Argesul Ortodox Anul XIII nr. 613 Februarie 2015 by Arhiepiscopia Argesului si Muscelului

Anul XIII nr. 613 Februarie

Săptămânal teologic, bisericesc și de atitudine al Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului

2015 8 pagini

Duhul curăției că Fericirea a șasea: “Fericiți cei curați cu inima, că știi că nu te pândește nimeni, ca să te târască prin aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8), ne dă mocirla vorbelor și a altor mijloace, la îndemâna ând ne gândim la duhul curăției, din mare speranță și sporul de a ne curăți inima de toate multor neînțelepți, care-și înmulțesc răutățile, rugăciunea Doamne și Stăpânul vieții mele, fără prea gândurile păcătoase și a ne așeza cu precădere toate șerpăria veninoasă din inimile lor, care împroașcă multă greutate trebuie să înțelegem că este vorba dorințele curate care duc pe drumul sfințeniei. viața bieților oameni! Deci, să știi toate acestea, că despre duhul curat, primenit, după ce a fost spălat de nu ți se întâmplă, vei răsufla liniștit că ai scăpat de o nima noastră nu trebuie să fie un loc povară distrugătoare de viață. întinăciunea păcatelor săvârșite, cu gândul, cu lucrul, cu știință și neștiință, cu voie sau fără de voia e acei nelegiuiți, care se leagă de viața noastră. oamenilor, ca boala de omul sănătos, îi va aștepta nainte de a ne elibera din aceste păcate, judecata nemiloasă a lui Dumnezeu, că au creat aveam duhul cel necurat care ne-a bântuit fără suferințe oamenilor, zidiți cu același chip de Sfânta cruțare, iar noi, la rândul nostru, am bântuit pe cei Treime! Ca să ne vindecăm de inima bolnavă de din jur. parșivenie, gânduri urâte și răutăți, acestea fiind adevărata boală a inimii, să nu uităm, ca zilnic, și în entru a înțelege mai bine cele despre duhul orice oră și minut, să rostim cu voce tare, să audă curăției, dimpreună vom afla că acest duh coborâtor toată lumea, dar și în taina sufletului, rugăciunea din bogăția de har a Duhului Sfânt trebuie să se inimii: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui sălășluiască mai întâi în mintea noastră, izvorul Dumnezeu, miluiește-mă și mă iartă pe mine gândirii. păcătosul! Astfel, ne vom vedea bârna din ochiul nostru și nu vom mai vedea paiul din ochii altora, pe șadar, să începem cu Curăția Rațiunii! care să-l lăsăm în grija lui Dumnezeu. Rațiunea este prima componentă a Sufletului nostru. Cea mai mare grijă trebuie să o avem pentru șa ne vom curăți sentimentele noastre, a ne păstra și cultiva gândurile noastre cele bune și izvorâte din rațiune și inimă, le vom sfinți și le vom de a plivi lăstărișul și buruienile care, deseori, se păstra neatinse de spurcăciunile lumii. Și astfel, a amestecă lalolaltă. doua componentă a sufletului, pe lângă Rațiune, Sentimentul va sta întru neclintire și cu Voința, a ând întâlnim oameni care vorbesc mereu treia ipostază a sufletului nostru nemuritor, izvorât și haotic, înseamnă că au o dezordine în gândire, din Dumnezeu. lipsindu-le cultura, normele elementare de comportare și bunăcuviință. Abuzul unora, de a te voi să fim oameni între oameni, asemenea batjocori cu orice preț, de a-ți cotrobăi prin viață cu nouă, a voi să sfințim totul în jurul nostru, a crea o nestăvilită nerușinare, ocările în particular și în atmosferă de pace și încredere, a sprijini pe cei care public, amenințările și alte puneri la cale, ne arată că au nevoie de ajutorul nostru, în solidaritate ortodoxă acei oameni, săracii de ei, au probleme serioase cu spurcat, în care să înoate toate urâciunile lumii, toate și românească, fiind între noi, frați de aproape și de capul și cu inima și trebuie să se caute la doctori de dorințele necontrolate și aducătoare de păcate, toate departe, este semnul minunat că ne-am înțeles rostul specialitate și la duhovnici. urile și răzbunările din răutate și invidie. Pentru biata nostru, trecând prin frumu-sețea acestei lumi văzute, binecuvântată de Dumnezeu! in păcate, mai pe toate drumurile lumii se inimă, aceste nenorocite stări sunt un dezastru care întâlnesc astfel de specimene care cad din se prăvălește, atât asupra celui cu inima bolnavă de ne purta iresponsabil și vrăjmaș față de natură demnitatea cu care au fost creați de Dumnezeu toate răutățile lumii, cât și asupra celor pe care noi și de oameni este o stare gravă de alienare, de care să Creatorul. Câți dintre noi, oare, mai suntem sănătoși nu-i iertăm, până nu ne răzbunăm ca fiarele. ne vindecăm cu grăbire. la minte? Nebuneala lumii se cam arată pe la toate n om cu inima curată este un om bun! De uhul Curăției, Doamne Dumnezeule, trimite-l răspântiile, căutându-și vânatul în semenii săi! el nu te temi niciodată că ți-ar face sau gândi vreun peste viața noastră și nu ne lăsa să pierim! Inimă nvățații de demult, pentru aceste stări de rău oarecare. Cât de buni erau românii de altădată! curată zidește întru mine Dumnezeule și duh drept lucruri aveau următoarea exprimare în latina cea Mai sunt și acum, pe alocurea! înnoiește întru cele dinăuntru ale mele! veche: homo homini lupus, adică omul devenit lup ând spui că un om este bun, blajin, pașnic, n Inima mea și Inima lumii, Potirul de Aur, vino pentru oameni! Opusul lui, omul, pentru oameni, iertător, spui totul. Și așa, acest om cu inimă de aur, frate sau înger! Ce sfânt ideal! Ce fericire ar fi! Cum urcă în fericirea a șaptea: “Fericiți făcătorii de pace, și Te sălășluiește, Iisuse Doamne Hristoase, Stăpânul s-ar mai împlini porunca lui Dumnezeu de a ne iubi că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, vieții mele! unii pe alții! 9). cum să vedem o altă ipostază, Curăția oar din corola de crin a inimii curate poate inimii! Aceasta este a doua treaptă a Duhului izvorî bucuria împăciuirii, a păcii, care te așează în Curăției. Ca să ajungem la pacea și liniștea inimii, ipostaza de fiu al lui Dumnezeu. trebuie să trecem prin anumite stări, fără de care nu vom putea avea o adevărată bucurie sufletească. âtă bucurie dumnezeiască se revarsă asupra inimilor făcătoare de pace! Doamne, ce acă citim cu atenție Fericirile, vom vedea echilibru poate fi în natură și în viața oamenilor! Să

D C

Argesul Ortodox

Sfântul Cuvios Gherman din Dobrogea Până în anii din urmă nu s-a scris nimic despre un vrednic fiu al Dobrogei noastre, despre Cuviosul Gherman daco-romanul, deşi numele său era menţionat adeseori în opera literară a prietenului său, Sfântul Ioan Casian. Abia în anul 1989, mitropolitul Antonie al Ardealului l-a scos din uitare şi i-a făcut cunoscut chipul luminos de teolog şi de călugăr înduhovnicit. Puţine date despre viaţa şi cultura acestui mare străromân se găsesc în cartea lui Ioan Casian intitulată Convorbiri cu Părinţii. De aici aflăm că ei „se împrieteniseră încă de când erau copii de şcoală, apoi în oaste, precum şi în viaţa călugărească”, înseamnă că şi Gherman era tot un daco-roman din Scythia Minor - ca şi Ioan Casian -, că învăţaseră într-o şcoală din regiune probabil mănăstirească - şi că şiau făcut împreună serviciul militar în armata romană. Iar în alt loc, Ioan Casian scria: „Amândoi eram nedespărţiţi din vremea primelor lupte din oastea duhovnicească; am vieţuit împreună atât printre cenobiţi, cât şi în pustie şi fiecare - pentru a ne arăta prietenia strânsă unul faţă de altul şi scopul comun - aveam obiceiul să zicem că nu eram decât o minte şi un suflet în două trupuri”. Din alte relatări ale lui Casian se desprinde că era mai în vârstă decât el, deci se născuse prin anul 355. În jurul anului 380 cei doi prieteni - şi cu sora lui Ioan Casian - au plecat într-o călătorie în Orient, din dorinţa de a cunoaşte Locurile Sfinte în care a trăit şi a propovăduit Mântuitorul Iisus Hristos. S-au aşezat, pentru început, într-o mănăstire de lângă Betleem, în apropierea locului în care S-a născut Iisus, iar după cinci ani cei doi prieteni s-au îndreptat spre pustiurile Egiptului, unde trăiau mulţi monahi cu viaţă aleasă, pentru a primi de la ei cuvinte de învăţătură şi a le urma nevoinţele duhovniceşti. Au rămas acolo ani îndelungaţi, doar cu o scurtă întoarcere în Betleem, căutând mereu modele de viaţă şi mari Părinţi ai pustiei. Sfântul Ioan Casian prezintă cu multă nostalgie viaţa lor în îndepărtatele pustiuri ale Egiptului, fiind „aprinşi de dorul de fiecare zi al inimii, să ne întoarcem în provincia noastră şi să ne revedem părinţii. Ceea ce ne reaprindea mereu dorul era amintirea credinţei şi a evlaviei lor...” Mai departe, scria de „moşia străbună a strămoşilor noştri”, de frumuseţea peisajului Scythiei Minor, de „dorul de patrie”. În aceeaşi lucrare a lui Ioan Casian sunt

