Argesul Ortodox Nr. 611, decembrie 2014

Anul XII nr. 611 Decembrie

2014 8 pagini

Săptămânal teologic, bisericesc și de atitudine al Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului

Duhul trândăviei Primul gând, sau atitudine negativă din rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, de care trebuie să ne izbăvim cu mare repeziciune, este grija de a alunga din viața noastră de fiecare zi, duhul trândăviei.

O parte dintre noi, poate, ne simțim vizați de stăpânirea duhului trândăviei, dacă ne cercetăm, cu de-amănuntul, toate fațetele vieții noastre, vom vedea că nu este așa cum s-ar cere să fie.

Eschivarea de la muncă, începând cu cea fizică, foarte gravă stare de înțepenire a forțelor cu care ne-a înnobilat Bunul Dumnezeu și mergând până la lenevirea de a ne hărnici pentru a învăța ca elevi și studenți, este o pagubă imensă ce se aduce în viața celui leneș și trândav, părinților care cheltuiesc cu odraslele lor, profesorilor jigniți și batjocoriți, precum și amar dezastru peste Țara în care viețuim.

Dar, nu numai atât, cei care nu suntem harnici în gospodăria noastră, în satul nostru, orașul, țara, în instituțiile în care suntem chemați să lucrăm și facem lucruri, doar așa, în voia soartei, sau a ne afla în treabă cum spune Petre Țuțea, prăpădul bate la ușă cu pași repezi, așa cum se mai vede pe alocuri, din păcate.

Lucrarea de mântuială sau făcută, doar după capul nostru, de cele mai multe ori, ne duce spre desconsiderarea popoarelor care au o educație și o mare disciplină în toate domeniile de activitate.

Dacă ar fi numai lenevia pe capul nostru, care duce negreșit la trândăvie (ce cuvânt oribil!), pentru lucrările fizice, pe jumătate s-ar mai înțelege, dacă suntem cuprinși de slăbiciuni și tot felul de boli și neputințe. Pe bune, cum s-ar zice, și nu ca bolnavi închipuiți – să se citească Moliere. Nu pot să nu spun aici că aveam un coleg, care fiind băiat de bani gata, fugea de la școală mereu, și când nu mai avea încotro, mânca cretă, ca să facă febră și să stea la infirmerie. Crezând că-i bolnav, l-am vizitat. Când mi-a spus de cretă, m-am supărat pe el că era mincinos și leneș, pe deasupra. L-am rugat să nu mai facă astfel de faptă. Mi-a spus că nu o să mai mănânce cretă, dar că va băga termometrul în ceaiul fierbinte ca să deruteze pe doctor, și tot lipsește de la ore.

Tot atât de gravă, și chiar mai mult este lenevia

duhovnicească. Trândăvia din timpul slujbelor, adică, lipsa de la rugăciunea particulară și a Bisericii, lenevia de a citi cărți ziditoare de suflet, azi, când sunt atâtea cărți tipărite, cum nu au mai fost niciodată în istoria tipăriturilor, fiind pe toate drumurile, doar drag să ai pentru a-ți cultiva grădina minții, inimii și sufletului.

Este un adevărat dezastru intelectual și cărturăresc, nu doar pe la noi prin bătătură, ci și pe la alte case. Din cele 24 de ore, cei mai demult, pentru a-și păstra o linie cărturărească acceptabilă, își programau, ca în fiecare zi, patru ore, să fie dedicate exclusiv cititului și studiului. Dacă ne facem un jurnal, în care să scriem ce am citit într-o zi, o săptămână, sau o lună, nu mai vorbim de ani, vom vedea dacă roșim de rușinea leneviei trândave, care ne-a cotropit: “Încă puțin somn, încă puțină ațipeală, încă puțin să mai stau în pat cu mâinile în sân. Însă de vei face aceasta, va veni peste tine sărăcia și nevoia ca un bun alergător” (Proverbe, 24, 34).

Să medităm la îndemnul Sfântului Apostol Pavel și să pornim la lucrare: “Căci voi înșivă știți cum trebuie să vă asemănați nouă, că noi n-am umblat fără rânduială între voi. Nici n-am mâncat de la cineva pâine în dar, ci, cu muncă și cu trudă am lucrat ziua și noaptea, ca să nu împovărăm pe nimeni dintre voi. Nu doar că n-avem putere, ci ca să ne dăm pe noi înșine pildă vouă, spre a ne urma. Căci și când ne aflăm la voi, v-am dat porunca aceasta: Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să mănânce. Pentru că auzim, că unii de la voi umblă fără rânduială, nelucrând nimic, ci iscodind. Dar unora ca aceștia le poruncim și-i rugăm, în Domnul Iisus Hristos, ca să muncească în liniște și să-și mănânce pâinea lor” (II Tesaloniceni 3, 7-12).

Nelucrând și iscodind, în viața noastră, de azi înainte să nu mai fie!

Argesul Ortodox

În ajunul Crăciunului de Alexandru Vlahu

Pentru a treia oară întâlnesc azi pe bătrâna asta cu doi copilaşi de mână. Ce slabă-i, săraca, şi de-abia merge. E îmbrăcată într-o caţaveică din petici toată, pe cap - o broboadă de lână gălbuie, şi-n picioare târâie rămăşiţele unor foşti şoşoni. Copiii, gătiţi în vechituri de căpătat, palizi la faţă, se uită cu ochii mari, speriaţi, pe la vitrinile pline de jucării.

O, ce milă mi-e de copiii săraci cari n-au jucării de Crăciun şi cărora "anul nou" nu le-aduce nici o bucurie.

Cum aş vrea să ştiu ce gândesc ei acum! ... Probabil, ce gândeam şi eu la vârsta lor. Îmi văd aşa de bine copilăria mea în privirea lor extaziată, în dorinţile şi privaţiile lor, în paloarea feţei şi în sărăcia îmbrăcămintei lor. Şi merg dupa ei, lângă ei; viaţa mea se amestecă-n clipa asta cu a lor, bătrâna mi-e şi mie bunica. E o zi de moina, parcă-i primăvara. Strada-i ticsită de lume. Trăsurile, pe două siruri, se mişcă încet, ca după mort. Prin prăvălii e o îmbulzeală ş-o zarvă ameţitoare. Se miră bătrână bătrână de-atâta sodom ... Ne-am oprit în faţa unei vitrine mari.

-I, ce frumos e, bunicuţa ... Eu aş vrea sa am arapu ăla călare pe ţap ... Da' tu, Lizico, tu ce-ai vrea?

Auzim pe Sfântul Duh grăind prin Proorocul David: "Precum doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule". Cu adevărat în acelaşi chip doreşte şi sufletul credinciosului creştin auzirea cuvintelor lui Dumnezeu şi cele ce se lucrează prin Sfinţii Săi.

Deci, iată şi altă minune a Sfântului Nicolae: Era un oarecare, cu numele Nicolae, în cetatea numită Constantinopol, hrănindu-se din osteneala mâinilor lui şi era credincios lui Dumnezeu şi avea rânduiala lui să nu treacă ziua Sfântului Nicolae fără de pomenire. Şi aceasta, cu neobosire o făcea el, că auzea în Sfintele Scripturi grăind: "Cinsteşte pe Domnul prin toate ale tale drepte osteneli!" Şi avea aceasta în mintea sa totdeauna.

Şi a ajuns la adânci bătrâneţe, dar şi la sărăcie, nemaiputând lucra. Deci, apropiindu-se ziua Sfântului Nicolae, gândea întru sine ce va face. Şi a zis bătrânul către soţia sa: "Femeie, iată, a sosit la noi ziua cea iubită a Arhiereului lui Hristos, Nicolae; deci ce vom face, ca fiind lipsiţi, nu avem cele de trebuinţă pentru această zi sfânta?" Iar acea credincioasă femeie a răspuns bărbatului ei: "Ştii, domnul meu, ca, iată, ne-au ajuns bătrâneţele şi astăzi sau mâine va veni sfârşitul; deci, să nu-ţi abaţi mintea ta de la dragostea cea spre Domnul şi către Sfântul Nicolae". Şi, aceasta zicând, i-a arătat lui un covor şi a zis: "Ial pe acesta şi mergând, vinde-l şi te du de cumpăra toate cele

Colegiul de redacție FONDATOR: † Înalt Preasfințitul Arhiepiscop CAlINIC al Argeșului și Muscelului

Adresa: Strada Țepeș Vodă nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

-Eu? ... Stai să-ţi spui ... Şi Lizica se uită ameţită; parcă i-ar fi frică să ia aşa iute o hotărâre. Sunt atâtea lucruri frumoase, şi toate-i plac, toate fac să-i bată inimioara, de surpriză, de dorinţi cari nu se pot realiza.

-Eu vreau păpuşa aia mare cu pălăria roşie. Şi Lizica o arătă cu degetul. Un popor de păpuşi, cu

braţele întinse, cu obrajii umflaţi şi rumeni par a privi mirate la noi, cu ochii lor de mărgele. În mijlocul lor e una mai mare; şi stă în picioare, şi are ciorapi şi pantofi de lac, şi e gătită în rochie de mătasă ... Pe asta o vrea Lizica.

