în contact cu titlul proiectului ASUR, Aprinde flacăra științei!, acesta îți poate sugera pe de o parte că în țara noastră această flacără nu există, cu alte cuvinte instituțiile de învățământ și de cercetare nu sunt în slujba științei, iar pe de altă parte că societatea românească trăiește în întunericul ignoranței și al inculturii, iar ASUR își asumă această mare activitate de a promova știința și cultura românești, arse pe rug de Biserică. În susținerea demersului anti-BOR și anticreștin al ASUR, dau curs următoarei promovări a unui alt proiect pseudodialectic al ASUR, Umanist sau teist, două definiții ale omului modern, din anul 2010: „După 50 de ani de ateism impus de partid, România traversează 20 de ani de exacerbare a religiozităţii. Deşi trăim într-un stat laic, religia ocupă un loc vizibil şi important în viaţa publică românească…Biserica reuşeşte, într-o Românie cocoşată de taxe şi impozite, să fie o întreprindere prosperă, independentă şi neimpozitată, dar care primeşte un sprijin financiar consistent de la stat. Copiii sunt invăţaţi încă din şcoală că sunt creaţia lui Dumnezeu, cu particularitatea că Dumnezeul nostru, al ortodocşilor, e mai bun, mai drept, e de fapt singurul valabil.

Teoria evoluţiei a fost eliminată din programa de învăţământ. Nimic nu reuşeşte să rivalizeze în viaţa publică cu succesul de box office al expunerii unor moaşte spre adulaţie colectivă. În mijlocul unei crize economice, dar şi de identitate, românii par mai degrabă înclinaţi să aştepte mântuirea şi ajutorul divin, în loc să gândească liber şi să lupte pentru depăşirea impasului prin forţe proprii…” (www.totb.ro) Din cele de mai sus aflăm că obiectivitatea şi rigoarea ştiinţifice sunt apanajul evoluţionismului, denigrarea, stigmatizarea şi atacul la adresa Bisericii Ortodoxe Române reprezintă metoda de lucru, iar omul care gândeşte liber, fie el sceptic, agnostic sau ateu este ţelul sau scopul demersului cultural-ştiinţific al ASUR. Aşa a gândit şi Nietzsche atunci când şi-a început demersul său antihristic, promovând o reevaluare a tuturor valorilor printr-o metonoia clasicistă, distrugând orice fundament revelat moral, pentru a putea pune în loc omul arian cu a lui voinţă de putere. Tragedia derapajului nietzschean a culminat cu omul nou de tip arian al lui Hitler şi a continuat cu omul nou, revoluţionar ateu al lui Marx, Engles şi Lenin. Efectele afirmării acestor oameni de tip nou, însufleţiţi de gândirea dialectică a lui Hegel, cocoţaţi în fruntea luptei împotriva lui Dumnezeu, a luptei împotriva semenilor şi a luptei de clasă, a lăsat urme adânci în conştiinţa colectivă. Putem uita, oare, lagărele de exterminare de la Auschwitz, Birkenau, Treblinca? Putem trece cu vederea crimele din Gulagurile sovietice din Siberia, Omsk, Krasnoiarsk, Norilsk şi Kolyma?

Putem arunca sub preşul istoriei jertfele românilor din închisorile comuniste de la Aiud, Piteşti, Sighet, Jilava, Poarta Albă?

Sau ar fi mai bine să facem o incursiune în Franţa sfârşitului de secol XVIII pentru a lua seamă de ororile umanismului impus cu sabia de bravul Robesppiere sau de faptele de vitejie ale generalului Turreau, ale cărui trupe au ucis în 1794 peste 40 000 de civili în Vandeea, doar pentru că erau creştini şi nu au dorit să îmbrăţişeze lumina umanistă!

Pr. dr. Napoleon Nicolae DABU

3

Argesul Ortodox

SFINTELE CERINȚE ALE BUNULUI DUMNEZEU, CERUTE NOUĂ ȘI ÎN ANUL ACESTA Pe vremuri, regele Solomon, se ruga Bunului Dumnezeu pentru sfințirea Templului pe care l-a înălțat întru cinstea și slava Domnului. Bunul Dumnezeu i-a răspuns la rugăciune, însă spus care sunt condițiile Binecuvântării Sale Părintești. Iată răspunsul Domnului la rugăciunea regelui Solomon, rugăciune din care vom desprinde sfintele cerințe ale Domnului pentru noi și în anul acesta în care purcedem în fiecare zi doar prin milostivirea Domnului: "Atunci S-a arătat Domnul lui Solomon, noaptea, și i-a zis: "Am auzit ruga ta și Mi-am ales locul acesta să fie templu pentru aducerea de jertfe. De voi încuia cerul și nu va fi ploaie, de voi porunci lăcustei să mănânce țara, sau voi trimite vreo boală molipsitoare asupra poporului Meu. Și se va smeri poporul Meu, care se numește cu numele Meu, și se vor ruga și vor căuta fața Mea, și se vor întoarce de la căile lor cele rele, atunci îi voi auzi din cer, le voi ierta păcatele lor și le voi tămădui țara." (2 Paralipomena 7, 12.14.) În vederea ascultării rugăciunilor noastre și a trimiterii binecuvântării Sale Părintești, de iertare și de tămăduire, sunt prezentate pentru noi, din Răspunsul Domnului la rugăciunea regelui Solomon, mai multe condiții. Să le luăm pentru noi pe acestea și în acest an : 1. Și se va smeri poporul Meu, care se numește cu numele Meu. Pentru noul an în care am intrat, cu îndurarea Bunului Dumnezeu, El vrea să fim mai aproape de El, să fim mai buni, mai smeriți, învățând și luând, în fiecare zi, exemplul Lui de sfântă smerenie : "Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre." (Sfânta Evanghelie după Matei 11, 29.). Solomon înțeleptul rege spunea în cartea înțelepciunii că: "Înaintea prăbușirii vine trufia inimii, iar înaintea măririi merge umilința." (Pildele lui Solomon 18,12). Smerenia sau umilința merge înaintea măririi dar mândria sau trufia merge întotdeauna doar înaintea căderii. Dumnezeu dă har celor smeriți: "Credeți că degeaba vorbește Scriptura? Duhul, pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine. Dar, în schimb, ne dă un har și mai mare. De aceea zice Scriptura: Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriți?" (Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacov 4,5-6).

Lucifer, înger creat de Dumnezeu, a căzut din cer, devenind un diavol, datorită mândriei sale: "Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineții! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: "Ridica-mă-voi în ceruri și mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi așeza jilțul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălașul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor și asemenea cu Cel Preaînalt voi fi". Și acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului! Cei ce te văd își întorc privirea în spre tine și se uită cu luare aminte zicând: "Oare acesta este omul de care tremura pământul și împărățiile se cutremurau?" (Isaia 14, 12-16). Și toate acestea pentru că: "Înaintea prăbușirii vine trufia inimii, iar înaintea măririi merge umilința."

(Pildele lui Solomon 18,12.) Numai "Frica de Dumnezeu este învățătură și înțelepciune, iar smerenia trece înaintea măririi." (Pildele lui Solomon 15,33), pentru că: "Mândria umilește pe om, iar de cinste are parte cel smerit." (Pildele lui Solomon 29,23.).

Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne invită pe toți, ca pe o mare familie, să învățăm de la El adevărata smerenie: "Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre." (Sfânta Evanghelie după Matei 11, 28-29.)

