Argeșul Orotdox Anul XII, Nr. 610, Noiembrie 2014

Anul XII nr. 610 Noiembrie

Săptămânal teologic, bisericesc și de atitudine al Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului

2014 8 pagini

Cuvânt Pastoral la Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos “Iată Dumnezeul cel tare al mântuirii mele; nădăjdui-voi întru El şi nu mă voi înfricoşa, că izvorul puterii mele şi cântarea mea de laudă este Domnul Dumnezeu şi izbăvirea mea” (Isaia 12, 2).

Preacucernici Părinţi, slujitori ai Sfintelor Altare, Preacuvios Cin Monahal, Dreptmăritori Creştini şi Creştine, Iubitori ai Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos!

Aducând mulţumirile noastre pline de

pioasă recunoştinţă, Domnului Dumnezeu, Cel în Treime lăudat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pentru viaţa pe care ne-a dăruit-o din marea Sa iubire de oameni, şi astăzi, în ziua Naşterii lui Iisus Hristos, Dumnezeul Cel Tare al mântuirii noastre (Psalmul 12, 2), din nou, medităm şi privim cu sfială adâncă la rânduielile şi datinile noastre strămoşeşti pline de bucuria Naşterii! e la începutul zidirii întâiului om, Adam cel Bătrân de ani, şi până la pruncul care se naşte, chiar acum când rostim acest Cuvânt, Pronia Dumnezeiască, adică purtarea de grijă a lui Dumnezeu, este prezentă ca lumina lină, zâmbitoare peste întreaga fire şi pururea neapusă, lumină la care suntem şi noi chemaţi să ne împărtăşim cu îmbelşugare, ca dar al Sfintei Treimi pentru pruncii pământeni, întrupaţi din gândirea şi dragostea Sa nemuritoare. oi, cei de ieri, de azi şi de mâine, de pe întreg rotocolul Pământului, avem marea mângâiere de a rosti plini de nădejdi: “Iată Dumnezeul cel Tare al mântuirii mele...” e îndată ce noi rostim aceste cuvinte din dumnezeiasca Scriptură, inima şi sufletul nostru se deschid ca o corolă de crin uriaş, pentru a primi roua de aur a credinţei noastre dinamice în Domnul Dumnezeu Care, în hotărârile Sale veşnice, ne-a zidit “după chipul şi asemănarea Sa”. (Facere 1, 27) editând cu grijă la actul creaţiei, când noi am fost zidiţi şi aşezaţi în frumuseţea lumii văzute, frumuseţe în care a coborât şi Iisus Hristos, Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu, Care, atunci “când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea”. (Galateni 4, 4-5) editând, aşadar, şi strunindu-ne gândul, marele Pavel, Apostolul Neamurilor, le scria creştinilor din oraşul Filipi: “Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai ca Dumnezeu, ci s-a coborât pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om. Sa smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte pe Cruce”. (Filipeni, 2, 5-8)

D

capodoperă a lui Dumnezeu “după chipul şi asemănarea Sa”, venirea lui Iisus Hristos, Cuvântul, şi Fiul lui Dumnezeu, în “chipul omului”, s-a întrupat, primind chipul “omului”, făcându-se “Fiu al Omului”, adică, asemenea nouă, în afară de păcat.

Dumnezeu întreaga zidire “pentru El şi prin El” (Evrei 2, 10), Domn al vieţii tuturor făpturilor este Fiul, fiindcă în El a binevoit Dumnezeu “să sălăşluiască toată plinătatea”. (Coloseni 1, 19) e aceea, când a venit plinirea vremii pentru a aduce din nou pe toate la Sine, a trimis Drepmăritori creştini, Dumnezeu pe Fiul Său în lume pentru ca “prin El pe toate cu Sine să le împace, fie pe cele de pe Să cunoaştem mai din aproape pe Iisus pământ; fie pe cele din ceruri, făcând pacea prin Hristos,”Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care El, prin sângele Crucii Sale”. (Coloseni, 1, 20) din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii”, ce umnezeu Atotputernicul-Fiul, la sălăşluieşte pururea în ceruri. De o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, El este deopotrivă Dumnezeu. întrupare n-a căutat chip de înger spre a lua înfăţişare îngerească, ci S-a îndreptat către noi, căutând spre chipul Său, fiindcă, la Facere, Părintele Ceresc a zidit pe om “după chipul Său”, privind către Fiul, Care este din veşnicie “chip al lui Dumnezeu Cel nevăzut” (Coloseni 1, 15).

Astfel, că Dumnezeu-Om, Domnul nostru Iisus Hristos este chip al lui Dumnezeu şi chip al omului. Prin unirea lor, unul sălăşluieşte în celălalt; Tatăl cunoaşte pe Fiul şi Fiul cunoaşte pe Tatăl. În Hristos, Dumnezeu şi omul se văd faţă în faţă (Patriarhul Iustin, Opera Integrală, 6, Omilii arhiereşti, Editura Episcopiei Argeşului şi Muscelului/Anastasia, Bucureşti, 2004, pag. 205), de aceea “nădăjdui-voi întru El şi nu mă voi înfricoşa”. (Isaia 12, 2)

D

Iubiţi credincioşi,

De veacuri, suspinul nostru după Dumnezeu,

N

Nu are început al zilelor şi nici sfârşit al vieţii Sale; este veşnic, fiind pretutindeni de faţă, iar puterea Lui nu are margini. La zidirea lumii de Dumnezeu-Tatăl, toate prin Dumnezeu-Fiul, Cuvântul lui Dumnezeu s-au făcut şi “fără El, nimic nu s-a făcut din tot ce s-a făcut”. (Ioan 1, 3) răind prin gura scriitorului Proverbelor, Dumnezeu-Fiul zice: “Înainte de veac, M-a aşezat pe Mine Domnul: la început, mai înainte de a face Pământul. Înainte de a face adâncurile, înainte de a se ivi apele izvoarelor, înainte de a fi întărit dealurile, mai înainte de toţi munţii, Mă naşte pe Mine… Când Domnul gătea cerul, Eu eram de faţă, împreună cu El; şi când a rânduit tronul Său de o parte, pe vânt şi când a întărit norii de sus; şi când a aşezat izvoarele statornice, pretutindeni sub cer; şi când a făcut tari temeliile pământului; Eu eram la El, rânduind toate după cuviinţă. Eu eram acela în care El se bucura şi Eu Mă veseleam zilnic în faţa Lui, toată vremea, când Se desfăta El, terminând întreaga zidire a lumii şi când se desfăta în fiii oamenilor”. (Proverbe 8, 23-31) stfel, în “El s-au zidit toate, în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute…toate ntre toate creaturile, omul fiind creaţia- prin El şi spre El au fost zidite”, cum scrie Sfântul Apostol Pavel (Coloseni 1, 16). Făcând, deci,

G

M

Î

ca de altfel, şi suspinul întregii firi, păstrează în adevăr aprinsă râvna noastră de a ne ridica la starea dintâi şi de acolo la asemănarea cu Dumnezeu: “În ce fel doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa sufletu-mi doreşte spre Cel bun, spre Dumnezeu”. (Psalmul 42, 1) rivind cu grijă asupra vieţii noastre, vedem că în faţa ochilor inimii noastre pluteşte întunericul, iar puterile noastre sunt prea slabe pentru a ne putea urca singuri până la cer, de aceea Iisus Hristos a îmbrăcat trup de om. El a luat “chip de rob, făcându-se oamenilor asemenea şi la înfăţişare dovedindu-Se ca om”, pentru a “schimba înfăţişarea trupului umilinţei noastre în asemănarea Trupului slavei Sale”. El S-a făcut asemenea cu noi pentru a ne face pe noi asemenea cu El. “ aina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”, se vădeşte acum când Iisus Hristos, Domnul, a luat, într-adevăr trup de om, trupul lui Adam; dar nicidecum trupul lui Adam cel căzut, ci trupul lui Adam neîntinat de păcatul strămoşesc, născându-se în sfinţenie, deoarece El n-a moştenit păcatul lui Adam. Duhul Sfânt este Acela care a coborât peste Preacurata Fecioara Maria şi puterea Celui Preaînalt, a umbrit-o: “Trup curat şi sfânt şi fără de prihană şi de tot păcatul neumblat din trup de fecioară a luat Hristos”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur.

P

D

M

D

A

T

- continuare în pag. 2 -

Argesul Ortodox

Cuvânt Pastoral la Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos - urmare din pag. 1 -

Dreptmăritori creştini, La slăvita Naştere a Domnului nostru Iisus Hristos, după cum glăsuieşte o veche cântare bisericească “cerul aduce pe îngeri, pământul darurile, iar noi oamenii, pe Maica Fecioara, Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântată!

Cântările din Biserica Ortodoxă au fost alcătuite pentru a proslăvi Naşterea Domnului cu măiestrie dumnezeiască, arătând rostul Întrupării Fiului cel Veşnic al lui Dumnezeu. Dar nici una nu este rostită mai des decât cântarea puterilor îngereşti în apropierea peşterii de lângă Betleem, în clipa Naşterii Domnului Iisus! Am putea spune că este cântecul de leagăn al Pruncului Dumnezeu-Om, pe care cerul l-a glăsuit în auzul oamenilor: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire”.