-Auzi, bunicuţă, Ionel zice că papuşa asta mare vorbeşte ... Nu-i aşa că păpuşile nu vorbesc?

-Haideţi copii, nu vă mai uitaţi, că astea nu-s pentru noi...

-Da' pentru cine-s, bunicuţă?

-Ia ... pentru cei bogaţi!

-Da; noi nu suntem ... bogaţi? Şi se duc. Lizica mai întoarce capul, ca să-şi ia adio de la papuşa ei. Iar eu mă uit pe urma lor, gânditor ... Într-un fund de mahala văd o cocioabă veche, pleoştită, îngropată în pământ până în fereşti; geamurile sunt murdare, sparte şi cârpite cu hârtie; înlăuntru e o lumina vânătă, fumurie; pe păreţii umezi sunt pârâie de ploaie. O rogojină ruptă acopere singurul pat şi singura mobila a acestei vizuini, la căpătâi, lângă soba care-i totdeauna rece, sunt aruncate vraişte ţoale vechi, cari miroase-a bolnav.

Acolo văd intrând pe "bunicuţă", c-o pâine la subţioară, şi cu cei doi copilaşi, cari nu ştiu şi nu pot încă pricepe cum se face asta că nu sunt şi ei "bogaţi". Şi n-au de nicaieri nici un ajutor, şi nu-i o mână de bărbat saducă o doniţă de apă-n casă... Şi mâine e Crăciunul!

Minunile Sfântului Nicolae

Covorașul bătrânului de trebuinţă la pomenirea Sfântului Nicolae. Că alta nimic nu avem şi nu-l vom lăsa moştenire copiilor pe care nu-i avem".

Auzind aceasta, credinciosul bătrân a lăudat foarte pe Dumnezeu şi, luând covorul, a ieşit. Şi, mergând el prin mijlocul uliţei, unde este stâlpul Sfântului şi marelui Constantin, şi trecând de biserica Sfântului Platon, l-a întâmpinat pe el cineva, cu chipul ca un oarecare bătrân cinstit, care i-a zis: "Prietene, unde te duci?" I-a răspuns cel ce ducea covorul: "Am trebuinţă să mă duc până la târgul de vânzări". Şi i-a zis cinstitul bătrân: "Bună este socotinţa ta, prietene, dar, spune-mi, cu cât voieşti să dai covorul tău?

Pentru că eu voiesc să cumpăr un covor ca acesta". A zis bătrânul: "Când l-am luat întâi, am dat pe el opt galbeni, iar acum, cât îmi vei da, atâta voi primi". Si a grăit cinstitul acela, către bătrân: "Au, lua-vei şase galbeni?" Şi a zis batranul: "Dacă îmi vei da, voi lua cu bucurie!" Deci, îndată, punând mâna în buzunarul său şi scoţând galbenii, Sfântul Nicolae, ca el era, i-a dat şase galbeni mari in mâinile bătrânului, zicândui: "Primeşte, prietene, aceşti galbeni si dă-mi covorul". Şi a luat bătrânul galbenii cu bucurie, pentru că nu făcea covorul atâta.

Deci, luând Sfântul Nicolae covorul din mâna bătrânului, sa dus de la el. Si, când s-au despărţit unul de altul, ziceau cei de pe uliţă care vedeau pe bătrân: "Oare, năluciri vezi, bătrânule, că vorbeşti de unul singur?" Pentru că ei pe bătrân îl vedeau şi glasul lui îl auzeau, dar pe Sfântul nicidecum; nici glasul nu-i auzeau, nici pe el nu-l vedeau, fără numai pe bătrân.

Iar Sfântul Nicolae a mers îndată la casa bătrânului, ducând covorul la femeia acestuia şi zicându-i: "Fiindcă bărbatul tău îmi este prieten de demult, întâlnindu-mă cu el, m-a rugat, zicând: "Fii bun şi du acest covor la femeia mea, că eu, zicea el, am altă treabă. Deci, iată covorul, păzeşte-l pe el". Şi, aceasta zicând, s-a făcut nevăzut. Şi femeia, luând covorul, de frică, văzând în faţa ei pe un aşa bărbat cinstit şi cu lumina strălucind, nici n-a îndrăznit să întrebe: "Tu cine eşti?"

S-a aprins însă de mânie asupra bărbatului său şi, socotind ca el a uitat sfătuirea ce o făcuse cu dansa şi dragostea pentru Sfântul, a zis: "Vai mie, pătimaşa ce sunt, ca m-am însoţit cu acest bărbat călcător de lege şi plin de minciuni". Şi multe asemenea acestora zicând, nici nu vrea să se uite la covorul ei, aprinsă fiind de dragoste pentru Sfântul.

Deci, bărbatul ei, neştiind cele petrecute, a cumpărat cele de trebuinţă de ziua Sfântului Nicolae şi se întorcea la casa sa, bucurându-se pentru întâmplarea cu vinderea covorului şi că

Editor: Preot Ovidiu Vlăsceanu - consilier cultural Redactor șef: Pr. dr. Napoleon Dabu Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan

şi-a împlinit dorinţa sa. Si, ajungând el la casa lui, femeia sa văzându-l, s-a aprins de mânie asupra lui, şi-l ocăra cu cuvinte grele şi zicea: "Să te duci de la mine, din ziua aceasta, tu care ai minţit Sfântului Nicolae. Că nu-i mincinos Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a zis: Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu" (Luca 9, 62). Acestea şi altele asemenea zicându-le, a adus covorul înaintea bărbatului său şi i-a zis: "Ia-ţi covorul, dar pe mine nu mă vei mai avea, că ai minţit Sfântului".

Acestea auzindu-le şi văzând covorul său, bătrânul, se minuna şi nu se pricepea ce să răspundă femeii sale; şi stând el, îndelung, a înţeles a fi o minune făcută de Sfântul Nicolae.

Deci, a suspinat dintru adâncul inimii sale şi, umplându-se de bucurie, a ridicat mâinile sale spre cer, zicând: "Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, Cel ce faci minuni prin minunatul Tău Sfânt Nicolae." Şi a zis bătrânul către soţia sa: "Femeie, aşa te jur, în frica lui Dumnezeu, să-mi spui mie, cine ţi-a adus ţie acest covor, bărbat sau femeie, bătrân sau tânăr?" Şi a răspuns femeia: "Un om luminat, în chipul unui om cinstit bătrân, cu strălucitoare haine a venit, purtând covorul acesta al nostru şi zicând către mine: "Femeie, bărbatul tău îmi este prieten; pentru aceasta, întâlnindu-mă, m-a rugat ca să aduc la tine acest covor; deci păzeşte-l. Iar eu, luându-l, nu îndrăzneam a-l întreba pe el: Tu cine eşti?"

Deci, auzind acestea de la femeia sa şi arătând femeii sale aurul cel rămas şi cele cumpărate, bucate şi vin, prescuri şi lumânări spre trebuinţa zilei Sfântului, a zis bătrânul: "Viu este Domnul, că cel ce a cumpărat covorul de la mine, acela este cu adevărat Sfântul Nicolae, că el a adus covorul, iarăşi, la casa noastră, pentru noi, săracii şi smeriţii robii săi. Că şi cei ce mă vedeau pe mine vorbind cu el îmi ziceau: "Au vreo nălucire vezi?, văzându-mă ei numai pe mine unul, iar pe dânsul nicidecum". Şi îndată au strigat ca dintr-o gura amândoi, mulţumind lui Dumnezeu şi lăudând pe marele Arhiereu Nicolae, ajutătorul cel grabnic al tuturor celor din nevoi, carel cheamă pe el cu credinţă. Şi, umplându-se de bucurie au alergat la biserica Sfântului Nicolae şi, tuturor celor ce s-au întâmplat acolo, le-au istorisit minunea. Şi toţi care auzeau proslăveau pe Dumnezeu şi Sfântul Nicolae, cel ce face asemenea minuni cu robii săi.

Ci tu, Părinte cinstite, Sfinte Nicolae, nu uita pe robii tăi, care fac cu credinţa pomenirea Sfinţiei tale, ca, prin facerile tale de bine, să proslăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Amin.

Redacția: preot prof. Cornel Dragoș, preot Florin Iordache, diacon prof. Gabriel Firuță, asist. univ. drd. Gabriela Safta.

Pagină web: preot Gabriel Grecu

Colaboratori: Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. Alexandru Brichiuș, pr. prof. Andrei Cănuță, pr. prof. Roberto-Cristian Vișan, Roxana Dragoș, Amalia Cornățeanu, Amalia Constantinescu, Iuliana Popa.

Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

ISSN: 1583-2643

Argesul Ortodox

De la neoumanism la pseudocreştinism Religia fără Dumnezeu Titlul unui articol publicat în celebrul cotidian The New York Times, Religion Without God, m-a determinat să citesc cu atenţie cuprinsul acestuia şi să mă aplec cu oarece mâhnire metodică asupra unei realităţi paradigmatice pe care, cu sinceritate o spun, nu o doream astfel clamată: religia fără Dumnezeu.