Colegiul de redacție FONDATOR: † Înalt Preasfințitul Arhiepiscop CAlINIC al Argeșului și Muscelului

Adresa: Strada Țepeș Vodă nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

redate mai multe convorbiri ale lor cu mari Părinţi ai pustiei, ca Moise, Avraam, Isaac, Serenus. Dar în aceste Convorbiri, cel care punea întrebările era Gherman; deci el conducea discuţiile, ca un adevărat „dascăl”, câtă vreme Casian se prezenta mai mult ca „ucenic”. Valoarea Convorbirilor scrise de Ioan Casian se datorează, în mare măsură, tocmai măiestriei cu care Gherman punea întrebările. El apare astfel ca un adevărat coautor. Erau întrebări sau teme de teologie adâncă, mai ales de spiritualitate, dar şi de filosofie şi psihologie. Amândoi erau interesaţi să cunoască părerile

l-a hirotonit pe Gherman preot, iar pe Casian diacon. Au rămas în preajma marelui Părinte al Bisericii până la al doilea exil al său, în 404. în anul următor, au plecat la Roma, ca să ceară sprijinul papei. Misiunea lor în capitala Imperiului Roman de Apus este prezentată de istoricul bisericesc Sozomen (sec. V) care scria că ei, fiind cei mai devotaţi prieteni ai Sfântului Ioan, au dus la Roma o scrisoare a clerului şi a credincioşilor din Constantinopol către papa Inocenţiu I, prin care-i cereau sprijin în vederea readucerii lui din exil. De la Roma, ştirile despre Gherman încetează. Probabil că a murit acolo, după anul 405. înainte de anul 415, Ioan Casian a plecat la Marsilia, în sudul Galliei, unde a întemeiat două mănăstiri - una de călugări şi alta de călugăriţe -, cărora le-a dat rânduielile de viaţă ale călugărilor din pustiurile Egiptului. Acolo a trăit singur, până în jurul anului 435. Şi tot acolo şi-a scris lucrările sale teologice, între care şi Convorbirile cu Părinţii pustiei. În aceste Convorbiri, Gherman este prezentat ca „sfânt”, ceea ce arată că Ioan Casian i-a păstrat aceeaşi admiraţie şi preţuire chiar şi după moarte. Fără îndoială că şi alţi contemporani care l-au cunoscut pe Gherman l-au socotit tot ca un „sfânt”, atât pentru cultura lui, cât, mai ales, pentru sfinţenia vieţii sale. Din aceste motive, în 1992 Sfântul Sinod a hotărât ca daco-romanul Gherman să fie trecut în sinaxarul sfinţilor români, alături de Sfântul Ioan Casian, şi să fie prăznuiţi împreună la 29 februarie. Sunt doi călugări învăţaţi care au făcut cinste neamului nostru şi care au adus o contribuţie de seamă la formarea teologiei patristice şi a spiritualităţii răsăritene. „Făcându-vă călugări v-aţi dăruit lui Dumnezeu şi, luminând cu faptele voastre cele bune credincioşilor, Casian şi Gherman, ca soarele aţi strălucit cu lumina învăţăturilor voastre celor dumnezeieşti, luminând inimile celor care pururea vă cinstesc. Pentru aceasta, cu deadinsul rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu pentru cei ce vă laudă cu dragoste fierbinte”. (Condacul, glasul al 4-lea, la Utrenia din 29 februarie)

Părinţilor pustiei despre lupta cu păcatul, prin post şi alte mijloace, despre desăvârşire, despre rugăciune, despre unirea credinciosului cu Dumnezeu şi altele. Cercetând întrebările lui Gherman, mitropolitul Antonie al Ardealului a ajuns la constatarea că aceşti doi daco-romani au fost primii isihaşti de la noi, mai ales datorită rugăciunii neîncetate pe care au (Extras din vol. Sfinți Daco - Romani și practicat-o în chiliile lor. În jurul anului 400, cei doi prieteni au Români, Ed. a IV-a, semnat de Pr. Prof. venit la Constantinopol, capitala Dr. Mircea Păcurariu, Ed. BASILICA, Imperiului Roman de Răsărit, unde București, 2013, p. 67.) păstorea Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta Editor: Preot Ovidiu Vlăsceanu - consilier cultural Redactor șef: Pr. dr. Napoleon Dabu Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

Redacția: Pr. dr. Daniel Gligore Pr. prof. Cornel Dragoș, Pr. Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuță, Asist. univ. drd. Gabriela Safta.

Pagină web: Pr. Gabriel Grecu Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuș, Pr. prof. Andrei Cănuță, Roxana Dragoș, Amalia Cornățeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643

Argesul Ortodox

RĂZBOIUl MEDIATIC Al TANGENȚElOR Pornind de la un anunț concis, de la un caz mediatizat până la epuizare, de massmedia românească, ne propunem în articolul de față să lămurim câteva aspecte ale cremațiunii în societatea românească actuală și în sfera credinței creștin – ortodoxe. Cazul mediatizat este cel al regizorului Sergiu Nicolaescu iar anunțul, care a scandalizat o mică parte a societății românești, este acela conform căruia actuala soție a regretatului regizor a declarat scurt și sec că trupul acestuia va fi incinerat iar dânsa interzice prezența presei la „funerariile” soțului său. Din punct de vedere psihologic aceste cuvinte au constituit un afront direct la adresa tuturor celor care l-au admirat, de-a lungul vieții, pe Sergiu Nicolaescu. În altă ordine de idei, cuvintele în cauză, ce rulau neîncetat și ostentativ pe un ecran tv., au dat naștere unei adevărate furii colective a românilor – care au contribuit la ascensiunea creațiilor regizorale (marca Sergiu Nicolaescu), prin vizionarea, cotarea, menținerea în top a acestora, de la debut încoace. Din păcate, acest aspect a fost total ignorat atât de trusturile massmedia cât și de puținii psihologi și sociologi, prezenți în studiourile tv., la repetatele și obsesivele dezbateri „publice”. Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, în acest show mediatic s-a intenționat atragerea și denigrarea religiei creștin – ortodoxe. Această strategie ieftină și sigură a fost o reală capcană pentru cei mai mulți jurnaliști. Trist și regretabil. Ne oprim aici cu relatarea aspectelor mediatice pentru că scopul acestui articol este de a expune, nu de a judeca, lucrurile care au fost văduvite de esența lor

profundă. Conform credinței creștin – ortodoxe, „incinerarea este un păcat tangent cu sinuciderea”. Această afirmație a unui preot ortodox a stârnit și mai multe controverse între jurnaliști, invitații în studio, prietenii și membrii familiei

regizorului, care – sub presiunea evenimentelor ce se derulau – au omis sensul de bază al cuvântului tangent, substituindu-l altuia sau mai exact spus, punându-l în sinonimie cu sfera cuvântului identic . Ca să putem înțelege, cât de cât diferența, vom expune cele două concepte, din punct de vedere ortodox: 1. Sinuciderea constituie un păcat pentru că trupul omului este Templul Duhului Sfânt iar sufletul care sălășluiește în el este Chipul lui Dumnezeu în om . Prin sinucidere omul comite un act de tortură asupra propriei ființe alungând brutal și cu bună știință sufletul din trup . 2. Actul incinerării constituie fundamentul unui păcat, prin care se distruge credința în viața veșnică a omului, ca urmare a încălcării celei de a șaptea porunci „privitoare la viața trupească a aproapelui”: „A îngropa pe cei morți” . Amintim aici și Pravila de la Govora din anul 1641, care menționa în glava 378: „Să nu se ardă trupurile!” – fiindcă arderea era un obicei păgân.