(Luca 2, 14) În inimile noastre se aud cântările îngereşti pe care şi noi le rostim asemenea îngerilor, cu bucurie mare, dar auzim şi cântarea Sfintei Fecioare Maria: “Măreşte suflete al meu, pe Domnul”, pentru că Dumnezeu Mântuitorul a schimbat smerenia în mărire şi lipsurile în îndestulare. “Risipit-a Domnul pe cei mândri în cugetul inimii lor…. şi a înălţat pe cei smeriţi. Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi”, iar Zaharia în prorocia sa spune: “Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel”, vesteşte bucuria mântuirii întru iertarea păcatelor “având asupra noastră purtarea de grijă a lui Dumnezeu: Cercetatu-ne-a pe noi Răsăritul cel de Sus, ca să lumineze pe cei care stau întru întuneric şi în umbra morţii şi să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii”, iar dreptul Simeon, primind vestea de la Duhul Sfânt, că nu va gusta moartea până când nu va vedea pe Hristos, primind în braţele sale pe Pruncul-Iisus, în templul din Ierusalim, a binecuvântat pe Dumnezeu în cântarea sa: “Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, că văzură ochii mei mântuirea Ta…”, gătind mântuirea “în faţa tuturor popoarelor”. (Luca 1, 46-55; 68-79; 2, 29-32) Iubiţi credincioşi, Domnul nostru Iisus Hristos, strălucire a slavei lui Dumnezeu, ne-a descoperit nouă, tuturora, pe Părintele nostru din Ceruri, înveşmântat în slava Dumnezeirii Sale, lumină din lumină, ca Învăţător şi Profet, El ne-a arătat nouă pe Dumnezeu-Tatăl, în Chipul Său şi ne-a deschis inima noastră cea întunecată, ca să-i facem loc pentru totdeauna, devenind casnic dimpreună cu noi.

Iisus Hristos, Împărat al păcii, venind în frumuseţea acestei lumi văzute, a împăcat cu Dumnezeu pe toate cele ce sunt în ceruri şi pe pământ, zidind temelia neclintită a Împărăţiei Sale, iar noi oamenii am primit poruncă pentru a păstra şi întări pacea în fiinţa noastră, între noi oamenii şi între toate popoarele, începând cu cele din vecinătatea noastră.

Colegiul de redacție FONDATOR: † Înalt Preasfințitul Arhiepiscop CAlINIC al Argeșului și Muscelului

Adresa: Strada Țepeș Vodă nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

Hristos Se naşte, slăviţi-L! Să mulţumim Domnului nostru Iisus Hristos, care sălăşluieşte la dreapta lui Dumnezeu, întru mărirea Sa veşnică, pentru că ne-a făcut pe noi asemenea Lui, adică fii ai lui Dumnezeu. Să-I cerem cuviincios să ne păstreze întru slava pe care ne-a dăruit-o prin Sfânta Sa Întrupare, făcându-ne părtaşi firii Sale dumnezeieşti, prin Întruparea Sa în firea noastră omenească!

Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Luminaţi în cugetele noastre de cunoştinţa lui Dumnezeu, cu mare bucurie să-L întâmpinăm în pace şi sfinţenia trupului şi a sufletului şi ca păstorii de odinioară să-L preamărim şi să-L lăudăm pe Dumnezeu, pentru că ne-a trimis nouă pe Mântuitorul în loc de aur, smirnă şi tămâie, iar noi să-I aducem din inimă: credinţa, nădejdea şi dragostea noastră nemuritoare.

Hristos pe pământ, înălţaţi-Vă!

Primind vrednicia de fii ai lui Dumnezeu, să ne înălţăm de la cele pământeşti la cele cereşti, iar gândirea şi cugetele noastre să se scalde în lumina adevărului dumnezeiesc, făcând sălaş dragostei în inimile noastre, să păzim întru curăţie şi sfinţenie trupurile şi sufletele noastre. În vatra caselor noastre să se facă altarul bunei înţelegeri, bucuria nesfârşită şi dragostea netrecătoare între soţi şi prunci, mulţimea de copii fiind binecuvântare dumnezeiască şi laudă omenească, precum citim: “Copiii copiilor, zice înţeleptul Solomon, sunt cununa bătrânilor, iar lauda copiilor sunt părinţii lor”. (Înţelepciunea lui Solomon, 17, 6) Drept grăind, înţelepciunea bătrânilor, vigoarea părinţilor, şi ascultarea copiilor sunt pârghiile de aur al trăiniciei familiei: “Funia împletită în trei nu se rupe uşor”. (Ecclesiastul 4, 12) Cine nu ştie că o familie închegată bine este piatra de temelie în viaţa unui popor? Cum este familia, aşa este şi poporul! Să ne înălţăm la Editor: Preot Ovidiu Vlăsceanu - consilier cultural Redactor șef: Pr. dr. Napoleon Dabu Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

înţelegerea acestui dor de a avea un trainic şi sfânt popor!

Cântaţi Domnului tot Pământul! Într-o cântare de biruinţă să ne fie întreaga fiinţă: “că izvorul puterii mele şi cântarea mea de laudă este Domnul Dumnezeu şi izbăvirea mea”. (Isaia 12, 2) Să umblăm “cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste, silindu-Vă să ţineţi unirea Duhului în legătura păcii” (Efeseni 4, 2-3). Să ne purtăm frăţeşte unii cu alţii, fiindcă la aceeaşi mărire de fii ai lui Dumnezeu am fost chemaţi noi, toţi oamenii, de pe faţa Pământului.

Din răsputeri şi fără contenire să vestim binefacerile păcii cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu noi înşine, împăcându-ne, de îndată şi punând început bun şi luminos vieţii noastre, cât ne mai este dată de Dumnezeu.

Să vestim lumii voinţa nestrămutată şi sfântă a poporului nostru românesc de a trăi în bună înţelegere şi pace trainică, înlăuntrul ţării şi cu toate popoarele vecine şi cele mai îndepărtate, ştiind porunca lui Iisus Domnul, Cel Întrupat pentru a noastră mântuire: “Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”.

(Matei 5, 9) Să ascultăm cu adâncă evlavie de ziua Naşterii Domnului Iisus Hristos, îndemnurile Sfântului Grigorie Teologul: “Să ne facem asemenea lui Hristos, de vreme ce Hristos S-a făcut asemenea nouă, să devenim dumnezei pentru El, de vreme ce El pentru noi S-a făcut Om! A luat ce era mai rău ca să ne dea ce este mai bun, S-a făcut sărac pentru ca noi, prin sărăcia Lui, să ne îmbogăţim, a luat chipul robului pentru ca noi să ne dobândim libertatea, S-a coborât ca noi să ne înălţăm, a fost ispitit ca noi să biruim, a fost lipsit de cinste ca să slăvească, a murit şi a înviat ca să mântuiască, S-a înălţat ca să ne tragă la El pe noi, cei care zăceam jos, în căderea păcatului. Să-I dăruim toate, Să-I aducem toate Celui care S-a dat pe Sine ca răscumpărare şi împăcare pentru noi. Dar nu poate da cineva ceva asemenea cu el însuşi, înţelegător al Tainei şi făcându-se pentru El tot ceea ce El S-a făcut pentru noi”. (Cuvântări: Sfântul Ioan Teologul, Editura de suflet, Bucureşti, 2013, pag. 9) Doamne, Iisuse Hristoase, Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu, precum şi Fiul Omului, de ziua Naşterii Tale în frumuseţea acestei lumi văzute, te rugăm să ne binecuvintezi şi să ne ierţi de toate păcatele săvârşite până acum şi ajută-ne să punem început bun vieţii noastre. Amin.

Redacția: preot prof. Cornel Dragoș, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuță, asist. univ. drd. Gabriela Safta.

Pagină web: preot Gabriel Grecu

Cu dragoste de frate şi arhiereu, Vă îmbrăţişează în numele Domnului nostru Iisus Hristos, dorindu-vă sănătate din belşug şi zile senine şi fericite, întru mulţi, buni şi rodnici ani.

† Calinic Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuș, pr. prof. Andrei Cănuță, pr. prof. Roberto-Cristian Vișan, Roxana Dragoș, Amalia Cornățeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643

Argesul Ortodox

18 noiembrie 1990 – 18 noiembrie 2014.

24 de ani de Slujire Arhierească a ÎPS CAlINIC. Întru mulţi şi fericiţi ani, Înaltpreasfinţia Voastră! În anul 1990, după ce Biserica a primit libertatea de a se exprima şi organiza conform vocaţiei sale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât reînfiinţarea Episcopiei Argeşului, iar Preasfinţitul Calinic a fost ales şi întronizat pe 18 noiembrie Episcop al acestei eparhii. Mai exact, la 12 februarie 1990, Sfântul Sinod a decis reînfiinţarea Episcopiei Argeşului, cu jurisdicţie peste judeţele Argeş şi Teleorman. Ca locţiitor de episcop, la 4 aprilie 1990, a fost numit arhiereul vicar Calinic Argatu Argeşeanul, ales episcop eparhiot în 27 septembrie 1990 şi înscăunat la 18 noiembrie 1990.

Astăzi, la 24 de ani de la binecuvântatul eveniment, trimitem, prin rugăciuni, laudă şi mulţumire lui Dumnezeu, Cel Care Şi-a arătat mântuitoarea purtare de grijă prin aşezarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la conducerea Eparhiei Argeşului şi Muscelului, revărsând, astfel, numeroase binecuvântări peste poporul Său cel credincios aflat în Vatra lui Neagoe Basarab.

Cunoscând bine faptul că episcopul are mai întâi datoria sfântă de a păstra cu fidelitate integritatea mesajului evanghelic şi că a¬ceastă comoară a dreptei credinţe nu trebuie îngropată sau pusă sub obroc, ci trebuie trans¬misă mai departe, Arhiepiscopul Calinic a fost și este precum acel cărturar din Evanghelie care este asemănat unui om gospodar ce scoate din vistieria sa învăţături noi şi vechi ( Matei 13, 52).