Autoarea articolului susmenţionat, T.M. Luhrman (profesor de antropologie la Universitatea din Stanford), atrăgea atenţia asupra unui fenomen cu puternice rădăcini academice, neoumanismul, o nouă şi la fel de veche ideologie antropocentrică, care ne trimite la raţiunea autonomă a iluminismului, ale cărui braţe de fier ateismul, biologismul şi enciclopedismul, au sugrumat cât au putut de mult relaţia dintre cer şi pământ, dintre Dumnezeu şi om.

Cine nu îşi aduce aminte de Voltaire, Diderot, Montesquieau, Rousseau care prin operele lor au bombardat din toate unghiurile Biserica și adevărul revelat cuprins în Sfânta Scriptură, au produs celebra ruptură între Dumnezeu şi om, dând naştere deismului, au negat cultul divin public, înlocuindu-l cu hedonica celebrare a zeiţei raţiune ale cărei statui tronau în vechi biserici creştine, despuiate de sfintele icoane şi îmbrăcate în picturi ce preamăreau natura?

Cine nu îşi aminteşte de John Loock şi David Hume, care prin empirismul şi scepticismul lor au aruncat un şi mai mare văl peste relaţia omului cu Dumnezeu, punând simţurile şi raţiunea umane în locul relaţiei dintre cunoaşterea naturală mediată de raţiune şi simţuri şi cunoaşterea supranaturală coborâtă din bunătatea proniatoare a lui Dumnezeu?

Cine nu a luat cunoştinţă de operele unor Leibniz, Lessing, Herder, iluştri reprezentanţi ai iluminismului german (Aufklarung)? Cu siguranţă că cel mai de seamă, de departe, va fi considerat întemeietorul idealismului critic, Immanuel Kant, autorul celebrei opere Critica raţiunii pure, care promova rațiunea drept cea mai înaltă instanță a moralei, iar imperativul categoric drept fundament al moralei: Acţionează în aşa fel, încât maxima acţiunilor tale să poată fi impusă ca lege universală.

Fireşte că această reamintire a celor care au pus umărul la ceea ce Martin Buber va fi numit Eclipse of God, este reiterat acum prin atitudinea neoiluministă sau neoumanistă cu profunde accente atee a unor actori şi profesori universitari englezi.

Sanderson Jones şi Pippa Evans sunt doi actori de comedie englezi, care au pus bazele unei aşazise Adunări de Duminică (Assambly Sunday), ce-şi doreşte să aducă împreună pe toţi ateii din lume, pe toţi aceia care nu cred în existenţa lui Dumnezeu. În realitate această adunare fără Dumnezeu promovează un terci ideologic, malaxând eclectic idei şi concepte din agnosticism şi ateism, din hedonism şi empirism, pe care le

promovează prin sloganul: live better, help often, wonder more. Lipsită de doctrină şi morală, această biserică fără Dumnezeu îşi promovează viziunea asupra vieţii printr-un pseudocult, în centrul căruia tronează muzica, umorul şi misiunea comunitară împlinite de Eroii Acţiunii.

Pentru o mai bună înţelegere a acestei noi viziuni asupra vieţii, emisă de fondatorii acestei apariţii meteorice pe firmamentul rătăcirilor

contemporane, să aşternem acum cele 10 porunci ale Adunării de Duminică: 1.

Este 100% celebrarea vieţii. Suntem născuţi din nimic şi nimic vom fi. Să ne bucurăm împreună.

2.

Nu are doctrină. Nu avem texte stabilite, astfel putem să ne folosim înţelepciunea din toate sursele.

3.

Nu există nicio zeitate. Nu facem referire la nimic supranatural, dar nu îţi vom spune ţie să nu o faci.

4.

Este radical inclusivă, oricine e binevenit, indiferent de credinţă – este un loc al iubirii care este deschis şi tolerant.

5.

Este liber participi pentru scop voluntar şi non-profit. Cerem donaţii pentru a acoperi costurile şi pentru munca în folosul comunităţii.

6.

Are misiune comunitară. Prin intermediul Eroilor Acţiunii (tu!) vom fi o forţă a binelui.

7.

Este independentă. Nu acceptăm sponsorizări sau promovări de afaceri, servicii care vin din afară.

8.

Este aici pentru a rămâne. Cu implicarea ta, Adunarea de Duminică va face lumea un loc mai bun.

9.

Nu-ţi vom spune cum să trăieşti, dar te vom ajuta s-o faci cât mai bine.

10.

Adu-ţi aminte punctul 1. Adunarea de Duminică este o celebrare a singurei vieţi pe care ştim că o avem.

Aşa cum se poate lesne observa din cele de mai sus, organizaţia se încadrează perfect în rândul sectelor sau mişcărilor libertine, ce promovează un nou stil de viaţă, lipsit de prejudecăţi, de reguli morale, de sens şi de scop. Promovarea unor așazise drepturi întemeiate pe libertate, precum și vehicularea unor pseudo-valori pe ritmuri muzicale ne trimit cu gândul la mișcarea Flower Power. Însă, atitudinea unuia dintre fondatori,

precum și modalitatea în care mulți dintre aderenți îmbrățișează acest nou tip de viață, ne aduc aminte de Templul Popoarelor condus de Jim Jones.

Interesant este faptul că mișcarea a luat naștere în Regatul Unit al Marii Britanii, unde religia, în general, și creștinismul în special, suferă din pricina amplificării atacurilor derulate de unele asociații umaniste, în spatele cărora se află atei declarați.

Una dintre aceste asociații este British Humanist Association, care promovează umanismul, secularismul și drepturile omului și care pledează întro manieră virulentă pentru anularea oricăror forme de manifestare a religiei și religiozității.

Interesantă este evoluția acestei asociații, ale cărei începuturi sunt legate de pastorul metodist american Staton Coit.

Acesta vine în anul 1888 în Marea Britanie ca reprezentant al South Place Religious Society și pune bazele Union of Ethical Societies, devenită mai târziu Ethical Union.

După primirea cetățeniei britanice și căsătoria cu fiica unui bogat industriaș german, el renunță la statutul de pastor al SPRS și pune bazele West London Ethical Society.

Având o bună pregătire academică, cu o licență în Emerson la Columbia University și un doctorat în Georg von Gizycki la Universitatea Humbolt din Berlin, Staton Coit reușește să adune în jurul său o seamă de adepți, care îl vor urma în calitate de membrii ai noii asociații religioase ce își va schimba numele din West London Ethical Society în Ethical Church. Comunitatea își ținea slujbele într-o capelă metodistă din Londra, cumpărată de către Staton cu banii soției sale Adela Wetzlar. În 1933 Staton Coit se retrage din calitatea sa de șef al Ethical Church, numind în locul său trei continuatori: pe fiica sa Vriginia, pe Harry Snell și pe Harold Blackham.

Frământările din sânul acestei asociații vor duce la schimbări radicale. Ethical Church va redeveni West London Ethical Society, pentru ca mai apoi să ajungă Etichal Union.

Noul președinte executiv Harold Blackham va da asociației o orientare eminamente laică, ștergând din statutul și doctrina acesteia orice urmă de termen bisericesc sau religios. În 1967, sub președinția filosofului Alfred Jules Ayer, Ethical Union își schimbă numele în British Humanist Association şi începe o serie de campanii atee, cu scopul precis de a construi un nou tip de religie fără Dumnezeu, cu o nouă morală şi un nou cult, în care omul şi nevoile sale ocupă locul central.

- continuare în pag. 6 Pr. dr. Napoleon Nicolae DABU

3

Argesul Ortodox

Ora de religie din şcolile româneşti, factor al discriminării sau mijloc şi opera culturală a spiritualităţii?!...

Mă gândeam, în aceste vremuri, la modul în care istoria este ciclică, la felul în care ea se repetă, fiindcă, iată, asistăm la pervertirea unora dintre noi cu maladia secularismului care evidenţiază ora de religie ca fiind un instrument al stressului şi al discriminării şi care, în consecinţă, invocă îndepărtarea şi înlăturarea acesteia din preajma copiilor noştri căci ar putea fi contaminaţi de duhul îndoctrinării, te pomeneşti, şi de cel al bigotismului ori al pietismului!... Şi acest fapt ar fi în opoziţie cu starea modernă a tânărului asaltat de alte discipline, ştiinţe, curente, doctrine şi instrumente ale educaţiei mai puţin creştine, cum ar fi cea a televizorului sau a calculatorului, nu?!...