Pentru anul nou în care pășim, din mila și îndurarea Bunului Dumnezeu, Cuvântul sfânt ne îndeamnă cu blândețe pe toți: "Căutați pe Domnul, toți cei smeriți din țară, care săvârșiți faptele legii Domnului; căutați dreptatea, căutați smerenia; poate veți fi feriți de ziua mâniei Domnului." (Sofonie 2,3).

Așa după cum despre robul Domnului Ezdra, în călătoria lor din robie spre casă, scrie că: "Și acolo, la râul Ahava, am rânduit post, ca să ne smerim înaintea feței Dumnezeului nostru și să cerem de la El călătorie bună pentru noi și pentru copiii noștri și pentru toată avuția noastră." (Ezdra 8,21). Să facem și noi la fel în călătoria noastră și în anul acesta spre Sfânta Împărăție a Domnului, postind, smerindu-ne și rugându-ne Bunului Dumnezeu.

Bunul Dumnezeu va face și anul acesta minuni pentru noi cu condiția: "Dacă te întorci la Cel puternic și te smerești, dacă depărtezi nedreptatea de cortul tău, Atunci aurul tău îl vei prețui drept țărână și comorile Ofirului drept pietricele, Pentru că Cel Atotputernic va fi pentru tine sloi de aur și grămezi de argint. Atunci tu te vei desfăta întru Cel Atotputernic și ridica-vei fața ta către Dumnezeu. Tu vei chema numele Lui și El te va auzi și tu vei împlini juruințele tale. Când te vei hotărî să faci un lucru, lucrul îl vei izbuti și lumina va străluci pe toate drumurile tale, Fiindcă Dumnezeu smerește pe mândri și mândria, și mântuiește pe acela care-și pleacă ochii în pământ." (Iov 22, 2329.)

Vă dorim din toată inima ca pentru noul an să fim oameni temători de Dumnezeu, oameni ai umilinței, credincioși buni și smeriți, pentru că acestea toate aduc și roade binevenite, iar roadele umilinței și a temerii de Dumnezeu le descrie Sfânta Scriptură astfel: "Rodul umilinței și a temerii de Dumnezeu sunt: bogăția, mărirea și viața."

(Pildele lui Solomon 22,4).

2. Și se vor ruga Pentru noul an, fiecare din noi, să fim oameni mai rugători Bunului Dumnezeu.

4

Rugăciunea este modalitatea de despovărare a sufletului prin mărturisire înaintea Bunului Dumnezeu. Cu cât ne vom ruga ma mult cu atât viața noastră va fi mai legată de Cel Prea Sfânt. Avem trebuință ca viața noastră să fie legată de El, nu pentru o vreme, ci pentru veșnicie. În Rugăciunea Domnească, Tatăl nostru, noi spunem: "Și ne iartă nouă greșealele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri." (Sfânta Evanghelie după Matei 6, 12.) Așa cum se ruga pe vremuri Abigail, să ne rugăm și noi, fiecare pentru noi: "Iartă vinovăția roabei tale! " (1 Regi 25,28).

Să rămânem și în acest an credincioși Domnului, pentru că El ne spune: "Dacă rămâneți întru Mine și cuvintele Mele rămân în voi, cereți ceea ce voiți și se va da vouă. " (Sfânta Evanghelie după Ioan 15,7). Să ne rugăm pentru iertarea păcatelor noastre și să fim și noi, la rândul nostru gata să iertăm pe cei ce ne greșesc nouă: "Și răspunzând, Iisus le-a zis: Aveți credință în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te și te aruncă în mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereți, rugându-vă, să credeți că leați primit și le veți avea. Iar când stați de vă rugați, iertați orice aveți împotriva cuiva, ca și Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greșealele voastre. Că de nu iertați voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greșealele voastre." (Sfânta Evanghelie după Marcu 11, 22-26).

Toate apăsările noastre, toate grijile și nevoile să le aducem Domnului nostru cu rugăciuni sincere: "Nu vă îngrijorați de nimic; ci în orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțămiri. Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Iisus." (Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel 4. 6-7).

Sfântul Apostol Pavel îndemna și el pe credincioși, bărbați și femei, să se roage: "Vreau deci ca bărbații să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie și fără șovăire. Asemenea și femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-și lor podoabă din sfială și din cumințenie, nu din păr împletit și din aur, sau din mărgăritare, sau din veșminte de mult preț; Ci, din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu." (Epistola întâia către Timotei a Sfântului Apostol Pavel 2, 8-10).

Să împlinească și în acest an, Bunul Dumnezeu, față de noi toți, frumoasa făgăduință a Scripturii: "Aproape este Domnul de toți cei ce-L cheamă pe El, de toți cei ceL cheamă pe El întru adevăr. Voia celor ce se tem de El o va face și rugăciunea lor o va auzi și-i va mântui pe dânșii." (Psalmii 145,18-19).

3. Și vor căuta fața Mea "Dar când vei căuta acolo pe Domnul Dumnezeul tău, Îl vei găsi, de-L vei căuta cu toată inima ta și cu tot sufletul tău. Când vei fi la necaz și când te vor ajunge toate acestea în curgerea vremii, te vei întoarce la Domnul Dumnezeul tău și vei asculta glasul Lui. Domnul Dumnezeul tău este Dumnezeu bun și îndurat; nu te va lăsa, nu te va pierde și nici nu va uita legământul încheiat cu părinții tăi, pe care l-a întărit cu jurământ înaintea lor." (Deuteronomul - A cincea carte a lui Moise 4,29-31).

Să stuiruim mai mult în a cunoaște despre Mântuuitorul nostru Iisus Hristos și Crucea Sa, despre patimile Lui pentru păcatele noastre: "Și să-l cunosc pe El și puterea învierii Lui și părtășia suferințelor Lui, și să mă fac asemenea cu moartea Lui." (Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel 3,10).

Cel mai important eveniment al lumii noastre este venirea a două oară a Mântuitorului nostru, că iarăși Va să vie cu mărire. De aceea: "Să-L cunoaștem, să ne sârguim să cunoaștem cine este Domnul! Venirea Lui este sigură ca ivirea zorilor. Că El va veni la noi ca o ploaie timpurie și ca o ploaie târzie care adapă pământul". (Osea 6,3).

Să înălțăm în fiecare zi către Domnul și Mântuitorul nostru, crucificat pentru noi, glasul rugăciunilor noastre: "Auzi, Doamne, glasul meu cu care am strigat; miluieștemă și mă ascultă. Ție a zis inima mea: Pe Domnul voi căuta. Te-a căutat fața mea; fața Ta, Doamne, voi căuta. Să nu-ți întorci fața Ta de la mine și să nu Te abați întru mânie de la robul Tău; ajutorul meu fii, să nu mă lepezi pe mine și să nu mă lași, Dumnezeule, Mântuitorul meu." (Psalmii 27, 7-9).

4. Și se vor întoarce de la căile lor cele rele Avem trebuință să ne întoarcem de la căile noastre rele spre Domnul, cu credință și cu pocăință:"Iar când vă veți întoarce la Mine și veți păzi poruncile Mele și le veți împlini, atunci, de ați fi izgoniți chiar și la marginea cerului, și de acolo vă voi aduna și vă voi aduce la locul pe care l-am ales, ca să-Mi pun numele Meu acolo". (Neemia 1,9).