Vrednic urmaş al Sfinţilor Apostoli, autentic mărturisitor şi trăitor al Ortodoxiei, Înaltpreasfințitul Părinte Calinic arată prin exemplul personal, prin predici şi prin scrieri, ce înseamnă vieţuirea întru Hristos şi cum se cade ortodoxului să se raporteze la sine, la Dumnezeu şi la ceilalţi oameni. În toate demnităţile şi posturile deţinute, Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Calinic a avut o extrem de bogată activitatea pastoralmisionară. A iniţiat restaurarea bisericilor parohiale în care a slujit. La bisericile mănăstirilor Sinaia, Cernica, Brâncoveni, Bistriţa, Clocociov, Curtea de Argeş, Aninoasa, Văleni, Robaia, Nămăieşti, Cetăţuia Negru-Vodă, Glavacioc, Cotmeana, Trivale, Negru-Vodă, care necesitau lucrări de reparaţii sau restaurări, s-a îngrijit îndeaproape pentru începerea, executarea şi finalizarea lucrărilor. Atât ca arhiereu vicar al Râmnicului şi Argeşului, ca episcop al Argeşului şi Teleormanului şi al Eparhiei Argeşului şi Muscelului s-a ocupat îndeaproape de mănăstiri, schituri şi biserici, iniţiind şi coordonând sute de şantiere de restaurare şi construire de noi mănăstiri şi biserici în judeţele Argeş, Vâlcea, Olt şi Teleorman. A iniţiat şi a coordonat ridicarea bisericilor mănăstirilor: Sfântul Ilie - Piscul Negru, Transfăgărăşan, Sfântul Calinic Călineşti, jud. Argeş, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului - Ciocanu, bisericilor din parcul Mănăstirii Argeşului: Bunavestire, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului şi Acoperământul Maicii Domnului; Schimbarea la Faţă; Paraclisul Sfântul Calinic de la mănăstirea Slănic, Sfântul Gheorghe - Cracăul Negru, Paraclisul eparhial Sfântul Calinic şi Sfânta Filoteia din cadrul Centrului Eparhial; mănăstirea Sfântul Ioan - Corbeni şi al sutelor de biserici din eparhie de care s-a ocupat în mod direct cu lucrările de restaurare, consolidare şi repictare.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România începând cu anul 2006, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Calinic a scris şi a publicat mai multe cărţi, studii, articole sau monografii despre personalităţi şi evenimente din viaţa Bisericii noastre, în care adesea a scos în evidenţă bogăţia, prospeţimea şi actualitatea credinţei ortodoxe, dintre care

amintim: „Istoria sfintelor mănăstiri Cernica şi Căldăruşani”, lucrare diortosită şi transliterată, Bucureşti, 1988; Bucuria lecturii, Editura Dacia, 1989 (ed. a 2-a); „Cruci de piatră”, Piteşti, 1999, în colaborare cu Dl. Grigore Constantinescu; „Pace şi bucurie cu Brâncuşi”, editura Dacia, 2001 (ediţii în limbile română, engleză şi franceză); „Întrebări profane, lămuriri duhovniceşti”, Piteşti, 2001; „Frumuseţea lumii văzute”, editura Dacia, 2002; „Brâncuşi şi Psalmul creaţiei” (română, italiană, franceză şi engleză), editura Anastasia, 2003; „Sfântul Voievod Ştefan cel Mare între Cer şi genune”, Cluj, 2004; „Sfântul Voievod Ştefan cel Mare în Cetatea Basarabilor, 500 de ani de la trecerea

în eternitate”, coautor, Editura Dacpress, 2004; „Albinele fac politică”, Editura Dacpress, 2004; „Patriarhul biblic” (română, italiană şi engleză), Editura Episcopiei Argeşului şi Muscelului, 2005; „Gurie Grosu, Jurnalul unui Mitropolit”, Editura Dacpress, 2005; „Traista cu stele”, Editura Episcopiei Argeşului şi Muscelului, 2005; „Veşnicia de zi cu zi”, Editura Curtea Veche, 2006; „Biserica Neamului în pumnii tiranului”, Editura Dacpress, 2006; „Să ne salvăm de la un nou holocaust asupra libertăţilor românilor”, Editura Dacpress, 2006; „Fereastra lui Iorga”, Editura Episcopiei Argeşului şi Muscelului, 2007; “Mersul printre stele”, Editura Episcopiei Argeşului şi Muscelului, 2007; „Sfântul Voievod Neagoe Basarab, Domnul Ţării Româneşti”, coautor, Editura Episcopiei Argeşului şi Muscelului, 2008; „Iubirea nemuritoare a lui Dumnezeu”, Editura Episcopiei Argeşului şi Muscelului”, 2009, „Legenda Meşterului Manole, coordonator, Editura Episcopiei Argeşului şi Muscelului, 2009, „Toată vremea-şi are vreme, Vol. I” (două ediţii) Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, 2010, „Toată vremea-şi are vreme”, Vol. II, Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, 2010, „Istoria Arhiepiscopiei Argeşului

şi Muscelului”, Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, 2010, „Toată vremea-şi are vreme, Vol. III,” Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, 2011, „Istoria Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, ediţia a II-a revăzută şi adăugită”, Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, 2012.

A coordonat, în numele Eparhiei Argeşului şi Muscelului, editarea primei ediţii a operei integrale a Patriarhului Iustin Moisescu din care au apărut în perioada 2003-2004, la editura Anastasia, următoarele cărţi: „Ierarhia bisericească în epoca apostolică”; „Evagrie din Pont”; „Sfânta Scriptură şi interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom”; „Activitatea Sfântului Apostol Pavel în Atena”; „Dosoftei Mitropolitul şi alte scrieri”; „Hr. Andruţos - Simbolica; Omilii arhiereşti”; „Cuvântări ecumenice”. Opera literară a Înaltprea-sfinţitului Părinte Calinic, dincolo de metoda şi stilul original, are şi valoare sapienţială. Observaţiile morale, presărate cu vorbe de duh din înţelepciunea cea bătrână a poporului român, invită la bucuria lecturii, la dialog interior şi comuniune între generaţii.

Cu binecuvântarea şi sub coordonarea Înaltpreasfinţiei Sale s-a tipărit la Editura Eparhiei Argeşului şi Muscelului, în septembrie 2009, volumul „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”, ediţia completă, conţinând versiunea românească de la Curtea de Argeş din secolul al XVII-lea, fragmentele păstrate din originalul slavon în facsimil, transcrierea şi traducerea lor de acad.

Gheorghe Mihăilă. În anul 2012, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Calinic a fost tipărit volumul „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, versiunea de la Curtea de Argeş, secolul al XVII-lea”, în limba română şi traducerea în limba engleză, la Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului. Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Calinic s-a îngrijit îndeaproape de canonizarea sfinţilor din Eparhie. Astfel, s-a ocupat de diortosirea, realizarea slujbelor şi tipărirea cărţilor cu viaţa, slujba şi acatistul Sfântului Iachint de la Vicina, primul mitropolit al Ţării Româneşti, a Sfântului Neagoe Basarab, Voievodul Ţării Româneşti, a Sfântului Cuvios Ioanichie Schimonahul de la Mănăstirea Cetăţuia NegruVodă. De asemenea, Înaltpreasfinţia Sa s-a ocupat de diortosirea vieţii şi a slujbei Sfintei Muceniţe Filoteia, ale cărei Sfinte Moaşte sunt în Mănăstirea Curtea de Argeş. Munca asiduă în propovăduirea Sfintei Evanghelii, pe tărâm cultural-misionar şi administrativ, în armonie cu ceea ce este plăcut lui Dumnezeu şi oamenilor a făcut ca Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, să ridice, în anul 2009, Episcopia Argeşului şi Muscelului la treapta de Arhiepiscopie, iar Preasfinţia Sa să fie numit Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului.

Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile revărsate asupra Înaltpreasfinţiei Sale!

Aşa cum de fiecare dată la săvârşirea fiecărei liturghii îl rugăm pe Bunul Dumnezeu, şi acum Îi cerem: „Întâi pomeneşte, Doamne, pe Înaltpreasfinţitul Arhiepiscopul nostru Calinic, pe care-l dăruieşte sfintelor Tale biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău”.

Să ne păstoriți întru mulţi şi fericiţi ani, Înaltpreasfinţite Părinte Calinic! Ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, „Păstorul Cel Bun“ (Ioan 10, 11) şi „Arhiereul mărturisirii noastre“ (Evrei 3, 1) să vă dăruiască în continuare aceeaşi dragoste şi aceeaşi râvnă sfântă pentru Biserică şi Neam!

3

Argesul Ortodox

Moș Crăciun Pentru că Moş Crăciun a devenit tot mai mult atât de familiar, dar şi familial, în luna decembrie, am considerat că e necesar să prezentăm pe scurt o istorie a sa.

Moş Crăciun este un personaj din tradiţie despre care se spune că aduce cadouri copiilor cuminţi, atunci când ei dorm, în seara de Crăciun. Moş Crăciun este versiunea mai nouă a Sfântului Nicolae (în engleză: Santa Claus) care şi-a făcut apariţia în secolul XIX. El împarte cadouri tuturor copiilor în noaptea de Crăciun (de 24 spre 25 decembrie).