Nu ştiu de ce dar de câţiva ani încoace, suntem ameninţaţi şi asaltaţi, în momentul în care se pune în discuţie schimbarea ori modificarea unei legi (dezvoltarea şi perfecţionarea ei) cu tot felul de probleme, idei, curente şi ideologii, promovate de tot de felul de pseudointelectuali – membri a, te miri ce societate civila – care sunt deranjaţi ba de (ne)deschiderea dosarelor şi deconspirarea celor ce au colaborat cu securitatea comunistă, ba de existenţa icoanelor în şcolile româneşti, ba de problema manualelor de religie, ba de problema existenţei şi aplicării unei legi a cultelor cât se poate de strâmba, incompletă ori imperfectă, şi mai ales, de problema discriminării şi a nedreptăţirii bieţilor homosexuali...

Chiar şi problema orei şi a statutului orei de religie a mai fost dezbătută şi în anii trecuţi... Ce să facem, acestea sunt, după unii, adevăratele şi singurele probleme ale României post comuniste ori post-decembriste – care, iată, de douăzeci de ani se zbate şi se străduieşte să-şi caute locul, rostul, sensul şi importanţa în noua configuraţie geopolitică şi geostrategică, în cadrul institituţiilor globalizante şi globalizatoare ale structurilor europene şi euroatlantice... Şi te pomeneşti că, potrivit unora, Biserica cu ale Ei, ar sta în calea acestor demersuri sau ar încurca pe cineva în acest sens, că vedem că unii se tot împiedică de Ea, aşa, în drumul liber... Problema este că cei care se simt ameninţaţi de influenţele orei de religie (altfel, întotdeauna binefăcătoare) sunt foarte puţini şi foarte slab argumentaţi sau fundamentaţi, dar iată, în schimb, care sunt argumentele noastre, ale celor mult mai mulţi şi dreptcredincioşi, pentru menţinerea ei acolo unde îi este locul, adică în şcoala românească: - Prezenţa orei de religie în învăţământul de stat este conforma Constituţiei României, care prevede în art. 32. alin. (7): „Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat

4

prin lege.” De asemenea, este conforma Legii nr.

489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, care prevede în art. 32 alin.

(1): „În învăţământul de stat şi particular, predarea religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute.”

- Disciplina religie se predă în şcolile de stat potrivit Legii Învăţământului nr. 84/1995, republicată, art. 9, alin. (1): „Planurile-cadru ale

învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea.

- La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate sa nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină”. Prin urmare, prezenţa disciplinei religie în oferta şcolară este obligatorie din punct de vedere legal, cu posibilitatea pentru elevi de a nu frecventa orele de religie, la solicitarea scrisă a părintelui sau a tutorelui legal constituit.

- Pentru a se asigura, în mod egal, accesul elevilor la educaţia religioasă, potrivit cultului din care fac parte, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor prevede în art. 32 alin. (4): „La cerere, în situaţia în care conducerea şcolii nu poate asigura profesori de religie aparţinând cultului din care fac parte elevii, aceştia pot face dovada studierii religiei proprii cu atestat din partea cultului căruia îi aparţin.”

- Prezenţa religiei în sistemul de învăţământ românesc nu este o inovaţie a perioadei postdecembriste. Legea instrucţiunii publice din 1864, care a stat la baza învăţământului românesc peste trei decenii şi care a fost una dintre primele legi din Europa care instituiau obligativitatea şi gratuitatea învăţământului (după Suedia, Norvegia, Prusia şi Italia, dar înaintea Marii Britanii, Elveţiei, Bulgariei, Serbiei, Franţei), aşeza religia la loc de cinste între obiectele de studiu, atât în cadrul învăţământului primar unde

se predă catehismul (art. 32), cât şi în cadrul învăţământului secundar, gimnazial şi liceal, unde se predă „religiunea” (art. 116).

- În majoritatea statelor Uniunii Europene, cu excepţia Franţei, religia este disciplină şcolară, sub diferite denumiri: Educaţie religioasă (Austria, Danemarca, Germania, Grecia şi Irlanda), Educaţie moral-religioasă (Anglia), Morala şi educaţie religioasă (Portugalia), Educaţie religioasă şi morală (Luxemburg), Creştinism, Religie şi Etică (Norvegia), Religie sau etică (Belgia), Mişcari ideologice religioase (Olanda), Religie (Finlanda, Italia şi Spania). Astfel, statele Uniunii Europene promovează un sistem de învăţământ care valorifică potenţialul educativ al religiei pentru modelarea conduitelor sociale şi individuale.

- Pentru menţinerea disciplinei religie în planurile-cadru ale învăţământului liceal, ca parte a trunchiului comun, în cadrul campaniei Patriarhiei Române „Nu vrem liceu fără Dumnezeu!” s-au primit în anul 2008 peste 140.000 de mesaje de s u s ţ i n e r e .

- În ziua de 29.02.2008, la Palatul Patriarhiei din Bucureşti, conducătorii şi reprezentanţii cultelor religioase recunoscute în România şi-au exprimat poziţia comună cu privire la menţinerea disciplinei religie în planurile-cadru ale învăţământului liceal, ca parte a trunchiului comun.

- Disciplina religie propune, nu impune, valori spirituale şi morale ce stau la baza culturii europene şi naţionale, valori la care elevii trebuie să aibă acces în mod liber şi care au un rol formativ deosebit, demonstrat şi de studiile sociologice în domeniu.

Prin urmare, am senzaţia tot mai pregnantă că spiritul cel autentic cu toate ale sale, incomodează şi deranjează pe unii, deoarece constituie o realitate existenţială puternică şi cât se poate de compactă, conţinând nişte precepte moralcreştine foarte clare şi corect definite. Acest lucru estompează sau atenuează unora duhul lor foarte zdruncinat şi de-a dreptul exhaustiv, ajungând (sărmanii) nişte victime ce revendică „libertatea de conştiinţă” care, chipurile, ar fi înrobită de orele de religie, de icoanele, slujbele ori simbolurile Creştinismului sau, de ce nu, şi ale altor religii!... Cred că, în primul rând, unii ca aceştia sunt victimele secularizării sau nostalgicii vremurilor prigonitoare împotriva Bisericii, ori sclavii propriei lor conştiinţe, ce este lipsită de o articulare spirituala autentică!...

- continuare în pag. 6 -

Dr. Stelian GOMBOŞ

Argesul Ortodox

FIECARE DINTRE NOI SĂ IA BINE SEAMA CUM ȘI CE ClĂDEȘTE ȘI ÎN ANUl CARE VINE Este foarte important pentru oricare dintre noi, indiferent cine sau ce suntem, fie conducători pe diverse poziții religioase sau civile, sau pur și simplu simpli drept-credincioși, să luăm bine seama la ceea ce clădim, la ceea ce adunăm din punct de vedere spiritual și în noul an. Tot ceea ce clădește spiritual cineva are o mare importanță pentru viața lui de credință și de slujire. Un credincios va fi mereu atent la viața lui spirituală lucrând mereu și mereu la propria lui mântuire, clădind spiritual edificiul credinței sale, al caracterului pe care trebuie să-l desăvârșească după Marele Model Ceresc. „Cu ochii ațintiți asupra lui Iisus, începătorul și plinitorul credinței, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ținut seama de ocara ei și a șezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu.” (Evrei 12,2).

Ca și drept-credincioși noi clădim și clădim cu fiecare zi, cu fiecare ceas și minut din viața noastră.

Noi clădim la caracterul nostru, la credința noastră, la familia noastră, la copiii noștri, la frații noștri de credință, prin exemplul pe care li-l dăm. Textul Sfintei Scripturi spune ca un îndemn pentru conducători: “Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra.” (1 Corinteni 3, 10). Încercarea credinței, proba de foc ce va încerca lucrarea spirituală a oricui, va descoperi lucrarea fiecăruia dintre noi, adică a tot ceea ce noi am clădit, am acumulat în timpul vieții și activității noastre.

Orice drept-credincios are o chemare sfântă la o viață plină de evlavie și la o slujire dezinteresată pentru alții, împlinind astfel, din harul Bunului Dumnezeu, o viață de slujire în Biserica Domnului. Indiferent de natura slujirii cuiva, aceasta trebuie îndeplinită, din toată inima și cu toată puterea, nu ca pentru oameni, ci ca pentru Domnul.

“Orice ați face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceți în numele Domnului Iisus și prin El să mulțumiți lui Dumnezeu-Tatăl.” (Col.3,17).

Rămâne totuși o întrebare în dreptul nostru al fiecăruia, ca și drept-credincioși, asupra faptului cum ne îndeplinim fiecare slujba dată nouă de Domnul și cum lucrăm și clădim pentru El, atât în propriul nostru caracter dar și asupra caracterelor altora ?

Indiferent cine suntem noi, fie conducători, fie păstori și învățători, cârmuitori ai lucrurilor sfinte, drept-credincioși, ne vine mult mai ușor să analizăm viața și faptele altora, decât pe cele ale noastre. E de luat seama în mod serios și la viața noastră, a familiei noastre, la orice lucru care lasă de dorit, oricât de mic ar fi acesta. Oare cum lucrăm și clădim noi pentru alții, care pretindem că avem o experiență mai bogată pe ogorul slujirii Evangheliei Domnului nostru Iisusm Hristos? Cu regret trebuie remarcat faptul că în lumea religioasă există și doritori ai Împărăției Domnului, a căror viață de credință are lipsuri serioase, iar caracterul acestora grave lipsuri, ajungând a fi o paragină și un edificiu ușor de spulberat de vântul încercărilor și ispitelor. Atunci când ne gândim la noi, ca și credincioși spirituali, așezați de către Domnul în via Sa, poate că ne gândim că stăm cu totul bine, că poate așa ne văd și ne consideră și ceilalți, însă fiecare să ia bine seama la el, așa precum spune și Sfânta Scriptură: „De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă.” (1 Corinteni 10,12).