Omul laic se întreabă firesc: „Ce sens are îngroparea trupului ?” În religia creștin – ortodoxă există credința în Înviere iar osul este simbolul, puntea de legătură între viața de aici și cea de dincolo. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, „Fiul Dumnzeului celui Viu” și „Fiul Omului”, prin patimile, moartea și învierea Sa este Cel care ne dă măsura și realitatea acestei credințe. Nu există nicăieri în paginile Sfintei Scripturi distrugerea trupului uman prin incinerare . Nu putem fi moderni renegând trecutul și călcândune în picioare credința. Religia nu este o haină pe care o poți modifica în fel și chip ca să fii în „trend”... Se cunoaște pedeapsa vrăjitoarelor prin arderea lor de vii pe rug și animalele aduse ca jertfă în Vechiul Testament . Biserica Ortodoxă nu face slujbă în niciunul dintre cele două cazuri pentru că omul, în virtutea liberului său arbitru, a renunțat la darul divin: viața de aici și viața de dincolo. Este adevărat că în cazul sinuciderii pot fi citite anumite rugăciuni de iertare a sufletului , pentru că trupul va fi îngropat. În cazul incinerării situația se schimbă iar aspectele variază: 1. Nu poate fi citită nici măcar o singură rugăciune de iertare fiindcă în urma citirii sale se va comite păcatul propriu-zis: incinerarea (în cazul sinuciderii păcatul este anterior). 2. Dorința expresă a defunctului de a fi incinerat, denotă propria sa lepădare de credința ortodoxă. Orice variațiuni laice pe această temă oscilează între speculații de rea-credință și pângărirea insolentă a unei religii.

Dr. Amalia Elena Constantinescu

Argesul Ortodox

Pledoarie pentru educația religioasă

Cea mai mare și folositoare zestre care niciodată nu se va lua de la noi

mare zestre pe care o putem da celor pe care-i iubim şi la care ţinem. Zestrea materială are rolul ei, este bineplăcută lui Dumnezeu, însă zestrea sufletească este fundamentală pentru viaţa semenilor noştri. Ce legătură au toate acestea cu ora de Religie? De fapt ce învață elevii la ora de Religie și ce sunt învățați credincioșii care vin la Biserică? Mă voi rezuma la câteva dimensiuni esențiale: Rugăciuni și cunoștințe religioase esențiale pentru viața creștină. Rolul lor este esențial. Marii savanți, academicieni, laureați ai diferitelor premii internaționale au ajuns la certitudinea existenței unui Creator și au mărturisit, în operele lor, cum rațiunea i-a călăuzit spre Dumnezeu. Ajunși aici au urcat în cunoaștere dar și în bucuria vieții. Reversul? Ce s-a întâmplat cu multe vedete care au dobândit lumea toată (cunoscute peste tot, cu averi colosale, cu tot ce ne putem imagina) însă au ajuns la dependență de droguri, de tratamente psihologice, ajungând să facă gesturi sinucigașe. Explicația este simplă. Omul este alcătuit din trup și suflet, iar dacă este hrănit doar material este nefericit, este dezechilibrat din complexitatea vieții umane. Credinciosul în orice moment al vieții, chiar în clipele în care se vede depășit de anumite situații, se vede prigonit sau chiar torturat

Voi ilustra cu o realitate descrisă în Sfânta Scriptură și continuată în Sfânta Tradiție. Este vorba despre bogatul care a venit la Iisus și l-a întrebat ce să facă ca să dobândească viața veșnică. După ce a mărturisit că a împlinit din pruncie toate cele spuse în Lege, Mântuitorul i-a spus să vândă tot ce are, să împartă săracilor, şi să-I urmeze şi astfel va fi desăvârşit. S-a întristat tânărul, spune Scriptura pentru că era bogat. Din Sfânta Tradiţie aflăm deznodământul acelei persoane. Şi-a continuat traiul ca şi înainte, iar în momentul în care romanii au distrus Ierusalimul încât nu a mai rămas piatră pe piatră, şi-a dat seama de cuvintele Mântuitorului şi de valabilitatea lor absolută. Această experienţă a tânărului din Evanghelie, bogat în cele materiale, o are orice om bogat material, care dă bogăţii materiale copiilor, rudelor, însă nu dă şi bogătii care ţin de dimensiunea sufletească a omului, rezultatul fiind binecunoscut. Câte persoane înstărite nu ţin în lux copiii, răsfăţându-i cu de toate, câte persoane nu lasă averi fabuloase urmaşilor fără însă să-i pregătească să nu fie zdrobiţi de ele, câte persoane care au câştigat peste noapte sume fabuloase au ajuns cum au ajuns. Care este explicaţia? O găsim în vorba din popor: Unde nu e minte, vai de picioare. Să analizăm deschis care este cea mai

își păstrează echilibrul și chiar bucuria pentru că are comuniunea cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, are certitudinea că viața aceasta este trecătoare și-l așteaptă fericirea deplină. Astfel am avut bucuria să văd credincioși care au supraviețuit Fenomenului Pitești cu demnitate, cu rugăciune și au putut să aibă un echilibru emoțional extraordinar. Când avem încredere în noi și în portofelul nostru, cum este o firavă

„ … ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26). Cu această întrebare începe Catehismul, adică Învățătura de Credință Creștin Ortodoxă. Este o întrebare care, la prima vedere, are legătură cu religia, foarte puțini chiar dintre credincioși luând-o în serios. Să analizăm sumar conotațiile acestei întrebări pe care o pune Mântuitorul nostru Iisus Hristos, începând de la rădăcina vieții umane, adică de la etapa prunciei și a copilăriei. Majoritatea dintre noi, părinții trupești sau sufletești, ne dăm toată silința pentru copiii noștri trupești sau pentru fiii noștri duhovnicești. De multe ori îndurăm multe pentru a le asigura cele necesare, să nu ducă lipsă de nimic, să fie fericiți, să aibă, după cum este vorba în popor, tot ceea ce nouă ne-a lipsit. Aceasta este mentalitatea generală. Dar care este cea mai mare zestre pe care noi o dăm copiilor noștri?

mentalitate, la orice dezechilibru ne-am prăbușit și portofelul. Cine îl are pe Dumnezeu Părinte, după cum spunem în Rugăciunea Domnească – Tatăl nostru, indiferent de situație este sub ocrotirea Părintelui Ceresc care nu îngăduie ispită mai mare decât puterea și ajutorul pe care-l oferă fiilor și fiicelor sale. Stai în ce te-ai făgăduit tu ... Statornicia în vocația pe care o avem. Printre cele mai frumoase zile din facultate a fost cea în care am citit din Înțelepciunea lui Isus fiul lui Sirah: „Stai în ce te-ai făgăduit tu şi întru aceea îndeletniceşte-te şi petrece, şi intru lucrul tău sporeşte. … nădăjduieşte în Domnul şi rămâi întru osteneala ta. … Binecuvântarea Domnului este plata celui credincios şi într-un ceas, degrabă, răsare binecuvântarea Lui.” (Înțelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 11, 21-24). Mărturisesc că în multe momente ale vieții această înțelepciune, și foarte multe altele, pe care le învățăm la ora de Religie, la Biserică, serile duhovnicești, mesele rodunde, simpozioane etc. m-au ajutat să fiu echilibrat psihic și să-mi văd de viață mai mult decât orice altceva. Învățăm multe și uităm multe. Contează, după cum spune înțelepciunea, ce ne rămâne după ce uităm. Ora de Religie, făcută de persoane cu vocație, este cea care ne modelează și ne dă scop vieții. Ce înseamnă să te opereze un om de vocaţie, care o face din pasiune şi a făcut-o toată viaţa? Ce înseamnă un preot de vocaţie care slujeşte cu drag chiar dacă nu poate trăi din aceasta şi este nevoit să mai muncească şi altceva pentru a-şi ţine familia sau pentru a susţine misiunea preoţiască. Ce înseamnă un profesor de vocaţie care educă copiii fără să se gândească la cât este de preţuit şi plătit de societate, având conştiinţa ca mâine elevul său poate fi neurochirurgul care-l va opera pe creier. Aceasta este diferenţa dintre a avea educaţie religioasă şi a nu avea. Încă un aspect semnificativ. În momente grele din viață, când îți dai seama de propriile limite și de neputința celor din jur, comuniunea cu Preabunul Dumnezeu este singura care-ți dă nădejdea tămăduirii, ridicării, salvării din greutățile vieții. - continuare în numărul viitorPr. dr. Daniel GlIGORE