Să ne întoarcem din toată inima noastră la Dumnezeu și să ne sprijinim în toate treburile și nevoile noastre doar pe El: "Așadar să se întoarcă fiecare de la calea lui cea rea; îndreptați-vă căile și purtările voastre!" (Ieremia 18,11). "În vremea aceea rămășița lui Iuda și cei scăpați din casa lui Iacov nu se vor mai sprijini pe cel ce i-a lovit, ci se vor sprijini, cu credință, pe Dumnezeu, Sfântul lui Israel." (Isaia 10,20). Întoarcerea noastră către Domnul, să fie și în anul acesta, pe drumul schimbării inimii, așa cum o vrea Domnul Dumnezeul nostru: „Asadar, a adăugat Iosua, lepădați dumnezeii străini pe care îi aveți și întoarceți-vă inima către Domnul Dumnezeul lui Israel!” (Iosua 24,23). „Găsiți rugi de pocăință, întoarceți-vă către Domnul și-I ziceți Lui: „Iartă-ne orice fărădelege, ca să ne bucurăm de milostivirea Ta și să aducem, ... lauda buzelor noastre” (Oseia 14:3). Ajută-ne Doamne !

Dr. Ioan-Gheorghe ROTARU

Argesul Ortodox

Sfinţii Trei Ierarhi Introdecere, preambul si cateva referinte biografice Sfinţii Trei Ierarhi sunt pomii cei mai roditori ai creştinismului practic, cu fructe de dreptate, pace, iubire pentru aproapele. Iată de ce se numesc luceferii creştinătăţii permanent aprinşi în candelele adevăratei credinţe creştine. Ei sunt coloana nesfârşită a tezaurului teologiei, pe care s-a gravat viaţa lor în Iisus Hristos şi sacrificiul neprecupeţit pentru salvarea omului din ghearele nedreptăţii. „Toată firea omenească au covârşit-o cei trei cu darurile lor cele multe şi mari . . .”

(Icosul zilei) Creatorul a făcut pe om din pământ, dar în partea spirituală i-a plantat toate predispoziţiile, fiind creat după „chipul lui Dumnezeu” (Facere I, 27).

Pentru faptul că acest chip a fost căutat de diavol, Mântuitorul nostru Iisus Hristos îmbracă firea noastră pentru a ne readuce la sânul Tatălui ca fii ai harului şi adevărului. La început lumea nu a putut înţelege pe Mântuitorul (Ioan I, 1-8), dar ucenicii, martorii oculari ai cerescului Învăţător au propovăduit Sfânta Evanghelie la toată făptura, conform îndemnului Său (Matei XXVIII, 19-20).

Unii de alte convingeri religioase şi filozofice au acceptat pe Iisus Hristos ca pe un reformator religios sau ca pe un mare înţelept al Orientului.

Alţii, înclinaţi spre speculaţie şi adepţi ai unor mari cugetători ca Platon, Aristotel au căutat să pună în corespondenţă Revelaţia sau să caute identităţi în învăţătura Evangheliei. Aşa se prezenta lumea creştină şi necreştină în secolul al IV-lea când au apărut în Biserică trei luceferi ai dreptei credinţe: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Fiecare dintre aceşti trei sfinţi ierarhi este sărbătorit de Biserica noastră dreptmăritoare, la naştere şi la trecerea către Domnul, iar la 30 ianuarie - Praznicul Sfinţilor Trei Ierarhi a fost fixat în secolul al Xl-lea pentru a răspunde evlaviei şi deosebitei cinstiri ce li se aducea din partea tuturor credincioşilor.

Sfântul Vasile cel Mare s-a născut la anul 330 în oraşul Cezareea Capadociei dintr-o familie cultă şi numeroasă (10 fraţi). Tatăl său era retor în oraş.

Mama sa se numea Emilia, o femeie cu un fond sufletesc bun, plămădit într-o arzătoare credinţă.

Părinţii săi erau printre cei mai bogaţi ai locului.

După o educaţie serioasă în familie, copilul Vasile termină şcoala în cetatea Cezareea apoi urmează la Constantinopol şi îşi desăvârşeşte studiile retorice şi filozofice la Atena. Aici leagă o prietenie trainică şi sinceră cu Grigorie de Nazianz. Vasile, un student sârguincios înclinat spre oratorie, dar şi spre ştiinţele exacte, frecventează cursurile, pe lângă cele de drept şi pe cele de matematici, astronomie şi medicină.

Iată-l pe tânărul Vasile, cu un fizic firav, cu ochii pătrunzători şi permanent calculat, predând arta vorbirii; iar în timpul liber se ocupa cu muzica, istoria, literatura şi artele. A primit botezul, dar timpul chemării la apostolat nu sosise. Pe alta cale, nobila sa mamă şi mai ales sora lui Macrina căutau să-l convingă, cu viaţa lor sfântă în Iisus Hristos, ca să pună toată capacitatea lui intelectuală şi morală în nesfârşita dragoste a creştinismului. Era la răscruce. Epoca sclavagistă ajunsese la apogeu, iar tânărul profesor părăseşte catedra de retorică, împarte averea sa celor lipsiţi; dragostea sa pentru Domnul Iisus creşte mereu prin faptele milei creştine. Era într-o permanentă tulburare sufletească. În această stare pleacă să viziteze Egiptul, Mesopotamia, Siria cu monumentele lor şi Palestina cu mormântul lui Iisus Hristos. Aici îi este dat să vadă monahi cu feţe supte de asceză, dar bogaţi în trăire spirituală, oameni modeşti, dar care impresionează prin viaţa lor şi conving prin trăirea şi pregătirea lor.

Golul din suflet se completează. Se hotărăşte să introducă în locul de naştere monahismul, dându-i regulile necesare, valabile până astăzi. Este hirotonit diacon, preot şi episcop (370). Începe o vie activitate împotriva ereziilor (Eunomiu - Arie), apărând învăţătura creştină. În acest scop alcătuieşte Liturghia (care-i poartă numele). Practic, salvează de la foamete cu propria avere, populaţia oraşului. Din veniturile sale construieşte spitale (Vasiliadele), pentru întâia oară în istorie; el sărută rănile bolnavilor pentru a le menţine moralul.

Construieşte case pentru reeducarea fetelor, azile pentru bătrâni, eliberează sclavii. Figura sa impunătoare, prestanţa sa ştiinţifică, autoritatea sa morală şi mai ales energia sa i-au adus faima, fiind numit, încă din viaţă,

cel Mare. Purta corespondenţa şi ajută pe toţi studenţii şi elevii silitori, ţinea legătura cu foştii săi profesori şi educatori, purtându-le preţioasă recunoştinţă. Trimite în misiune la strămoşii noştri încercaţi dascăli creştini, iubind pe sciţi şi pe goţi, considerându-i „fulgerele danubiene”. Împăratul Valens (364-378) a dorit să-l înlăture din scaun, dar şi-a dat seama că personalitatea sa întruneşte toate cerinţele unei mari figuri istorice. A fost prieten cu Teotim de Tomis şi rudă cu Iuliu Soranus mai marele cetăţii Tomis. Este purtătorul de grijă al Sf. Sava de la Buzău (+ 372).

Munca permanentă a Sfântului în toate ramurile de activitate, „noaptea scria şi citea, ziua propovăduia şi trăia Sfânta Evanghelie”, a început a epuiza forţele

fizice părăsind lumea aceasta de tânăr. Avea numai 49 de ani, încununaţi de cinste, demnitate şi slavă nepieritoare. Ultimele cuvinte ale sale au fost: „în adevăr am trăit, în sinceritate am umblat, din convingere am vorbit, din dragoste pentru Iisus Hristos şi semenul Lui, omul, închid ochii în linişte şi pace, numai Tu ştii, Doamne, unde merge sufletul meu.” La mormânt a fost condus de toţi aceia cărora le-a făcut bine şi i-a învăţat adevărata credinţă, dar era însoţit şi de mozaici şi de filozofi vechi, oameni de ştiinţă şi de artă ai timpului.