Ca și drept-credincioși ai Domnului, fiecare dintre noi, clădim ceva, fie în bine, fie în rău. Sfântul Apostol Pavel spunea: „Iar de zidește cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie. Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, și focul însuși va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia.” (1 Corinteni 3,12-13). Ca oameni dacă ar trebui să construim o casă și am avea privilegiul să primim ca ofertă și să alegem materialul cu care să construim și anume:, aur, argint, pietre scumpe, sau lemn, fân, și trestie, nu am avea atâta înțelepciune să alegem pentru construcție aurul, argintul și pietrele scumpe. Fiecare principiu al Evangheliei, fiecare cuvânt venit de la Domnul nostru, prin intermediul Sfintei Scripturi, a unei slujbe sfinte, sau al unei predici, sau al unui prieten, sau a cuiva cunoscut sau mai puțin cunoscut, este aur, material scump pentru clădirea caracterului nostru, dar și al altora.

1. Oameni care au clădit rău și consecințele acestora au fost pe măsura faptelor 1.1. Cain a început să clădească o cetate. „Apoi a zidit Cain o cetate și a numit-o, după numele fiului său, Enoh.” (Facerea 4,17). Primul clăditor care a înălțat un zid, care a început separația dintre oameni, construind o cetate, a fost Cain, care lepădase făgăduința restabilirii Edenului, iar lucrarea lui era una închinată dumnezeului acestei lumi. Cain este un simbol potrivit pentru omul care nu mai era foarte interesat de împlinirea promisiunii restaurării Paradisului, ci și-a continuat activitățile căutând stăpânirea lucrurilor materiale și plăcerile pe care pământul blestemat de Dumnezeu din cauza păcatului le putea oferi alăturându-se tuturor acelora care căutau închinarea dumnezeului lumii acesteia. Înainte de a face acest lucru Cain a arătat faptul că se baza pe faptele sale, fapt dovedit cu ocazia aducerii jertfei, când a fost disprețuit sângele mielului,

care făcea o trimitere clară către Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii, jertfa fiind în felul acesta o anticipare a Jertfei Crucii Mântuitorului. Ceea ce Cain a pus pe altar ca jertfă erau lucruri bune sau poate chiar cele mai bune roade ale câmpului, însă acestea nu puteau înlocui mielul care arăta către Jertfa Salvatorului, fără de care toate faptele noastre omenești nu au nici o valoare de a câștiga mântuirea noastră înlocuind Jertfa Crucii. Mielul de pe altar trebuia să le aducă aminte mereu și mereu faptul că fără de Jertfa Crucii Mântuitorului omul este pierdut, iar această sfântă jertfă nu poate fi înlocuită cu nimic din punct de vedere omenesc. Cei care și astăzi nu consideră mereu și mereu nevoia după Jertfa Crucii, încrezându-se în propriile lor fapte și realizări, desconsiderând harul Domnului fac o greşeală asemănătoare cu aceea pe care a făcut-o şi Cain. Nu putem scăpa de sub blestemul păcatului decât pe calea Jertfel Crucii. În privința mântuirii omul nu se poate sprijini pe realizările lui proprii ci trebuie să se bazeze în exclusivitate pe Jertfa Crucii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sunt și astăzi oameni care susțin că omenirea nu are nevoie de mântuire ci de progres în toate sferele lumii noastre și că neamul omenesc poate renaște prin propriile lui puteri. Nimic mai fals, fără Hristos suntem pierduți. La fel ca și aceștia, care cred că vor putea atinge cele mai înalte culmi ale realizărilor și demnității umane, făr să aibă trebuință de ispășire, Cain considera și el că putea obține favoarea harului divin printr-un dar adus Domnului, dar căruia însă îi lipsea sângele jertfei. Viața lui Cain ne poate arăta ce înseamnă o viață fără de Hristos. Fără de Hristos și Jertfa crucii sale, omul nu va putea merge în sus, spre cele sfinte și dumnezeiești, ci în jos spre cele lumești și demonice. „Cunoscut să vă fie vouă tuturor, și la tot poporul Israel, că în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care voi L-ați răstignit, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat din morți, întru Acela stă acesta sănătos înaintea voastră! Acesta este piatra cea neluată în seamă de către voi, zidarii, care a ajuns în capul unghiului; Și întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi.”

(Fapte 4,10-12). Gândul nostru al fiecăruia să fie și în

anul acesta, asemeni Sfântului Apostol Pavel care spunea: „Căci am judecat să nu știu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, și pe Acesta răstignit.” (1 Cor. 2,2).

1.2. Unii oameni dorind să-și facă un nume au dorit și au început să clădească turnul Babel. „În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă și un singur grai la toți.Purcezând de la răsărit, oamenii au găsit în țara Senaar un șes și au descălecat acolo. Apoi au zis unul către altul: “Haidem să facem cărămizi și să le ardem cu foc!” Și au folosit cărămida în loc de piatră, iar smoala în loc de var. Și au zis iarăși: “Haidem să ne facem un oraș și un turn al cărui vârf să ajungă la cer și să ne facem faimă înainte de a ne împrăștia pe fața a tot pământul!” (Facerea 11, 1-4). Cu ce scop clădeau aceștia ? Cu scopul înălțării de sine. Voiau să ajungă și să aibă o faimă mare fără de Dumnezeu, ignorând cu totul intenția Creatorului, care era aceea ca aceștia să să se răspândească și să populeze întreg pământul, după pustiirea acestuia prin potop. Scopul lor era să îndrepte mințile oamenilor spre cei ce au proiectat și clădit turnul și nu în mod special spre Creator, spre bunul Dumnezeu. Turnul urma să fie un monument aductor aminte a priceperii proiectanților și constructorilor. Ei voiau să-i țină pe oameni acolo legați printr-o asociere, constituind un tip de societate care să domine lumea, un fel de capitală a lumii. Deși Dumnezeu a făgăduit că nu va mai distruge lumea prin potop și a dat oamenilor legământul ilustrat prin curcubeu, se pare că acești doritori ai turnului Babel, nu prea mai aveau încredere în legământul Domnului și credeau că în eventualitatea unui nou potop, turnul va fi mai sus decât orice înălțime și vor putea să-i supraviețuiască și ajungând turnul până la nori (cer) vor putea desluși ceva și din tainele potopului. Turnul îndepărta mințile oamenilor de la adevăratul Dumnezeu, Creator și Susținător al tuturor lucrurilor și evidenția mândria oamenilor, conducând în felul acesta lumea la idolatrie.

Dumnezeu a luat o măsură de impiedicare a planului lor nebunesc și anume le-a încurcat limbile ca să nu se mai poată înțelege: „Haidem, dar, să Ne pogorâm și să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înțeleagă unul cu altul”. Și i-a împrăștiat Domnul de acolo în tot pământul și au încetat de a mai zidi cetatea și turnul. De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul și de acolo i-a împrăștiat Domnul pe toată fața pământului.”

(Facerea 11,7-9). Să ne ferească Bunul Dumnezeu de mândrie și de etalarea ei în anul în care intrăm.

1.3. Un bogat nu mai știa ce să facă cu recolta. Îmi voi strica grânarele și voi zidi altele mai mari. „Și le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belșug țarina. Și el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Și a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitnițele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo tot grâul și bunătățile mele; Și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te.” (Luca 12, 16-19). Voi zidi altele mai mari, zicea bogatul văzând roadele bogate pe care le avea. Ce poate fi rău în asta am putea întreba? În mod aparent nu e nimic rău, însă în cuvintele lui era ascunsă o atitudine cât se poate de egoistă, o dorință doar pentru sine. Ce frumos ar fi fost dacă acest om cu vază și bogat s-ar fi gândit nu doar la nevoile sale ci și la nevoile altora. Câți oameni nu s-ar fi bucurat de câte puțin oferit din multul pe care îl avea el. Surplusul revoltei sale, care era rodul binecuvântării Domnului, putea fi folosit pentru a alina o mică parte din nevoile celor lipsiți a-și strânge în acest fel o comoară în cer. Să ne dea bunul Dumnezeu minte ca în anul care vine să fim mai buni, mai evlavioși, mai rugători de Dumnezeu, mai darnici și din roadele date nouă de Domnul să ne gândim și la nevoile altora nu doar la satisfacerea nevoilor noastre. „Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? ” (Matei 16,26).