Argesul Ortodox

PROFESORUl DE RElIGIE, UN MODEl DE CONDUITĂ PENTRU UCENICII SĂI ŞI UN MEDIATOR ÎN ŞCOAlA ÎN CARE ÎŞI DESFĂŞOARĂ ACTIVITATEA Moto: Prin diversele mijloace pe care le are la îndemână, profesorul de religie trebuie să reuşească în demersul lui să înlăture temerile care îi frământă pe adolescenţi: teama de a nu fi luat în seamă, teama de a fi neînţeles, marginalizat, minimalizat şi ironizat, teama de a fi sancţionat pentru neîmplinirea aşteptărilor celor maturi, teama de a nu se cunoaşte destul de bine sau teama de banal sau de obişnuit. Pentru a contura însă la alţii o cultură spirituală solidă, profesorul de religie trebuie să o deţină el însuşi şi să o practice, devenind astfel un model pentru ucenicii săi(fragment dintr-un discurs al Patriarhului Daniel al BOR). Ştim cu toţii că omul, copilul, este un univers deschis, limitele acestui univers fiind aceleaşi dintotdeauna: abisurile tenebroase ale căderii, ale păcatului şi ale patimilor şi înălţimile sau piscurile senine ale virtuţilor. Păcatele, patimile, ca fiind izbucnirile cele mai violente şi grosiere ale energiilor şi resurselor umane, şi virtuţile, care constituie adevărata vocaţie şi lucrare a omului, au fost aceleaşi de la început, deşi au fost numite diferit. Ceea ce s-a schimbat nu este atât modul lor de desfăşurare, cât mai ales intensitatea şi generalizarea lor – susţine părintele Ioan Cristinel Teşu, în lucrarea sa Omul – taină teologică, apărută la Editura Christiana din Bucureşti, în anul 2001. Când vorbim despre educaţie, nu trebuie să uităm de latura sa religioasă. Scoaterea educaţiei religioase din şcoală şi din societate ar echivala cu imposibilitatea de a primi cuvintele Domnului, cele care, aşa cum spune El, „sunt duh”, adică vii şi, în acelaşi timp, aducătoare de viaţă veşnică. Mai mult, dacă cele învăţate prin ştiinţe sunt temporare, cele învăţate prin educaţie religioasă sunt veşnice, iar eliminarea acesteia înseamnă oprirea accesului la comuniunea în iubire cu Dumnezeu. Fiecare etapă din viaţa unui om are importanţa ei, iar un sistem educativ va fi complet numai atunci când va cuprinde toate formele de informare şi de formare, pentru toate nivelurile de vârstă: preşcolar, şcolar, adolescent, tânăr. Altfel spus, pentru reuşita orei de religie, sunt necesare o bună cunoaştere a particularităţilor etapelor de dezvoltare psihogenetică şi adaptarea la specificul acestora, aşa cum şi Sf. Ap. Pavel vorbeşte, în Epistola sa către Evrei, despre tratarea diferenţiată a oamenilor în învăţare: „[…] Pentru cei tari, trebuie hrană tare, pentru cei mici, lapte. Pentru că oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii, de vreme ce este prunc. Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul”. Etapa adolescenţei este una dificilă şi delicată, tinerii fiind preocupaţi îndeosebi de orientarea profesională şi de alegerea unei cariere. De cele mai multe ori, în opţiunile lor, ei se gândesc la o meserie bănoasă, ignorând latura spirituală a vieţii şi importanţa acesteia. O puternică influenţă asupra modului lor de gândire îl are societatea de astăzi, materialistă şi lipsită de sentimentul onoarei, al cinstei, al dreptăţii. Evident, nu le putem contesta

dreptul la stabilitate materială, dar misiunea profesorilor de religie este să-i înveţe să ceară ajutorul divin pentru dobândirea mai întâi a bunurilor spirituale şi apoi a celor pământeşti. Ca argument, avem versetele din Predica de pe Munte (Matei 6, 33): „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”. Aşadar, ieşit de sub autoritatea familiei, adolescentul, spre deosebire de elevul şcolar, care încearcă să imite comportamentul adulţilor, simte nevoia să fie distinct de ceilalţi, se află într-o continuă şi permanentă căutare, atât de ordin fizic,

cât şi spiritual; tânărul se află în căutarea propriei identităţi. Din dorinţa de a fi unic, de a se face remarcat, el acordă o grijă mai mare propriei persoane şi încearcă să se evidenţieze ori de câte ori are prilejul. Pe plan psihologic, apar tensiuni, conflicte, dizarmonii. Fiecare tânăr în parte evoluează într-un anumit mod, sub influenţa unor factori precum anturajul, mediul socio-educaţional etc. Profesorul de religie – model pentru ucenicii săi şi posibil mediator pentru elevii săi Adolescentul este la vârsta în care începe să se întrebe cine este el şi ce rost are în lume, cine şi ce este Dumnezeu, dacă există viaţă veşnică. În cazul în care profesorul nu aduce argumente solide în sprijinul afirmaţiilor sale şi nu-l tratează pe elev cu respectul cuvenit unui partener egal de dialog, dacă îl ironizează sau îl face să se simtă vinovat, urmarea este catastrofală: pierderea spirituală a acestuia. Ca urmare, adolescentul nu va mai fi preocupat de ora de religie, considerând-o prea moralizatoare, şi va căuta alţi profesori, deschişi la dialog. Problema este că unora dintre dascălii formaţi în perioada „materialismului dialectic şi ştiinţific” le lipseşte calitatea de bază: credinţa. Vorbind despre acest lucru, nu putem să nu subliniem că, pentru a contura la alţii o cultură spirituală solidă, profesorul de religie trebuie să o deţină el însuşi şi să o practice, devenind, astfel, un

model pentru ucenicii săi. Astfel, este imperios să-l determinăm pe tânăr să ia atitudine faţă de religie, să nu rămână într-o stare de apatie şi indiferenţă la ceea ce se întâmplă în jurul său, să-i descoperim exemple morale şi un sistem de valori sănătos, pentru a nu mai fi tentat să aleagă din exemplele negative despre care citeşte în reviste/ziare sau pe care le vede la televizor sau în anumite medii. Având în vedere misiunea profesorului de religie, acesta joacă un rol de maximă importanţă în formarea unei personalităţi armonioase a elevilor, prin atitudinile sale pozitive şi benefice, luminoase, prin încrederea acordată, îngăduinţa, toleranţa, îmbinată cu fermitatea, dialogul deschis şi prin acţiunile desfăşurate. El îşi poate pune amprenta pe cristalizarea şi cizelarea personalităţii tânărului, pentru că este alături de acesta, ca factor educativ, din copilărie, şi până la sfârşitul adolescenţei. Metode pentru înlăturarea temerilor adolescentului Împlinirea orei de religie depinde de strategia didactică aleasă de profesor pentru a-l determina pe adolescent să-şi deschidă sufletul, de tipul de relaţie stabilit cu elevul şi cu întreaga clasă, astfel încât dascălul să aibă sentimentul împlinirii sufleteşti şi al satisfacţiei profesionale. În această perioadă a vieţii tinerilor, profesorul de religie îi poate pierde sau câştiga, prin credinţa pe care le-o insuflă. Rolul său, de îndrumător de suflete, de mediator în viaţa sa tumultuoasă, plină de întrebări, dileme şi angoase existenţiale, chiar şi în momente de criză şi tulburări de comportament sau personalitate, este asemenea celui al preotului, iar a doua sa Biserică o constituie Şcoala, unde încearcă să-L aducă pe Dumnezeu. Pentru aceasta, atitudinea faţă de elevi nu trebuie să fie una extremă: abandon şi neimplicare sau, dimpotrivă, exagerare în îndrumare. Profesorii de religie trebuie să reuşească în demersul lor de a înlătura temerile care apar la adolescenţi: – teama de a nu fi luat în seamă – prin angajarea elevului în îndeplinirea unor sarcini cu valoare socială, responsabilizându-l în acest fel; sprijinirea iniţiativelor acestuia; – teama de a fi neînţeles, marginalizat, minimalizat şi ironizat – prin înţelegerea lui, asigurarea unor condiţii prielnice de dialog, asigurarea confidenţialităţii; – teama de a fi sancţionat pentru neîmplinirea aşteptărilor celor maturi – prin tact, răbdare, îngăduinţă, intervenţii delicate, de fineţe, aşa încât tânărul să nu se simtă lezat; – teama de a nu se cunoaşte destul de bine – prin oferirea modalităţilor de autocunoaştere şi confruntarea propriei imagini despre sine cu alteritatea; – teama de banal sau de obişnuit – prin stimularea creativităţii şi a originalităţii. -continuare în pag. 7Dr. Stelian GOMBOȘ