Chiar dacă mitul poate varia de la zonă la zonă, în special în funcţie de clima în perioada

(seara de 24 decembrie). În timpul regimului comunist ateist, i sa schimbat numele după modelul rusesc în “Moş Gerilă”, ceea ce a provocat riposta promptă a lui Al.O.TeodoreanuPăstorel într-un distih celebru care, din motive de purism academic, nu poate fi redat aici.

Un rol important în crearea mitului l-a avut pastorul american Clement Clarke Moore, autor al unui poem care îl prezenta pe Sfântul Nicolae ca şi un personaj simpatic, dolofan şi zâmbitor, care împarte cadourile din sania sa trasă de reni.

Publicat pentru prima dată în ziarul Sentinel din New York pe 23 septembrie 1823, poemul a devenit în anii următori foarte căutat, ajungând în mai multe cotidiane din Statele Unite, dar fiind şi tradus şi publicat în întreaga lume. În 1860, cotidianul Harper’s Illustrated Weekly a publicat un desen al lui Santa Claus, îmbrăcat într-un costum roşu ornat cu nasturi negri şi cu o curea din piele. Timp de aproape 30 de ani, Thomas Nast, desenator şi caricaturist al ziarului, va ilustra prin sute de desene toate aspectele legendei lui Moş Crăciun şi va da mitului principalele sale caracteristici vizuale.Nast este şi cel care a “stabilit” în 1885 că reşedinţa lui Moş Crăciun se află la Polul Nord. Această idee a fost preluată anul următor de scriitorul George P. Webster. În Italia, într-o emisiune televizată pentru copii, s-a demonstrat în mod “ştiinţific” pe baza datelor fizice de viteză şi calcul al timpului necesar pentru împărţirea darurilor -

Crăciunului (care pleacă de la o iarnă îngheţată în emisfera nordică şi ajunge la o vară călduroasă în emisfera sudică), în general ni-l imaginăm pe Moş Crăciun ca fiind îmbrăcat într-un costum roşu, având o barbă lungă şi albă şi locuind într-o ţară nordică.

Spiriduşii îl ajută la pregătirea cadourilor. El împarte cadourile cu ajutorul unei sănii zburătoare, ce este trasă de reni (sau pe o planşă de surf în Australia). Moş Crăciun intră în case prin horn (dacă există unul) şi pune cadourile sub pomul de Crăciun sau în cizmele pregătite special pentru aceasta. te clar când şi pe ce cale a pătruns mitul lui Moş Crăciun în obiceiurile româneşti. În orice caz, Moş Crăciunul românesc, cu plete dalbe, nu are alura unui yankeu publicitar, sania lui nu este trasă de reni, în cel mai bun caz de cerbi. Astăzi nu poate fi despărţit nici în imaginaţia copiilor, nici în pregătirile părinţilor - de sărbătoarea Ajunului inexistenţa lui “Babbo Natale” (Moş Crăciun),

4

ceea ce a provocat dezamăgirea copiilor şi indignarea părinţilor. Concluzia este stupidă: Babbo Natale è morto! În 1931, Moş Crăciun a primit o nouă alură printr-o campanie publicitară, desfăşurată de compania Coca-Cola. Desenatorul Haddon Sundblom i-a dat lui Moş Crăciun o burtă durdulie, un aer jovial, costumul său roşu şi o atitudine tolerantă. În următorii 35 de ani, Coca-Cola va difuza astfel de portrete ale lui Moş Crăciun în presa scrisă. Chiar şi în ziua de astăzi, Coca-Cola, foloseşte aceeaşi imagine a lui Moş Crăciun în spoturile publicitare realizate cu ocazia sărbătorilor de iarnă. legenda lui Moş Crăciun spune că în seara în care S-a născut Iisus, Fecioara Maria împreună cu Iosif bătea din uşă în uşă, cerând să fie găzduită o noapte, pentru a putea naşte.

Nimeni nu o primea dar, în final, o doamnă numită Crăciun a primit-o, văzând în ce stare se afla. I-a spus că ar face bine să nu facă gălăgie, deoarece soţul ei, care dormea, era un om sălbatic şi rău şi nu vroia să îşi descarce furia pe ea. A ajutat-o pe Maria să nască, în grajd. Pruncul Iisus plângea foarte tare iar domnul Crăciun s-a trezit. Venind să vadă ce sa întâmplat, Fecioara Maria l-a binecuvântat şi l-a făcut dintrun om hain şi rău un om bun şi blând. El sa apucat să facă fapte bune, şi cum altfel decât făcându-le copiilor cadouri. Sursa: OrthodoxWiki Aşadar, o dată în plus, iată, o explicaţie pentru care ziua de 25 decembrie este de mulţi copiii confundată cu Moş Crăciun. Şi de aceea trebuie să le explicăm faptul că în această sfântă zi sărbătorim marele praznic al Naşterii Domnului.

Este ziua în care Hristos se naşte pentru noi oamenii şi a noastră dezrobire.

Pr. Florin IORDACHE

Argesul Ortodox

Ca și urmași ai Domnului nostru Iisus Hristos și credincioși ai Jertfei Crucii Sale, trebuie să fim foarte atenți la comportamentul nostru, la vorbele noastre, pentru că toate acestea trădează defapt caracterul nostru, așa cum spune și Sfânta Scriptură : “Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele. Vă spun că pentru orice cuvânt deșert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, și din cuvintele tale vei fi osândit.”

(Matei 12, 35-37).

Vom lua de astă dată, în această privință, cazul și exemplul Sfântului Apostol Petru, care pentru noi este un exemplu de pocăință, dar care ne arată faptul că și el a fost supus slăbiciunilor omenești, asemeni nouă, iar despre viața lui de credință, cu ispitele, căderile și ridicările ei, scrie Sfânta Carte mai întâi despre încercarea credinței sale: “Iar Petru ședea afară, în curte. Și o slujnică s-a apropiat de el, zicând: Și tu erai cu Iisus Galileianul. Dar el s-a lepadat înaintea tuturor, zicând: Nu știu ce zici.” (Matei 26, 69-70) Apostolul Petru trebuia să dea o bună mărturie despre Mântuitorul său, Iisus Hristos, însă fiind în fața situației neașteptate pentru el, de a trebui să recunoască faptul că și el e un ucenic al lui Iisus Hristos, n-a avut curajul să recunoască acest fapt și când slujnica l-a recunoscut și i-a spus că și el era cu Iisus, Petru i-a zis că nu știe ce zice ea. Oare n-ar fi trebuit să fie destul faptul că a spus că nu știe despre ce vorbește slujnica ? Te întreabă cineva dacă și tu ai fost cu condamnatul Iisus Hristos, iar tu spui că nu știi despre ce este vorba, că nici măcar nu înțelegi ce vrea să spună celălalt. Nu ar fi trebuit oare ca acest răspuns dat să o convingă pe slujnică ? Ar fi trebuit, însă se pare că nu a fost doar atât. Atunci când Petru s-a dus mai aproape, în pridvor, ca să fie și mai aproape de locul unde era Iisus, a fost observat de o altă slujnică, ce i s-a adresat :“Și ieșind el la poartă, l-a văzut alta și a zis celor de acolo: Și acesta era cu Iisus Nazarineanul. Și iarăși s-a lepădat cu jurământ: Nu cunosc pe omul acesta.” (Matei 26, 71-72). Erau deja doi martori în privința faptului că și Petru a fost împreună cu Iisus. În momentul acesta el s-a lepădat de Iisus, nu doar cu niște vorbe, cu niște negații, ci chiar cu jurământ. Trebuie observat un lucru și anume că atunci când omul apucă pe o anumită cale rea și începe să alunece pe ea, merge din ce în ce mai jos, merge în cădere. Asemănător cazului de față, la început spui expresiile : nu știu, nu înțeleg ce spui sau ce vrei defapt, după care spui că nu cunoști situația respectivă și nici pe omul acela și mai și juri că este așa cum zici. Și după toate negările încheiate și printr-un cuvânt cu jurământ, oare nu era destul? Sfânta Scriptură scrie mai departe : “Iar după puțin, apropiindu-se cei ce stăteau acolo au zis lui Petru: Cu adevărat și tu ești dintre ei, căci și graiul te vădește.” (Matei 26,73). Interesant este faptul că în ciuda tuturor explicațiilor lui și a jurămintelor date, cea mai evidentă mărturie cu privire la apartenența lui Petru la grupul ucenicilor lui Iisus era faptul că vorba lui îl trăda, îl dădea de gol.

Aici era rostit un mare adevăr și anume că un om este trădat de vorbele lui, de felul lui de a fi. Ca și creștin poți avea pretenția că ai acest statut frumos de urmaș al Domnului Iisus Hristos, însă vorba te dă de gol. Fie că spui, fie că nu spui acest lucru, oricum vorba ta te va da de gol.

Există oameni care spun că defapt cuvintele ne-au fost date ca nimeni să nu știe, să nu cunoască, ce anume gândim noi. Cu alte cuvinte gândim una, însă zicem alta. Potrivit acestei păreri cuvintele nu ar avea un alt rol decât acela de a masca adevărata realitate și destul de mulți oameni cred și folosesc cuvintele ca o mască, însă Sfânta Scriptură ne învață faptul că dacă purtăm mi mult timp această mască, aceasta se va întipări pe fața noastră și în ființa noastră, în ceea ce numim structura noastră internă, iar în aceste condiții vorbele noastre ne dau de gol.

Ca și credincioși, fii și fiice ale lui Dumnezeu, ar trebui să ne punem într-un mod foarte serios problema felului nostru de vorbire, a faptului că vorbele noastre ne dau de gol, că ele trădează defapt ceea ce este în interiorul ființei noastre, chiar fără de voia noastră.