Fie ca Binecuvântările Bunului Dumnezeu, cu răspuns la sfintele rugăciuni înălțate Lui, să vă întâlnească și să vă întărească în toate nevoile noului an. Vă dorim viață, sănătate și fericire în trăirea cu Dumnezeu și cu cei dragi. Doamne ajută !

Dr. Ioan-Gheorghe ROTARU

5

Argesul Ortodox

Ora de religie din şcolile româneşti, factor al discriminării sau mijloc şi opera culturală a spiritualităţii?!...

- continuare din pag. 4 Se ignoră, însă, următorul aspect, şi anume că: libertatea de conştiinţă înseamnă (şi) respectarea libertăţii conştiinţei semenului, mai cu seamă în cazul în care, această conştiinţă – care agreează, ba chiar apără existenţa acestei ore de religie în trunchiul comun (de bază) şi în aria curriculară (părinţi, profesori şi elevi, deopotrivă) lucrează în majoritatea covârşitoare a membrilor acestei ţări!... Suntem întru totul de acord cu respectarea drepturilor unei minorităţii – fie şi aceea a ateilor şi liberilor cugetători, dar aceştia să nu uite totuşi faptul că în spiritul reciprocităţii, trebuie aplicată şi viceversa, în caz contrar, vom vorbi într-adevăr, de discriminare!... Nu asistăm, oare, sau nu suntem chemaţi să participăm, din nou, la o lămurire a doctrinei promovată de ideologii secularişti, secularizanţi şi secularizaţi în raport cu învăţătura dreptcredincioşilor creştini, ori se aplică preceptul biblic „nu te teme turmă mică” – în mod distorsionat!... Iar dacă se ajunge în acest loc, în acest fel, este vai de cei care răstălmăcesc scripturile!...

O altă problemă este aceea a apariţiei a (încă) unui precedent destul de primejdios, aşa încât ne întrebăm şi chiar aşteptăm cu emoţie şi înfrigurare să vedem ce va mai urma: Cine, de unde (de nicăieri şi de aiurea), cu ce petiţii, idei şi soluţii năstruşnice va mai veni că, de, mintea (şi conştiinţa în virtutea libertăţii de expresie) lucrează, mai cu seama într-un stat democratic ca acesta unde, culmea, este invocată discriminarea în condiţiile în care alţii ne laudă sau poate, chiar ne acuză de prea multă toleranţă!... Aşadar, ni se cere să refuzăm şi să renunţăm la Chipul lui Hristos din icoana sufletului nostru şi din

viaţa noastră cotidiana, care trebuie să fie una preponderent spirituală şi eminamente duhovnicească.

Oare se doreşte, cumva, să se ajungă şi la respingerea Chipului Hristic din om, mai cu seamă din copiii şi tinerii noştri?...

Păi, astfel de încercări s-au mai făcut în istoria (chiar recentă) a poporului nostru, aşa încât ar trebui să dispunem de o oarecare imunitate!... Şi mai ştiam un lucru, şi anume că: atunci când vrei să faci pe victima sau pe eroul cuiva, se impune existenţa şi enunţarea unor dovezi, a unor probe, ori eu nu am văzut şi nu am cunoscut, la noi în ultimii 20 ani, de pildă, nici o victimă a vreunei ore de religie (care fost reintrodusă după anul 1990, cu multă trudă şi sacrificiu, tot din cauza ideologilor atei şi ateizanţi ori ateizaţi), în schimb copii, tineri şi oameni maturi care au primit daruri şi multe binefaceri de la Iisus Hristos Domnul prin intermediul rugăciunilor învăţate în cadrul acestor ore (şi aşa foarte puţine, insuficiente) şi făcute la icoana Sa din clasa şcolii, am cunoscut şi cunosc foarte mulţi, şi cu toţi aceştia ce facem, acum, îi trecem aşa, cu vederea, fără să-i întrebăm şi pe ei ceva?... De fapt aceşti secularişti contemporani au

întrebat ei pe cineva, ceva?!...

Este invocată, adeseori, filozofia absurdului, dar observ că se vrea impunerea chiar a unei evidenţe şi a unei realităţi a absurdului, până la ajungerea chiar la culmea acestuia!... Oricum, cu teoria imposibilului care poate deveni posibil oriunde şi oricum, ne-am obişnuit deja, astfel încât de ce nu ne-am putea acomoda şi cu absurdul ca fiind o normă şi o componentă firească şi chiar indispensabilă vieţii noastre, ajungând să zicem „răului bine şi binelui rău”, căci şi această problemă (a eliminării orei de religie) face parte tot din categoria lucrurilor ce au fost răsturnate, din punct de vedere axiologic!...

Dar noi, pentru toate acestea, trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu, odată pentru faptul că ne trezeşte la realitate şi ne invită la trezvie, scoţându-ne din ispita şi păcatul triumfalismului şi al autosuficienţei, iar în al doilea rând pentru că ne dă atâtea prilejuri de cultivare şi chiar de înmulţire a conştiinţei apologetice în vederea (re)activării laturii mărturisitoare şi misionare, toate cu scopul dobândirii mântuirii noastre în Împărăţia cea veşnică a Cerurilor, dimpreună cu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh!...

Aşadar, să dea Dumnezeu – Cel în Treime slăvit şi lăudat, să putem să le primim pe toate cu bucurie, cu folos duhovnicesc şi cu smerenie şi să îndrăznim înainte cu Mântuitorul, căci „El a biruit lumea” păcatelor, inclusiv cea a necredincioşilor postmoderni şi contemporani, pentru care suntem datori să ne rugăm, chiar la orele şi slujbele pe care ei le resping, să zicem cu toţii: „Iartă-i, Doamne că nu ştiu ce fac!” sau: „Nu le socoti lor păcatul acesta!”.

De la neoumanism la pseudocreştinism - continuare din pag. 3

-

Care sunt obiectivele acestei asociații așa-zis umaniste?

Pornită la început ca o asociație creștină, mai degrabă ca o fracțiune creștină neoprotestantă (metodistă) ce număra 300 de adepți, British Humanist Association a devenit o mișcare profund atee, orientată în special împotriva Bisericii creștine, a ierarhiei și valorilor acesteia, așa cum observa și un umanist englez de stil vechi: „În loc să idealizeze omul, noul umanism îl denigrează pe Dumnezeu şi atacă credinţa în Dumnezeu ca slăbiciune umană...Asociaţia Umanistă Britanică duce în prezent o campanie împotriva credinţei religioase”.

(Roger Scruton, The New Humanism, The American Spectator, March, 2009). În 1960 această organizație porneşte lupta pentru abrogarea unor legi britanice care promovează o seamă de valori creștine, cum ar fi respectarea duminicii și predarea religiei în școli. Începând cu 1970 duce o campanie ce are în vedere reforma constituțională, cerând imperios laicizarea statului prin ruperea relației dintre stat și Biserica Anglicană, anularea prezenței episcopilor în Camera Lorzilor, renunțarea la privilegiile acordate creștinismului, sistarea ajutoarelor primite de Biserică din partea Statului, iar scopul final, așa cum apare pe pagina web a BHA, este consfințirea prin constituție a unei societăți britanice deschise (open society). (https://humanism.org.uk/campaigns/constitutionalreform/).

Cât privește drepturile și libertățile individuale, BHA militează pentru legalizarea: avortului, eutanasiei, căsătoriilor între persoane de același sex și adopția copiilor de către acestea etc. Însă campania cea mai importantă a BHA, scopul existenţei acestei mişcări atee, este lupta împotriva lui Dumnezeu, împotriva manifestării acestei credinţe în sânul societăţii britanice şi nu numai, promovând evoluţionismul şi valorile secular-umaniste. În aceste sens, în anul 2009 BHA a derulat o campanie atee furibundă în UK şi în câteva state din Europa, extrem de atent organizată, numită şi The Atheist Bus Campaign (Campania Autobuzul Ateu), subvenţionată de

6

către unul dintre conducătorii BHA, evoluţionistul Richard Dawkins, profesor la Oxford University. Pornind de la nemulţumirea faţă de rezultatele recensământului din 2001 din Marea Britanie, care arătau că aproximativ 70% dintre britanici s-au declarat creştini şi numai 15% nereligioşi, BHA a cerut în mod insistent schimbarea întrebărilor de la recensământ cu privire la apartenenţa sau nu la o religie sau confesiune, afirmând că acestea induc repondenţilor alegerea uneia sau alteia dintre opţiuni. Şi pentru a nu lăsa lucrurile să curgă într-o direcţie tradiţionalistă, BHA a pus la punct o strategie de campanie, cu doi ani înainte de următorul recensământ din 2011, ce consta în promovarea timp de o lună de zile a unui mesaj ateist pe 800 de autobuze în Londra şi în cele mai importante oraşe din UK: „Probabil că nu există Dumnezeu, aşa că nu-ţi mai face griji şi trăieşte-ţi viaţa!”.

Tot în Londra a fost difuzat acest mesaj pe două ecrane gigantice, iar pe 1000 de panouri publicitare din metroul capitalei engleze au fost expuse citate din operele celor mai reprezentativi filosofi atei.