Lângă trupul său neînsufleţit stătea îndoliat şi cu lacrimi scânteietoare cel mai devotat prieten al său, Sfântul Grigorie de Nazianz, care îi ţine o cuvântare de adio impresionantă. De atunci şi până astăzi, adevăraţii creştini îl cinstesc în rugăciune şi prin viaţa lor.

Sfântul Grigore de Nazianz, al doilea sărbătorit de astăzi, se naşte la 330. În familie are o copilărie fericită şi o educaţie superioară mai ales din partea mamei, Nona. După ce învaţă cu părinţii şi apoi la şcoală, merge spre desăvârşirea studiilor la Cezareea Capadociei. Avea un temperament melancolic, o gândire spontană şi ascuţită, dar şi un fin talent poetic. Urmează şcoli superioare la Cezareea Palestinei, la Alexandria Egiptului şi Atena „cea de aur”, cum o numeşte el, unde are ca profesori pe Himeriu şi Proheresiu. Rămâne încântat de comorile de cultură ale lumii, vizintându-le şi comparându-le riguros. Revine în familie. Îşi dă seama că învăţătura creştină nu-i o speculaţie a minţii omului, ci este viaţa însăşi la gradul cel mai înalt, aşa cum cere Evanghelia mântuirii, pentru că Domnul Iisus Hristos a venit „ca omul să aibă viaţă şi mai mult chiar . . .” (Ioan X, 10). Plecând de la cultura omenirii, studiind şi învăţătura creştină şi convingându-se, primeşte botezul. Este hirotonit diacon, preot şi apoi episcop de Sazima, împotriva voinţei lui. Ajunge apoi pe scaunul patriarhal al Constantinopolului, unde începe munca de explicare a învăţăturii creştine, reuşind să statornicească în suflete credinţa cea adevărată.

Este recunoscut prin acele cinci cuvântări despre Sfânta Treime, care i-au şi adus titlul de Teologul sau cuvântătorul de Dumnezeu. Gândirea sa teologica a

fixat Mărturisirea de credinţă - partea a II- a la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381). Şi el, ca şi Sfântul Vasile, trimite misionari la strămoşii noştri pentru a face faţă popoarelor migratoare care treceau prin foc şi sabie teritoriile cucerite. În luptele interne, Sfântul Grigorie se izolează, retrăgându-se în localitatea de naştere, cedând scaunul episcopal fără nicio rezervă, în sufletul său clocotea arta poeziei şi a dragostei pentru Iisus Hristos. Ne-au rămas de la Sfântul Grigorie peste 18.000 de versuri, în care cugetarea sa nu-i o filozofie abstractă, ci frământarea profundă a minţii şi inimii sale.

Tratatul sau Despre preoţie este icoana sufletului său şi concepţia sa despre slujirea la altar.

Preotului i se cere chemare de sus, o pregătire morală şi duhovnicească deasupra oricărei critici, strălucind ca model pentru toţi cei care privesc la preoţi, apoi, o aleasă pregătire umanistă şi teologică, pentru că, el spre deosebire de toate preocupările şi faţă de toţi oamenii - sfătuieşte spre bine şi dezleagă greşelile credincioşilor de diferite vârste, cu diferite grade de cultură, de diverse temperamente.

Din viaţă, Sfântul era numit mintea desăvârşită cu ajutorul Sfintei Evanghelii, sufletul cu chemarea lui Pavel şi inima caldă a apostolului iubirii şi sabia arhanghelului împotriva ereticilor şi falsificatorilor credinţei. Sfântul Grigorie Teologul moare la vârsta de 60 de ani, încheindu-şi viaţa în plină activitate poetică. Lasă, prin testament, toată averea sa spre folosul credincioşilor. Aşa a plecat din această lume profundul gânditor al teologiei răsăritene.

Funia de aur a teologiei Şcolii Capadociene se împleteşte trainic cu Sfântul Ioan Gură de Aur, cel mai strălucit vorbitor al Bisericii, dar şi cel mai sever biciuitor al falsului credincios. Sfântul Ioan Gură de Aur se naşte la 13 noiembrie 354, dintr-o familie foarte bogată. Tatăl său era dregător militar şi om de încredere al curţii imperiale. Mama sa Antuza rămâne văduvă la vârsta de 20 de ani, crescând pe fiul ei, Ioan, în cea mai mare curăţenie sufletească. După pierderea soţului ei, Antuza se purta numai îndoliată şi cu ochii plini de lacrimi. Tânărul ei fiu, la început, nu-i înţelegea durerea, si ca orice tânăr n-a dat importanţă Evangheliei.

Profesorul Libaniu doreşte să-i lase locul lui, dar el refuză. O situaţie neprevăzută îl orientează altfel: cugeta zile întregi asupra filozofiei faptei: creştinismul. Pentru el, Iisus Hristos devine centrul preocupărilor, sfinţii sunt exemple de urmat, Apostolii mari trăitori, care au schimbat faţa lumii vechi, creştinii nişte oameni deosebiţi. El s-a botezat în anul 372 la stăruinţa mamei sale, Antuza; astfel Ioan, prin botez, ridică piatra neagră de pe inima propriei sale mame. În floarea vârstei este chemat spre preoţie, dar fuge scriind cel mai cutremurător tratat despre misiunea sfântă.

La doi ani după botez îşi pierde mama. El vede în aceasta o chemare către cele sfinte. Părăseşte Antiohia si face asceză în peşterile munţilor, însuşindu-şi învăţătura creştină, trăind sfaturile Evangheliei şi delectându-şi ochii cu frumuseţile naturii. Fiind de o energie rar întâlnită şi având o fire vioaie nu se mulţumea cu vuietul munţilor şi foşnetul pădurilor, cu şopotul dulce al izvoarelor în care soarele îşi scaldă razele, ci dorea să vadă pe Însuşi Iisus Hristos realizat în credincios, pentru care s-a şi întrupat. Înflăcăratul Ioan trece prin treptele ierarhiei până la scaunul Constantinopolului, unde la anul 397 ajunge arhiepiscop. Începe o activitate predicatorială unică în istoria creştinismului. Combate luxul şi lăcomia, bogăţia şi desfrâul, intrând în conflict cu împărăteasă Eudoxia.

Trimite misionari în părţile pământului nostru strămoşesc.

Din Sciţia Minor (Dobrogea) vine la Constantinopol Ioan Casian, pe care Sfântul Ioan îl hirotoneşte diacon (404).

După aceasta, Ioan Casian este trimis la Roma, ca misionar, unde înfiinţează în Marsilia primele comunităţi monahale, fapt care bucură mult pe trăitorul monah Gură de Aur, ajuns arhiepiscop. Din cauza linguşirilor de la curtea imperiala, Sfântul Ioan Gura de Aur este înlăturat.

Printre cei care-şi ridică glasul împotriva acestei nelegiuiri se află şi Teotim I de Tomis, prieten cu Sfântul Ioan, care îl mustră pe Epifaniu, considerându-l Iuda. Constantinopolul era în fierbere, toţi aşteptau deznodământul fatal, dar de frica unei răscoale populare, conducerea imperiului recheamă în scaunul patriarhal pe Ioan. Aceasta a fost prima victorie a credincioşilor asupra răufăcătorilor marelui ierarh. Sfântul Ioan alcătuieşte Liturghia care-i poartă numele şi rugăciuni mistuitoare mai ales la primirea Sfintei Împărtăşanii.