Argesul Ortodox

Mai bine să cădem în Mâinile Domnului, decât în mâinile oamenilor ! Pentru noi ca și drept-credincioși ai Domnului, ține de natura firii noastre creștine, să alegem mereu și mereu să cădem doar în mâna Domnului și nicidecum în mâinile oamenilor. Și cu toate acestea de câte ori nu uităm acest lucru și ne găsim în mâinile oamenilor, depinzând de aceștia. Un om al lui Dumnezeu, bărbat sau femeie, tânăr sau vârstnic, va căuta să-și așeze viața și problemele lui, doar în mâna Domnului, de unde poate aștepta și răspuns la sfintele rugăciuni înălțate către Bunul Dumnezeu și mângâiere și încurajare în nevoile noastre. Mâinile Domnului ne oferă mângâiere și încurajare, ne oferă protecție, ne oferă călăuzire și ne dau siguranță. Acest fapt îl găsim descris în Sfânta Scriptură astfel: “Oile Mele ascultă de glasul Meu și Eu le cunosc pe ele, și ele vin după Mine. Și Eu le dau viața veșnică și nu vor pieri în veac, și din mâna Mea nimeni nu le va răpi. Tatăl Meu, Care Mi le-a dat, este mai mare decât toți, și nimeni nu poate să le răpească din mâna Tatălui Meu.” (Sfânta Evanghelie după Ioan 10,27-29). Poporul Domnului trebui să învețe mereu și mereu lecția dependenței totale doar de Bunul Dumnezeu. “Cu Dumnezeu înainte“ trebuie să fie deviza fiecărui om, iar cu atât mai mult al unui creștin. Toate realizările noastre omenești se datorează în exclusivitate doar Lui. Fără El nu putem face nimic durabil așa cum ne spune Însuși Mântuitorul nostru, Domnul Iisus Hristos : “Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic.” (Sfânta Evanghelie după Ioan 15,5). Găsim în Sfânta Carte un exemplu concludent când omul uită că Dumnezeu merge înainte și că tot ceea ce facem noi nu se realizează datorită nouă, ci datorită Lui. Astfel citim dspre regele David, că într-o anumită situație, cedând îndemnurilor unor israeliți, a poruncit să se facă numărătoarea poporului Domnului, un fel de recensământ al bărbaților apți de război. Lucrul acesta nu era neobișnuit la popoarele din jur, însă la poporul lui Dumnezeu situația era cu totul altfel. Poporul Domnului era condus de Dumnezeu. Ei nu aveau trebuință să știe câți sunt, că nu ei luptau, ci Domnul lupta pentru ei și le dădea izbânda. Ei mergeau la luptă, însă Domnul dădea pe vrăjmași în mâinile lor. Asemeena exemple găsim multe în Sfânta Scriptură. Pe vremea lui Ghedeon, Domnul a dat în mâinile lui și ale poporului Israel pe madianiți, însă ca să nu se fălească poporul că ei au câștigat bătălia, Domnul i-a trecut printr-o interesantă experiență : “Atunci s-a sculat Ierubaal, adică Ghedeon, și tot poporul care era cu dânsul dis-de-dimineață și au tăbărat la EnHarod, iar tabăra Madianiților era spre miazănoapte de dânsul pe colina More cea din șes. Iar Domnul a zis către Ghedeon: “E prea mult popor cu tine; nu voi putea Eu să dau pe Madian în mâinile lor, ca să nu se mândrească Israel înaintea Mea și să nu zică: Mâna mea m-a izbăvit! De aceea grăiește în auzul poporului și zi: Cine este fricos și se teme, acela să se întoarcă și să se ducă înapoi din Muntele Galaad”. Și s-au întors din popor douăzeci și două de mii și au rămas zece mii. Apoi a zis Domnul către Ghedeon: “Tot e prea mult popor; du-l la apă; acolo ți-l voi alege și de care voi zice să meargă cu tine, acela să meargă cu tine, iar de care îți voi zice că nu trebuie să meargă cu tine, acela să nu meargă“. Și a dus el poporul la apă, iar Domnul a zis către Ghedeon: “Cine va limpăi apa cu limba din pumni, cum limpăie câinele, pe acela sa-l pui deoparte; de asemenea să pui deoparte și pe toti aceia care-și vor pleca genunchii și vor bea apa”. Și a fost numărul celor ce au limpăit cu limba lor din pumni trei sute de oameni; iar tot celălalt popor s-a plecat pe genunchii săi să bea apa. Atunci a zis Domnul

către Ghedeon: “Cu cei trei sute care au limpăit am să vă izbăvesc Eu și am să dau pe Madianiți în mâinile voastre, iar tot poporul celălalt să se ducă fiecare la locul său“. (Judecători 7, 1-7). Bunul Dumnezeu dorea să-i învețe lecția că nu ei au câștigat bătălia, ci Domnul a fost Acela care a făcut totul pentru ei. Atunci când robii Domnului, Moise și Aaron au trimis iscoadele în Țara Canaanului ca s-o iscodească și să vadă starea țării, după întoarcerea celor 12 iscoade cu diferite roade și minunate poame ale țării, au rămas doar Iosua și Caleb, care au mărturisit cu multă credință, că poporul Domnului va putea lua țara în stăpânire datorită Bunului Dumnezeu, iar poporul să nu se teamă de uriașii de acolo și de starea materială bună a poporului țării Canaan. În ciuda tuturor încercărilor celor zece iscoade de a descuraja poporul, în sensul că nu vor putea cuceri țara, cei doi, Iosua și Caleb au spus poporului că țara le va fi dată de Domnul care era cu ei : “Atunci au căzut Moise și Aaron cu fețele la pământ înaintea întregii adunări a obștii fiilor lui Israel. Iar Iosua, fiul lui Navi și Caleb al lui Iefone, care erau din cei ce cercetaseră țara, și-au rupt hainele lor și au zis

către obștea fiilor lui Israel: “Pământul, pe care lam străbătut noi, este foarte, foarte bun; De va fi Domnul bun cu noi, ne va duce în pământul acela și ni-l va da nouă; în pământul acela izvorăște lapte și miere. Deci nu vă ridicați împotriva Domnului și nu vă temeți de poporul pământului aceluia, căci va ajunge mâncarea noastră: ei n-au apărare, iar cu noi este Domnul. Nu vă temeți de ei!” (Numeri 14,5-9). Canaanul a fost astfel un dar din partea Domnului. Într-o altă ocazie citim despre David în Sfânta Carte, că atunci când a mers că caute pe frații lui, care erau plecați în oștirea regelui Saul, aflând el David, despre uriașul Goliat care ieșea în fiecare zi și blestema și arunca ocări asupra lui Dumnezeu și asupra poporului Său, s-a aprins de indignare împotriva lui Goliat și a aflând despre înțelegerea făcută între cele două armate, ca să se bată doar câte un ostaș de fiecare armată și a celui ce va fi învingător, armata aceluia să fie considerată că are și victoria finală : “Atunci a ieșit din tabăra Filistenilor un luptător cu numele Goliat, din Gat. Acesta era la statură de șase coți și o palmă...Și a început acesta să strige către cetele lui Israel și să le zică: “De ce ați ieșit voi să vă războiți? Nu sunt eu oare filistean, iar voi robii lui Saul? Alegeți dintre voi un om să se coboare la mine! De se va putea acela lupta cu mine și mă va