Sloganul publicitar a creat multă vâlvă în jurul său, determinând reacţii atât din partea Bisericii, dar şi din partea ateilor.

Dacă primii au considerat aceasta un afront la libertatea religioasă, la valorile identitare birtanice, unii atei au afirmat că nu este extrem de tranşant, adică nu neagă total existenţa lui Dumnezeu, ci doar sădeşte îndoiala în minţilor celor care îl citesc.

Dar iată ce spune Roger Scruton cu privire la instigarea neohedonică a mesajului: Asociaţia Umanistă Britanică nu vede nimic în neregulă cu referinţa la plăcere; pare că nu conştientizează ceea ce este în mod evident proclamat printre rândurile textului, mai precis aceea că nu există idealuri superioare plăcerii.

Publicaţiile asociaţiei sugerează că numai un lucru se află între om şi fericirea lui, credinţa în Dumnezeu. Daţi la o parte credinţa şi putem fugi spre grădina îngăduirilor, culegând fructul despre care am crezut, eronat, că ne-a fost interzis. Umaniştii pe care i-am cunoscut ca tânăr ar fi reacţionat cu dezgust la acest mesaj hedonist şi la această filosofie care încearcă să se lipsească de Dumnezeu fără a pune ceva în locul Lui. (idem) Cu toate că efortul a fost unul mare, iar aşteptările neoumaniştilor erau ridicate, recensământul din 2011 a dat peste cap prognosticurile acestora (o estimare făcută

în 2010 de British Attitudes Survy vorbea despre 43% creştini şi 51% nereligioşi), arătând că creştinii formează încă un nucleu stabil în UK, situându-se la un nivel de aprox 60%, în scădere cu peste 10% faţă de 2001.

Totuşi, există două semne de îngrijorare: primul este legat de vârsta creştinilor, marea majoritate fiind formată din vârstnici, iar al doilea de creşterea numărului necredincioşilor sau nereligioşilor, de la 15% în 2001 la 25% în 2011.

Constatând aceste probleme identitare, primul ministru David Cameron afirma într-un discurs ţinut la Oxford cu prilejul aniverăsării celui de-al IV-lea secol de la Biblia King James, că este nevoie de o renaştere a valorilor tradiţionale creştine care să contracareze colapsul moral din UK, pentru că în definitiv „noi suntem o ţară creştină şi nu trebuie să ne temem să afirmăm aceasta” (BBC 26 December 2011/ http://www.bbc.com/news/uk-politics-16224394). El va relua aceste afirmaţii într-un articol publicat în Church Times (My faith in the Church of England, 16 aprilie 2014), unde va vorbi despre importanţa pe care creştinismul a avut-o în dezvoltarea societăţii britanice la toate nivelurile.

Reacţia BHA nu s-a lăsat aşteptată, adepţii mişcării au ieşit la rampă, atacând virulent afirmaţia lui Cameron, iar un grup de 50 de profesori, oameni de cultură şi de ştiinţă au semnat o scrisoare deschisă, publicată în The Thelegraph, în care au criticat promovarea valorilor creştine făcută de Cameron, mustrându-l chiar pe considerentul că acesta induce o ruptură sau o segregare religioasă nepermisă în societatea UK. În sprijinul premierului a venit procurorul general Dominic Grieve, care critică acţiunea celor 50 de semnatari ai scrisorii, în frunte cu preşedintele BHA şi preşedintele executiv Andrew Copson, considerând demersul BHA drept aggressive form of secularism (formă agresivă a secularismului).

Fireşte că reacţia reprezentanţilor instituţiilor statului britanic sunt întemeiate pe două realităţi: prima este legată de faptul că din ce în ce mai mulţi tineri se detaşează de valorile identitare britanice prin indiferentism, iar a doua ţine de modul perfid în care îşi promovează ideile neoumaniştii, profitând de poziţiile pe care le ocupă în instituţiile de învăţământ şi mass-media. va urma

Argesul Ortodox

COMPlEXUl MONAHAl DIN CÂMPUlUNG MUSCEl Statutul Bisericii Domneşti din Câmpulung Muscel Pentru statutul primordial de mănăstire a bisericii din Câmpulung avem consemnarea lui Paul de Alep, din anul 1658, că „Negru Vodă construi mănăstirea care până în timpul lui Matei (Basarab) căzuse în risipire şi acesta o înnoi, aşa cum este acum: nouă şi frumoasă”. Paul de Alep, secretarul şi fiul Patriarhului Macarie III Z`aim, menţiona că în această mănăstire au locuit din cele mai vechi timpuri călugări chinovnici.

Potrivit acestei însemnări, Matei Basarab, cel care a organizat mănăstirea ca „adevărată obştejitie”, i-a redat doar statutul iniţial.

Consemnarea lui Paul de Alep este infirmată însă chiar de Matei Basarab. Voievodul, în hrisovul dat mănăstirii, la 10 aprilie 1647, menţionează: „nu am lăsat pre tocmeală ce au fost întâiu, adică să fie o biserică de mir, ce o am făcut locuinţă călugărească”.

Documentul lui Matei Basarab, dat la 25 ani după întemeierea mănăstirii şi cu 10 ani înainte de venirea la Câmpulung a lui Paul de Alep, este cu siguranţă în conformitate cu realitatea istorică pe care el însuşi a înfăptuit-o.

Scrisoarea „circulară” din 7 aprilie 1630, adresată „către toţi cei ce vor fi stăpânitorii ţării şi mănăstirilor, iar mai ales căpeteniilor sfintei mănăstiri Câmpulungul…”, în care este amintit numele patriarhului ecumenic Ieremia II (15871595) şi al voievodului Mihai Viteazul (1595-1601), făcea referire la un sinod muntean convocat la Târgovişte, în 13 aprilie 1596, de către mitropolitul Eftimie II (1594iulie 1602), din care făceau parte şi sufraganii săi: Teofil de Râmnic şi Luca de Buzău. Sinodul a întocmit un „aşezământ” referitor la modul de conducere al mănăstirilor ţării în care s-au reafirmat vechile principii ale samovlastiei: „…nimeni din boieri sau vlădică, sau episcop sau fieştecine din dregători, să n-aibă voie a lua au bani, … din mănăstire, nici a pune egumeni, nici a scoate.”

Scrisoarea susţine ideea existenţei aici a unei mănăstiri înainte de Matei Basarab. Documentul menţionat este o scrisoare păstrată însă într-o traducere al cărei autor a introdus un destinatar imaginar. Destinatarul, „căpeteniilor sfintei mănăstiri Câmpulungul”, nu putea exista pentru că în anul 1630 biserica era dărâmată de aproape doi ani.

Alt argument pentru începuturile vieţii monahale după rectitorirea făcută de Matei Basarab este Cronica despre Radu de la Afumaţi, redactată în jurul anului 1525. Biserica de la Câmpulung este înfăţişată ca ctitorie voievodală, a „descălecătorului” Negru Vodă, care a ridicat aici o biserică „mare, frumoasă şi înaltă”, nicidecum o mănăstire ca în cazul Mănăstirilor Cozia sau Dealu. Încă o dovadă despre existenţa unei biserici de mir, până în 1633, o furnizează textul păstrat în copie al procesului pentru moşia Bădeşti, de pe râul Doamnei, din 13 noiembrie 1618. Documentul menţionează că acea moşie a fost stăpânită de biserică timp de 180 ani, de la dania lui Nicolae Alexandru, din 1351-1352, iar în anul 1531-1532 ea

a fost răpită „din mâinile preoţilor”. Aşadar este clar precizat statutul unei biserici de mir la Câmpulung Muscel în care slujeau preoţi. În acea perioadă nu se făceau confuzii în actele oficiale între biserică şi mănăstire, preoţi şi călugări.

Statutul de biserică domnească de mir şi nu de mănăstire reiese şi din faptul că preoţii care slujeau în acest sfânt locaş erau de la începutul secolului al XVI-lea în „clirosul domnesc”, deci făceau parte din clerul slujitor în biserici de curte. Documente din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea ne arată că sunt „biserici de cliros” cu „preoţi de cliros”, doar cele aflate pe lângă curţile voievodale. Astfel, Sfântul Neagoe Basarab, într-o scrisoare adresată judeţului şi celor 12 pârgari braşoveni, îi anunţa că va veni la ei „popa Petru din Câmpulung, pentru treburile sale.”

Aşadar voievodul mijlocea pentru acest preot. Pe acelaşi preot, Vlad Înecatul (1530-1532) îl recomanda braşovenilor, afirmând că făcea parte din „clirosul domniei mele.”

Hrisovul din 13 noiembrie 1618, prin care Gavril Movilă dă câştig de cauză bisericii din Câmpulung şi preoţilor din cliros pentru stăpânirea moşiei Bădeşti „ca să fie sfintei biserici a domniei mele spre întărire”, iară preoţilor şi „părinţilor din cliros spre hrană” este altă dovadă a statutului pe care îl avea această biserică.