- urmare în pag. 6 Dr. Stelian GOMBOȘ

5

Argesul Ortodox

Sfinții Trei Ierarhi -continuare din pag. 5Duşmanii ţes noi intrigi. Ioan este dus în exil la Cucuz, în Armenia Mica. Pe drum a fost supus, din porunca matroanelor, la un tratament inuman. Gama suferinţelor ne este cunoscută din scrisorile sale. Pentru a-i pierde ochii, era ţinut cu vederea în razele arzătoare ale soarelui marin. Gol şi cu capul descoperit capătă insolaţie şi este cuprins de friguri.

Este apoi lăsat să fie jefuit şi bătut de tâlhari. Soldaţii îl bruschează, cade în genunchi şi este lovit fără milă. Suferind de foame şi de sete, abia-şi duce zilele. Organismul nu mai rezistă. Cere permisiunea să meargă la o capela, este chemat preotul cu Sfânta Împărtăşanie. După primirea Sfântului Trup şi Dumnezeiescului Sânge ridică fruntea spre cer rostind: „Mor în linişte pentru credinţa în Iisus Hristos, pentru cinste şi dreptate. Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Aşa s-au scurs zilele celui mai mare vorbitor creştin şi ierarh de o modestie uimitoare (14 septembrie 407). După 30 de ani (438), împăratul Teodosie aduce rămăşiţele pământeşti ale Sfântului (27 ianuarie), depunându-le în biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, fiind înconjurate de rugăciunile calde şi sincere ale acelora cărora le fusese conducător sufletesc.

Pe pământul nostru străbun, aceşti trei ierarhi au fost cinstiţi încă de la început. Aşa cum am arătat, ierarhii şi clericii ţinuturilor dobrogene le-au luat apărarea şi i-au cinstit ca mari apărători ai dreptei credinţe. Întâistătătorul scaunului mitropolitan al Ţării Româneşti se pomeneşte încă de la obţinerea autonomiei (1885) ca locţiitorul Cezareei Capadociei. Ce cinste mai mare pentru credincioşii, ierarhii şi clericii ortodocşi români ar fi decât aceasta, că moştenesc titulatura scaunului, unde acum şaisprezece secole era Sfantul Vasile cel Mare.

Altfel spus, Sfinţii Trei Ierarhi sunt cei mai mari tâlcuitori ai cuvintelor Sfintelor Scripturi. Ei au lăsat o uriaşă operă de elită a literaturii patristice. Ei sunt dascălii teologilor, florile gândirii creştine din veacul de aur al Bisericii, biciuitorii societăţii sclavagiste, întemeietorii pedagogiei creştine şi ai filocaliei...

Câteva aprecieri şi referinţe la adresa activităţii lor teologice şi spiritual – duhovniceşti Sfintii Trei Ierarhi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Grigorie de Nazianz sunt prăznuiţi pe 30 ianuarie. Chiar dacă fiecare dintre cei trei Sfinţi Ierarhi au în calendar zile separate de prăznuire, în secolul al XI lea s-a stabilit ca ei să fie sărbătoriţi împreună, pentru a evita dezbinarea credincioşilor, care ajunseseră să considere pe unul din ei mai demn de cinstire.

Sfinţii Trei Ierarhi s-au arătat împreună Sfântului Ioan al Evhaitelor şi i-au spus într-un glas: „La Dumnezeu una suntem şi nicio împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Nu este între noi unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, împreunează-ne prăznuirea într-o singură zi.” Aşa s-a încheiat disputa prezentă între creştini pe tema „care este cel mai mare dintre cei trei sfinţi ierarhi“.

Sfântul Vasile cel Mare a apărat dumnezeirea Duhului Sfânt şi a Fiului. În lucrarea Despre Duhul Sfânt arată pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii că Duhul este deofiinţă cu Tatăl şi deofiinţă cu Fiul. A fost primul care a făcut o distincţie clară între fiinţă şi energie, descoperindu-ne că noi îl cunoaştem pe Dumnezeu doar în lucrările Sale.

Sfântul Grigorie de Nazianz participă la formularea teologică a dogmei Sfintei Treimi. În cele Cinci Cuvantari Teologice rostite în capela Sfintei Învieri din Constantinopol, el tratează despre modul în care trebuie făcută teologie, despre Dumnezeu în fiinţa Sa, despre Fiul lui Dumnezeu Întrupat şi despre Duhul Sfânt, demonstrând cu temeiuri biblice că cele trei persoane sunt deofiinţă.

Sfântul Ioan Gura de Aur pune un accent deosebit pe demonstrarea modului în care Dumnezeu intervine şi lucrează prin pronia Sa asupra Bisericii, asupra vieţii credincioşilor. Sfântul Ioan Gură de Aur pune accentul pe doctrina socială a Bisericii. Ne descoperă că nu putem înţelege taina comuniunii Sfintei Treimi dacă nu facem experienţa comuniunii ecleziale.

Câteva concluzii şi încheierea Când vorbeşte despre Sfinţii Trei Ierarhi, Biserica spune despre ei că Sfântul Vasile cel Mare este mâna care lucrează, Sfântul Grigorie Teologul este mintea care gândeşte, iar Sfântul Ioan Gură de Aur este gura care vorbeşte. La Congresul Facultăţilor de Teologie din Atena din anul 1936 sa hotărât ca ei să devină patronii spirituali ai instituţiilor de învăţământ teologic din întreaga lume.

Aşadar, Ortodoxia cinsteşte, în fiecare an, în ziua de 30 ianuarie, pe Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur. Cu toate că sunt sărbătoriţi şi în mod separat, viaţa şi opera lor teologică sunt foarte importante, motiv pentru care se cinstesc şi împreună, ca o icoană a Sfintei Treimi. Sărbătoarea acestor Sfinţi Ierarhi a fost instituită în anul 1081 (1084 după alte surse) de către Patriarhul Ioan al Constantinopolului, ca urmare a unei minuni.

Prin urmare, Sfinţii Trei Ierarhi sunt pomii cei mai roditori ai creştinismului practic, cu fructe de dreptate, pace, iubire pentru aproapele. Iată de ce se numesc luceferii creştinătăţii permanent aprinşi în candelele adevăratei credinţe creştine.

Ei sunt coloana nesfârşită a tezaurului teologiei, pe care s-a gravat viaţa lor în Iisus Hristos şi sacrificiul neprecupeţit pentru salvarea omului din ghearele nedreptăţii. Orânduirea de atunci încuraja îmbogăţirea unora prin munca brută a sclavilor. Pentru aceasta Sfinţii Trei Ierarhi sunt comparaţi cu biciul cel întreit-împletit al lui Dumnezeu împotriva exploatării. Cultura lor aleasă şi multilaterală este îndemn pentru cercetare. Viaţa desăvârşită a lor este exemplu viu si uşor de urmat.

Aşadar, o Părinţi de trei ori fericiţi, nu încetaţi a vă ruga pururea lui Iisus Hristos şi Maicii Sale, pentru cei ce săvârşesc cu credinţă şi cu dragoste, cu evlavie şi sinceritate a voastră pomenire. Rugăm-vă de scoateţi pe cei răi din îndoieli, şi ne scăpaţi pe toţi de chinurile iadului, ca la Judecata de apoi să auzim cu bucurie glasul Domnului nostru Iisus Hristos! „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi împărăţia gătită vouă încă de la întemeierea lumii . . .” (Matei XXV. 34). În altă ordine de idei, numeroase biserici şi mănăstiri din România îşi serbează în această zi hramul. Dintre acestea, la loc de cinste se află Mănăstirea Sf. Trei Ierarhi din Iaşi, ridicată de către voievodul Vasile Lupu, între anii 1637 1639, o bijuterie a arhitecturii bisericeşti, dar şi un ales loc de cultură şi spiritualitate românească…

Dr. Stelian Gomboș

De la neoumanism la pseudocreştinism - continuare din pag. 5 2.