ucide, atunci noi să fim robii voștri; iar de-l voi birui eu și-l voi ucide, atunci voi să fiți robii noștri și să ne slujiți nouă“. Și a mai zis filisteanul: “Astăzi voi rușina tabăra lui Israel. Dați-ne un om și ne vom lupta în doi”. (Cartea întâia a Regilor 17,4.8-10). David, indignat de nerușinarea și blestemele lui Goliat, a întrebat cine este și de ce se întâmplă asta și ce se face celui ce se va bate cu Goliat și va ridica ocara de pe oștirea Domnului. “De l-ar ucide cineva, regele ar răsplăti pe acela cu mari bogății și ar da pe fiica sa după el, iar casa tatălui aceluia ar ajunge liberă în Israel“. (Cartea întâia a Regilor 17,25). Auzind cele istorisite, David a fost gata să se lupte cu el. Chiar dacă l-a început a fost descurajat de alții, a ajuns vestea la împăratul Saul, care l-a făcut conștient pe David că e prea tânăr și fără experiență să se lupte cu un viteaz ca Goliat : “A zis Saul către David: “Tu nu vei putea să mergi împotriva acestui filistean, ca să te bați cu el, căci ești încă un copilandru, iar acesta este ostaș din tinerețile lui”.(Cartea întâia a Regilor 17,33). La acestea David răspunde împăratului Saul cu curaj despre încrederea lui în Dumnezeu și cum l-a ajutat Bunul Dumnezeu să-și apere turma de lei și de urși : “David însă a zis către Saul: “Robul tău a păscut oile tatălui său și când se întâmpla să vină leul sau ursul să ia vreo oaie din turmă, atunci eu alergam după el și i-o luam din gura lui; iar dacă el se arunca asupra mea, eu îl apucam de coama și-l loveam până-l ucideam. Și urși și lei a ucis robul tău; și cu acest filistean netăiat împrejur se va întâmpla același lucru ca și cu aceia, pentru că hulește așa oștirea Dumnezeului celui viu. Să mă duc dar și să-l lovesc, ca să spăl rușinea lui Israel? Căci cine e oare acest filistean? Apoi a mai zis David: “Domnul, Cel ce m-a scăpat de la lei și urși, mă va scapa și din mâna acestui filistean!” (Cartea întâia a Regilor 17,34-37). Când a auzit această mărturie din gura lui David, regele Saul a zis : "Du-te și Domnul să fie cu tine". Regele Saul a fost dispus să-l îmbrace pe David în armura lui și așa să-l trimisă să se bată cu Goliat pe câmpul de bătaie, însă David nu era deprins cu armura, ci a fost gata să meargă așa cum a venit de la oi, cu o traistă cu 5 pietricele, o praștie și un toiag. Chiar filisteanul Goliat a fost deranjat de felul de a se prezenta David înaintea lui fără armură și fără arme. Însă David, plin de credință i-a replicat filisteanului : "A zis filisteanul către David: "Ce vii asupra mea cu toiag și cu pietre? Au doară eu sunt câine?" Iar David a răspuns: "Nu, ci mai rău decât un câine". Și a blestemat filisteanul pe David în numele dumnezeilor săi. Apoi a zis filisteanul către David: "Apropie-te de mine și voi da trupul tău păsărilor cerului și fiarelor câmpului!" Iar David a răspuns filisteanului: "Tu vii asupra mea cu sabie și cu lance și cu scut; eu însă vin asupra ta în numele Domnului Savaot, Dumnezeul oștirilor lui Israel pe Care tu L-ai hulit. Acum însă te va da Domnul în mâna mea și eu te voi ucide și-ți voi tăia capul, iar trupul tău și trupurile oștirii filistene le voi da păsărilor cerului și fiarelor câmpului, și va afla tot pământul că în Israel este Dumnezeu; Și toată adunarea aceasta va cunoaște că nu cu sabia și cu sulița izbăvește Domnul, căci acest război este al Domnului și El vă va da în mâinile noastre". (Cartea întâia a Regilor 17,43-47). Și așa a și fost, David a biruit pe Goliat pentru că a mers în numele Domnului și oricine merge în numele Domnului va fi biruitor. -continuare în pag. 7Conf. univ. dr. Ioan-Gheorghe ROTARU

Argesul Ortodox

PROFESORUl DE RElIGIE, UN MODEl DE CONDUITĂ PENTRU UCENICII SĂI ŞI UN MEDIATOR ÎN ŞCOAlA ÎN CARE ÎŞI DESFĂŞOARĂ ACTIVITATEA -urmare din pag. 5Adevărul credinţei este unul absolut şi universal Dacă părinţii elevului de şcoală împărtăşesc această înţelegere şi acest mod de viaţă, cum ar putea dori să ofere copiilor lor altceva? Încă din primele veacuri creştine, Biserica Ortodoxă a afirmat necesitatea transmiterii credinţei la generaţiile următoare, independent de capacitatea lor decizională, practicând botezul pruncilor. Credinţa părinţilor devine automat credinţa copiilor, nu pentru că părinţii doresc îndoctrinarea lor, ci pentru că adevărul credinţei este absolut şi universal. Educaţia religioasă trebuie tratată în acelaşi mod, creând un mediu propice de educaţie în spiritul credinţei împărtăşite de elev şi familia sa, iar nu o variantă diluată de relativismul ateu. Pentru transmiterea corectă a credinţei este însă important şi modul în care aceasta este transmisă. Se vorbeşte mult despre programele şi materialele utilizate, despre bagajul de cunoştinţe al profesorilor, dar mai puţin despre credinţa profesorului, despre angajarea învăţătorului însuşi în credinţa pe care are misiunea de a o transmite elevilor săi. Cunoaşterea lui Dumnezeu nu se face doar prin citirea scripturilor sau cercetarea dogmelor. A cunoaşte despre Dumnezeu nu este acelaşi lucru cu a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Echivalarea acestor două noţiuni este opera versiunii apusene a creştinismului, care plasează raţiunea umană drept modul principal de înţelegere a lui Dumnezeu. În Biserica Ortodoxă, adevărata teologie este cunoaşterea nemijlocită a lui Dumnezeu prin experienţa personală a vieţii în Iisus Hristos. Profesorul, educatorul, nu trebuie să fie savant, ci trăitor. Fără această experienţă intimă a lui Dumnezeu, din care izvorăşte dragostea de a o împărtăşi altora, profesorul de religie devine „aramă sunătoare şi chimval răsunător” (Corinteni 13, 1). Orice cuvânt sterp, lipsit de convingerea şi focul credinţei, va cădea ca o sămânţă neroditoare în minţile şi inimile copiilor şi elevilor, care vor rămâne nefolosiţi. Religia – educaţie pentru veşnicie Educaţia religioasă propune valori constante, revelate, care, odată interiorizate, au şi rolul de a unifica toate valorile cuprinse de conştiinţa omului. Ea este importantă

pentru copii şi elevi, atât ca sentiment, cât şi ca logică de explicare a lumii. Disciplina religie le oferă copiilor perspectiva comuniunii veşnice cu Dumnezeu şi cu semenii, mai ales că aceştia nu pot înţelege complet un fenomen fără finalitate. Ea le propune modele vii de bunătate şi sfinţenie, necesare în viaţa personală şi comunitară. Educaţia religioasă trebuie asigurată copilului din primii ani de viaţă: „Dacă nu plouă primăvara, degeaba va ploua mai târziu” (Vasile Băncilă, Iniţierea religioasă a copilului, Bucureşti, Editura Anastasia, 1996, p. 21). Nu religia, ci lipsa acesteia este o viaţă artificială pentru copil, deoarece sufletul copilului se înrudeşte structural cu realitatea religioasă: „Adevăr vă spun: Cel ce nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Marcu 10, 15). Educaţia religioasă afirmă sufletul copilului şi, în acelaşi timp, îl înalţă prin iubire. Sunt voci care, în numele libertăţii de conştiinţă, susţin cu vehemenţă eliminarea disciplinei religie din şcoală, propunând soluţii „ingenioase”: scoaterea din trunchiul comun sau înlocuirea orei de religie cu alte cursuri opţionale. Un astfel de demers ignoră deopotrivă tradiţia şcolii româneşti, practica europeană, dar şi impactul actual al educaţiei religioase asupra elevilor. Disciplina religie propune, nu impune, valori spirituale şi morale ce stau la baza culturii europene şi naţionale, valori la care elevii trebuie să aibă acces în mod liber şi care au un rol formativ deosebit, demonstrat şi de studiile psihosociologice în domeniu. Rolul şi locul profesorului de religie –unul indispensabil şi absolut necesar Eficienţa orelor de religie din şcoli nu trebuie însă supraestimată. Educaţia religioasă sau, mai corect, creşterea copiilor în duhul credinţei, nu trebuie lăsată doar pe seama profesorilor, ci trebuie să fie rezultatul colaborării dintre familie, biserică şi şcoală. Fără aportul şi colaborarea tuturor acestora, riscul alienării copilului de la firul director al Bisericii este agravat într-o societate care a trecut deja într-o nouă eră, catalogată de tot mai mulţi drept postcreştină. Cei şapte ani de acasă îşi găsesc astfel o aplicaţie importantă în transmiterea credinţei. Calitatea spirituală şi duhovnicească a vieţii în sânul familiei, încă din fragedă pruncie, influenţează în mod substanţial direcţia