Adevărul este că unii dintre noi nu ne putem

opri din vorbit pentru noi și nevoile noastre și nu mai avem timp să îi ascultăm și pe ceilalți. Interesant este faptul că atunci când sunt de față două persoane, fiecare își va spune povestea vieții lui, fiecare își urmărește intenția de a-și prezenta ideile lui, iar în timp ce ei erau împreună fiecare a vorbit mai mult despre el și l-a ascultat mai puțin pe celălalt. Oare de ce nu ne putem opri din vorbit doar pentru noi? De ce nu putem asculta și pe celălalt așa cum se cuvine, săi dăm timp și atenție? E necesar oare ca pentru apărarea noastră să dăm ceva înafară, ca nu cumva să pătrundă vreo informație din exterior în interiorul nostru, iar pentru protejarea, pentru apărarea noastră, noi spunem, noi vorbim și iar vorbim, cu alte cuvinte în loc ca noi să primim, suntem dispuși doar să dăm. În cartea Pildelor din Sfânta Scriptură, carte scrisă de înțeleptul rege Solomon, scrie că: “Celui nebun nu-i place înțelepciunea, ci darea pe față a gândurilor lui.“ (Pilde 18,2). Însă într-o altă traducere, același text biblic apare sub forma : “Nebunului nu-i

palavragiu sau vorbăreț. Sfântul Apostol Pavel zicea și el în scrierile sale de cercetătorul sau vorbărețul, conform altor traduceri, veacului acestuia, cu alet cuvinte palavragiul vremii acesteia : “Unde este înțeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înțelepciunea lumii acesteia?“ (1 Cor.1,20).

Sunt convins că ați auzit sau ați văzut palavragii creștini, din aceia care spun multe vorbe fără nimic defapt în conținut ? Doar vorbe, fără fapte, fără nimic. Spun și lucruri bune și de folos, dar și lucruri de ale lumii, lucruri de nimic, pe care le amestecă pe toate, făcând din ele un ghiveci voind să pară cât se poate de înțelepți în ochii lumii. Oare noi, ca și creștini, de care suntem ? Ce fel de vorbe spunem, cu conținut, cu rost, sau fără de rost și vorbe goale ? E ușor să taci sau e greu să taci, decât să vorbești fără de rost ?

Prietenii lui Iov, auzind despre cele întâmplate în viața acestuia, au venit să-l viziteze și primul lucru pe care l-au făcut în comunicarea cu el, a fost acela că aceștia au tăcut timp de o săptămână. Prietenii săi au stat lângă Iov șapte zile și n-au zis nimic, simțind împreună cu el, așa cum prezintă tabloul acesta și Sfânta Carte : “Iar trei prieteni ai lui Iov au aflat despre toate aceste nenorociri care dăduseră peste el și au venit fiecare din țara lui și ei erau: Elifaz din Teman, Bildad din Suah și Tofar din Naamah. Ei se înțeleseseră împreună să vină să împărtășească durerea lui și săl mângâie. Și când ei și-au ridicat ochii de departe nu l-au mai recunoscut. Atunci au slobozit glasurile lor, s-au tânguit și și-au sfâșiat fiecare veșmântul și și-au presărat capul cu țărână. Apoi au șezut pe pământ, lângă el, șapte zile și șapte nopți, fără să-i spună nici un cuvânt, căci vedeau cât este de mare durerea lui.“ (Iov 2, 11-13). Oare putem noi să și tăcem sau vorbim în mod continuu ? Timp de o săptămână prietenii lui Iov, au stat lângă el și și-au pregătit în minte ce anume să-i vorbească lui Iov în suferința în care se afla, iar cuvântările lor arată multă gândire, multă meticulozitate în aranjarea cuvintelor. Oare noi când vorbim procedăm așa, stăm bine și ne gândim înainte sau doar pur și simplu vorbim. Câți oameni vorbesc și la final constată spunând că defapt nu și-au dat seama de anumite lucruri, pentru că dacă ar fi știut n-ar fi spus anumite cuvinte.

Despre Bunul Dumnezeu citim în Sfânta Scriptură că El zice și se face, poruncește și tot ceea ce poruncește se împlinește, adică ia ființă. Atunci când vorbim noi ce s-ar întâmpla dacă tot ceea ce spunem noi s-ar și întâmpla. Ne-ar place să se împlinească tot ceea ce vorbim noi? Noi ca oameni suntem înconjurați de cuvinte iar spațiul dintre noi ca oameni este ocupat de cuvinte, de vorbe. Deci, cu alte cuvinte, spațiul dintre noi ca oameni este umplut de ceea ce vorbim noi, e umplut cu vorbe cu conținut, sau cu vorbe goale, cu binecuvântare sau cu blestem ? În Epistola Sfântului Apostol Iacov scrie, că s-ar putea să fie chiar otravă, adică vorbele pot otrăvi în jurul meu. Când mă apropii de tine sau mă așez lângă tine eu voi aduce cu mine ceea ce mă înconjoară defapt pe mine, adică binecuvântare sau blestem, binecuvântare sau otravă. Vreau să te întreb, tu ce aduci în preajma ta, binecuvântare sau blestem, binecuvântezi sau otrăvești pe cei jurul tău. Când vorbești, când stai lângă cineva, când vorbești despre cineva, când te rogi sau propovăduiești ce aduci prin ceea ce faci, ce sursă ești, de binecuvântare sau de blestem, de bine sau de rău ? Când te cheamă cineva să stai lângă el, oare ce-și dorește acea persoană binecuvântare sau blestem ?

Este adevărat faptul că această chestiune legată de vorbele noastre nu este întodeauna o prioritate spirituală sau duhovnicească pentru noi, deoarece ni se pare poate prea măruntă, însă vorba ta te dă de gol. Omul va da socoteală în ziua judecății pentru orice cuvânt nefolositor rostit și totuși deși noi credem acest fapt totuși de unde vin atâtea cuvinte goale și stricate, fără de sens și binecuvântare.

Domnul nostru Iisus Hristos spunea : “Vă spun că pentru orice cuvânt deșert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, și din cuvintele tale vei fi osândit.“ (Mat. 12, 36-37). Doamne, ajută-ne să avem grijă de vorbele noastre, ca ele mereu și mereu să mărturisească despre Tine și despre Jertfa Crucii Tale.

Graiul te dă de gol! este de învăţătură, ci vrea să arate ce ştie el.“ Atitudinea aceasta de a vorbi doar tu, fără să asculți și pe celălalt, înțeleptul rege Solomon o numea curată nebunie. Nu e bună o astfel de atitudine, e chiar o nebunie în final, pentru că numai acela care vrea să arate ce știe el, fără să asculte și pe alții, e numit de înțeleptul rege Solomon ca fiind nebun. Nu place nimănui o astfel de catalogare, o astfel de nominalizare, cu toate că atunci când vorbim mereu și mereu numai noi și nu ascultăm și pe ceiallți noi împrumutăm o formă de nebunie.

Sfânta Scriptură spune răspicat: “Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuință, ca să dea har celor ce ascultă.“ (Efes.4,29). Cine a stricat cuvintele, în sensul de a fi rele și nu bune ? Unii ar putea spune că doar Diavolul strică sensul cuvintelor. E și aici un adevăr însă defapt noi ca oameni, am stricat și stricăm cuvintele, dându-le adesea un alt sens, un sens care strică, un sens care rănește, care îngâmfă sau care umilește, care produce suferință. Folosim oare cuvinte de genul acesta ? În câte situații oare o propoziție sau o frază pe care o spui sună foarte bine, cuvintele sunt puse în ordinea cea bună și în care ar trebui să fie puse, însă unii care ascultă știu că defapt ce spui tu este un neadevăr, căci tu simți defapt altfel, însă spui așa doar ca să dea bine, dar oamenii care știu situația respectivă înțeleg mesajul al doilea, cel ascuns defapt prin cuvintele aranjate într-o anumită formă bună. Asta este o modalitate sau un anume fel de a strica rostul cuvintelor. Dar oare vorbele goale ce sunt ? Cum se poate strica semnificația cuvântului spus ca în final acesta să ajungă doar o vorbă goală ?

Un cuvânt sau o vorbă goală ajunge atunci când acesta n-are conținut. Vorba și faptele trebuie să meargă împreună, pentru ca faptele să demonstreze realitatea cuvintelor. Atunci când lipsesc faptele și rămân doar cuvintele sau vorbele, acestea sunt lipsite de conținute, sunt o formă fără fond, adică sunt vorbe goale care n-au nimic în ele, decât doar învelișul cuvintelor. Oare cum se numește omul care folosește cuvinte goale ? E un cuvânt folosit și anume acela de

Dr. Ioan-Gheorghe ROTARU

5

Argesul Ortodox

După Revoluţia din anul 1917, multe familii ruseşti şi-au părăsit patria, luând calea pribegiei. În Estonia anului 1921, într-una dintre aceste familii de emigranţi, s-a născut Alexander Schmemann, unul dintre cei mai remarcabili reprezentanţi ai teologiei ortodoxe în Occident.

Cu toate că s-a simţit întotdeauna fiu al poporului din care provenea, Alexander Schmemann nu a vizitat niciodată Rusia, din dispreţ faţă de regimul comunist. După şapte ani petrecuţi în Estonia, familia Schmemann a plecat în Franţa, la Paris, unde Alexander a urmat studiile secundare. Religiozitatea lui începe să se manifeste cu putere, tânărul licean partipicând la Liturghia de la catedrala „Alexander

ca dar veşnic: „Eroarea fundamentală a omului contemporan este credinţa lui că, datorită tehnologiei, poate economisi timp, când, de fapt, este imposibil.