Apărarea principiului constituţional al separării dintre stat şi biserică.

În primul şi în primul rând nu putem vorbi în sens strict de acest principiu constituţional al separării dintre Statul Român şi Biserica Ortodoxă Română. Acest principiu nu există, el fiind o invenţie a celor care militează împotriva Bisericii Ortodoxe Române, ori mai corect spus împotriva oricărui tip de relaţie între Stat şi Biserică.

Nicăieri în Constituţia României nu este scris negru pe alb că Statul se separă de Biserică.

Găsim doar principii cum ar fi: „Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.” (Constituţia României, Art. 29, alin. 3), „Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.” (Art. 29, alin 5) şi „Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume.” (Art. 33, alin. 3). În nicio Constituţie a lumii nu este specificat negru pe alb că Statul se separă de Biserică.

Nici măcar în cea a SUA, părinţii fondatori nu au mers până acolo încât să pună pe hârtie noţiunea de separare a Statului de Biserică, religie, cult etc. Ci, din contră, în Amendamentul II se prevede: „Congresul nu trebuie să dea legi privitoare la instituirea vreunei religii sau la interzicerea libertăţii de practicare a vreunei religii; sau care îngrădesc libertatea de exprimare sau libertatea presei; sau dreptul poporului de a se aduna paşnic şi de a cere guvernului să le rezolve plângerile”.

Pornind de la acest Amendament şi de la o afirmaţie a lui Thomas Jefferson, un adept al Mişcării neoumaniste, Remus Cernea, a găsit de cuviinţă să afirme într-un articol publicat pe 15.05.2011 că „Avem, spre exemplu, statele laice precum Franţa sau Statele Unite care nu recunosc şi nu finanţează cultele.” (http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/ceinseamna-separarea-dintre-stat-si-biserica-si-de-ce-este-ea-importanta-pentru-democratie62950.html).

Nimic mai fals. Textul Amendamentului II este destul de clar în privinţa recunoaşterii cultelor, iar dacă SUA nu ar recunoaşte cultele, atunci cum de fiinţează pe teritoriul ei aproximativ 313 credinţe religioase şi denominaţiuni? (cf. All Religions and Denominations in the US, http://undergod.procon.org/view.resource.php?resourceID=000068) În privinţa Franţei, considerată cel mai laic stat din Europa, în Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului din 26 August 1789, este specificat: Nimeni nu poate fi cercetat pentru opiniile sale, fie ele chiar religioase, dacă manifestarea lor nu tulbură ordinea publică stabilită prin lege. (Art. I, X). Totuși, pentru a înțelege mai bine statutul cultelor în Franța, nu este neapărat necesar să rămânem cantonați în legea din 9 decembrie 1905, care afirmă că

6

Republica nu recunoaște, nu salariază și nu subvenționează nici un cult” (Art. 2). În timpul Concordatului (1802) statul recunoştea patru culte organizate şi finanţate într-un cadru de drept public. Legea din 1905 desfiinţează statutul cultelor, transformându-le în asociaţii cultice ce se autofinanţează din cotizaţii, chete şi colecte pentru l’exercice du culte. Biserica Catolică a refuzat să accepte acest statut şi astfel, în 1923, obţine crearea statutului de asociaţie diocezană, al cărei obiect este restrâns la acoperirea cheltuielilor şi întreţinerea cultului catolic, sub autoritatea episcopului, în comuniune cu Sfântul Scaun şi conform constituţiei Bisericii Catolice”. Asociaţiile cultice sunt recunoscute şi beneficiază în special de avantaje fiscale din partea statului. În 1997 Consiliul de Stat al Franţei enunţă două condiţii pentru recunoaşterea existenţei unui cult: 1. convingerea sau credinţa într-o divinitate şi 2. existenţa unei comunităţi care îşi trăieşte credinţa în timpul unei ceremonii. În privinţa congregaţiilor, lucrurile sunt similare. În timpul regimului de la Vichy, a fost dată legea din 8 aprilie 1942 care recunoştea că o congregaţie religioasă poate obţine recunoaşterea legală doar prin decret emis la recomandarea Consiliului de Stat. În 1989 Consiliul de Stat Francez afirmă patru criterii pentru definirea unei congregaţii: jurămintele, viaţa comună, regulile şi aprobarea de către o autoritate religioasă. Mai mult de 600 de congregaţii au fost recunoscute şi au beneficiat de aceleaşi avantaje fiscale ca şi asociţiile cultice. Chiar dacă asociaţiile cultice şi congregaţiile nu primesc în mod direct o finanţare publică, ele beneficiază de o mulţime de avantaje fiscale: scutiri de impozite şi taxe pentru clădiri şi proprietăţi, deduceri fiscale pentru cei care le fac donaţii, garantarea de către Stat a creditelor luate pentru construirea de locaşuri de cult etc. (L’Etat et les cultes, Le regime de separation, în www.vie-publique.fr) Fără să dorim a intra într-o abordare ce ţine de Filosofia Dreptului, trebuie spus că în interiorul Uniunii Europene există trei tipuri sau modele de relaţie stat-biserică: a. separare totală – Franţa, Olanda b. cooperare – Germania, Italia, Spania c. identificare – Marea Britanie, Danemarca, Finlanda (Gerhard Robbers, State and Church in the European Union, p. 578) În toate aceste ţări Biserica, cultul sau asociaţia religioasă beneficiază de un statut recunoscut de stat şi, totodată, de un suport sau ajutor financiar direct sau indirect.

Susţinerea falsă a ASUR, ASR şi a celor din Mişcarea neoumanistă din România că între Stat şi Biserică trebuie să se ridice un bloc de beton vine în contradiţie cu însele principiile pe care le promovează.

De altfel, întreg eşafodajul pe care s-a construit Mişcarea neoumanistă în România este unul şubred, axat pe lupta împotriva lui Dumnezeu, a religiei, a Bisericii şi clerului, pe dărâmarea oricăror demersuri ştiinţifice autentice, pe atac la persoană şi denigrare.

Pr. dr. Napoleon Nicolae DABU

Argesul Ortodox

COMPLEXUL MONAHAL DIN CÂMPULUNG MUSCEL Mănăstirea Câmpulung Muscel - centrul religios, cultural şi strategic Matei Basarab, precum toţi domnitorii români, au fost conştienţi că alături de lupta armată şi cetăţile întărite, credinţa şi cultura sunt cetăţi spirituale de apărare a identităţii naţionale. Din acest motiv mănăstirile şi bisericile domneşti erau întărite cu ziduri de apărare dar, totodată, erau şi cetăţi de credinţă şi cultură.

Este şi cazul Mănăstirii Câmpulung Muscel.