ulterioară a drumului spre Iisus Hristos. O familie care îşi ia în serios rolul de „biserică mică”, aşa cum o numeşte Sfântul Ioan Gură de Aur, va facilita integrarea şi creşterea copiilor, a elevilor, în Biserica mare. În mod evident ignorarea acestor îndatoriri părinteşti va da roade pe măsura şi calitatea efortului depus. În contextul actual, rolul profesorului de religie este dificil, delicat, dar absolut necesar. El trebuie să fie un integrator, moderator şi mediator înţelept, între copil, familie, Biserică şi societate. Misiunea lui nu este uşoară, dar poate fi plină de rod, dacă efortul său se va îndrepta nu către prezentarea teoretică şi distantă a unei religii oarecare, ci către transmiterea unui adevăr care transcende raţiunea omenească, un adevăr capabil să transforme orice suflet de copil întru asemănarea cu Creatorul său. „Educaţia religioasă sau, mai corect, creşterea copiilor în duhul credinţei nu trebuie lăsată doar pe seama profesorilor, ci trebuie să fie rezultatul colaborării dintre familie, biserică şi şcoală. Fără aportul, implicarea şi colaborarea tuturor acestora, riscul alienării copilului de la firul director al Bisericii este agravat întro societate care a trecut deja într-o nouă eră, catalogată de tot mai mulţi drept postcreştină” (fragment dintr-un discurs al Patriarhului Daniel al BOR). Profesorul de religie – un exemplu viu pentru elevi Pe lângă educaţia prin lecţiile predate, elevii au parte şi de exemplul profesorului, care trebuie să fie întruchiparea celor prezentate de acesta. „Profesorul de religie este şi trebuie să fie un model viu pentru elevi, în sensul seriozităţii, al religiozităţii, al moralităţii şi al pregătirii sale multilaterale. În fond, modelul este unul singur, Iisus Hristos, iar noi toţi ceilalţi încercăm să ne modelăm şi să ne lăsăm modelaţi după acest model unic. Religia în şcoală şi profesorul de religie sunt factori fundamentali de polarizare, de conturare, modelare şi mediere a universului şi mediului uman, de copii şi tineri aflaţi în formare permanentă şi continuă. O polarizare care nu ascultă de direcţii arbitrare, impuse sau insinuate de anumite interese ale societăţii, ci o ordonare bazală, fundamentală, ontologică, fără de care societatea, în mic sau în mare, îşi pierde sensul axiologic şi reperele ei, esenţiale sau existenţiale”.

Mai bine să cădem în Mâinile Domnului, decât în mâinile oamenilor ! -urmare din pag. 6Atunci însă când David a ajuns rege peste poporul Israel, unii din popor l-au îndemnat să numere poporul ca să se știe câți oameni buni de luptă are poporul. Asftfel de practivi aveau totți împărații din vremea aceea, deoarece ei se bazau pe numărul de oameni și de cai apți pentru luptă. De astă dată și David e ispitit să facă la fel, adică să știe el câți soldați are și pe anume se poate baza pentru luptă. Sfânta Scriptură descrie evenimentul astfel :"Mânia Domnului s-a aprins iarăși asupra Israeliților, pentru că cineva din ei îndemnase pe David, zicând: "Mergi de numără pe Israel și pe Iuda!" Și a zis regele către Ioab, căpetenia oștirii care era cu el: "Cutreieră toate triburile din Israel și ale lui Iuda, de la Dan până la BeerȘeba, numără poporul, ca să știu numărul oamenilor". "Domnul Dumnezeul tău, a răspuns Ioab, să înmulțească poporul încă pe atâta pe cât este, ba încă și de o sută de ori atâta și ochii domnului meu, regele, să vadă. Și pentru ce domnul meu, regele, voiește acest lucru?" Dar cuvântul regelui, dat lui Ioab și căpeteniilor oștirii, a biruit. Și s-a dus Ioab cu căpeteniile oștirii de la rege să numere poporul lui Israel." (Cartea a doua a Regilor 24,14). Generalul Ioab și oamenii lui au străbătut toată țara ca să numere bărbații apți entru război, aducând regelui numărul oștenilor :"Trecând Iordanul, au poposit la Aroer, în partea dreaptă a cetății care este în mijlocul văii Gad, aproape de Iazer.De acolo au mers în Galaad și în pământul Tahtim-Hodsi, de unde au venit la Dan-Iaan, și ocolind Sidonul, au mers la cetatea Tir și prin toate cetățile Heveilor și Canaaneilor și au ieșit în partea de miazăzi a Iudei, la Beer-Șeba. Apoi au străbătut toată țara aceasta și după nouă luni și douăzeci de zile au ajuns la Ierusalim. Și a dat Ioab regelui cartea cu numărătoarea poporului, din care se vedea că Israeliții erau opt sute de mii de bărbați vârstnici, buni de război, iar cei din Iuda cinci sute de mii." (Cartea a doua a Regilor 24,5-9). După ce făcut astfel regele David și-a dat seama că nu a procedat bine, că a lucrat ca un om fără de credință, că ceea ce a făcut el arăta lipsă de încredere în

Bunul Dumnezeu :"Atunci s-a cutremurat inima lui David după ce a numărat poporul. Și a zis David către Domnul: "Greu am păcătuit eu, făcând așa, și acum mă rog înaintea Ta, Doamne, iartă păcatul robului Tău, căci m-am purtat peste măsura de nebunește!" (Cartea a doua a Regilor 24,10). David și-a recunoscut păcatul și a cerut iertare Domnului. E bine să ți se cutremure inima atunci când faci un păcat și ar fi și mai bine dacă ți s-ar cutremura înainte de a comite păcatul. Aceasta e dovada faptului că Dumnezeu lucrează asupra conștiinței tale. Domnul promite iertarea lui David, pentru că atunci când un păcătos în mod sincer își recunoaște păcatul și cere Domnului iertare, Domnul i-o acordă, însă totuși ceva interesant se întâmplă că a doua zi de dimineață vine proorocul Gad la David și îi zice: "A doua zi dimineață sa sculat David. Fusese însă cuvântul Domnului către Gad proorocul, ca să spună lui David viitorul, zicându-i: "Mergi și spune lui David: Așa zice Domnul: Îți arăt trei pedepse: alege-ți una din ele, să vină asupra ta". Și a venit Gad la David și i-a vestit, zicându-i: "Alege-ți ce vrei: foamete în țară ta șapte ani; să fugi trei luni de vrăjmașii tăi și ei să te urmărească; sau timp de trei zile să fie ciumă în țara ta? Chibzuiește și hotărăște; ce să spun Celui ce ma trimis." (Cartea a doua a Regilor 24,11-13). Dumnezeu iartă păcatul însă urmările, consecințele păcatului le suportăm noi păcătoșii. Acest fapt despre Dumnezeu îl găsim scris în Sfânta Carte astfel : "Care păzește adevărul și arată mila la mii de neamuri; Care iartă vina și răzvrătirea și păcatul, dar nu lasă nepedepsit pe cel ce păcătuiește; Care pentru păcatele părinților pedepsește pe copii și pe copiii copiilor până la al treilea și al patrulea neam!" (Ieșirea 34,7). În situația lui David, oare ce să alegi dintre cele trei nenorociri ? David răspunde însă proorocului : "E tare greu, a răspuns David lui Gad, dar să cad mai bine în mâna Domnului, căci mila Lui este mare; numai în mâinile oamenilor să nu cad!" Și și-a ales David ciuma în vremea secerișului grâului. (Cartea a doua a Regilor 24,14). Atunci când ciuma bântuia în țară, David a zis

Domnului că el este vinovatul și nu poporul: "Și văzând David pe îngerul care lovea poporul, a zis către Domnul: "Iată eu am păcătuit! Fărădelegea am făcut-o eu. Dar aceste oi ce-au facut? Deci îndreaptă-ți mâna Ta asupra mea și asupra casei tatălui meu!" În ziua aceea Gad a venit la David și a zis: "Mergi de ridică jertfelnic Domnului în aria lui Aravna Iebuseul".(Cartea a doua a Regilor 24,17-18). David e gata să aducă Domnului jertfă pentru iertare, însă nu primind darul de la Aravna Iebuseul, ci o jertfă din partea sa: "La ce a venit domnul meu, regele, la robul tău?" a întrebat Aravna. "Ca să cumpăr de la tine aria, a răspuns David, și să fac acolo jertfelnic Domnului, pentru ca să înceteze moartea în popor". "Să ia domnul meu, regele, și să aducă jertfă Domnului ce voiește, a zis Aravna către David. Iată boii pentru ardere de tot, iar carele și jugurile boilor vor sluji de lemne. Toate acestea le dăruiesc regelui. Domnul Dumnezeul tău să te binecuvânteze!" a adăugat Aravna. "Ba nu, a zis regele către Aravna, eu am să-ți plătesc prețul și nu voi aduce Domnului Dumnezeului meu arderi de tot, lucruri luate în dar. Și a cumpărat David aria și boii cu cincizeci de sicli de argint. Și a ridicat David acolo jertfelnic Domnului și a adus arderi de tot și jertfe de împăcare. Și S-a milostivit Domnul asupra țării și a încetat moartea în Israel." (Cartea a doua a Regilor 24,2125). Să ne dea nouă Bunul Dumnezeu înțelepciunea de a alege mereu și mereu de a fi și a rămâne doar în mâinile Sale sfinte, să fim mereu gata a ne recunoaște vinovăția și a o mărturisi înaintea Domnului și Mântuitorului nostru, cerând iertare, iar Domnul să se milostivească, în bunătatea și îndurarea Lui, față de noi. Doamne Iisuse Hristoase, deschide urechile și ochii inimii mele ca să ascult cuvintele Tale, să le pricep și să fac voia Ta, căci neputincios sunt eu pe pământ. Nu ascunde de mine poruncile Tale, ci descoperă ochii mei și voi înțelege minunile din Legea Ta. Căci spre Tine, Dumnezeul meu nădăjduiesc, ca să luminezi mintea mea, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.