Faptul că primul dintre preoţi era şi ecleziarh, după cum consemnează hrisoavele bisericii între anii 1618-1635, este alt indiciu că aici era biserică domnească de mir sau paraclis al curţii domneşti.

Preoţii ecleziarhi cunoscuţi sunt: 1. „Popa Dumitru, popa Radu, popa Badea, popa Micud”, menţionaţi la 6 septembrie 1618.

2. „Popa Dumitru ecleziarhul şi Badea diaconul”, atestaţi la 13 noiembrie 1618.

3. „Popa Iane clisiar şi popa Iane” - 13 februarie 1621.

4. „Ioan preot clisiarh din Câmpulung” - 1 septembrie 1621-31 august 1622.

5. „Popa Iane ot Dolgopolis” - 16 martie 1626.

6. „Popa Iane clisiarhul” - 29 august 1627.

7. „Popa Ianiu, clisiarh de la biserica domnească” 21 octombrie 1628.

8. „Popa Iane den Câmpulung” - 27 martie 1630.

9. „Popa Micud clisiar” - 18 septembrie 1635.

Aşadar trei preoţi menţionaţi în această perioadă aveau menţionat titlul de ecleziarh: popa Dumitru, popa Iane şi popa Micud. Numele lor sunt nume de preoţi de mir, nicidecum nume de călugărie. În soborul bisericilor de curte, ecleziarhul ocupa primul loc, după cum atestă actele timpului. În documentul din 19 mai 1614 figurează ca martori din Târgovişte, „oameni buni, preoţi anume: popa Goicea ecleziarh domnesc şi popa Tănase din clirosul domnesc şi diaconul Iane şi Necula diacon”. În aceeaşi ordine sunt enumeraţi, în perioada 17 septembrie 1626 – 11 decembrie 1632, şi slujitorii bisericii domneşti de la Bucureşti. În fruntea lor apare tot preotul ecleziarh.

Ecleziarhul monahal, în soborul mănăstirii, nu ocupă primul loc ci este unul dintre vieţuitorii de încredere ai egumenului şi are rolul de a fi „păstrătorul arhivelor mănăstireşti”. În cazul Mitropoliei, în ordinea demnităţilor ecleziastice, ecleziarhul este după duhovnic, după cum reiese dintr-un document din 10 mai 1537, dat de Mitropolitul Varlaam Mănăstirii Nucet, în care sunt enumeraţi ca „fraţi vlădiceşti …duhovnicul Ioanichie, ecleziarhul Gavril, iconomul Iosif …”

Aceste distincţii clare între ecleziarhul domnesc şi ecleziarhul monahal dovedesc că personalul clerical al bisericii din incinta actualei Mănăstiri Negru Vodă din Câmpulung a aparţinut curţii domneşti, aşadar erau preoţi de mir, primul dintre ei purtând titlul de ecleziarh.

La 29 august 1619 sunt amintiţi „popii domneşti de la Câmpulung”, iar la 3 iulie 1622 este consemnat că această biserică este domnească. La 21 octombrie 1628 este amintit „popa Ianiu de la biserica domnească.”

Mărturia lui Matei Basarab din 10 aprilie 1647 „nu am lăsat pre tocmeala ce au fost întâiu, adică să fie biserica de mir, ce o am făcut lăcuinţă călugărească…şi…pre această biserică, ce au fost mai dinainte biserică de mir, făcut-o-am mănăstire” şi toate celelalte argumente dovedesc fără echivoc că biserica din secolul al XIVlea, construită în Câmpulung de Nicolae Alexandru Basarab, avea statutul de biserică domnească de curte sau de biserică paraclis a palatului domnesc, aici slujind preoţi de mir. Cu siguranţă, biserica domnească de aici a fost vizitată de mitropolitul Iachint şi de ierarhii ulteriori, pentru că le intra în atribuţii să verifice starea mănăstirilor şi a bisericilor, a monahilor şi a preoţilor, după cum mărturiseşte actul patriarhal din mai 1359. Este posibil, să se săvârşească şi slujbe arhiereşti aici, însă numai ocazional, când era aici voievodul, sau când aveau loc hirotonii sau alte evenimente bisericeşti sau misionare importante.

Biserica domnească de la Câmpulung va fi transformată în mănăstire abia de Matei Basarab.

Aceasta este o altă dovadă că nu exista o mănăstire ortodoxă în Câmpulung, unde ar fi putut fi sediul mitropolitan, iar necesitatea de a se înfiinţa o mănăstire în zonă a făcut ca să fie transformată biserica domnească în mănăstire.

Pr. dr. Daniel GlIGORE

7

Argesul Ortodox

Ortosinteze Proiectul social-filantropic

CAMPIONII BUCURIEI Pitești - 26 copii, Parohia Cuca 63 de copii, Parohia Macai - 45 de copii, Parohia Cungrea - 21 de copii, Parohia Ciomăgești de Sus- 40 de copii, Parohia Vedea - 101 copii.

În cadrul proiectului ,,Campionii Bucuriei" Educațional, astăzi, 4 decembrie 2014, s-a scris o nouă filă. Astfel, cu participarea parohiilor din cercurile pastorale I (Buna Vestire), II (Găvana II ), VII (Sfântul Ioan Botezătorul) din Protoieria Pitești, au primit daruri copiii din următoarele parohii: Grădinița Zăvoi

Cu un bănuț dăruit, poți cumpăra cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuț, atunci dă un pahar cu apă rece, ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur. Căci

În total au beneficiat 296 de copii care vor primi din partea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Calinic, manuale auxiliare pentru dezvoltarea personală și cărți de rugăciune.

nimic din ceea ce dăruim nu vom pierde, pentru că-I dăruim lui Hristos. El plăteşte toate cu dobândă şi plăteşte până şi un pahar cu apă.

Aceste învățături sunt urmate și puse în practică și de către Campionii Bucuriei Sociale. Astfel, marți, 9 decembrie 2014, în Protoieria Costești, la biserica parohială Șerbăneștii de Jos, din localitatea Rociu, s-au reunit preoții din cele 12 parohii ce alcătuiesc Cercul Pastoral nr. IX. Din aceste parohii au fost selectate familii nevoiașe, aflate în grele condiții de viață, fără venituri, cu mulți copii ce prezintă risc de abandon școlar precum și bătrâni sau persoane bolnave fără familie, ce au primit prin grija preoților reprezentanți ai parohiilor, ajutoare ce au constat în alimente și cărți de rugăciune – hrană pentru trup și suflet.

Pentru mântuire sunt necesare trei lucruri.

Primul: răbdare; al doilea: răbdare; al treilea: răbdare. Dar mai trebuie ceva: milostenie şi rugăciune.

Fără răbdare, rugăciune şi fără milostenie, omul nu se poate mântui! În perioada Postului Naşterii Domnului, aceste învăţături sunt urmate şi puse în practică şi de către Campionii Bucuriei Sociale. Astfel, luni 15 decembrie 2014, în Protoieria Curtea de Argeş, la biserica parohială Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, din municipiul Curtea de Argeş, s-au reunit preoţii din cele 13 parohii, care alcătuiesc Cercul Pastoral nr. 1: Albeşti Pământeni; AlbeştiUngureni; Bărăşti; Cicăneşti I; Cicăneşti II; Dobroţ; Înălţarea Domnului; Satu Nou; Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena; Sfântul Vasile cel Mare; Sfinţii Voievozi; Uliţa Poştei. Din aceste parohii au fost selectate familii nevoiaşe, aflate în grele condiţii de viaţă, fără venituri, cu mulţi copii ce prezintă risc de abandon şcolar, precum şi bătrâni sau persoane bolnave fără familie, ce au primit, prin grija preoţilor reprezentanţi ai parohiile, ajutoare constând în alimente şi cărţi de rugăciune – hrană pentru trup şi suflet.

Cu binecuvântarea și purtarea de grijă a Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Calinic, în Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului se desfășoară, la nivel de protoierii, după un program stabilit de Permanența Centrului Eparhial, activități social-filantropice ce au în vedere ajutorarea familiilor sărace și aflate în nevoi, cu copii mulți sau în pragul abandonului școlar, bolnavi și bătrâni. Aceste acțiuni sociale fac parte din Proiectul general social-filantropic cultural-educativ și sportiv intitulat "Campionii Bucuriei" coordonat de Părintele Arhidiacon Caliopie Cristian Ichim, Consilier responsabil de sectoarele Economic-Financiar și Construcții Bisericești din Eparhia Argeșului și Muscelului.

Beneficiarii sunt aleși în urma unor anchete sociale, în care au fost urmărite cazurile cu venituri foarte mici și problemele de sănătate foarte grave. O atenție deosebită o primesc bătrânii, bolnavii fără familie, precum și copiii pentru care există riscul abandonului școlar. În proiect sunt implicați părinții protoierei și preoții din fiecare protoierie, precum și credincioșii din cuprinsul Eparhiei Argeșului și Muscelului, care sunt chemați să aducă bucurie în casele celor sărmani.

“Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7)

8