Funcţia de apărare în geneza oraşului medieval este evidenţiată de existenţa unor fortificaţii care explică şi evoluţia urbană a aşezărilor dezvoltate la adăpostul cetăţilor. Domnitorul Matei Basarab a prevăzut la construirea mânăstirii Negru Vodă ample fortificaţii prin care se conferă unitatea spaţială şi funcţională a structurii unui ansamblu complex. Așezământul are deschidere către vest (orientat spre oraş) şi est (spre malul râului). Pe acest traseu s-au construit ziduri masive, prevăzute cu ochiuri de tragere, turnul de intrare şi casa domnească. Apărarea dinspre est urmează traseul de circulaţie de pe malul râului, utilizat de cei ce veneau din afara oraşului. Pe această parte au fost ridicate unul sau chiar două turnuri de poartă dar şi de apărare, suplimentare, legate între ele de ziduri masive. Una dintre intrări era pe sub turnul hanurilor, care apăra accesul în incinta prevăzută de Matei Basarab pentru activităţi comerciale . În anul 1640, când este vizitată de misionarul catolic Petru Bogdan Bakšić, acesta menţionează că numai întăriturile mănăstirii erau încă neterminate şi o descrie: „o mănăstire mare pe care a clădit-o acest domn (Matei Basarab); şi a ridicat în jurul mănăstirii ca un fel de cetate din bârne, înconjurând-o cu doisprezece bastioane de jur împrejur, încât este foarte bine întărită; şi mai trebuie să se umple pe dinlăuntrul (bastioanelor) cu pământ, pentru că nu este încă gata” . Prin urmare mănăstirea era înconjurată cu o palisadă, iar în anul 1640, între cele două rânduri de paşi, trebuia să se mai toarne pământ pentru a se consolida împrejmuirea.

Turnul clopotniţă, înalt de 35 m, are trei nivele pătrate , etajele unu şi doi fiind prevăzute cu metereze, iar încăperea clopotelor cu patru deschideri mari în plin centru. Turnul este din cărămidă, având un soclu de bolovani alternaţi cu cărămidă. În locul Bisericii Domnești din Câmpulung Muscel, Matei Basarab a realizat o reşedinţă și un ansamblu multifuncţional, precum marile mănăstiri ale Europei medievale.

Matei Basarab, fiind un foarte bun strateg, a întărit şi zidurile mănăstirii dar şi credinţa creştină, fiind conştient de ajutorul creştinismului răsăritean pentru contracararea ameninţărilor venite sub umbrela misionarismului şi a prozelitismului catolic în spaţiul locuit de români.

Pentru întărirea centrului religios de aici, în hrisovul din 10 aprilie 1647, Matei Basarab menţionează regulile după care urma să fie organizată mănăstirea: alegerea şi numirea egumenului Melchisedec, cât va fi în viaţă, stabilirea unor pravile care trebuie păzite, mănăstirea să fie de obşte, să nu se pună egumen străin venit în mănăstire, ci să fie ales de către sobor, dintre călugării mănăstirii şi să nu se închine mănăstirea la alte mănăstiri din ţară. Matei Basarab, prin hrisovul din 10 aprilie 1647, a transformat-o din biserică de mir în mănăstire de călugări, întărind proprietăţile cu care a fost înzestrată de Nicolae Alexandru Voievod . Milele şi privilegiile acordate de Matei Basarab mănăstirii au fost întărite de voievozii care i-au urmat în scaun şi de către patriarhi şi mitropoliţi. Mulţi contemporani, după

pilda voievodului Matei Basarab se întreceau să dăruiască mănăstirii moşii.

Alături de daniile făcute pentru susţinerea centrului religios de aici și de regulamentele menite să întărească mănăstirea, din 1635, a înfiinţat şi o tiparniţă domnească. Cele necesare au fost aduse de la Kiev, cu ajutorul mitropolitului Petru Movilă. Sau imprimat 3 cărţi slave (Molitvelnic în 1635, Antologhion în 1643 şi Psaltire în 1650) şi una în limba română, Învăţături preste toate zilele… în 1642. Cărţile au circulat în tot cuprinsul pământului românesc unele dintre ele ajungând chiar în Peninsula Balcanică.

Aceste realizări religioase, culturale, strategice şi administrative din Câmpulung au contribuit la întărirea vieţii religioase, culturale, dar şi sociale şi economice.

Johann Freywald.

Restaurarea bisericii s-a făcut pe vechile temelii, cu întrebuinţarea materialelor de construcţie recuperate din dărâmături. Constructorii au respectat planul bisericii anterioare, care avea un altar hexagonal, cu naos pătrat, susţinut de două perechi de stâlpi şi o pereche de picioare de zid care depărtau altarul de proscomidie şi diaconicon, precum şi dintr-un pronaos . Spre deosebire de vechiul lăcaş, noua biserică nu mai avea cele două galerii laterale la care se ajungea prin casa scării.

La Mănăstirea Negru Vodă a existat şi o şcoală de copişti şi dieci cu puternice tradiţii, manuscrisele remarcându-se printr-o scriere caligrafică, fiind împodobite cu frontispicii şi miniaturi colorate.

Dintre copişti amintim pe Vasile Grămăticul, Nicola Logofătul, Panu Grămăticul etc. În anul 1920 au început noi reparaţii . Atunci a început aici zidirea Orfelinatului, pe vechile ruine ale chiliilor, iar la 1 septembrie 1922 s-a inaugurat Seminarul Orfanilor de Război „Patriarhul Miron”. Elevii au fost, la început numai orfani de război din toată ţara, mai târziu s-au admis şi fii de invalizi şi de preoţi. Prima serie de absolvenţi a dat-o în 1930, numărul orfanilor împuţinându-se, pe măsură ce treceau anii; seminarul s-a desfiinţat în 1934. Printre absolvenţii de marcă ai acestei şcoli s-a numărat patriarhul Iustin Moisescu, originar din Cândeşti - Muscel. În anul 1924 acoperişul bisericii era spart şi era afectată pictura la nava bisericii şi turla clopotniţei, apoi, după incendiul din 6 iulie 1925, la acoperişul de şiţă al casei lui Matei Basarab, la pridvorul refăcut al bisericii s-au impus alte intervenţii , finalizate în anul 1934. În casa domnească în anul 1926 a început să se amenajeze un muzeu . În 1959 mănăstirea a fost desfiinţată de regimul comunist, devenind biserică de mir. A fost reînfiinţată, prin grija Preasfinţitului Episcop Calinic, în primăvara anului 1989, având până în prezent statutul de mănăstire.

Concluzii

Decăderea ctitoriei lui Matei Basarab și zidirea actualei biserici În iulie 1737, Câmpulungul a fost ars şi prefăcut în ruină de oștile turceşti, care au dat foc şi mănăstirii. În pomelnicul vechi al mănăstirii este scris: „Deci după prada şi arderea şi sfărîmarea sfintei mănăstiri, Măria Sa Costandin Vodă Mavrocordat şi Sfinţia sa părintele Mitropolit chir Ştefan, ştiind pe Sfinţia sa chir Nicodim arhimandrit, cum că-i iaste metania la această sfântă mănăstire, l-au făcut igumen aceştii sfinte mănăstiri, într’aceia vreme. Şi tot într’aceea vreme leat 7245 (1737) Oct. 20 şi prin nevointa şi sârguinţa sfinţii sale, iarăşi s’au făcut mănăstirea, după cum să vede, atât sfânta biserică pe dinnăuntru împodobită cu tâmpla, cu sfintele icoane şi cu arginturi şi policandru, cât şi pe din afară, cu chiliile şi cu zidurile şi cu altele care se văd făcute de sfinţia sa şi toate clopotele.” În urma unui alt mare cutremur, din anul 1802, ctitoria lui Matei Basarab a fost închisă cultului între anii 1819-1826, fiind ulterior refăcută pe vechile sale fundaţii de către Dimitrie Ghica voievod, între anii 1827-1832 , în timpul egumenului Filaret Beldiman, mitropolit titular de Apameea, după planurile arhitectului austriac

Istoria Bisericii Domnești din Câmpulung Muscel, zidită de Nicolae Alexandru Basarab, este o parte din istoria neamului nostru. Cu perioade de înflorire și de zbucium, a dăinuit peste timp, a ținut candela credinței aprinsă, fiind un centru de credință, cultură și apărare națională și dând mărturie despre statornicia și biruința credinței în Dumnezeu a dreptmăritorilor creştini şi creştine din aceste spaţii mioritice.