Omul devine sclavul muncii lui tot mai intense. Este nevoie de ritm, de detaşare, de încetineală. De ce nu reţin studenţii tot ce li se predă? Deoarece nu au timp să devină conştienţi, să revină la ceea ce au auzit, să le pătrundă cu adevărat în minte. Un student al zilelor noastre înregistrează cunoştinţe, dar nu le asimilează; în consecinţă, aceste cunoştinţe nu «produc» nimic. O ploaie torenţială este mult mai puţin folositoare, la vreme de secetă, decât o ploaie măruntă, îndelungată!

Dar ne aflăm mereu sub o ploaie torenţială - de informaţii, rapoarte, cunoştinţe, discuţii etc. Şi toate acestea zboară în jurul nostru, fără să rămână în noi, fiind date imediat la o parte de următorul torent.“

lucrurile noastre astfel încât, «dincolo», să răsară indestructibile. Dar putem alege să trăim «adunând moarte», să trăim «după pofta trupului şi a ochilor şi după trufia vieţii» (I Cor. 2, 16), care este deja un chin, deja moarte. Ne putem înrobi activităţii cotidiene, ne putem seca inima ori să slujim idolilor…“ Pentru un emigrant care nu a văzut niciodată ţara de origine a părinţilor săi, sentimentul dorului de „acasă“ era unul foarte intens. În discuţiile cu Soljeniţân, Alexander Schmemann nu a fost de acord cu viziunea naţionalistă a acestuia, care avea ca motto cuvintele „doar Rusia“, propunând o altă perspectivă: „Iisus Hristos nu a avut o casă a Lui nu pentru că ar fi dispreţuit bucuriile simple - a avut şi El o copilărie, o familie, o casă - ci pentru că El se simţea acasă

Părintele Profesor Alexander Schmemann (1921 – 1983) – un mare propovăduitor şi mărturisitor al Euharistei, al Teologiei liturgice, eclesiale şi sacramentale…

Nevsky“, unde frumuseţea cu care erau ţinute slujbele îl copleşea.

Student şi profesor, la Institutul Teologic „Saint Serge“ din Paris – Franţa Începutul celui de-al doilea Război Mondial l-a găsit ca student la Institutul Teologic „Saint Serge“ din Paris, unde mai târziu, a şi predat ca lector la catedra de Istorie Bisericească, dornic să aprofundeze situaţia Bisericii în secolul al XX-lea care, în diaspora, părea să fie în dezacord cu unitatea ecleziologică a Bisericii Universale. Studiile filologice făcute la Sorbona i-au adus acurateţea în exprimare şi au mijlocit contactul cu poezia franceză. În anul 1946, a fost hirotonit ca preot la parohia rusească din Clamart, unde a rămas cincisprezece ani.

După ce a obţinut titlul de doctor în Teologie la Paris, Părintele Alexaqnder Schmemann a părăsit Europa, stabilindu-se în Statele Unite, unde a preluat conducerea Institutului Teologic „Sfântul Vladimir“ din New York, al cărui decan a rămas timp de douăzeci de ani. Aici, el a predat, pe lângă Istoria Bisericească, şi cursuri de Liturgică şi Pastorală.

Respectat şi iubit de studenţii săi pentru stilul său oratoric şi exprimarea vie şi spirituală a ideilor, Părintele Alexander Schmemann a rămas în amintirea celor ce l-au văzut şi ascultat datorită viziunii sale asupra culturii contemporane a vieţii Bisericii şi a Liturghiei.

Pentru el „Religia a devenit sinonimă cu o sobrietate, incompatibilă cu bucuria“ În toate prelegerile sale, Părintele Profesor Alexander Schmemann a căutat să adâncească înţelegerea Ortodoxiei, pe care a văzut-o drept calea firească o omului spre Dumnezeu. Aflat mereu printre studenţi, majoritatea din ei de origine americană, neancoraţi într-un mediu religios autentic, Părintele Alexander Schmemann i-a îndrumat în aprofundarea învăţăturii dogmatice a Bisericii, pe care fiecare credincios este dator să o trăiască fără crispare.

Despre atmosfera de la şcoală, decanul Institutului „Sfântul Vladimir“ nota în anul 1976, în Jurnalul său: „Din punctul meu de vedere, jumătate din studenţi sunt periculoşi pentru Biserică - psihologia lor, tendinţele lor, un fel de obsesie continuă pentru ceva.

Ortodoxia pe care aceşti studenţi, în mod conştient sau inconştient, o susţin este denaturată, îngustă, emotivă (…). Ceea ce lipseşte este «bucuria şi pacea în Duhul Sfânt.» Fără bucurie, smerenia şi rugăciunea sunt lipsite de har, deoarece puterea lor stă în bucurie.

Religia a devenit sinonimă cu o sobrietate incompatibilă cu bucuria. Ea este, aşadar, neputincioasă. Oamenii aşteaptă de la religie (creştină) răspuns, linişte, sens, iar sensul este bucuria. Acesta este răspunsul ce cuprinde în el toate răspunsurile.“ Cuvintele lui Alexander Schmemann despre omul modern şi graba lui de a face cât mai multe lucruri deodată ne dezvăluie analiza atentă pe care acesta a făcut-o societăţii secolului al XX-lea.

Decanul de la „Sfântul Vladimir“ socotea că greşeala majoră este identificarea vieţii cu activismul, cu gândirea. De aici se naşte incapacitatea de a „trăi“ pur şi simplu, adică de a simţi, de a preţui, de a trăi viaţa

6

El spunea că atunci „când intrăm în Biserică, intrăm în cer“ Ca unul dintre liturgiştii consacraţi ai secolului trecut, părintele Schmemann a abordat în cărţile sale subiecte generoase cum ar fi: Sfânta Liturghie, Euharistia, Biserica. În lucrarea „Euharistia

- Taina Împărăţiei“, el subliniază că „Euharistia, prin ea însăşi, este încununarea şi împlinirea Liturghiei, după cum Liturghia este încoronarea şi împlinirea întregii credinţe, a întregii vieţi şi trăiri a Bisericii.“ Când intrăm în Biserică, depăşim spaţiul acestei lumi şi intrăm în cer. În Biserică, descoperim o altă mâncare (Euharistia), o altă vedere (icoana), un alt cuvânt (Cuvântul lui Dumnezeu), şi o altă lume (împărăţia lui Dumnezeu). „Euharistia - spune Părintele Alexander Schmemann - este participarea în împărăţie ca prezenţă a Domnului Înviat şi dătător de viaţă. Nu este repetarea apari-ţiei ori a venirii Lui în lume, ci ridicarea Bisericii la slava Lui cerească.“ Vorbea adeseori despre frica de Dumnezeu Lumea actuală, dominată de o gândire care judecă totul în funcţie de valorile: succes, siguranţă, bunăstare, concurenţă, profit, este una ancorată mai mult în „spiritul veacului“, decât în „duhul Evangheliei“. „Oamenii au încetat de a mai crede… nu în Dumnezeu sau în zei, ci… în moarte, în moartea veşnică, în iminenţa ei. Astfel, ei nu mai cred în mântuire. Înţelegerea de astăzi a religiei ca o realizare de sine este destul de ieftină. Sunt eliminaţi, pe rând, diavolul, iadul, păcatul şi nu mai rămâne nimic altceva decât consumul de bunuri. Există, acum, în lume, mai multă frică decât oricând, însă nu este «frica» de Dumnezeu.“ Îndemna permanent „să adunăm viaţă pentru eternitate“ Îndemnul pe care ni-l lasă tuturor Părintele Alexander Schmemann este unul optimist, încurajator: „Să adunăm viaţă pentru eternitate, adică să ne trăim viaţa ca şi cum ar fi veşnică. Să semănăm

pretutindeni, în lumea pe care Tatăl Său o făcuse «casă» omului. Biserica este casa noastră şi casa lui Dumnezeu, iar cea mai profundă experienţă a Bisericii este cea a unei case.“ Pentru a înţelege adevărata natură şi „funcţie“ a sărbătorilor, trebuie să ne amintim că creştinismul sa născut şi a fost propovăduit la început în cadrul unor culturi în care sărbătorile şi celebrările erau o parte organică şi esenţială a întregii concepţii despre lume şi a modului de viaţă. Pentru omul din trecut, o sărbătoare nu era ceva accidental şi „adiţional“: ea era modul său de a da sens vieţii sale, de a o elibera de ritmul animalic al muncii urmate de odihnă. O sărbătoare nu era o simplă „pauză“ într-o viaţă de muncă, altfel lipsită de sens şi grea, ci o justificare a acelei munci, rodul ei, transformarea ei sacramentală în bucurie şi, deci, în libertate. Creştinii au dat un sens nou sărbătorii, transformându-i conţinutul, trecând-o cu tot ceea ce aparţinea omului „natural“, prin moarte şi înviere. (…) Creştinismul a însemnat revelarea bucuriei şi dăruirea ei. Această bucurie este bucuria cea curată, pentru că nu depinde de nimic din această lume şi nu constituie răsplata pentru ceva meritat de noi. Ea are singura putere cu adevărat transformatoare din această lume, fiind pecetea Duhului pe viaţa Bisericii.