Argesul Ortodox

Ortosinteze Proiectul social-filantropic

CAMPIONII BUCURIEI Binefacerile noastre ne sunt cel mai adesea răsplătite, pentru că Dumnezeu, care este Părinte Bun şi Iubitor, nu uită pe cel care a rupt din puţinul său pentru a da şi celui lipsit, pentru a îmbrăca pe cel gol sau pentru a-l alina pe cel în suferinţă. În înţelepciunea poporului nostru milostenia este nemuritoare. Iată ce spune proverbul: „Dăruind vei dobândi” sau „Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută”. Din punct de vedere creştin, toate aceste argumente converg spre o singură concluzie, şi anume că: în întreaga noastră viaţă dăruim bunuri pământeşti pentru a dobândi comorile cereşti, facem bine trupului şi primim

răsplată pentru suflet, îl ajutăm pe semenul nostru şi prin el, Dumnezeu ni se face dator. Iată de ce, înaintea Mântuitorului Hristos cei milostivi sunt fericiţi şi se vor milui. (Matei 5, 7). Astăzi, 10 februarie 2015, ziua de cinstire a Sfântului Mare Mucenic Haralambie, în Protoieria Costești, s-au reunit preoţii din Cercul Pastoral nr. 2, care cuprinde parohiile: Șerboieni, Vlăduța, Tomșanca, Ionești, Vulpești, Cornățel, Buzoiești, Podeni, Deagu de Sus, Deagu de Jos, Recea de Jos, Recea de Sus, care au acordat ajutoare constând în alimente și cărți de rugăciuni, familiilor nevoiașe.

Virtutea milosteniei se arată în „faptele iubirii creştine”, în „faptele îndurării trupeşti” şi mai ales în „faptele îndurării sufleteşti”, întrucât prin ele se aduce mângâiere trupului şi sufletului deopotrivă. Astfel, într-un înţeles mai larg, putem spune că faptele îndurării trupeşti sunt cuprinse în: miluirea cu hrană a celui flămând, îmbrăcarea celui gol, găzduirea celui străin, cercetarea celui bolnav sau a celui din temniţă etc. Pe de altă parte, referindune la „faptele îndurării sufleteşti”, am putea aminti de: povăţuirea şi îndreptarea păcătosului, învăţarea celor neştiutori, sfătuirea celor ce sunt la aproapele nostru, aşa cum ne îndeamnă Domnul îndoială, iertarea celor ce ne-au greşit nouă şi mai nostru Hristos: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe ales rugăciunea plină de dragoste pentru tine însuţi” (Matei 22, 34). Astăzi, 12 februarie 2015, la Școala Generală și

Grădinița din comuna Bradu, s-a desfășurat o nouă etapă a proiectului Campionii Bucuriei – educativ, din cadrul Protoieriei Pitești. Parohiile din Cercul nr. 4 pastoral: Albota de Jos, Albota de Sus, Bradu, Basăngești, Cerbu, Ceaușești, Geamăna, Grădiștea, Hințești, Mareș, Oarja, Prundu I, Prundu II, Prundu III, Rotulești, Stănislăvești, au sprijinit 35 de elevi din clasa a VIII-a, dăruindu-le culegeri, caiete și manuale de specialitate necesare în pregătirea pentru susținerea examenelor naționale, dar și pe cei 35 de micuți de la grădiniță, care au primit cărți de rugăciune, caiete și manuale specifice vârstei, pentru pregătirea educativă.

Îndurarea creştină sau milostenia izvorăşte din iubirea de Dumnezeu şi de aproapele şi se arată prin ajutorarea materială şi morală a semenilor noştri aflaţi în nevoie. Mântuitorul Iisus Hristos, Care este modelul desăvârşit al milosteniei, ne-a arătat că la Judecata de Apoi faptele îndurării trupeşti şi

sufleteşti sunt acelea care ne vor deschide porţile fericirii veşnice. Astăzi, 13 februarie 2015, în Protoieria Curtea de Argeș, s-au reunit preoţii din Cercul Pastoral nr. 3, care cuprinde parohiile: Arefu, B e r i n d e ș t i , Borovinești,Bucșenești, Căpățâneni, Cerbureni, Corbeni, Mustățești, Oiești Pământeni, Oiești Ungureni, Poienari Corbeni, Rotunda, care au acordat ajutoare constând în alimente și cărți de rugăciuni, familiilor nevoiașe.

Fiind făcut după chipul lui Dumnezeu, omul este dator să sădească în inimă sămânţa milei creştine. Din acest punct de vedere, mila nu este numai o însuşire dumnezeiască, ci şi una dintre virtuţile cu care se încununează adevăraţii creştini, podoabă nepreţuită şi fântână nesecată a veşnicelor bunătăţi. Cât de bine şi cât este de frumos să ai milă în sufletul tău. Numai atunci vei putea înţelege cu adevărat necazul şi suferinţa celui de lângă tine. Numai atunci, poţi spune că ţi-ai adunat „comoară în ceruri” pe care „nici molia nu o

Mântuitorul Hristos ne-a iubit şi ne iubeşte nespus de mult, iar această iubire a culminat primind de bună voie jertfa dureroasă de pe Crucea Golgotei. Mântuitorul, mai întâi şi mai presus de toate, a fost „Samarineanul“, care S-a aplecat asupra noastră, a păcătoşilor, cu o totală dăruire de sine şi ne-a vindecat rănile şi ne-a încredinţat „casei de oaspeţi“, care este Sfânta Biserică. Astăzi, 19 februarie 2015, în Protoieria Mioveni, s-au reunit preoţii din Cercul Pastoral nr. 2, care cuprinde parohiile: Dîrmănești,

Negreni, Piscani, Valea Nandrei, Valea Rizii, Păuleasca, Purcăreni, Micești, care au acordat ajutoare constând în alimente și cărți de rugăciuni, familiilor nevoiașe. strică, nici furii nu o sapă şi nu o fură”. Astăzi, 26 februarie 2015, în Protoieria Câmpulung Muscel în sala Sfântului Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel, s-au reunit preoţii din Cercul Pastoral nr. 5, care cuprinde parohiile: Rucărul de Mijloc, Rucărul de Sus, Sătic, Cotenești, Bădeni Pământeni, Bădeni Ungureni, Piatra, Stoienești și au acordat ajutoare constând în alimente și cărți de rugăciuni, familiilor nevoiașe.

Cu binecuvântarea și purtarea de grijă a Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Calinic, în Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului se desfășoară, la nivel de protoierii, după un program stabilit de Permanența Centrului Eparhial, activități social-filantropice ce au în vedere ajutorarea familiilor sărace și aflate în nevoi, cu copii mulți sau în pragul abandonului școlar, bolnavi și bătrâni. Aceste acțiuni sociale fac parte din Proiectul general social-filantropic cultural-educativ și sportiv intitulat "Campionii Bucuriei" coordonat de Părintele Arhidiacon Caliopie Cristian Ichim, Consilier responsabil de sectoarele Economic-Financiar și Construcții Bisericești din Eparhia Argeșului și Muscelului. Beneficiarii sunt aleși în urma unor anchete sociale, în care au fost urmărite cazurile cu venituri foarte mici și problemele de sănătate foarte grave. O atenție deosebită o primesc bătrânii, bolnavii fără familie, precum și copiii pentru care există riscul abandonului școlar. În proiect sunt implicați părinții protoierei și preoții din fiecare protoierie, precum și credincioșii din cuprinsul Eparhiei Argeșului și Muscelului, care sunt chemați să aducă bucurie în casele celor sărmani. “Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7)