Rolul lui Matei Basarab, care a zidit Sfântul Altar din temelii și l-a transformat în mănăstire este major. Aici a realizat un centru religios dar și cultural și de apărare. Religios întărind mănăstirea cu moșii și privilegii, cu reguli proprii pentru a-i asigura o stabilitate și o independență. Cultural prin rolul pe care-l are permanent Biserica dar și prin înființarea tipografiei domnești de aici, cărțile tipărite ajungând în ţară dar şi în străinătate, dar și de apărare, prin fortificațiile și turnul clopotniță care aveau rolul de apărare împotriva cotropitorilor.

Aceste aspecte ale complexului monahal de la Câmpulung Muscel, atestă rolul pe care-l are Biserica în viața românilor și a marilor conducători, rânduiți de Preabunul Dumnezeu pentru a ne fi lumini și călăuze spre Hristos.

Pr. dr. Daniel GLIGORE

7

Argesul Ortodox

Ortosinteze Proiectul social-filantropic

CAMPIONII BUCURIEI “Mare lucru și de cinste este omul milostiv”, spune Împăratul Solomon în Proverbe, despre milostenie – împărăteasa virtuților.

Mari sunt aripile milosteniei. Sfâșie văzduhul, trece de lună, lasă în urmă soarele și ajunge în ceruri. Dar nici acolo nu stă. Trece și de ceruri, înconjoară puterile îngerești și se așează în fața tronului Domnului. În ziua de cinstire a Sfântului Cuvios Gheorghe Hozevitul, la Școala Generală din comuna Uda, s-a desfășurat o nouă etapă a

proiectului Campionii Bucuriei – educativ, din cadrul Protoieriei Pitești.

Parohiile din Cercul nr. 3 pastoral: Cotmeana, Maica Precista, Râjlețu Govora, Miercani, Braniștea, Cocu Vale, Richițele, Bărbătești, Dealul Mare, Sămara, Dealul Viilor, Dealul Bisericii Râjlețu, Râjlețu Vieroși, Linia Mare și Pielcani, au sprijinit pe cei 67 de elevi, dăruindu-le rechizite școlare, caiete de teme pentru diferite discipline, precum și cărți de rugăciune.

Milostenia izbăveşte din moarte şi nu te lasă să cobori în întuneric, este răsplata vieţii veşnice. În acest sens să luăm ca pildă, apa care stinge focul. Păcatul are forţa focului, dar milostenia are forţa apei: „ Apa va stinge focul arzător şi milostenia va curăţi păcatele“ (Iisus Sirah 3:29).

Astăzi, 16 ianuarie 2015, în Protoieria Curtea de Argeş, la biserica parohială Sfântul Nicolae Drujești, din municipiul Curtea de Argeş, s-au

reunit preoţii din cele 13 parohii, care alcătuiesc Cercul Pastoral nr. 2: Bătușari, Drujești, Drujeștii Vechi, Sfinții Îngeri, Marina, Noapteș, Olari, Sfântul Gheorghe, Capul Dealului, Valea Danului, Vernești, Valea Iașului, Bărbălătești.

Din aceste parohii, 18 familii nevoiaşe au primit, prin grija preoţilor reprezentanţi ai parohiilor, ajutoare constând în alimente şi cărţi de rugăciune – hrană pentru trup şi suflet.

Lacrimile spală cămaşa în Protoieria Mioveni, la sufletului cea pătată cu biserica parohială Păcioiu, mizeria păcatelor, iar din comuna Coșești, s-au r e u n i t preoţii din cele 7 parohii, c a r e alcătuiesc C e r c u l Pastoral nr.

1: Coșești, Jupânești, Lăpușani, Leicești, Păcioiu, milostenia o albeşte. Hristos Petrești, Priseaca. Din aceste rămâne în săraci totdeauna parohii, 21 familii nevoiaşe şi spală păcatele celor au primit, ajutoare constând darnici. în alimente și cărți de Astăzi, 20 ianuarie 2015, rugăciuni.

De ai ceva mai mult decât ce este de trebuință zilei, împarte săracilor, și apoi vino și adu cu îndrăzneală rugăciunile tale, pentru că a da milostenie înseamnă a da cu bunăvoinţă şi bucurie. Dacă nu dai astfel, mai bine nu mai da, fiindcă aceasta nu este milostenie, ci pagubă, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. În ziua de prăznuire a aducerii moaștelor Sfântului Ioan Gură de Aur, astăzi, 27 ianuarie 2015, la Protoieria Câmpulung Muscel, în

Mântuitorul Hristos ne-a iubit şi ne iubeşte nespus de mult, iar această iubire a culminat primind de bună voie jertfa dureroasă de pe Crucea Golgotei.

Mântuitorul, mai întâi şi mai presus de toate, a fost „Samarineanul“, care S-a aplecat asupra noastră, a păcătoşilor, cu o totală dăruire de sine şi ne-a vindecat rănile şi ne-a încredinţat „casei de oaspeţi“, care este Sfânta Biserică, până la deplina vindecare.

Astăzi, 22 ianuarie 2015, în Protoieria Costești, s-au reunit preoţii din cele 13 parohii, care alcătuiesc Cercul Pastoral nr. 1: Costești, Costeștii Noi, Costeștii

Vechi, Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, Zorile, Stârci, Telești I, Telești II, Lăceni, Broșteni, Podu,

Smei, Pârvu Roșu, și au acordat ajutoare constând în alimente și cărți de rugăciuni, familiilor nevoiașe.

sala Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel, s-au reunit preoţii din cele 18 parohii, care alcătuiesc Cercul Pastoral nr. 5. Au acordat ajutoare constând în alimente și cărți de rugăciuni, familiilor nevoiașe, parohiile: Cetățeni, Lăicăi, Ciocanu, Dâmbovicioara, Podul Dâmboviței, Dragoslavele, Valea Caselor și Rucărul de Jos.

Cu binecuvântarea și purtarea de grijă a Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Calinic, în Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului se desfășoară, la nivel de protoierii, după un program stabilit de Permanența Centrului Eparhial, activități social-filantropice ce au în vedere ajutorarea familiilor sărace și aflate în nevoi, cu copii mulți sau în pragul abandonului școlar, bolnavi și bătrâni. Aceste acțiuni sociale fac parte din Proiectul general social-filantropic cultural-educativ și sportiv intitulat "Campionii Bucuriei" coordonat de Părintele Arhidiacon Caliopie Cristian Ichim, Consilier responsabil de sectoarele Economic-Financiar și Construcții Bisericești din Eparhia Argeșului și Muscelului.

Beneficiarii sunt aleși în urma unor anchete sociale, în care au fost urmărite cazurile cu venituri foarte mici și problemele de sănătate foarte grave. O atenție deosebită o primesc bătrânii, bolnavii fără familie, precum și copiii pentru care există riscul abandonului școlar. În proiect sunt implicați părinții protoierei și preoții din fiecare protoierie, precum și credincioșii din cuprinsul Eparhiei Argeșului și Muscelului, care sunt chemați să aducă bucurie în casele celor sărmani.

“Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7)

8