Paştile nu sunt comemorarea unui eveniment, ci - în fiecare an - plinirea timpului însuşi, a timpului nostru real. Pentru că noi trăim încă în aceleaşi trei dimensiuni ale timpului: în lumea naturii, în lumea istoriei, în lumea aşteptării. În fiecare dintre acestea, omul se află într-o tainică căutare a bucuriei, a unui sens şi a unei desăvârşiri absolute, a unei maxime împliniri, pe care nu o găseşte. Timpul întotdeauna ţinteşte spre o sărbătoare, spre o bucurie, pe care prin sine nu o poate oferi sau realiza. Aflat atât de mult în căutarea sensului, timpul devine însăşi forma şi imaginea lipsei de sens. Dar, în noaptea Paştilor, sensul ne este dat. Şi nu ne este dat pe calea unei „explicaţii“ sau a „comemorării“, ci ca darul bucuriei înseşi, bucuria părtăşiei la timpul cel nou al împărăţiei.“ (Alexander Schmemann - Pentru viaţa lumii, EIBMBOR, 2001) Aşadar, cu alte cuvinte sau în altă ordine de idei, Pe data de 13 decembrie 1983, adică în urmă cu aproape treizeci de ani, a trecut în veşnicie unul dintre teologii ortodocşi de prim rang ai secolului XX, Părintele Alexander Schmemann. Dincolo de idei, publicaţii sau repere biografice - toate acestea vizând contribuţia la propriul domeniu de competenţă aplecarea posterităţii asupra unor înaintaşi de anvergura părintelui Schmemann întâmpină principala dificultate tocmai în a reconstitui puţin din prezenţa lor reală în peisajul istoriei pe care au marcat-o definitiv.

A-l reduce pe fostul decan al Institutului “Sf. Vladimir” din New York doar la activitatea sa profesională şi publicistică - indiferent de acurateţea şi amploarea demersului - ar eşua în a surprinde dimensiunea reală a impactului său asupra contemporanilor şi lumii postume.

Dr. Stelian GOMBOŞ

Argesul Ortodox

COMPlEXUl MONAHAl DIN CÂMPUlUNG MUSCEl Matei Basarab- ctitorul celei de a doua biserici.

Transformarea din biserică de mir în mănăstire Prima biserică, în urma cutremurului din 1628 care a distrus-o, a fost demolată în totalitate de Matei Basarab (1632-1654) şi a fost construită cea de-a doua, cu acelaşi hram, între 1635-1636. Într-un hrisov din 27 noiembrie 1640, voievodul Matei Basarab menţionează că mănăstirea a fost biserică de mir „din descălecata ţării” şi după atâţia ani, fiind „ocolită de atâtea crăpături de cutremurele pământului, surpatu-s-au până la temei, de a stat piatra grămadă şapte ani”. (N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi

monumentelor feudale din România, I, Ţara Românească, vol. I, Mitropolia Olteniei, Craiova, 1970, p. 255) Așadar, Biserica Domnească a fost în ruină timp de șapte ani, fiind ulterior zidită din nou. Atunci, domnitorul a înființat aici, pentru prima dată, o mănăstire impunătoare, fortificată, cu bogate danii şi privilegii.

Inscripţia pusă de Matei Basarab prin care menţionează că a ridicat iar biserica pe locul în care fusese vechea biserică a lui Radu Negru, pe care a înălţat-o la anul 1215, conţine o eroare în privinţa datei.

Inscripţia menţionează: „În zilele ducelui creştin … Matei Basarab, Voevod şi Gospodsva ego (şi doamna lui) Elena …, domn în Ţara Romănească şi întru moşia lui care este dintru Ungaria descălecată, adică început-am a scrie de această sfântă dumnezeiască biserică, ce este hramul Vladyczitzie naszei bogoroditzie i prisno dievy (templul Stăpânei noastre Născătoare de

Dumnezeu şi pururea fecioară) Maria, care s-a început şi s-a zidit şi s-a săvârşit de bătrânul şi prea milostivul creştin Radu Negru Voevod, carele a fost dintru început descălecător Ţărei Româneşti, şi din început a fost zidit această sfântă dumnezeiască biserică, când a fost cursul anilor dela Adam 6723 (1215), şi tot a stătut cu bună pace până în zilele creştinului Alexandru Voevod Iliaş, întru a doua domnie, când a fost cursul anilor dela Adam 7136 (1628); atunci întru aceiaşi vreme s-a surpat din voia lui Dumnezeu în ziua sfântului Ilie proorocul, la miază noapte …

Matei Basarab … socotit-a ca un domn bun şi milostiv, ca să ridice şi să facă această sfântă şi dumnezeiască biserică, … şi ispravnic a fost după lucrul acestei sfinte şi dumnezeeşti biserici Socol Clucerul de Cornăţeni, … şi s-a început de zidit această dumnezeiască biserică din faţa temeliei în luna lui iunie 22 de zile, când a fost leatul dela Adam 7143 (1635), şi s-a săvârşit în luna lui August în 20 zile leatul 7144 (1636)”.

(A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. III, Primii domni şi vechile aşezăminte (1290-1457), ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Cartea Românească, f.a., p. 30)

A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, Vol. III, Primii domni şi vechile aşezăminte (1290-1457), ed. cit., p. 31 Eroarea din pisanie nu putea să-i aparţină nici lui Matei Basarab şi nici clucerului Socol, care era însărcinat cu supravegherea lucrărilor.

Apariţia erorii este explicabilă prin transcrierea vechii pisanii, de la prima biserică, de meşterul pietrar. Vechea pisanie, de aproximativ 350 de ani, era probabil deteriorată, iar confuzia era uşor de făcut dacă ţinem cont că literele slavone ale cifrelor 6799 (1291) şi 6723 (1215) pot fi confundate în cazul ştergerii parţiale a lor.

Pr. dr. Daniel GlIGORE

Eroarea în privinţa datei este evidentă dacă ţinem cont de documentul dat de Matei Basarab, în ziua de 12 aprilie 1636, locuitorilor din Câmpulung, pentru întărirea unor privilegii, prin care enumeră, între alte hrisoave, şi „hrisovul strămoşului domniei mele, prea luminatul şi blagocestivul şi de Hristos iubitorul reposatul Io Radu Negru voevod, leat 6800 = 1292.” (Ibidem, p. 25) În alte hrisoave, date de Mihnea Vodă, în anul 1659, de Gh. Duca, în 1682, se menţionează, de asemenea, „hrisovul lui Radu Negru Voevod din 1292”. (Ibidem, p. 27) Potrivit pisaniei, Biserica Negru-Vodă din Câmpulung a fost ridicată de Tihomir, tatăl lui Basarab I Întemeietorul şi bunicul lui Nicolae Alexandru Basarab (1351/52-1364), fiul şi coregentul lui Basarab I, în 1292.

7

Argesul Ortodox

Ortosinteze Proiectul social-filantropic

CAMPIONII BUCURIEI Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor“ (Matei 19, 14) Nichifor Crainic spunea că în creştinism măsura omului desăvârşit nu este cel vârstnic, ci copilul. Educând pe copii să păstreze şi să participe la frumuseţea rânduielilor bisericeşti, aducătoare de linişte şi de har, îi ajutăm să dobândească viaţa şi fericirea veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu pentru care au fost creaţi: „A educa înseamnă a purta de grijă copiilor şi tinerilor în ceea ce priveşte curăţenia sufletească şi buna-cuviinţă, a-l creşte pe copil moral, om drept, a-l creşte în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligenţa, a forma un atlet pentru Hristos, pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui.

Educaţia este asemenea unei arte; artă mai mare decât educaţia nu există, pentru că toate artele aduc folos pentru lumea de aici, arta educaţiei se săvârşeşte în vederea accederii la lumea viitoare“.(Sfântul Ioan Gură de Aur) Plecând de la aceste sfinte îndemnuri, s-a scris un nou "Cel ce întinde brațul său spre ajutorul aproapelui, primește brațul lui Dumnezeu în ajutorul său." Sfântul Isaac Sirul Milostenia izvorăşte din iubirea de Dumnezeu şi de aproapele şi se arată prin ajutorarea materială şi morală a semenilor noştri aflaţi în nevoi. Mântuitorul, Care este modelul desăvârşit al milosteniei, ne-a arătat că la Judecata de Apoi faptele îndurării trupeşti şi sufleteşti sunt acelea care ne vor deschide porţile fericirii veşnice (Matei 25, 34-40).

Sfântul Simeon Noul Teolog ne spune: "Domnul a primit să ia asupra Sa chipul fiecărui om lipsit și să Se unească pe Sine cu fiecare, ca fiecare, văzând pe fratele său ca pe Dumnezeu, să-l primească și să-l socotească ca pe Acela și să deșerte avutul său spre slujirea lui, precum și Hristos Și-a vărsat

sângele Său pentru mântuirea noastră."

Aceste învățături sunt urmate și puse în practică și de către Campionii Bucuriei Sociale. Astfel, luni, 10 noiembrie 2014, în Protoieria Costești, la biserica parohială Mozăceni Dumbrăveni, din localitatea Mozăceni, s-au reunit preoții din cele 12 parohii ce alcătuiesc Cercul Pastoral nr. VIII. Din aceste parohii au fost selectate familii nevoiașe, aflate în grele condiții de viață, fără venituri, cu mulți copii ce prezintă risc de abandon școlar precum și bătrâni sau persoane bolnave fără familie, ce au primit prin grija preoților reprezentanți ai parohiilor, ajutoare ce au constat în alimente și cărți de rugăciune – hrană pentru trup și suflet. acestea spre mântuirea noastră și folosul aproapelui“.

Campionii Bucuriei pun în faptele fiecărei zile aceste îndemnuri, astfel că, joi, 13 noiembrie 2014, cele 9 parohii (Brădet, Brăduleț, Galeș, Mușătești, Robaia, Valea-Faurului, Vâlsănești, Costești-Vâlsan, Stroești) ce alcătuiesc Cercul pastoral nr. 8 au desfăşurat o nouă etapă a proiectului socialfilantropic, de întrajutorare a celor săraci și aflaţi în nevoi, "Campionii Bucuriei Sociale". Din aceste parohii au fost selectate familii nevoiașe, aflate în grele condiții de viață, fără venituri, cu mulți copii ce prezintă risc de abandon școlar precum și bătrâni sau persoane bolnave fără familie, ce au primit prin grija preoților reprezentanți ai parohiilor, ajutoare ce au constat în alimente și cărți de rugăciune – hrană pentru trup și suflet.

“Flămând am fost, va spune El, și M-ați hrănit; însetat am fost, și Mi-ați dat să beau; străin am fost, și M-ați primit; gol am fost, și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost, și M-ați cercetat; în temniță am fost, și ați venit la Mine” (Matei 25, 36).

Sfântul Ioan Gură de Aur, astăzi prăznuit, ne învață că: "Milostenia are aripi mari, ele străbat văzduhul, depăşesc luna, străbat prin razele soarelui şi se ridică până în înaltul cerului.

Nici acolo nu se opresc. Depăşesc cerul. Lasă în urmă legiunile de îngeri, carele arhanghelilor şi toate puterile cele înalte, nu se opresc decât la picioarele tronului împărătesc."

“Nimic nu-I place atat de mult lui Dumnezeu, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, ca o viață care aduce folos tuturor. Tocmai de aceea ne-a dat și darul cuvântului, și mâini, și tărie trupească, și minte, și pricepre: ca sa întrebuințăm toate "Adevăratul post stă nu numai în istovirea trupului, ci și în a da celui flămând bucata pe care ai vrea tu să o mănânci."

Sfântul Serafim de Sarov Ne aflăm în Postul Nașterii Domnului și știm de la Sfinții Părinți că postul, dacă este unit cu milostenia și cu rugăciunea, ne duce în fața lui Dumnezeu, pregătiți să primim toate binefacerile Lui. Prin postul unit cu milostenie și rugăciune, se caută dobândirea Duhului Sfânt, luminarea minţii noastre, ca sa „gândim ca şi Hristos, să vedem ca Hristos şi să simţim ca Hristos.” (I Corinteni 2,16) Postul devine complet , numai dacă este însoţit de rugăciune, milostenie şi fapte bune. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dacă vrei să dai două aripi puternice rugăciunii tale, atunci însotește rugăciunea ta cu post şi cu milostenie, pentru că nu cei săraci au nevoie de cei bogaţi, ci dimpotrivă, bogaţii Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună. (Pilde 19, 17) Avem cu adevărat doar ceea ce dăruim. Numai cele pe care le oferim Domnului nu sunt în primejdie nici de a fi furate, nici de a fi distruse, ci ele aduc, la timpul potrivit, roade ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit (1 Cor. 2, 9).

Așa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, trebuie "să facem fapte bune, care şi pe noi ne mântuiesc, şi celorlalţi le sunt de folos. Iar una din cele mai importante fapte bune este milostenia, care ajută, întăreşte şi dă viaţă rugăciunii, postului şi oricărei altei virtuţi. La ce îţi foloseşte postul dacă eşti un om fără milă? La ce-ţi foloseşte rugăciunea, dacă nu iubeşti?

"Cel ce gândește la Dumnezeu cinstește pe orice om, află ajutor de la orice om prin voința ascunsă a lui Dumnezeu. Și cel ce apără pe cel asuprit are pe Dumnezeu de partea sa. Iar cel ce întinde brațul său spre ajutorul aproapelui primește brațul lui Dumnezeu în ajutorul său." Sfântul Isaac Sirul Bună este rugăciunea, le spunea Arhanghelul Rafail lui Tobie şi lui Tobit, cu post şi cu milostenie şi cu dreptate (Tob. 12, 3). Pentru a fi bineplăcut lui Dumnezeu, postul trebuie unit totdeauna cu rugăciunea şi cu milostenia. Când postim numai cu trupul, fără a ne ruga şi a face milostenie, sufletul nostru nu se poate înălţa spre Dumnezeu. Acestea, rugăciunea şi milostenia, împreună cu postul fac sufletul mai puternic, mai uşor şi îi dau aripi.

Hristos Însuși spune: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv. Daţi şi se va da. Turna-vor în sânul vostru o

capitol al proiectului ,,Campionii Bucuriei”, în ziua de 30 a lunii lui brumar, în cadrul Protoieriei Pitești, la Parohia Cireșu, implicat fiind cercul VI Pastoral, coordonat de P.C. Preot Gheorghe Adrian.

Astfel, peste 100 de copii de la Școala Generală cu clasele IVIII și de la Grădinița din Cireșu au primit în dar cărți de rugăciune, rechizite școlare și caiete de lucru pentru diferite ramuri ale educației.

P.C. Protoiereu Ciprian Vuțan le-a ținut copiilor un folositor cuvânt de învățătură, pentru statornicia în credință, despre mersul la biserică, dar și pentru a-i întări pentru examenele ce urmează.

La sfârșitul evenimentului, preoții implicați în acest proiect au vizitat Biserica cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului” la Parohiei Cireșu, unde s-au rostit rugăciuni de mulțumire către Bunul Dumnezeu. Aici au fost primiți cu multă caldură de Părintele Paroh Stănescu Nicolae, care păstorește cu dăruire și dragoste ,,poporul sfânt” încredințat.

au nevoie de săraci, căci săracul dobândeşte de la bogat doar o pâine şi o haină, pe când bogatul dobândeşte prin sărac, cerul și fericirea veșnică.” Și Campionii Bucuriei urmează aceste îndemnuri, astfel că, marți, 18 noiembrie 2014, parohiile Cercului Pastoral Misionar nr. VII, din orașul Ștefănești, reuniți la biserica parohială Florica, au desfăşurat o nouă etapă a proiectului social-filantropic, de întrajutorare a celor săraci și aflaţi în nevoi, "Campionii Bucuriei Sociale". Din parohiile orașului Ștefănești au fost selectate familii nevoiașe, aflate în grele condiții de viață, fără venituri, cu mulți copii ce prezintă risc de abandon școlar precum și bătrâni sau persoane bolnave fără familie, ce au primit prin grija preoților reprezentanți ai parohiilor, ajutoare ce au constat în alimente și cărți de rugăciune – hrană pentru trup și suflet.

La ce îţi foloseşte să ai trupul curat, dacă inima ta este de piatră? De aceea, nevoinţele noastre sunt primite de Dumnezeu atunci când sunt însoţite de milostenie." Îndemnurile Sfinților Părinți sunt urmate și de toți cei care, unindu-și sufletele, alcătuiesc marea familie a Campionilor Bucuriei.

Astfel a avut loc o nouă acțiune de întrajutorare în protoieria Topoloveni, pe 28 noiembrie 2014, la catedrala Sfântul Gheorghe, unde parohiile din orașul Topoloveni și-au unit forțele venind cu ajutoare în sprijinul unor familii aflate în grele condiții de viață, fără venituri, cu mulți copii ce prezintă risc de abandon școlar. măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vârf. (Luca 6, 36-38).

Urmând aceste sfinte îndemnuri, pe 28 noiembrie 2014, la sediul Protoieriei Câmpulung Muscel, în sala Sf. Cuv. Ioanichie cel Nou de la Muscel, a avut loc un nou capitol din Proiectul Social Filantropic Campionii Bucuriei, ce a reunit preoții din cercul pastoral nr. 4 de la parohiile: Vatra Satului, Capul Piscului, Cotești, Godeni, Malu, Prislop, Vlădeștii de Jos și Vlădeștii de Sus. Din aceste parohii au fost selectate familii nevoiașe, aflate în grele condiții de viață, fără venituri, cu mulți copii ce prezintă risc de abandon școlar precum și bătrâni sau persoane bolnave fără familie, ce au primit prin grija preoților reprezentanți ai parohiilor, ajutoare ce au constat în alimente și cărți de rugăciune – hrană pentru trup și suflet.

Cu binecuvântarea și purtarea de grijă a Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Calinic, în Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului se desfășoară, la nivel de protoierii, după un program stabilit de Permanența Centrului Eparhial, activități social-filantropice ce au în vedere ajutorarea familiilor sărace și aflate în nevoi, cu copii mulți sau în pragul abandonului școlar, bolnavi și bătrâni. Aceste acțiuni sociale fac parte din Proiectul general social-filantropic cultural-educativ și sportiv intitulat "Campionii Bucuriei" coordonat de Părintele Arhidiacon Caliopie Cristian Ichim, Consilier responsabil de sectoarele Economic-Financiar și Construcții Bisericești din Eparhia Argeșului și Muscelului.

Beneficiarii sunt aleși în urma unor anchete sociale, în care au fost urmărite cazurile cu venituri foarte mici și problemele de sănătate foarte grave. O atenție deosebită o primesc bătrânii, bolnavii fără familie, precum și copiii pentru care există riscul abandonului școlar. În proiect sunt implicați părinții protoierei și preoții din fiecare protoierie, precum și credincioșii din cuprinsul Eparhiei Argeșului și Muscelului, care sunt chemați să aducă bucurie în casele celor sărmani.

“Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7)

8